Iubiţii mei fraţi,

Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii” şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului.

Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi,

Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie Sfânta Evanghelie: Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim. Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, dar se temeau de popor; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel! Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!

De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care II lăudau.

Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 5). Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31). Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.

Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într- însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul (Ioan 11, 47-50).

Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.

Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în luda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).

Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!

Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui.

*

Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! în loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!

Deci Iuda, mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi (Matei 26, 14-15). Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!

Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult. Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.

Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.

Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!

Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.

Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toti se închină, dar în scurt, de toti se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toti oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.

Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător. Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi. Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda! Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?

Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut. Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de l-ai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.

Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. Ce voiţi să-mi daţi…? întreabă pe arhierei. întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte arginţii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Tc întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus, Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă? Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău? Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?

Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede? Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?

Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul. Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.

Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. îi răneşte inima cu iubirea de argint. îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa… Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii… Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.

Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc. Nu mai poate răbda: Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre? Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. Ce voiţi să-mi daţi? strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să vi-L dau pe El mâine?”

Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte. Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul. Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi… treizeci de arginţi. Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele Patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor… Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]

De asemenea, va atrag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este însotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci.

Cine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne îndeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, paza gurii mele“[3]. O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita în toate chipurile. De aceea, tine-ti-o pe loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta sunt dintii si buzele în fata limbii, ca doar-doar vom putea înfrana aceasta limba si Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori! Cititi în seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne îndeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor — e bine sa nu uitati aceasta.

Tot asa gandurile,  imaginile,  aducerile  aminte  de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va îndemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor, adica sa închidem toate usile prin care poate intra pacatul în noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa închidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi.

Si mai este înca un lucru. Evanghelia de astazi ne-a vorbit despre post[4]. Si Iisus spune asa:

„Daca nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta voua gresalele voastre”[5].

Simplu si precis, conditionat. Postul si toate nevointele, toata truda noastra pentru mantuire este primita cu aceasta conditie: sa fim, interior, în pace; în pace cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi însine. Imi spunea odata un parinte batran din muntii Neamtului:

„Parinte, nu se poate face rugaciune cu ciuda”.

Adica atunci cand în loc sa te rogi, esti mereu în dialog cu cel ce ti-a facut un rau si te certi cu el si îl urasti în inima ta, degeaba te rogi si degeaba postesti, nu ai parte de iertare. In rugaciunea Tatal nostru, ne angajam noi însine: „Doamne, iarta-ne, precum si noi iertam”. Si daca noi nu iertam, nici Dumnezeu nu ne iarta pe noi, Iisus ne spune foarte precis acest lucru. Trebuie sa fim în pace cu toti, daca vrem ca postul nostru sa fie bine primit de Dumnezeu si sa avem iertare.

Postul este întemeiat de Dumnezeu odata cu lumea, frati crestini: primii oameni au primit porunca postului. Toti sfintii din Vechiul Testament si toti sfintii din Noul Testament au împlinit aceasta porunca a postului. Iisus însusi posteste si El. Postul este cu adevarat un dar ceresc, nu o povara. Postul era pentru sfinti o mare bucurie — si asa ar trebui sa fie si pentru noi. Bolnavii, daca postesc, se vindeca mai usor, este un fapt recunoscut si de medicina. Batranii care postesc duc o viata mai senina. Copiii care postesc se dezvolta altfel, capata mai multa întelepciune — desi copiii, batranii si bolnavii au dezlegare din partea Bisericii, sunt scutiti de post. Dar si ei pot posti, le va prinde bine.

Era la noi un doctor, vestit pe aici… Postea el însusi si vindeca pe cei bolnavi prin post: 40 de zile de post. Si vindeca boli de ficat, boli de inima, mai ales boli de nervi. Venea lumea la el ca la o minune. Si el îi punea pe toti la post. 40 de zile de post si se vindecau oamenii si nimeni nu se mai ducea la medici, la farmacisti. Si prin asta si-a facut o ceata de dusmani teribili, mai ales ca el nu lua bani, iar celorlalti nimeni nu le mai deschidea usa. A fost invitat la Academia Franceza sa tina o conferinta, sa vorbeasca despre post si în noaptea dinaintea conferintei “i-au facut de petrecanie”, cum spune romanul. Confratii sai — sa ma ierte medicii care sunt aici — au avut grija ca geamurile si usa sa fie ermetic închise la hotelul unde era el cazat; si a murit a doua zi pe la 10, în ziua cand trebuia sa-si expuna principiile sale de vindecare. Asa a murit un om care a vindecat foarte multa lume. Gelozia, invidia este cea mai cumplita otrava, frati crestini.

Asadar, postul ajuta si la vindecarea noastra trupeasca. Vindeca foarte multe boli trupesti. Noi ne temem de post, dar de regimul medical nu ne temem. Cum spune sfantul Ioan Scararul:

„Oamenii se tem mai mult de caini, decat de Dumnezeu. Cine pleaca la furat, nu se teme de Dumnezeu, dar tremura daca latra un caine“[6].

Nu asa, frati crestini. Postul este o regula de aur pentru buna noastra oranduire, si trupeasca si sufleteasca. E regula regulilor. Noi avem nevoie mai ales de vindecarea sufletului – de aceea, este de mare folos sa postim. Si cei vechi au postit. Cititi cartea lui Iona, sa vedeti cat de aspru era postul pagan. Cand au postit cei din Ninive, au postit de la împarat pana la ultimul animal – si animalele posteau. Si cand a vazut Dumnezeu asa ceva, s-a milostivit îndata de cetate. Si ei erau pagani, iar noi, crestini de doua mii de ani, ne revoltam, ocaram: „Iar post? Iar n-am voie sa mananc cutare sau cutare? Ce-i cu atata post?! Daca postesti, slabesti, ai dureri de cap, nu poti munci”.

Nu-i chiar asa, frati crestini! Sfantul Teodosie cel Mare 30 de ani n-a mancat decat paine din sfanta Impartasanie si a trait 107 ani! Cand manca si putine zarzavaturi, era sarbatoare. Si avea grija de manastire si avea în curtea manastirii trei spitale, de care trebuia sa se îngrijeasca. Noi nu ne putem închipui cat de usor si cat de placut si cu cata bucurie posteau acesti sfinti! Si astazi sunt foarte multi calugari care postesc cate o saptamana întreaga, altii postesc cate 40 de zile si nu traiesc decat cu sfanta Impartasanie. Dar nu numai calugarii. A venit odata la mine, într-o Joi Mare, un muncitor, sa se împartaseasca. L-am întrebat: „Ai postit ceva”? Mi-a raspuns: „Parinte, de luni pana acum, n-am mancat nimic”. „Lucrezi”? „Da”. „Unde lucrezi”? „Incarc vagoane cu piatra”. Si nu man­case nimic, de luni.

Asa ca, frati crestini, nu va revoltati împotriva postului. Maica Domnului a postit si toti apostolii si toti sfintii din calendar au fost mari postitori – si pentru post total, al sufletului si al trupului, ei au avut niste bucurii extraordinare. Stiti cum e cu postul? Primele trei zile e mai greu — e un fel de greva a organismului — dar pe urma aproape uiti ca postesti si începi sa simti efectul binefacator. Simti cum se repara în tine toate madularele betegite, pentru ca daca te îmbuibi prea mult, chiar si cu mancare de post, simti cum se razbuna organismul tau si încet-încet, depui armele, te doare ba ici, ba colo…

In randuiala noastra, copiii, batranii, bolnavii si cei ce lucreaza în medii toxice nu sunt obligati sa posteasca. Este aceasta libertate: cum vor ei, sa posteasca sau sa nu posteasca. Dar daca nu vor sa posteasca, sa spuna la spovedanie, ca sa ia binecuvantare, pentru ca binecuvantarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran si Dumnezeu nu vrea sa ne ucida cu postul, ci sa strunim în noi aceste apucaturi rele. Si totodata, ne reparam si sanatatea noastra. Biserica este numita si spital pentru bolile sufletesti. Fiecare boala fizica are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele,  abuzurile, mania, mandria, toate acestea ne ataca profund în launtrul nostru, se varsa aceste toxine în fiinta noastra si ne amarasc viata cea dinlauntru. De aceea, postul dumneavoastra trebuie sa fie complet. Un post de mancare, dar si post de toata aceasta rautate omeneasca.

Fiti foarte atenti ca nu cumva prin postul acesta fizic sa-l pierdem pe cel sufletesc. Paziti-va, sa postiti si cu inima si cu aceasta hotarare de a va curati pe dinauntru. Mai ales gura si ochii si limba sa posteasca, altfel pierdem toata osteneala postului. Paziti-va de aceste rautati ale gurii si ale inimii, care spurca omul cel dinlauntru. Unul nu mananca de dulce, dar îl mananca pe celalalt, îl sfasie ca un lup. Altul posteste, dar nu vorbeste ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu asa. Impacarea e prima fapta buna pentru post. Impacati-va unii cu altii. Nu asa: „Cum, sa ma plec eu? El mi-a facut, el mi-a zis…”. Nu, nu asa! Pleaca-te tu, smereste-te tu, calca-ti tu pe inima, ca va fi spre folosul tau. Impacarea este o conditie dumnezeiasca, fara de care postul ramane o osteneala zadarnica si suntem pierduti, frati crestini.

Postul înseamna mai ales aceasta abtinere de la orice fapta rea, de la orice gand pacatos. Suntem temple ale Duhului Sfant, fiinta omeneasca este biserica, este o biserica extraordinar de pretioasa si aceste rautati ne spurca, frati crestini. Spune undeva sfantul Pavel:

„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfarama Dumnezeu pe el…“[7].

Acest templu este trupul nostru. Sa ne pazim de aceasta sfaramare a noastra si sa postim cu umilinta, cu dorinta de a fi mai buni, mai curati, mai iertatori. Sa fim noi însine ca niste lumini — ca sa ne putem apropia de marea lumina a Invierii, sa fim niste locasuri curate, în care sa aiba loc Dumnezeu în noi.

Foarte multi încalca acest post. Sunt parinti care nu postesc si nu-i lasa nici pe copii sa posteasca: „Te-ai prostit, cum sa postesti? Nu mai poti, pierzi examenele”! Nu-i asa. Dimpotriva, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Daca ne abtinem sa mancam de cate ori vrea gura, se reînnoieste organismul. Chiar daca ne este foame, mai rabdam putin. Pentru ca postul este porunca, frati crestini. Si trebuie sa plinim aceste porunci.

Daca încalci postul, îl încalci în contul tau. Pentru ca orice fapta buna sau rea este înscrisa undeva de Cel care tine „contabilitatea” vietii noastre, Acela care ne-a spus ca în ziua judecatii, omul va fi tras la raspundere pentru orice cuvant rostit în desert, prostii, spurcaciuni, murdarii si orice cuvant desert. Si e cumplit, frati crestini! Daca vom da seama pentru fiecare cuvant desert, desigur si celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisa: orice fapta, fie buna, fie rea. Nu vom putea scapa, frati crestini, de acest examen de la sfarsitul vietii noastre — si nu stim cand va veni acest examen. Il dam în fata unei comisii cumplite, în care Judecatorul suprem este Insusi Dumnezeu, Cel care le stie pe toate. Iar în Imparatia luminii, binele nu poate fi amestecat cu raul.

Postul înseamna în primul rand cumpatare continua, frati crestini, cumpatare. Eu, de pilda, am învatat de la un cal cum se poate posti de bautura. I-am umplut ciutura de mai multe ori si-i plecam capul în ciutura, rugandu-l sa bea si n-a mai vrut sa bea cu nici un chip. Adica ceea ce este saturatie peste masura, aceasta este pacat. Sa te înveti sa mananci simplu, sa ai doar strictul necesar pentru viata ta. Plusul de orice fel, e pacat; luxul de care te poti lipsi, e pacat. Adica satiul vostru sa nu depaseasca masura bunei cuviinte. Asta vrea Iisus sa ne spuna.

Nimeni sa nu flamanzeasca pentru saturarea ta. Eu mananc si ma ghiftuiesc, iar altul rabda de foame. Totdeauna sa ne gandim si la altul, pentru ca daca toti ne rugam cu Tatal nostru, [atunci] ne socotim toti frati, avand fiecare dragoste si grija de fratele lui, grija de parinte pentru fiecare din semenii lui. Mantuitorul Hristos, în Evanghelie, staruie asupra acestei griji exagerate pentru existenta noastra. Pentru existenta aceasta pamanteasca, noi avem nevoie de foarte putine lucruri. Si este nevoie de cumpatare în viata — aceasta era si întelepciunea celor vechi: sa te scoli putin flamand de la masa — ca sa fie loc pentru a mai manca.

Sfantul Eftimie cel Mare manca în fiecare zi, dar manca foarte putin. El nu postea ca sfantul Macarie, dar avea aceeasi smerenie adanca. El spunea asa:

„Daca postesti mult, mai ales fara blagoslovenie, se poate ascunde în tine acel fariseu fatarnic, care nu-i place lui Dumnezeu si plata ta o înghite mandria din tine”.

Adica, în toate, sa mergi pe calea de mijloc. Acest discernamant sa-l ai întotdeauna. De pilda: sa nu dai totul la saraci, daca plang de foame copiii tai – dar pe ei sa nu-i îmbuibi, bineînteles. Sau postesti pana esti gata sa mori de foame, dar judeci pe altul care nu posteste. Este foarte gresit. Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba. Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul.

Asadar, frati crestini, sa retinem mai ales aceasta dreapta socoteala, sa nu gresim nici prin caderile de-a stanga, în pacatele murdare care manjesc viata noastra, nici prin caderile de-a dreapta, de exemplu prin trufie sau printr-un post fara socoteala dreapta. Faceti asa, frati crestini. Cine posteste tot postul, pana la Pasti, e tare buna mancarea de Pasti… Cine nu posteste, parca nu are nici o bucurie la sarbatoarea cea mare a Invierii.

Grijiti-va de viata dumneavoastra launtrica, pentru ca nu stim zilele în care Dumnezeu ne va chema pe fiecare si în ceea ce ne va gasi, în aceea vom fi judecati. Lucrati la mantuirea dumneavoastra, cu dragoste de Dumnezeu si cu scarba pentru pacate, caci „diavolul ca un leu se misca prin vazduh, cautand pe cine sa înghita“[8]. Poruncile lui Hristos nu sunt imposibile pentru noi, de vreme ce le-au împlinit sfintii – acesti titani ai vietii duhovnicesti, smeriti cu duhul, dar atat de înalti prin smerenia vietii lor. Si trebuie sa plinim si noi aceste porunci, altfel ne înraim si devenim ca niste fiare, daca nu ne straduim sa mergem pe calea sfintilor Parinti, cu duh de bunatate, de dragoste, de pace, duhul pacii crestine, fara de care pamantul acesta devine un adevarat iad. Sa postim asadar, post bine placut Domnului, post de mancare, post de bautura, post de orice rautate. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu! Amin.

***

Legat de acest post, nu uitati, frati crestini, porunca iertarii vrajmasilor. Sunt multi care postesc si vin sa plateasca niste pomelnice aici, la noi, sa ne rugam noi „sa-l trasneasca Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este sa-i iertam pe dusmanii nostri si sa ne rugam pentru ei. Sfintii au împlinit la adanc aceasta porunca, se rugau chiar si pentru cei care-i junghiau. Daca ne laudam ca suntem crestini, trebuie sa împlinim neaparat aceasta porunca, sa stim sa ne asumam aceste înfrangeri personale, acest sacrificiu launtric, aceste virtuti care ni s-au transmis de la sfintii Parinti. Sfintii acestia, dupa ce s-au biruit pe ei însisi, au ramas ca niste exemple demne de urmat pentru noi, cei de azi.

Cand ierti un dusman, el este cel umilit, pentru ca a fost rau cu tine, nu tu. Tu esti cel castigat, pentru ca ai castigat cu adevarat pe dinlauntru, în sufletul tau. Daca nu-l ierti, esti mereu în dialog cu el, chiar si la rugaciune, te certi cu el, în loc sa te gandesti la Dumnezeu, te chinuieste acest dialog launtric. Daca îl ierti, castigi un har din partea lui Dumnezeu si scapi si de acest zbucium grozav.

Numai clipa de fata este a noastra, frati crestini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat. Numai clipa de fata e a noastra. Doamne fereste, nu stim cand ne asteapta sfarsitul. Iesim afara si cadem de un atac de inima. Toti murim, frati crestini. Sa ne împacam de aici cu Dumnezeu, ca El ne va judeca. Doamne fereste, sa nu ajungem sa auzim: „Nu va cunosc pe voi”[9]. Amintiti-va de acel Dismas, talharul de pe cruce, care s-a umilit si s-a mantuit. Asta ne trebuie si noua, aceasta umilinta sincera, acest regret ca suntem asa de ticalosi si sa facem tot ce putem ca sa ne schimbam cu adevarat. Sa ne smerim si trupul acesta, punandu-l la cazna, la rugaciune, la matanii, la post. Pentru ca gresim si cu trupul, nu numai cu sufletul.

Rostul omului pe pamant este sa faca cat mai multa bucurie celuilalt. Orice bucurie facuta altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu ramane dator niciodata. La fel, orice rau facut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber sa-si traiasca viata cum doreste, dar Dumnezeu rasplateste fiecaruia dupa fapta. Raul duce la rau si binele la bine. Nu e fapta fara rasplata, chiar daca ni se spune ca nimeni nu stie nimic de faptele noastre. In ziua cea mare a Judecatii — si nu e departe aceasta zi, e ziua cand toti murim si cand toti ne vom întalni cu aceste realitati – vom da seama de toate faptele noastre, pana si de gandul desert. E cumplit, frati crestini!

Sunt unii care încep de maine un post foarte nevoitor, una, doua, trei zile nu mananca nimic. Dar aveti grija ca acest post sa fie însotit de rugaciune, de cumpatare si de abtinere de la toate formele raului. Daca postesti, dar te manii, esti nervos, nu ai castigat nimic din postul tau. Te-a atins cineva in metrou si esti gata sa-l plesnesti pe loc. Sau se întampla în tramvaie sa te calce cineva pe picior, din greseala — dar suntem toti foarte suspiciosi, foarte nervosi, foarte greu de convins sa iertam.

Iertarea aceasta, daca nu se întampla îndata dupa cearta, e foarte greu de împlinit mai tarziu. O suparare veche e ca o boala cronica. Cu cat trece mai mult timp, cu atat se adanceste mai mult ura si dusmania. Cand sunteti împricinati cu cineva, e bine sa va împacati îndata, frati crestini. „Sa nu apuna soarele în mania voastra”[10], cum spune sfanta Scriptura. Iertarea aceasta sa fie nu ca pe hartie, ci sincera, din inima, altfel nu ajuta la nimic. Iar daca sunt oameni straini de Dumnezeu, luati-i cu binisorul si cu limbajul pe care-l folositi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneti-i „scuza-ma, draga”, ca poate de iertare nu stie, întelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeste-i pe limba lui.

Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucru. Mandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios. Cand spui ceva, chiar un cuvant de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresiva], nu poti fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blandete, cu smerenie, cu rugaminte.

“Exemplele atrag” – spuneau cei vechi, romanii. Sunt învataturi foarte puternice, fara cuvinte. Noi, de obicei, scoatem asa, din fiecare buzunar, cate un sfat — bineînteles pentru celalalt. Dar nu uitati ca diavolul e cel mai mare teolog.

„Te stiu cine esti: esti Fiul lui Dumnezeu”[11]

– dar tot diavol ramane. In Evanghelie, Mantuitorul ne spune limpede:

„Nu cel ce stie, ci cel care face, mare se va chema în Imparatia lui Dumnezeu“[12] .

Tot Patericul este bazat pe fapte, frati crestini. Cel de la cina, care n-avea haina curata, a fost scos afara si pedepsit. Sa fim foarte atenti la viata noastra!

Noua ni se pare de multe ori ca suntem asa, de capul nostru, pe pamant, dar nu-i deloc asa. Acest examen din urma va fi categoric si definitiv si fara ocolisuri, nu ca la examenele acestea pamantesti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este el. Si daca pentru fiecare gand desert vom da seama înaintea lui Dumnezeu, d-apoi pentru toate faptele si ticalosiile pe care le facem de-a lungul vietii noastre! Sfantul Pavel spune undeva un cuvant foarte îngrijorator: „Nu va înselati, fratilor, în Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra”. Sa lucram mereu la aceasta haina a sufletului nostru, ca s-o curatim pe cat se poate. Nu va îngrijiti chiar asa de mult de ziua de maine. Sa nu uitam pe bogatul din Evanghelie care si-a pierdut sufletul, în schimbul bogatiilor lui.

Orice om cu adevarat mare se caracterizeaza în primul rand prin umilinta fata de Dumnezeu si prin smerenie fata de semeni. Nu uitati ca vamesul, primind batjocura, s-a dezbracat de toate pacatele sale. Sunt unii care, dupa foarte multe osteneli, cad într-o mandrie cumplita. Daca harul lui Dumnezeu îi ajuta sa se trezeasca din caderea lor, sunt salvati. Sau daca gasesc un duhovnic care sa-i ajute sa scape de aceasta ispita, sunt salvati. O sa vedeti la Sucevita pictata „Scara”, dupa Scara sfantului Ioan Scararul — si multi cad din varful scarii din pricina acestei mandrii. O sa vedeti acolo, aceasta imagine. Si o sa mai vedeti în partea dreapta o multime de îngeri care vin în zbor si se opresc sa asiste la aceasta lupta crancena, dintre noi si diavoli – sunt diavoli cu niste tepusi, care cauta sa ne îndemne mereu la patimi.

In timpul acesta, cat stati aici si va asteptati randul la miruit, sau stati la alte cozi, nu pierdeti timpul, frati crestini. Ganditi-va la ceea ce ati auzit aici si mai ales rugati-va în taina inimii dumneavoastra, pentru ca numai astfel timpul trece repede si cu folos. Sa ne învatam sa ne rugam mai mult, pentru ca rugandu-ne, intram în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevarat. Spuneti rugaciunile pe care le stiti pe de rost si mai ales spuneti aceasta rugaciune scurta si foarte cuprinzatoare:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” (sau „pacatoasa”).

Iar acasa, puneti mana pe Noul Testament si începeti a citi din Evanghelie, ca sa cunoasteti bine viata lui Iisus si învataturile Lui. Si nu numai asa, doar sa le cunoasteti, ci sa va însusiti ca pe niste principii aceste sfaturi si porunci ale Lui, adica sa le traiti. Cititi, frati crestini, pentru ca omul are nevoie si de niste temeiuri intelectuale, ca sa stie pentru ce crede asa, pentru ce traieste asa, pentru ce se înfraneaza de la anumite lucruri.

Cum va spuneam, exista o randuiala a acestui post. Postul e recomandat pentru toata lumea, dar de obicei sunt scutiti batranii, bolnavii si copiii. Insa care vor sa posteasca dintre ei, nu gresesc, e foarte bine. Au aceasta dezlegare, dar daca postesc, nu gresesc. Sunt si unii care lucreaza în medii toxice si folosesc unele alimente, de pilda laptele, ca pe un medicament. Mai bine sa ai blagoslovenia duhovnicului si sa mananci lapte, decat sa te îmbolnavesti si sa cartesti; poti lua acest aliment ca pe un medicament care te apara de un accident pulmonar sau de o alta boala.

Faceti asa, frati crestini, si Dumnezeu le va randui pe toate celelalte spre folosul nostru, cu adevarat”.

Predica Parintelui Ilie Cleopa

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:

Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).

Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului – porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.

Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.

Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: “Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim“. De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.

Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: “Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?” Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: “Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil“.

Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: “Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).

Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: “Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu“.

Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: “Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura“. Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera “M” arată pe “Mariam”, sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera “A” este Avigheia, femeia lui Nova. Litera “R” este Rahila, soţia lui Iacob. Litera “I” este Iudit, văduva cea sfîntă; litera “A” este Ana, femeia lui Elcana.

Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.

Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: “Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Axionul din ziua Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?

Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte “Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc.

Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Mintuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;

Iubiti credinciosi,

Pentru a vorbi mai deslusit despre praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, la care ne-am invrednicit a ajunge, este bine sa incepem cu un istoric mai vechi si sa aducem in mijloc marturii mai de mult, ca sa ne putem da seama cind a inceput si cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Ati vazut griul cind de-abia il bate vintul, cind este doar de o palma de la pamint sau cind este aproape sa dea in spic? Atunci veti vedea o taina mare. In firul acela de iarba gasesti toata asezarea griului foarte amanuntit, caci foarte mic se arata inauntru si spicul si boabele si toate celelalte. La fel si porumbul, cind abia ii da spicul si boabele si toate celelalte abia se urzesc, papusa aceea, care nici macar matase nu are, mai tirziu se va face mare, va face boabe si-si va arata toata frumusetea ei lasata de Dumnezeu.

Tot asa sint si cele lasate in dumnezeiestile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astazi in Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodata, desavirsite si preasfinte, cum le vedem astazi. Ci, ele au fost in Legea Veche abia in fasa, abia incoltite si in umbra. De aceea este nevoie sa vorbim despre umbra, despre fata si despre clipa cind ele de-abia se plamadeau, inainte de Legea Noua si chiar de Legea Veche.

Mai inainte de Moise si de Legea Veche, patriarhul Iacov, inchipuind Sfinta Cruce, a binecuvintat pe fiii lui Iosif, pe Manase si pe Efraim, in chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai inainte de a muri el, s-a inchinat la virful toiagului sau, adica la lemn, care simboliza Crucea inainte de venirea Legii Noi. In Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros il vedem mai intii cind serpii veninosi muscau cu muscatura de foc pe evrei in pustiul Sinai, omorind multime nenumarata de oameni. Iar Moise, vazind ca moare atita popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei si i-a poruncit Dumnezeu: Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stilp. Toti cei ce vor fi muscati de serpi, sa priveasca la sarpele de arama si asa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

Acesta era simbolul Crucii preaadevarat cu mult inainte de venirea Mintuitorului, Care trebuia sa Se rastigneasca pe Cruce. Si a zis Dumnezeu lui Moise: “Vezi, spune ca toti cei muscati, care vor privi la sarpele inaltat sa-si inchipuie ca viata lor este acolo si vor trai”. Si le-a spus Moise atunci: “Vezi, Israile, viata ta rastignita pe lemn“. Si toti care priveau la sarpe se vindecau. Ca aceasta asemanare simbolica si tainica a Sfintei Scripturi a inchipuit pe Hristos Cel adevarat, Insusi Mintuitorul a adeverit-o cind a spus: Si precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa se cade sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

Unde mai vedem taina Crucii si puterea ei? La Mara, in pustiul Sinai. Dupa ce a tabarit poporul lui Israel linga Marea Rosie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul si dobitoacele toate fiind insetate, a strigat, cirtind catre Moise: “Ce sa bem?” Ca, dupa cum arata Sfinta Scriptura, apa Marei era amara si otravitoare, iar poporul nu putea sa bea cu toata setea ce o avea. Atunci Moise a strigat catre Dumnezeu: “Doamne, ce sa fac?” Si i-a zis Dumnezeu: “Ia un lemn si arunca-l in apa si apa se va indulci!” Si Moise a facut intocmai, aruncind lemnul in apa. Atunci s-a indulcit apa si astfel a baut poporul si dobitoacele cele insetate s-au racorit (Iesire 15, 23-25).

Ce simbolizeaza lemnul aruncat in apa si cum poate un lemn sa indulceasca o apa atit de amara? Lemnul inchipuieste Sfinta Cruce, iar apa cea amara, numita Mara, inchipuieste marea cea amara si cu multe ispite a acestei vieti, care se indulceste si se usureaza ori de cite ori privim la Sfinta Cruce si cugetam la patimile lui Hristos. In viata aceasta, frati crestini, mereu sintem apasati de intristari si necazuri. Dar cind privim la lemnul Crucii lui Hristos si cind ne aducem aminte cite patimi infricosatoare a rabdat Hristos pentru noi, se indulceste marea amara a vietii, pentru ca ne gindim ca noi nu am rabdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

Iata si alte simboluri ale Crucii inainte de Hristos. Moise se lupta in pustie cu madiamitii, cu amalecitii si cu alte popoare care se aflau acolo. Cind amalecitii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicind bratele in sus, inchipuind semnul Sfintei Cruci. Cind Moise ridica miinile in sus, Israel biruia pe Amalec, iar cind le cobora, Amalec biruia. Vazind preotii Aaron si Or ca Moise nu mai putea tine miinile in sus in semnul Crucii multa vreme, pentru ca sa nu biruiasca Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca sa-l ridice mai sus, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile si astfel il tineau in semnul Sfintei Cruci, pina a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sint simboluri ale Crucii din Legea Veche.

Iubiti credinciosi,

Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie sa intelegem prin Sfinta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsa in taina mintuirii neamului omenesc, care s-a pregatit chiar de la intemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintii altar de jertfa al Bisericii crestine pentru ca pe dinsa S-a jertfit Mintuitorul lumii si a sfintit-o cu preascump Singele Sau, iar pe noi ne-a rascumparat din robia pacatului. Iata ce spune Apostolul Pavel in epistola catre Evrei: El – Hristos – a intrat o data pentru totdeauna in Sfinta Sfintelor, nu cu singe de tap si de vitei, ci cu insusi Singele Sau si a dobindit o vesnica rascumparare. Caci daca singele tapilor si al taurilor si cenusa junincilor, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atit mai mult Singele lui Hristos, care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).

Crucea este arma cu care Mintuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dusmanii Crucii, ca noi trebuie sa cinstim numai pe Hristos, dar nu si Crucea “fiindca este maciuca care a omorit pe Hristos!” Blestemata este parerea acelora. Sfinta Scriptura ne arata ca David a taiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfinta si era tinuta in Sfinta Sfintelor, invelita intr-un vesmint linga efod, pentru ca cu dinsa a invins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atit mai mult aceasta biruitoare arma a lui Hristos cu care s-a biruit satana si puterea intunericului, trebuie pastrata de crestini la loc de cinste cu toata sfintenia, pentru ca prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevazut, adica diavolul.

In alt loc spune iarasi Sfintul Apostol Pavel: Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfinta Cruce sfintim toate: cu ea binecuvintam, cu ea ne aparam de cel rau, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecam pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos si arma biruitoare, de temut vrajmasilor Lui, pentru ca are in sine “puterea lui Dumnezeu”, iar nu o putere oarecare.

Ce este inca Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, ca a venit minia Domnului peste Ierusalim “pentru faradelegile si rautatile poporului”. Si Iezechiel a vazut o vedenie cu un inger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul crucii (litera “tau” care in alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Si cind va veni sabia Domnului va cruta pe toti cei insemnati pe fruntile lor. Deci, cind a venit minia Domnului, a lovit pe toti de la tinar pina la batrin si numai cei insemnati pe frunte de ingerul Domnului au fost scutiti de primejdie si de moartea sabiei, dupa porunca ingerului care zicea: …sa nu va atingeti de nici un om care are pe frunte semnul “†” (Iezechiel 9, 4-6).

Dar aceasta a fost in Legea Veche. Avem inca marturii mai puternice in Legea Noua. Sfintul Ioan Evanghelistul, dupa ce arata descoperirile cele mari despre sfirsitul lumii, despre taina intruparii lui Dumnezeu Cuvintul, spune: Am vazut un alt inger care se ridica de la rasaritul Soarelui si avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Ingerul a strigat cu glas puternic catre cei patru ingeri, carora li s-a dat sa vatame pamintul si marea, zicind: Nu vatamati pamintul, nici marea, nici copacii, pina ce nu vom pecetlui, pe fruntile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

Pina acum am vazut ca Sfinta Cruce este altar, este arma si pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea inaltarii si a preainaltarii lui Hristos. Crucea este pricina si mijlocul prin care S-a inaltat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decit tot numele. In epistola sa catre Filipeni, Sfintul Apostol Pavel spune ca pentru dragostea cea catre noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-Se pina la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Vedeti, fratilor, cita cinste ii aduce lui Hristos Crucea? Ca L-a preainaltat Dumnezeu Parintele pe Dumnezeu-Cuvintul, pentru ca a rabdat moarte de ocara, si mai ales moarte de cruce si L-a suit pe El mai presus de toata stapinia si incepatoria si domnia.

Crucea lui Hristos este steagul si “semnul Fiului Omului”. este stema si steagul de biruinta al lui Hristos, care va straluci mai inainte de sfirsitul lumii, nu numai pe pamint ci si pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Si atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Deci, iata cit de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mintuirea neamului omenesc, caci a zis proorocul Isaia: Inaltati un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeti, acest steag dinainte de Hristos este Sfinta Cruce, care inalta toate popoarele spre Cel ce sufera si Care ramine in veac Domn si Stapin in cer si pe pamint (Matei 24, 30). Iata deci citeva simboluri si marturii privitoare la Cruce, atit din Vechiul, cit si din Noul Testament.

Iubiti credinciosi,

Sa aratam cum a luat nastere praznicul Inaltarii Sfintei Cruci. In anul 313 Sfintul Constantin cel Mare a biruit pe Maxentiu si a fost proclamat imparat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul pagin de rasarit, Liciniu, si se proclama imparat al intregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Primind botezul crestin de la Sfintul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfintul Constantin cel Mare avea dorinta fierbinte sa afle Mormintul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul pentru mintuirea lumii. Caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormintul Domnului si toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamint ca sa nu se mai inchine crestinii aici. Tot atunci au fost ascunse intr-o pestera din apropiere si Crucea lui Hristos, impreuna cu celelalte doua cruci pe care au fost rastigniti cei doi tilhari.

Astfel, Sfintul imparat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa – Sfinta Elena – sa afle Mormintul Domnului si lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a savirsit taina mintuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfinta Elena cu patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfintul Mormint si locul Golgotei, acoperite de pamint si de gunoaie, dar Sfinta Cruce nu puteau s-o afle nicaieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrin, numit Chiriac, stia locul unde fusese ascunsa Crucea lui Hristos, indata l-a chemat si au aflat intr-o pestera din apropiere trei cruci acoperite cu pamint; dar erau nedumeriti care este Crucea Domnului.

Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapa. Atunci a poruncit Sfinta Elena sa atinga pe rind cele trei cruci de mort si la care va invia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea datatoare de viata. Astfel, cind au atins de sicriu a treia cruce, indata a inviat mortul si a inceput a se inchina lemnului celui sfint. Apoi au facut procesiune cu Sfinta Cruce pe ulitele Ierusalimului cu multime de credinciosi, laudind pe Dumnezeu pentru aceasta minune. La urma s-au urcat pe Golgota si patriarhul Macarie a inaltat Sfinta Cruce ca s-o vada tot poporul si toti cei din fata s-au inchinat ei, strigind: “Doamne miluieste!”

In amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxa praznuieste Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare an la 14 septembrie, numarind-o intre cele douasprezece praznice imparatesti.

Iubiti credinciosi,

In cuvintele Sfintei Scripturi intelesul Crucii este tilcuit in mai multe feluri, dar in linii generale in doua si anume: un inteles duhovnicesc si unul material. In sens duhovnicesc prin Cruce intelegem toata suferinta si patima cea preainfricosata a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca El a purtat pentru mintuirea noastra crucea suferintei pina la moarte si chiar moartea pe cruce. In acest sens se inteleg si cuvintele Mintuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materiala este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mintuitorul in spate. Ati auzit cum zice Evanghelia de astazi: Ducindu-si Crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatinii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astazi: Statea linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cind zice ca “stateau linga crucea Lui” sa stim ca tot despre crucea de lemn se vorbeste.

Dar de ce Mintuitorul, in drum spre Golgota pe calea durerii, a ingaduit unui om cu numele Simon Cirineanul sa duca Crucea lui o bucata de drum? A ingaduit pentru ca la patima Sa, Hristos nu a patimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar daca ar fi voit, Hristos putea sa duca tot pamintul pina la Golgota. Dar atunci El patimea ca Om pentru pacatele oamenilor, iar ca om avea nevoie sa fie ajutat. Cine mergea cu Crucea in spate atunci? Cine o tinea? Cine era insetat si ranit? Cine o purta? Firea omeneasca a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Deci ca om El slabise din putere si avea nevoie de ajutorul altui om ca sa-I duca mai departe Crucea. Asa spun si Sfintii Parinti ca si noi trebuie sa fim ajutati uneori de fratii nostri in necazuri si in scirbe, ca sa putem duce crucea suferintei pina la usa mormintului. Dar Crucea Mintuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul in spate si pe linga care statea Maica Domnului impreuna cu celelalte femei mironosite, este Crucea cea materiala, Crucea propriu-zisa, cea din materie. Mare greseala fac toti acei care desi isi zic “crestini”, nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituala, iar pe cea materiala nu o recunosc. Indoit este omul, avind o parte vazuta si una nevazuta, fiind alcatuit din trup si suflet (I Corinteni 6, 20), indoita este, deci, si crucea. Una materiala, pe care o purtam la piept si cu care ne insemnam pe frunte; iar alta spirituala, in suflet, adica hotarirea de a rabda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea implini poruncile lui Hristos.

Fratii mei, sa vorbim si in alt inteles despre Sfinta Cruce. In viata noastra paminteasca, fiecare trebuie sa-si duca o cruce, crucea pe care i-a rinduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor casatoriti, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a vaduvelor, a ostasilor si altele.

Caci toti trebuie sa duca o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca sa se poata mintui. In “Urmarea lui Hristos” se spune: “Omule, daca te numesti urmator al lui Hristos, nu se poate sa nu mergi pe calea Lui, caci altfel nu te poti mintui”. Hristos ne-a aratat calea imparateasca ce duce la cer prin suferinta, caci fara cruce nu este mintuire. Fara minte este cel ce crede ca se poate mintui fara suferinta, fara rabdare si fara barbatie mare de cuget in toate imprejurarile vietii.

Cei casatoriti au crucea lor de a naste si creste copii, de a munci si a se osteni, de a asculta de Sfinta Biserica, de a face milostenie, de a cistiga cu truda si osteneala existenta lor si a copiilor lor. Cei feciorelnici si monahii au alta cruce mai frumoasa decit a celor casatoriti, cum ne invata Sfintul Apostol Pavel la intiia epistola catre Corinteni, capitolul 7. Cei necasatoriti duc o cruce mai grea, caci duc razboi cu firea. Ca ce este monahul? “Este sila necontenita a firii si taierea voiei pina la moarte” (Sfintul Ioan Scararul, Filocalia IX, Cuv. 4).

Monahul este om de jertfa. El se jertfeste pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renuntind la toate placerile lumii si ale trupului. Neincetat se smereste, posteste, privegheaza se osteneste si plinge. Mintea lui nu poate sa fie niciodata fara de grija pe acest pamint, caci se lupta cu duhurile rautatii. Deci, monahul are o cruce, intr-o anumita privinta mai grea, pentru ca mai cinstita este fecioria decit nunta, dupa cum a inteles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face! (I Corinteni 7, 38), aratind astfel ca mai buna este curatenia si fecioria cea desavirsita a trupului si a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plata vor avea in ceruri.

Grea este si crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mincarea nu-i mincare si nici bucuria vietii nu o simte. Fericit este cel ce poate rabda boala ca Iov, caci acela va lua mare plata. Crucea celui din boala il smereste pe el, atit cu sufletul cit si cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai doua lucruri ii cere, asa cum spune Sfintul Efrem Sirul: “De la omul bolnav doua lucruri cere Dumnezeu: rugaciunea si multumirea, adica sa se roage lui Dumnezeu necontenit pina la ultima suflare si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, si va avea cununa de mucenic”. Caci asa au rabdat sfintii martiri, sfintii pustnici, crestinii cei buni, ca si cei bolnavi, care au avut credinta tare in Hristos Dumnezeul nostru.

Sa stiti, iubiti frati, ca pe pamint nimeni din cei botezati in numele Preasfintei Treimi, nu se poate mintui fara cruce. Se spune in Urmarea lui Hristos: “Omule, daca vrei sa lepezi o cruce, nenumarate alte cruci vor veni asupra ta!” Cine isi duce crucea cu multumire si cu dragoste pentru Mintuitorul si este multumit cind este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri si ocara, cu foamete si sete, cu boala si intristare, acela este urmator al lui Hristos. Fiecare sa-si duca cu bucurie crucea sa, aducindu-si aminte ca Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare si mai grea decit a lui, fiindca El a rabdat pentru toata lumea, fiind cu totul fara de pacat.

Iubiti credinciosi,

Incheiem predica de astazi cu citeva sfaturi: Cind faceti cruce, sa o faceti drept pe fetele voastre, ca sa nu rida vrajmasul de noi, ci sa fuga de semnul care simbolizeaza Sfinta Treime. Duceti degetele impreunate mai intii la frunte, in numele Tatalui; apoi la piept, in numele Fiului, Care S-a coborit din cer pentru mintuirea noastra; apoi la umarul drept si cel sting, prin care se leaga dragostea lui Dumnezeu de om si de mintuirea noastra. Caci prin Duhul Sfint tinem legatura cu Dumnezeu, Parintele, cu Fiul si Duhul Sfint. Acestea ne invata Sfintul Ioan Gura de Aur in cuvintul “Despre Sfinta Cruce”. Apoi sinteti datori sa aveti toti Sfinta Cruce in casele voastre, iar cind plecati la drum si cind va intoarceti acasa insemnati-va cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurta rugaciune: Crucii Tale ne inchinam Hristoase, si sfinta Invierea Ta o laudam si o marim! Toate sa le incepem cu rugaciune si cu Sfinta Cruce. Nu uitati sa impodobiti crucile si mormintele celor raposati ai nostri din cimitire. Pacat de moarte savirsesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos si mai ales o injura.

Deci toti care vrem sa ne mintuim, trebuie sa ducem cu dragoste si cu bucurie crucea noastra, data de Dumnezeu spre mintuire. Apoi sa fim adevarati inchinatori ai Crucii lui Hristos, atit a celei vazute, cit si a celei nevazute, pentru ca omul si Crucea au doua sensuri. Deci, crucea spirituala inseamna sa rabdam toate necazurile pentru imparatia cerurilor, iar crucea materiala este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele si din orice materie. Dar sa nu uitam ce zice Sfintul Ioan Damaschin in Dogmatica sa: “Macar din aur sau din pietre scumpe de ar fi facuta crucea, dupa chipul ei, anatema celui ce s-ar inchina la acea materie”. Deci, trebuie sa stiti ca noi nu ne inchinam materiei din care este facuta crucea, ci ne inchinam semnului Fiului Omului pe care-l reprezinta.

Domnul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si puterea Sfintei Cruci sa ne ajute noua pacatosilor sa ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie in miinile noastre si in toate faptele noastre si sa ne inchinam Crucii lui Hristos cu evlavie, caci este semn si arma de aparare si steag de la Dumnezeu lasat pentru crestini pe pamint. Iar crucea spirituala sa o avem pururea in minte si in inima, adica sa fim gata a suferi toate necazurile si incercarile acestei vieti trecatoare pentru mintuirea sufletelor noastre, ca sa fim adevarati urmatori ai lui Hristos si mostenitori ai imparatiei cerurilor. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

“Iar tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoţându-l din robia diavolului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre: Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).

Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat Mântuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mândriei şi al slavei deşarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi în ascuns şi la arătare, când nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).

Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicând: De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).

Dumnezeieştii Părinţi ne arată că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră şi, pe lângă faptul că pierdem osteneala săvârşirii ei, ne facem vinovaţi de osândă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.

Acest adevăr ni-l arată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: “În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop” (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să câştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie îşi duce crucea vieţii având în vedere numai scopul sfânt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a câştiga milă şi îndurare în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi mântuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om care nu doreşte altceva în viaţă decât mântuirea sufletului său.

Oare câţi din sfinţi, urând slava de la oameni, au fugit de lume şi au slujit lui Dumnezeu prin pustietăţi şi prin stâncile pământului! Iar unii, spre a fi urâţi şi batjocoriţi de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinţii Andrei şi Simon. Alţii, având în vedere prăpastia slavei deşarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decât a le lucra.

Aşa vedem pe acel bătrân care se depărta totdeauna întru adâncul pustiului şi acolo îşi petrecea viaţa lui în tăcere, în linişte şi rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicând: “Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi şi te depărtezi în adâncul pustiului? Nu este mai bine să trăieşti aproape de oameni, ca văzând ei nevoinţa şi viaţa ta bună, să se folosească şi alţii, şi tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?”

Răspuns-a bătrânul: “Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfântul şi Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise şi ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar şi să-şi folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, şi precum Adam părintele meu, văzând roada frumoasă şi bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, aşa şi eu, când văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luând şi gustând mor. Pentru aceea, Preacuvioşii noştri Părinţi, fugeau din lume la pustie, ca să-şi omoare patimile şi poftele dulceţilor căci acolo nu aflau mâncare care naşte poftele păcatului” (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. Despre smerenie).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi se lasă sec de brânză, iar de mâine începe Sfântul şi Marele post al Paştelui, care durează şapte săptămâni. Primele şase săptămâni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămână de la Florii până la Învierea Domnului, postim şapte zile în cinstea Sfintelor şi mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

De felul cum trebuie să postim ne învaţă Însuşi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o parte din creştini care spun: “Eu nu pot posti că sunt bolnav!” Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această privinţă, fraţii mei, trebuie să ştiţi că “Biserica nu este omorâtoare de oameni ci de patimi”. Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cât poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrânarea minţii de la imaginaţii şi gânduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi “care ies din inimă” şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea vreunui păcat.

Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine posteşte cu amândouă felurile de post, adică şi cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

Poate întreba cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească şi sufletească. Iar când nu putem sau nu ştim cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Postul se respecta şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite zile după rânduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rânduit două zile de post săptămânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzării Domnului de către Iuda şi vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit şi lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creştină faţă de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească este Postul Mare.

În acest sfânt post creştinii se înfrânează de la mâncare de dulce, merg cât mai regulat la biserică, se împacă unii cu alţii, soţii ţin definitiv curăţenie trupească. Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc în post de două ori, sau măcar odată până la Sfintele Paşti, renunţă la judecăţi, la certuri şi distracţii care robesc mintea şi înşeală pe mulţi.

Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfânta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura până la Hristos, iar amândouă unite cu milostenia ne duc până în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mântuire pentru creştini. O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi împreună cu Adam, până sus, în Împărăţia Cerurilor. Să iubim aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.

Să postim cu dragoste şi să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinând, “că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu”. Adam a căzut călcând porunca postului. De aceea se şi numeşte Duminica de astăzi “a Izgonirii lui Adam din rai”. Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercând cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescând duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mântuirii, până vom ajunge înaintea lui Hristos înviat şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.

În seara aceasta se citeşte la vecernie o rugăciune de iertare şi se iartă, acasă şi în biserică, toţi credincioşii din fiecare sat, parohie, familie, ca şi cei din mănăstiri. Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos.

Iar începând de mâine, timp de patru zile se citeşte, în fiecare biserică, “Canonul Mare” al Sfântului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăinţă. Care puteţi, luaţi parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeşte patru zile. Acasă citiţi cărţi de rugăciuni şi cărţi creştineşti, după timp şi putere faceţi metanii şi, mai ales, citiţi Psaltirea până la Sfintele Paşti, că mare putere au psalmii.

Cu aceste scurte învăţături duhovniceşti, încheiem predica de azi şi rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri. Amin.

Par. Ilie Cleopa

Vedeţi şi:

● Inceputul Postului Mare – Predica parintelui Ilie Cleopa despre post

„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”

„Căci Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi AceştiTrei Una sunt” (I Ioan 5, 7)

„Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Sfântul Talasie Libianul, „Capete despre dragoste şi înfrânare”, suta întâi, Filocalia, vol. IV, cap. 100, p. 10).

Părinţilor şi fraţilor,

Despre Prea Bunul Dumnezeu Cel închinat şi slăvit în Treime, unele le putem înţelege, dar a le grăi nu, iar altele le putem şi înţelege, şi grăi (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, p. 3). Iată cele ce le putem înţelege şi grăi: că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea existent, nezidit, neschimbat, unic, necompus, fără de trup, nevăzut, nepipăit, nescris împrejur, nemărginit, neînţeles, necuprins, neajuns de minte, bun, drept, Ziditor al tuturor zidirilor, atotputernic, proniator al tuturor, Stăpânitor, Judecător; apoi că este Dumnezeu Unul după fiinţă, dar în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi că Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere.

Apoi că Fiul Cel Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru îndurările milei Sale spre a noastră mântuire, cu bunăvoirea Tatălui şi cu împreună- lucrarea Prea Sfântului Duh, fără de sămânţă şi fără de stricăciune zămislindu-Se, prin Duhul Sfânt, din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria s-a născut şi om desăvârşit dintr- însa S-a făcut. Şi că Acesta este Dumnezeu desăvârşit, şi Acelaşi om desăvârşit, din două firi, a dumnezeirii şi a omenirii, şi din două firi gânditoare, voitoare, lucrătoare şi libere. Sau ca să zic pe scurt, amândouă fiind desăvârşite, după voia şi raţiunea proprie lor, şi alcătuind un singur Ipostas. De aceea, după omenitate a flămânzit şi a însetat, S-a ostenit, S-a răstignit, şi moarte şi îngropare a primit, şi a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat, de unde iarăşi va să vie la noi, la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, fraţii mei, cele zise până aici sunt din cele ce noi oamenii putem a le înţelege şi a le grăi despre Dumnezeu.

Iar cele privitoare la întrupare nu toate sunt necunoscute, nici toate se pot cunoaşte. Şi altceva este ceea ce se poate cunoaşte şi altceva ceea ce se poate grăi, precum şi altceva este a grăi şi altceva a cunoaşte. Deci multe din cele ce se înţeleg despre Dumnezeu umbrit, nu se pot spune în chip limpede. Şi în aceste cazuri suntem siliţi să spunem cele ce sunt mai presus de noi prin cele ce sunt proprii nouă. Adică a grăi cele dumnezeieşti în chip omenesc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 436). Aşa Îi atribuim lui Dumnezeu somn, mânie, purtare de grijă, mâini, picioare şi cele asemenea.

Iar cele ce nu le putem nici înţelege, nici grăi despre Dumnezeu, sunt acestea: nu putem nici grăi, nici înţelege ce este fiinţa lui Dumnezeu sau cum este ea întru toate. Iarăşi nu putem înţelege şi grăi în ce fel Fiul Cel Unul Născut şi Dumnezeu, deşertându-se pe Sine, S-a făcut om din sângele Fecioarei, după altă lege decât cea a firii. De asemenea, nu putem înţelege, nici grăi în ce fel Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Nici în ce chip Mântuitorul nostru a umblat pe deasupra apelor. Mai trebuie să ştim că nu este cu putinţă a grăi sau a înţelege despre Dumnezeu altele decât cele descoperite prin insuflare dumnezeiască, prin dumnezeieştile cuvinte ale Vechiului şi ale Noului Testament (vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre dumnezeieştile numiri, cap. 2, şi la Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 6).

Aşadar, fraţii mei, în cele de până aici v-am spus despre cele ce se pot vorbi şi înţelege cu privire la Dumnezeu, precum şi despre cele ce nu se pot nici vorbi, nici înţelege cu privire la El.

Să ştiţi însă şi să înţelegeţi, fraţii mei, că nu deodată şi nu tuturor S-a descoperit Dumnezeul nostru ca de o singură fiinţă şi în trei feţe (ipostasuri). Nu! Acest adevăr l-au cunoscut, prin Duhul Sfânt, din cele mai vechi timpuri, numai Sfinţii Prooroci ai lui Dumnezeu.

Aceasta o arată dumnezeiescul părinte Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Trebuie să avem în vedere şi aceea că Treimea de Ipostasuri a Dumnezeirii neştirbite din cauza unităţii obârşiei, proorocilor le-a fost cunoscută încă înainte de plinirea vremii” (Sfântul Grigore Palama, Tomul Aghioritic, p. 34).

După Marele Vasile, această dogmă a dreptei credinţe pretutindeni este semănată în Scripturi (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a 4-a despre facerea lumii, foaia 25, Bucureşti, 1826). Iar după Sfântul Grigore Palama: „Dogmele credinţei celei dreptmăritoare mai înainte au fost arătate tainic în legea lui Moise” (op. cit., p. 33).

De aceea este bine ca mai întâi să arătăm acele mărturii din dumnezeiasca Scriptură cea veche, care în chip tainic şi umbrit au arătat dogmele credinţei dreptmăritoare, sau ne-au descoperit adevărul despre Unul Dumnezeu în trei ipostasuri.

Dar care sunt acele tainice locuri din Vechiul Aşezământ care ne-au descoperit în chip umbrit adevărul despre Sfânta Treime? Încă de la începutul zidirii lumii acesteia simţite, şi mai ales de la zidirea omului, Dumnezeu ne-a descoperit nouă că El, deşi Unul după fiinţă, nu este într-o singură faţă. Acest lucru s-a arătat în chip tainic mai întâi atunci când El a zis:

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26).

Acest cuvânt, „să facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii. Aceasta s-a crezut încă din primele zile ale Bisericii Creştine.

Dar şi în alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi…” (Facerea 3, 22).

Sfântul Apostol Varnava, în epistola sa, vorbind de înnoirea neamului omenesc prin jertfa Mântuitorului şi arătând că El a fost şi la facerea cea dintâi a omului, ca şi la zidirea cea duhovnicească de a doua, zice: „El a făcut din început pe oameni, de aceea tot El trebuia să-i facă din nou”, căci către Dânsul a grăit Tatăl la facerea omului: „Să facem om…” („Epistola Sfântului Varnava”, Patrologia Graeca, tom. II, p. 727).

La fel şi Herma, Părinte al secolului II, în cartea sa Păstorul, zice: „Fiul este mai vechi decât toate făpturile, căci El se sfătuia cu tatăl la facerea lumii” (Patrologia Graeca, tom. II, p. 891). Dar şi Atanasie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, în lucrarea sa Sfântul Atanasie al Alexandriei şi biserica din timpul său, scrie: „Pentru ce n-a zis să fac, ci să facem pe om? Ca să înţelegem Stăpânirea. Ca nu pe Tatăl să-L cunoşti, iar pe Fiul să nu-L cunoşti. Ci să ştii că Tatăl a făcut prin Fiul şi Fiul a zidit cu voia părintească, şi aşa să slăveşti pe Tatăl întru Fiul şi pe Fiul întru Duhul Sfânt. Întru acest chip îndeobşte l-a făcut pe om, ca îndeobşte închinător a câte şi trei feţe să fii, nedespicând închinarea, ci unind Dumnezeirea” (Bucureşti, 1900, p. 13). Apoi zice:

„Vezi o înfăţişare cu adevărat luminată în formă, iar după înţeles de Dumnezeu cuvântătoare. Căci arată curat şi limpede feţele. Şi a făcut Dumnezeu pe om zicând: să facem. Şi ne-a zis Scriptura epoiesan, adică «au făcut mai mulţi», ci epoinsen, adică «a făcut unul singur», ca să nu înţelegi mulţime de dumnezei. Că de s-ar fi scris în Facere la plural, necruţător ar fi fost cu oamenii, multe mulţimi grămădind asupra lor. Însă zice să facem, ca să cunoşti un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Iar apoi, „a făcut Dumnezeu pe om”, ca să înţelegi cele trei feţe ca un singur Dumnezeu, nu după ipostasuri înmulţindu-L, ci fiinţa şi puterea Cea Una socotind-o. O singură mărire să ai neîmpărţind-o în închinare, nici în închinarea a unei mulţimi de dumnezei căzând. Că nu a zis au făcut dumnezeii pe om, ci a făcut Dumnezeu”.

Aşadar, fraţii mei, învăţaţi nu de la mine, ci de la martorii cei vrednici de crezare arătaţi aici. Ca prin cuvântul acela, „să facem”, pe care l-a zis Dumnezeu la zidirea omului, să înţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii, adică pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, cu Care s-a sfătuit Tatăl şi a lucrat la zidirea omului şi a întregii lumi. De aceea bine a zis undeva Sfântul Irineu că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos, Noul Adam – a lucrat.

Tot umbrit Se arată feţele Dumnezeieşti şi la amestecarea limbilor celor ce zideau Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 7). Vezi că nu zice „să Mă pogor”, ci „să Ne pogorâm”.

Ba şi mai clar şi mai luminat despre Sfânta Treime se arată adevărul la stejarul Mamvri, când Prea Bunul Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chip de trei tineri. Aici, pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic numărul trei.

Iar dumnezeiescul părinte Avraam, cunoscând prin dumnezeiască descoperire că aceşti trei tineri sunt Unul Dumnezeu în Trei Feţe, a căzut cu faţa la pământ şi I s-a închinat Lui cu închinăciune până la pământ, care după cuvântătorii de Dumnezeu se cheamă latria (adorare), prin care numai pe Unul Dumnezeu se cade a-L cinsti. Şi a început a grăi către Cei Trei ca şi către Unul, zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, nu mă ocoli pe mine, robul Tău!” (Facerea 18, 3). Deci prin această unire, arată pe Domnul ca pe Un Singur Dumnezeu. Iar prin cele trei persoane cu care Avraam vorbea se arată în chip tainic cele trei feţe (ipostasuri) ale Dumnezeirii (vezi pe larg despre acest lucru în Hronograful de Neamţ, ed. 1837, la p. 246).

Aceeaşi Taină a Sfintei Treimi s-a arătat în chip umbrit şi la muntele Horeb, când Dumnezeu Se arată plăcutului său rob Moise şi îi zice: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3, 6). Aici, Prea Bunul Dumnezeu pomenind de trei ori numele Său şi făcând pomenire de feţele celor trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov, iarăşi ne-a arătat în chip tainic că El este Unul după fiinţă şi Întreit după Feţe (Sfântul Irineu de Lugdun, cap. III, 6, şi Sfântul Justin Martirul, Apologetica 1, 65).

Iar de vom voi a merge cu mintea în dumnezeiasca Scriptură, iarăşi vom vedea de la ea că Dumnezeul nostru este Unul în Trei şi Trei în Unul şi că la zidirea lumii aceşti Trei şi Unul au lucrat. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). În acest loc auzind de Domnul, de Cuvântul Lui şi de Duhul gurii Lui, înţelegem cele Trei Feţe ale Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, Iaşi, 1806, cap.7 şi 8, pp. 21 şi 36). Şi iară a închipuit în chip umbrit Sfânta Treime marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, când a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa (III Regi 18, 34).

Dar şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 3).

Şi iarăşi ne arată Treimea Sfântul Prooroc Ilie, când a coborât de trei ori cu rugăciunea sa foc din cer (IV Regi 1, 10). Şi la fel cei trei sfinţi tineri pe care Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars (Daniil 3, 20-23). Dar mai găsim în dumnezeiasca Scriptură şi alte mărturii care sunt într-un fel închipuirea Treimii. Aşa, de trei ori pe zi se ruga lui Dumnezeu marele prooroc Daniil, când era în robia Babilonului (6, 10). Trei au fost cuvintele care s-au scris de mâna cea tainică pe perete la ospăţul cel urât de Dumnezeu al lui Baltazar, prin care trei pedepse i se pregăteau de la Dumnezeu (Daniil 5, 2 şi 28).

Acestea şi alte multe mărturii, care pentru scurtime nu le mai amintim, se găsesc în Vechiul Testament, prin care s-a arătat mai înainte, în chip umbrit şi tainic, adevărul despre Dumnezeu Unul în Treime. Iar de vom deschide cartea legii darului, adică Noul Testament, în el vom afla – nu umbrit şi tainic, ci prealuminat şi preadesăvârşit – adevărul despre un Dumnezeu în trei Ipostasuri şi de o singură Fiinţă.

Aşa vedem, mai înainte de altele, că la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime S-a arătat în chip simţit şi preadesluşit. Căci acolo creştetul cel preasfânt şi preacurat al Fiului lui Dumnezeu de mâna dumnezeiescului Ioan Botezătorul s-a pipăit. Iar Duhul Sfânt în chip de porumb s-a văzut; şi din cer glasul Părintelui s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele bine am voit” (Matei 3, 16). Deci, cum cântă Biserica lui Hristos: „Închinarea Sfintei Treimi s-a arătat” (troparul praznicului, la Botezul Domnului).

Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi, când, după preasfânta Sa Înviere din morţi, arătându-Se sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Dar şi după Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos la cer, prea iubitul Său ucenic, dumnezeiescul Ioan Evanghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, ne-a învăţat pe noi că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Întreit după ipostasuri, zicând: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei – Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Părinţilor şi fraţilor, în cele de până aici v-am făcut cunoscute unele din mărturiile cele umbrite şi tainice ale Vechiului Testament, precum şi alte mărturii prealuminate din Legea Darului, prin care noi, creştinii, am învăţat să credem că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Trei după feţe sau ipostasuri.

În cele ce urmează, vreau să vă fac cunoscute şi alte lucruri de nevoie a le cunoaşte. Adică vreau să vă vorbesc puţin şi despre rugăciunile cele mai scurte şi mai obişnuite prin care toţi binecredincioşii creştini ne închinăm preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Căci deşi toate rugăciunile noastre le facem către Prea Bunul nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, dar cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi rugăciunile cele ce se zic începătoare, care sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi…” şi celelalte.

Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii lui Hristos. Aşa este cântarea cea de la vecernie: Lumină lină., apoi slavoslovia cea mare la utrenie, ca şi alte multe care se găsesc prin ceasloave şi prin cărţile de rugăciuni. Dar cele mai obişnuite sunt cele pe care vi le-am amintit.

Alt lucru de care aş voi să mai amintesc în acest cuvânt este şi icoana Sfintei Treimi.

Dacă vreun necredincios sau vreun eretic v-ar întreba de ce zugrăviţi icoana Sfintei Treimi şi de ce vă închinaţi la ea, iată ce trebuie să-i spuneţi: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor şi ne închinăm la ele pentru că cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 372). Apoi, pentru că şi în legea veche poporul lui Israel se închina înaintea cortului, celui ce era icoana şi chipul celor cereşti (Ieşirea 25, 18 şi 40; Evrei 8, 5). Dar şi Heruvimii care umbreau altarul erau lucruri de mâini omeneşti, dar făcute după porunca lui Dumnezeu”.

Iar de va întreba cineva pentru ce zugrăviţi în icoană pe Dumnezeu Tatăl în chip de om bătrân, pe Fiul în chip de om tânăr şi pe Duhul Sfânt în chip de porumb, să le răspundeţi aşa:
„Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi în acest fel, pentru că în acest chip a binevoit Dumnezeu a Se arăta nouă. Pe Dumnezeu- Tatăl Îl zugrăvim în chip de om bătrân şi vechi de zile, după mărturia dumnezeieştii Scripturi, care zice: «Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iară părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise» (Daniil 7, 9-10). Pe Dumnezeul-Fiul Îl zugrăvim în chip de om tânăr, că aşa S-a arătat El în lume şi a petrecut cu oamenii pe pământ 33 de ani. Iar pe Sfântul Duh Îl zugrăvim în chip de porumb sau în chip de limbi ca de foc, că aşa a binevoit El a Se arăta la Botezul Domnului, şi la pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli”.

Dar dacă vreun eretic vă va aduce mărturie din Scriptură că pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut (Ioan 1, 18), şi deci nici a-L zugrăvi nu putem, apoi să-i spuneţi că în adevăr pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut după fiinţa Lui, căci aceasta, după cum este nevăzută, aşa este şi cu totul necuprinsă de vreo minte de om sau de înger (Dogmatica, cap. 1, p. 1). Dar noi zugrăvim pe Dumnezeu în icoană fiindcă El, pentru milostivirea Sa cea nemărginită, S-a făcut om cu adevărat, spre a noastră mântuire. Şi apoi, tot dumnezeiasca Scriptură vorbeşte în multe locuri de arătarea şi de vederea lui Dumnezeu zicând: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi la amiază, când şedea el în uşa cortului său” (Facerea 18, 1).

Iar în alt loc zice: „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieşirea 33, 11). Şi în alt loc zice că Domnul grăia cu Moise, robul Său, „gură către gură”, la arătare şi aievea, iar nu în pilde (Numerii 12, 8). Iar marele prooroc Isaia zice: „Văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ” (6 ,1). Dar şi Iov a văzut pe Dumnezeu., căci zice: „Din spusele unora şi a altora auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut” (42, 5). Şi marele Ilie Tesviteanul L-a văzut şi el pe Domnul în munte (III Regi 19, 12). Şi Daniil proorocul l-a văzut pe Dumnezeu în chipul unui om bătrân şi vechi de zile (7, 9). Dar şi alţii din sfinţii patriarhi, prooroci şi apostoli au văzut pe Dumnezeu în diferite chipuri. Însă noi nu zicem că aceşti sfinţi au văzut fiinţa lui Dumnezeu. Ci zicem că El li S-a arătat şi au văzut oarecari chipuri şi vederi pe măsura credinţei lor şi după cum a socotit înţelepciunea Sa cea negrăită că este de trebuinţă şi de folos a Se arăta robilor Săi (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 436).

Dar e bine a ţine minte şi aceasta: de auzim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este numit Tatăl nostru, potrivit celor zise de Mântuitorul nostru: „Voi tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei ), şi celor spuse după preaslăvita Sa Înviere: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17), să nu înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru după fire, ci El este Tatăl nostru după dar. Căci e Tată Ziditor după dar, dar nu născător. Tată firesc este numai al Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut mai înainte de toţi vecii fără de mamă şi fără de patimă. Dar şi aceasta să o ştim că El este Tatăl nostru mai adevărat decât tatăl cel ce ne-a născut pe noi trupeşte. Fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, dintru nefiinţă ne-a adus întru fiinţă. Şi tot el a dat şi tatălui nostru cel după trup existenţa şi puterea de a ne naşte (Sfântul Atanasie al Alexandriei, Cuvântul 11 împotriva lui Arie). Iar dacă Dumnezeu ne numeşte pe noi în Sfânta Scriptură „dumnezei” şi „fiii” Săi, zicând: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi” (Psalmii 81, 6), să ştim că, după darul lui Dumnezeu, pot căpăta şi oamenii dumnezeirea şi înfierea, dar după fiinţă numai un Fiu are Dumnezeu Tatăl: pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În cele de mai departe vom spune puţine şi despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl. Ieşirile Duhului Sfânt sunt două. Una e pururea şi mai presus de ani, împreună cu naşterea Fiului. Iar alta sub vremi, care s-a revărsat şi se dă, după ce S-a proslăvit Hristos, apostolilor în zilele cele mai de pe urmă, în praznicul Cincizecimii, şi peste toţi cei care până acum au dreaptă credinţă şi păzesc poruncile lui Dumnezeu. Şi precum îndoită este naşterea Fiului, una adică fără de început, numai din Tatăl, iar alta în vreme, ca noi şi pentru noi, numai din Maică, tot aşa îndoită este şi ieşirea Duhului Sfânt, una fără de vreme, numai din Tatăl, iar alta sub vremi şi către noi, de la Tatăl prin Fiul. Ieşirea Duhului Sfânt din Tatăl o arată însuşirea purcederii pe care a vestit-o Însuşi Domnul zicând: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15,26). Iar pe cealaltă, care este sub vremi şi către noi, o mărturisesc cele ce s-au grăit despre Duhul Sfânt de către teologi în cărţile lor (Cataloghi, foaia 143).

Precum mărturisim în Simbolul credinţei noastre celei dreptmăritoare, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Acest mare adevăr nu l-am învăţat de la vreun înger sau de la vreun sfânt, ci de la Însuşi Stăpânul şi Ziditorul îngerilor şi al sfinţilor, de la Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El ne-a arătat mai întâi acest mare adevăr în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26).

Apoi, după Domnul nostru Iisus Hristos, sfinţii din cele mai vechi timpuri, atât Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi, au învăţat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi prin Fiul S-a arătat oamenilor.

Dintre Sfinţii Părinţi, cel dintâi care arată acest lucru este Sfântul Grigore Făcătorul de minuni, care, ţinând credinţa ce s-a dat prin descoperirea Sfântului Ioan Evaghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, zice: „Şi în Duhul Sfânt, Carele din Tatăl are existenţa şi prin Fiul S-a arătat oamenilor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 460).

Dumnezeiescul Grigore Teologul (în Cuvântarea 45 către Evagrie) numeşte pe Fiul şi pe Duhul rază geamănă a Tatălui. La fel şi Sfântul Grigore de Nyssa, în cuvântările cele împotriva lui Ananie, grăieşte: „În fiinţa cea nezidită şi mai înainte de veci, Tatăl fără de început şi nenăscut şi pururea Tată se înţelege; iar dintr-Însul îndată, fără despărţire, Fiul Cel Unul Născut împreună se înţelege; iar prinr-Însul şi împreună cu Dânsul, negândind nimic între Ei în chip deşert şi neipostatic, îndată se înţelege împreună şi Duhul Sfânt, nerămânând la urmă după Fiul ca existenţă, ca să se înţeleagă Cel Unul Născut fără de Duhul” (Cataloghi, foaia 81).

Dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos învaţă că nu şi de la Fiul (Filioque, precum zic catolicii), ci numai de la Tatăl se purcede Duhul Sfânt. Căci Sfântul Grigore Teologul, numind pe Fiul şi pe Duhul raze gemene ale Tatălui, ne-a arătat că feţele amândouă fără de nici o mijlocire din Tatăl sunt. Iar Sfântul Grigore de Nyssa, zicând că Duhul nu este mai pe urmă decât Fiul după existenţă, dezaprobă socotinţa cum că Fiul a ieşit mai întâi, iar Duhul mai pe urmă din Tatăl. Iar Sfântul Ioan Damaschin, spunând că:„Împreună întru aceeaşi dată este şi naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh” (Dogmatica, p. 46), astupă cu totul gurile ce grăiesc în deşert cum că şi de la Fiul ar purcede Sfântul Duh. Şi în alt loc, dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Iar pe Duhul Cel Sfânt şi de la Tatăl Îl zicem, şi Duh al Tatălui Îl numim. Iar din Fiul pe Duhul nu-L zicem, ci Duh al Fiului Îl numim şi mărturisim că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă” (op. cit., p. 44). E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul” însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte, purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa. Căci deodată şi ipostasul cel născut al Fiului şi ipostasul cel purces al Duhului au existenţa din Tatăl. Adică Fiul există împreună cu Duhul Sfânt ce purcede şi Duhul Sfânt este împreună cu Fiul ce se naşte. Şi nici Fiul nu are după ipostas existenţa din Duhul Sfânt, nici Duhul nu are existenţa din Fiul. Ci întru aceeaşi dată acestea amândouă ies din Tatăl, deşi au un deosebit mod de existenţă, precum am zice că puterea cea încălzitoare prin puterea cea luminătoare ţâşneşte din foc (ibidem, pp. 481-482).

Unii din teologii cei din Apus, spre a-şi întări şi a-şi susţine dogma lor despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, aduc această pildă: precum Eva e numai din Adam, iar Set împreună din Adam şi din Eva, aşa şi Fiul este întru cele dumnezeieşti numai din Tatăl, iar Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul împreună. Însă să se ştie că Sfântul Grigore Teologul (în Cuvântul 23) şi Sfântul Ioan Damaschin (op. cit.) nu primesc această pildă, arătând că nu are nevoie Tatăl de oarecare ajutor al Cuvântului pentru purcederea Duhului. Ei arată că cele trei dumnezeieşti ipostasuri, deşi se deosebesc după însuşiri, sunt de o fiinţă. După ei nu numai că este cu neputinţă (precum zice şi Sfântul Vasile în Epistola 38) ca pilda aceea să fie adevărată, ci e şi foarte necuviincioasă şi e o deşertăciune ca din cele de jos a se lua asemănarea celor de sus. Nu mai spunem că de ar fi pilda aceea întru toate asemenea, ar urma, precum zice vestitul Iosif Vrienie (tom. I, foaia 47), că nu Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul, ci Fiul se naşte din Tatăl şi din Duhul. Căci nu Eva din Adam şi din Set, ci Set din Adam şi din Eva, care hulă nici catolicii nu o vor primi (vezi despre toate acestea, pe larg, la Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, Iaşi, 1806, p. 488). Iar dacă în multe locuri Sfinţii Părinţi învaţă că Duhul Sfânt este chip al Fiului (ca Sfântul Grigore făcătorul de minuni în mărturisirea credinţei, Sfântul Atanasie în Epistola I către Serapion, şi Marele Vasile în cartea a 5-a Împotriva lui Eunomie, şi Sfântul Ioan Damaschin în cartea I, cap.XIII, şi în al treilea tratat despre sfintele icoane), să se ştie că aceşti Sfinţi Părinţi, numind pe Prea Sfântul Duh chip al Fiului, nu înţeleg că de la Fiul are existenţa. Căci numai din Tatăl purcede Duhul, şi numai Tatăl este pricina şi începutul şi al Fiului şi al Duhului (Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, pp. 491-492).

Cu acestea voi face încheierea cuvântului de astăzi. Şi să rugăm pe Prea Bunul nostru Dumnezeu, Cel în Treime închinat, ca să ne lumineze cu Darul Său, spre a înţelege şi a ţine minte dogmele cele preasfinte şi deplin adevărate ale credinţei noastre celei dreptmăritoare. Amin!

Arhimandrit Cleopa Ilie
(Predici la Praznice Împărătești)

sursa: calauzaortodoxa.ro

Despre Sfintele lui Hristos Taine

Pâinea inima omului o întareste (Ps. 103, 17), a prorocit Prorocul despre o pâine minunata, care, spre deosebire de obisnuita pâine materiala, ce întareste trupul, trebuia sa întareasca  inima   omeneasca.  Inima   noastra  are   nevoie   de   întarire!  Ea   s-a   clatinat înspaimântator la caderea noastra si nu poate sa se opreasca singura din clatinarea aceasta. Ea este clatinata neîncetat de feluritele patimi. Zadarnic si în desert propovaduieste omul cazut, în orbirea sa, despre taria vointei omenesti. Taria aceasta nu exista: vointa e mânata silnic de pacat, care o stapâneste. Este nevoie, este neaparata nevoie de minunata pâine prevestita, ca sa întareasca inima omeneasca slabita, clatinata[67].

Întarirea inimii omenesti se savârseste prin pâinea care din cer s-a pogorât, pâinea vietii (Ioan 6, 58, 48). Aceasta pâine este Domnul nostru Iisus Hristos. El a zis: Eu sunt pâinea vietii, care s-a pogorât din cer: de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care Eu voi da, trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii… Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu întru Mine petrece, si Eu în el (Ioan 6, 51-56).

Ce minunat asezamânt! Este firesc pentru mintea omeneasca sa se uimeasca înaintea acestui asezamânt mai presus de fire si neurmat. Au auzit de acest asezamânt oamenii întunecati de cugetarea trupeasca si necredinta, nu au vrut sa primeasca lamurire de la Dumnezeu cu privire la asezamântul dumnezeiesc, au rostit despre asezamântul dumnezeiesc judecata proprie, spre osânda si pierzarea lor. “Greu este cuvântul acesta; cine poate sa îl asculte?” Dintr-aceasta, multi dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi si nu mai umblau cu Dânsul (Ioan 6, 60, 66). Si acum sunt luptati de îndoiala cu privire la marea taina cei care poarta doar numele de crestini, tinându-se la aratare de obiceiurile crestinesti, dar dupa viata si dupa asezarea inimii sunt straini de crestinism. Greu ar fi cuvântul de l-ar rosti un om; ascultarea cuvântului ar fi cu neputinta daca el ar fi rostit de un om. Cuvântul însa a fost rostit de Dumnezeu, Care din bunatatea Sa nemarginita a luat omenitatea spre mântuirea oamenilor: si de aceea luarea-aminte la cuvânt si judecarea lui nu trebuie sa fie superficiale.

Ascultarea cuvântului trebuie primita prin credinta, din tot sufletul, cum trebuie primit si Dumnezeu înomenit. Luarea de catre Dumnezeu a omenitatii este de nepatruns cu mintea pentru oameni; tot atât de nepatrunse cu mintea sunt asezamintele si faptele Dumnezeu-Omului: pe om, care este zamislit întru faradelegi si nascut în pacate, pe om, care este sortit pierzarii vesnice si vesnicului chin în închisorile si în adâncurile iadului, ele îl fac sa devina al lui Dumnezeu, îl fac Dumnezeu dupa har, îl suie la cer spre vietuire vesnica si spre vesnica fericire în cer.

Cei ce au osândit cuvântul si asezamântul Dumnezeu-Omului, care au lepadat cuvântul si asezamântul Lui, au judecat si lepadat Cuvântul – Duh si viata (Ioan 6, 63), au judecat si lepadat asezamântul prin care ucenicului lui Hristos i se da Duh si viata. Amin, amin zic voua, a grait Domnul, daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

“Se cuvine sa învatam”, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, “minunata însusire si lucrare a Sfintelor Taine: Ce sunt ele? Pentru ce au fost predanisite? Ce folos aduc ele? Noi suntem un trup cu trupul Domnului nostru Iisus Hristos, suntem trupul din trupul Lui, os din oasele Lui (Fac. 2, 23). Cei botezati sa ia aminte ce se graieste: noi ne unim cu atotsfântul trup al Domnului nu doar prin dragoste, ci si prin taina însasi. Atotsfântul trup al Domnului se face hrana a noastra! El ne-a daruit aceasta hrana, dorind sa ne arate dragostea pe care o are catre noi. El S-a amestecat cu noi si a amestecat în noi trupul Sau pentru ca noi sa fim uniti cu El cum este unit trupul cu capul: asa e firea dragostei negraite. Preînchipuindu- L prin sine pe Domnul, Iov spunea despre robii sai, de care era foarte iubit, ca acestia, ca sa-si arate  marea  dragoste  catre  dânsul,  ziceau:  Cine  ne-ar  da  noua  din  carnurile lui  sa  ne saturam? (Iov 31, 31). Hristos ne-a dat aceasta, aducându-ne în cea mai mare dragoste cu putinta si aratând dragostea Sa fata de noi, dându-le doritorilor nu doar vederea Lui, ci si atingerea Lui, mâncarea Lui, unirea Lui si împlinirea oricarei dorinte”[68].

Domnul, înlocuindu-l pentru noi prin Sine pe stramosul Adam, din care ne nastem spre moarte, facându-Se începator de neam al nostru, înlocuieste trupul si sângele luate de noi din Adam cu trupul si sângele Sau. Aceasta lucrare a Domnului, ramânând nepatrunsa cu mintea si mai presus de fire, devine totodata, la cucernica privire duhovniceasca asupra rascumpararii oamenilor prin înomenirea lui Dumnezeu, atât limpede cât si fireasca. Trupul si sângele netrebnic ale firii cazute si lepadate trebuie sa fie înlocuite în firea pe care a înnoit-o Dumnezeu-Omul cu atotsfântul trup si sânge al Dumnezeu-Omului[69].

“Bunul, Atotbunul si Preabunul Dumnezeu”, teologhiseste Sfântul Ioan Damaschin, “fiind cu totul bunatate, pentru covârsitoarea bogatie a bunatatii sale n-a suferit ca binele, adica firea Sa, sa fie singur, neîmpartasit de nimeni”[70]. Aceasta este vederea mintii omenesti luminate de Sfântul Duh asupra lucrarilor dumnezeiesti; aceasta este lamurirea pe care o da ea lucrarilor dumnezeiesti; asa îsi tâlcuieste ea siesi lucrarile dumnezeiesti: acestea si temeiurile lor  sunt  întelese fara  gres  si  cu  totul  limpede numai  de  Dumnezeu. Mintea  omeneasca luminata de Sus face urmatoarea vestire sfintita[71]: Dumnezeu a binevoit ca bunatatea atotdesavârsita, adica fiinta lui Dumnezeu, sa se rasfrânga în alte fiinte cum se rasfrânge soarele în lucrurile pe care le atinge cu razele sale. Pentru aceasta, Dumnezeu a facut mai întâi duhurile si lumea în care locuiesc ele, dupa aceea lumea simtita, si în cele din urma pe om, care dupa suflet tine de duhurile zidite, iar dupa trup, în care este îmbracat sufletul, tine de lumea simtita.

Dumnezeu, fiind viata, viata de sine fiitoare, a revarsat din Sine viata în tot ce traieste si fiinteaza. Viata lumii este rasfrângere în aceasta a vietii de sine fiitoare – a lui Dumnezeu. Si duhurile, si omul, tot restul zidirii au iesit din mâinile Facatorului desavârsite – desavârsite dupa masura firii lor marginite -, pline de bine nestirbit, fara cel mai mic amestec al raului. Binele din fapturi, aflat în potrivire cu firea lor, era rasfrângere a nemarginitei bunatati a Nemarginitului Facator. Desavârsirea marginita a fapturilor era rasfrângere a atotdesavârsitei desavârsiri ce sta numai în firea Facatorului. Duhurile si omul au fost facute între fapturi ca cele mai apropiate si mai limpezi rasfrângeri ale lui Dumnezeu. În însasi fiinta lor, Facatorul a însemnat trupul Sau; El a împodobit acest chip cu însusiri asemeni celor care adunate în nemarginirea lor alcatuiesc fiinta lui Dumnezeu. Dumnezeu este bunatate: si pe fapturile Sale întelegatoare le-a facut bune. Dumnezeu este întelepciune: si pe fapturile Sale întelegatoare  le-a  facut  întelepte.  Spre  a  pecetlui  desavârsit  asemanarea,  El  le-a  daruit fapturilor întelegatoare Sfântul Sau Duh, si prin aceasta a unit duhul lor, toata fiinta lor cu Sine.

Raul s-a aratat din voia sloboda a fapturilor întelegatoare. Duhurile au fost cele care au zamislit raul în sinesi si l-au nascut întru dezgustatoarea lui fiintare. Ele au împartasit otrava raului întregului neam omenesc, molipsind cu el radacina neamului, pe stramosul Adam, amagindu-l cu fagaduinta unei stari deopotriva cu cea a lui Dumnezeu. Aici se arata bunatatea lui Dumnezeu în chipul cel mai izbitor. Pentru a scoate omenirea din cadere si pierzare, Dumnezeul Cel în Trei Ipostasuri ia omenirea prin una din Fetele Sale, îl înnoieste în Sine si prin Sine, îi daruieste prin aceasta unirea cu Sine, unire neasemuit mai strânsa decât cea daruita la zidire.

Cel ce era Fiu al lui Dumnezeu dupa firea Sa, înomenindu-se si facându-se începator de neam al oamenilor, i-a facut fii ai lui Dumnezeu dupa har. Zamislirea si nasterea asemanatoare celor dobitocesti, carora omul li s-a supus dupa cadere, sunt lepadate: ele sunt acoperite, ca sa zic asa, de nasterea de la Sfântul Duh prin botez. Oamenii renascuti sunt prefacuti din trup în duh – nu dupa fire, ci ca însusire: Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este (Ioan 3, 6).

Crestinii, care s-au nascut din Adam spre moarte, se nasc prin botez spre viata, se nasc de la Dumnezeu, se nasc fii ai lui Dumnezeu (Ioan l, 12-13). Fiintarea lor este numita nasterea cea de-a doua (Matei 19, 28; Tit 3, 5)[72]: ea este fiintare în viata vesnica, fiintare cu totul alta decât era fiintarea spre moarte; ea este o a doua fiintare, data pentru a doua oara dupa pierderea prin cadere, prin moartea vesnica, a fiintarii celei dintâi. Starii celei de-a doua fiintari i se da hrana potrivita. Precum nasterea întru fiintarea cea de-a doua este nastere de la Sfântul Duh, asa si hrana data omului înnoit este pregatita de Sfântul Duh. Aceasta hrana este trupul si sângele Dumnezeu-Omului. “Duh de viata facator este Trupul Domnului”, a zis sfântul Ioan Damaschin, “fiindca s-a zamislit din Duhul Cel de viata facator: spun asta nu înlaturând firea trupului, ci voind sa arat ca este de viata facator si dumnezeiesc”[73].

Dumnezeu-Omul, fiind Dumnezeu Atotdesavârsit, era la aratare, pentru simturile omenesti trupesti, pecetluite de cadere, numai un om. Oamenii sfinti, care s-au facut prin botez fii ai lui Dumnezeu, care s-au facut duh, care au pazit si sporit înfierea si starea duhovniceasca prin vietuirea placuta lui Dumnezeu, ramâneau pentru simturile omenesti din afara, pecetluite de cadere, oameni obisnuiti, întru nimic deosebiti de ceilalti oameni. Sfintele lui Hristos Taine, fiind trupul si sângele Dumnezeu-Omului, fiind Duh, pastreaza pentru simturile trupesti înfatisarea din afara de pâine si vin. Si se vede pâine si vin, si se miroase pâine si vin, si se pipaie pâine si vin, si se gusta pâine si vin. Sfintele Taine se descopera si se vadesc prin lucrarea lor. Asa S-a vadit Dumnezeu fiind acoperit cu omenitatea: El S-a descoperit si S-a facut marturisit prin lucrarile Sale. Asa se vadeau sfintii lui Dumnezeu, vasele Duhului: se vadeau si se dadeau în vileag prin lucrarile lor.

Înfatisarea de o smerenie adânca, acoperita cu simplitatea, straina de poze, straina de afectare e o lucrare mai presus de fire,  dumnezeiasca!  Prin  lucrarea  dumnezeiasca  e  înaltata  vrednicia  înfatisarii  minunat- smerite. Întocmai! Dumnezeu S-a smerit negrait prin înomenire si prin viata Sa pamânteasca: toate lucrarile Lui sunt negrait de smerite, negrait de frumoase si de marete în smerenia lor. Asta priveste si Sfintele Taine. Ce poate fi la aratare mai smerit, mai obisnuit decât mâncarea data oamenilor înnoiti, decât neobisnuita, minunata, înfricosatoarea mâncare în care este dat spre mâncare Sfântul Duh, în care este dat spre mâncare Dumnezeu-Omul? Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, întru Mine ramâne si Eu întru el (Ioan 6, 56-57).

“Cel care se împartaseste cu preasfântul trup si preasfântul sânge”, a spus un mare Parinte, “sta împreuna cu îngerii si arhanghelii si cu puterile de sus, învesmântati în însasi porfira cea împarateasca a lui Hristos, încinsi cu arma cea duhovniceasca. Prin asta înca nu am spus nici un lucru mare: ei sunt îmbracati în împaratul însusi”[74].

Când au fost rânduite jertfele preînchipuitoare au fost îngaduite spre mâncare carnurile pregatite prin foc, a fost oprita mâncarea sângelui. Drept pricina a acestei oprelisti s-a aratat: Pentru ca sângele este sufletul fiecarui trup (Lev. 17, 11). Când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt, cea preînchipuita de umbrele slabe ale jertfelor Vechiului Legamânt, când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt de catre Domnul, Care a fost si Jertfa si Jertfitorul, atunci a iesit de la Dumnezeu alta porunca privitoare la sângele jertfit. Beti dintru acesta toti, le porunceste Domnul tuturor, chemându-i pe toti, acesta este sângele Meu, al Legamântului celui Nou (Matei 26, 27-28).

Toti sunt chemati sa întrebuinteze sângele lui Hristos! Chemarea e facuta din aceeasi pricina pentru care s-a facut oprirea. În sângele lui Hristos  este  sufletul  Lui.  La  împartasirea  cu  Sfintele  Taine  se  simte  limpede  atingerea sufletului lui Hristos de sufletul celui care se împartaseste. Fara cuvinte, fara povatuire prin cuvinte, sufletul începe sa simta în sine lucruri straine firii cazute: liniste, blândete, smerenie, dragoste catre toti, raceala fata de cele stricacioase si trecatoare, împreuna-simtire fata de veacul care va sa fie. Aceste simtaminte sunt sadite în suflet din sufletul lui Hristos, precum a grait El: învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11,29).

“Învatati-va nu de la înger, nu de la om, nu din carte: învatati-va de la Mine”, spune Sfântul Ioan Scararul, tâlcuind cuvintele Mântuitorului, “din salasluirea, din stralucirea si lucrarea Mea în voi, ca sunt blând si smerit cu inima, si cu cugetul, si cu felul de a gândi, si veti afla odihna de razboiul launtric, usurare sufletului vostru de apasarea si tulburarea pricinuite lui de gândurile aduse din latura duhurilor cazute”[75]. Asa este lucrarea Sfintelor Taine: ele, lucrând în noi, lucreaza totodata asupra nevazutilor si neadormitilor nostri vrajmasi, asupra dracilor, îngradind de ei vasul lor – omul care le primeste în sine cu vrednicie. Hrana, materiala la aratare, primita prin gura, lucreaza împotriva duhurilor, le leaga ca si cu niste lanturi! Masa alcatuita la aratare din pâine si vin se lupta cu duhurile, le calca în picioare!

Gatit-ai înaintea mea masa, I-a strigat în rapire lui Dumnezeu Prorocul, aratând din departarea vremii spre jertfelnicul crestinesc, gatit-ai masa împotriva celor ce ma necajesc! (Ps. 22, 6)[76]. Aceasta lucrare a Sfintelor Taine este cunoscuta îndeosebi monahilor care duc viata de linistire si sunt supusi unor puternice navaliri a gândurilor dracesti. “Ei ard”, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare, “de otrava railor draci, si cu nerabdare asteapta sâmbata si duminica pentru a veni la izvoarele apei vii – la trupul si sângele Domnului – si a se curata prin ele  de  amaraciunea  cu  care  i-a  adapat  vrajmasul”[77].

Si  duhurile  cazute  cunosc  puterea Sfintelor Taine. Ele se cutremura de aceasta, o urasc, îi zavistuiesc pe cei care se împartasesc – îi zavistuiesc cu acea zavistie de care sunt în stare dracii… Adeseori, ei tabara cu încrâncenare asupra celui care se pregateste de împartasanie, îi rapesc gândurile, aduc asupra inimii raceala si învârtosare, aduc amintiri si închipuiri apasatoare ale pacatelor, se straduiesc sa întineze constiinta, sa îl aduca pe crestin în nedumerire, sa îi împiedice împartasirea; adeseori, dupa împartasanie, ele savârsesc o navalire de acest fel, tot cu scopul de a arunca în nedumerire, de a  tulbura, cu scopul de a clatina credinta, de a semana gândul ca împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce nici un folos.

Acest razboi nevazut pornit de duhurile rautatii asupra celor ce se împartasesc da marturie despre însemnatatea si folosul cum nu se poate mai mari ale Sfintelor Taine. Scumpa este comoara a carei primire se straduie atât de mult sa n-o îngaduie omului vrajmasii lui! Scumpa este comoara pe care se straduiesc cu atâta încrâncenare sa i-o rapeasca omului vrajmasii lui! Sa ne întarim prin credinta si sa ne împotrivim cu barbatie potrivnicilor nostri! Sa ne straduim, când ne pregatim pentru primirea Sfintelor Taine, sa pazim pe cât e cu putinta trezvia! Dupa primirea Sfintelor Taine, sa ne straduim iarasi a pastra aceasta trezvie! Sa nu ne temem de furtuna sufleteasca stârnita de navalirea duhurilor! Sa nu îngaduim trândaviei si tulburarii sa puna stapânire pe noi!

Lucrarea Sfintelor Taine nu va întârzia sa se arate în sufletul nevoitorului rabdator, asa cum se arata soarele pe cer dupa curatirea acestuia de nori. Asupra vrajmasilor mei a privit ochiul meu (Ps. 53, 7), a zis Sfântul David dupa trecerea tulburarii pricinuite de acestia în sufletul lui. Aceeasi marturisire despre sine o va rosti si partasul Sfintelor Taine dupa ce se va fi slobozit de navalirea duhurilor, pe care cu atât mai limpede le da în vileag înaintea lui lucrarea Sfintelor Taine.

Oricine se împartaseste cu luare-aminte si evlavie, cu pregatirea cuvenita, cu credinta, simte în sine o schimbare – daca nu îndata dupa împartasire, atunci dupa trecerea a oarecare vreme. O minunata pace se pogoara în minte si în inima; se îmbraca în liniste madularele trupului; pecetea harului se asterne pe fata; gândurile si simtamintele sunt legate cu legaturi sfintite, duhovnicesti, care împiedica miscarea sloboda lipsita de dreapta socotinta si usuratatea, care le înfrâneaza.

La cel care traieste mereu în luare-aminte si evlavie, lucrarea Sfintelor Taine devine mai limpede, mai simtita, mai îmbelsugata. Lucrarea aceasta a fost asemuita de Scriptura cu ungerea capului, adica a mintii, cu untdelemn duhovnicesc, a fost asemuita unui potir împaratesc, ce adapa ca un puternic sufletul cu simtaminte care purced de la Sfântul Duh, care purced de la Hristos. Celui care duce necurmat viata de luare-aminte si evlavie i se face înteleasa în parte neînteleasa mila a lui Dumnezeu, cea aratata oamenilor în daruirea hranei ceresti. Aceasta mila a lui Dumnezeu îl va urma spre mântuire, cu puterea sa cea mai presus de fire, pe cel ce se împartaseste cât se poate de des si cât se poate de vrednic, în toate zilele vietii lui, îl va salaslui în casa cereasca a Domnului întru nesfârsita lungime de zile (Ps. 22, 7).

Pâinea cea materiala este chip al pâinii ceresti, si vinul este chip al adevaratei bauturi duhovnicesti. Lucrarea pâinii materiale si vinului material închipuie lucrarea trupului si sângelui lui Hristos[78]. Lucrarea pâinii materiale si vinului material este materiala. Prin pâine sunt sprijinite si întarite puterile trupesti; vinul, lucrând în sânge, stârneste în el lucrarea, împreuna-lucreaza cu pâinea spre hranirea si întarirea trupului. Lipsit de hrana materiala, trupul cade negresit prada mortii. Pâinea duhovniceasca – trupul lui Hristos – întareste inima omului, întareste toata fiinta lui, îi întareste voia, îi întareste mintea, aduce la calea dreapta poftele  si  pornirile  sufletului  si  trupului,  sloboade  însusirile  firesti  ale  oamenilor  de neputintele cu care firea noastra s-a molipsit la cadere si care se numesc patimi – adica suferinte, boli. Bautura duhovniceasca împreuna-lucreaza cu mâncarea duhovniceasca. Ea împartaseste sufletului calitatea însusirilor lui Hristos.

Hristos a luat asupra Sa toate însusirile omenesti, afara de pacat: însusirile sufletului omenesc al lui Hristos sunt straine de vatamarea pacatului, sunt fara de prihana; din pricina unirii cu Dumnezeirea, ele sunt dumnezeiesti. Cu aceste însusiri îndumnezeite se adapa sufletul celui care bea sângele lui Hristos. “Precum vinul cel material”, a grait Sfântul Marcu, “se amesteca în toate madularele celui ce bea si ajunge vinul în el si el în vin: asa si cel ce bea sângele lui Hristos se adapa cu Duhul Dumnezeirii, se amesteca în sufletul cel desavârsit (al lui Hristos) si acest suflet în el. Sfintindu-se în acest chip, se face vrednic de Domnul”[79].

Cel care se îndeparteaza de împartasirea cu Sfintele Taine se înstraineaza de Hristos, este lasat în seama sa, în firea sa rapusa de moartea vesnica. Moartea vesnica este nimicita în om, înauntrul lui, în minte si în inima, doar de Hristos. El intra, Dumnezeu Atotputernic fiind, în nepatrunsele vistierii ale omului si acolo loveste moartea cu moarte. Daca nu se savârseste aceasta, moartea vesnica ramâne în om, ramâne în el ca temei si chezasie a pierzaniei vesnice. Nu este cu putinta sa scape de vesnica pierzanie cel care are si pastreaza în sine temeiul si chezasia ei: moartea vesnica.

O! Ce lesne de înteles, cât de fireasca se face chemarea Atotmilostivului nostru Domn la gustarea atotsfântului Sau trup si sânge, la hranirea cu ele! Aceasta chemare ar trebui sa aiba cea mai mare putere de înduplecare: ea e unita cu mari fagaduinte si mari amenintari. Domnul, din dragostea Sa cea negraita catre noi, ne-a mântuit prin Sine, înlocuind pedepsele noastre prin pedeapsa Sa, înlocuind vrednicia noastra spurcata prin vrednicia Sa preasfânta: din aceeasi negraita dragoste, în minunata rânduiala si minunatul sistem rânduite de aceasta dragoste, El ne cheama în cea mai strânsa unire cu Sine prin împartasirea Sfintelor Taine, aratând-o pe aceasta drept cea mai neîndoielnica si neaparat trebuincioasa conditie a mântuirii noastre.

Lucrati nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea aceea care ramâne spre viata vesnica, pe care fiul Omului o va da voua (Ioan 6, 27). Tatal Meu da voua din cer pâinea cea adevarata: pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 32-33). Eu sunt pâinea vietii (Ioan 6, 48). Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care o voi da Eu, trupul meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii (Ioan 6, 51). Ca trupul Meu este adevarata mâncare, si sângele Meu adevarata bautura (Ioan 6, 55). Amin, amin graiesc voua: de nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

Împartasirea cu Sfintele Taine a fost rânduita pentru fiecare zi. Împartasirea zilnica de viata lui Hristos trebuie sa dea în fiecare zi crestinului viata duhovniceasca. “Deasa împartasire de viata”, a zis Vasile cel Mare, “ce altceva înseamna decât deasa luare de viata?”[80] Deasa împartasire ce altceva înseamna decât înnoirea în noi a însusirilor Dumnezeu- Omului, daca nu înnoirea noastra prin aceste însusiri? Înnoirea, sprijinita si hranita mereu, sfârseste prin a fi însusita de catre om. În urma ei si prin ea este nimicita învechirea cea dobândita prin cadere; moartea vesnica este biruita si omorâta prin viata vesnica, cea viinda în Hristos, ce izvoraste din Hristos; viata – Hristos – se salasluieste în om.

Deosebita lucrare a cuvântului lui Dumnezeu, descrisa de Sfântul Apostol Pavel, o au si Sfintele Taine. Este firesc! Precum în cuvântul lui Dumnezeu lucreaza Hristos, lucreaza Sfântul Duh, lucreaza Hristos si Sfântul Duh, împreuna-lucrând unul cu celalalt, lucrând din izvorul cel unul, de o cinste si de o fire cu Ei: din Tatal. Asa lucreaza Ei si în Sfintele Taine. Viu este cuvântul lui Dumnezeu, a vestit marele Pavel, si lucrator si mai ascutit decât toata sabia ascutita de amândoua partile, si strabate pâna la despartirea sufletului si a duhului, si a madularelor si a maduvei, si este judecator cugetelor si gândurilor inimii (Evr. 4, 12). Acelasi lucru trebuie spus si despre Sfintele Taine! “Ele intra în fiinta noastra”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, “pentru a ne pazi si curati de toata întinaciunea, pentru a departa de la noi toata vatamarea. Iar daca afla în noi aur masluit, îl curata prin focul judecatii, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea în veacul care va sa fie: ne curata prin boli si prin toate necazurile”[81].

Cel care se împartaseste cu Sfintele Taine este dator sa stie ca primindu-le, judecata îsi manânca si bea (I Cor. 11, 29), precum a zis Apostolul. Aceasta judecata îndreptateste pe cei ce îsi duc viata în chip placut lui Dumnezeu, le împarte din belsug rasplati duhovnicesti: el judeca pacatosenia celor care nu au placut destul lui Dumnezeu, vindeca greselile prin pedepse vremelnice spre înlaturarea celor vesnice; ea loveste cu pedepse, cu pedepse, înfricosatoare, pe cei care cuteaza sa se apropie de Sfintele Taine, ducând de buna voie viata pacatoasa, potrivnica poruncilor lui Hristos.

Pe acest temei, celor care doresc sa se apropie de Sfintele Taine li s-a poruncit sa se cerceteze pe sine cu toata râvna. Sa se cerce omul pe sine, si asa din pâine sa manânce si din pahar sa bea (I Cor. 11, 28). Ei sunt datori sa se cufunde în cercetarea de sine; sunt datori sa se curete de pacate, sa le dezradacineze prin spovedanie si pocainta; sunt datori sa îsi îndrepteze abaterile de la calea poruncilor lui Hristos, chiar si pe cele mai subtiri, prin întoarcerea la aceasta cale; sunt datori sa puna în sufletul lor hotarârea de a se tine din rasputeri  de  aceasta  cale,  sa-si  întareasca  aceasta  hotarâre  prin  citirea,  prin  învatarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugaciuni cât se poate de fierbinti, prin deasa împartasire cu Sfintele Taine. Ei sunt datori sa cerceteze nimicnicia, saracia, pacatosenia, caderea omeneasca pe de o parte, iar pe de alta – maretia lui Dumnezeu, nepovestita bunatate a Mântuitorului, Care a dat pentru noi spre omorâre trupul Sau, spre varsare sângele Sau; negraita dragoste a Mântuitorului, Care ne hraneste cu trupul si sângele Sau si prin aceasta ne aduce în cea mai strânsa unire cu Sine. În urma acestei cercetari si judecari de sine apare umilinta inimii, si crestinul este pregatit de vrednica primire a Sfintelor Taine prin recunoasterea nefatarnica a nevredniciei sale. Aceasta cercetare de sine a fost înfatisata de Sfintii Parinti în rugaciunile dinaintea împartasaniei, prin care ei ajuta îngustimii si împietririi noastre, prin care ei îmbraca sufletele noastre, ca în niste haine de nunta, în smerenia pe care o iubeste atât de mult Mântuitorul nostru. Cel ce se smereste pe sine va fi înaltat (Luca 18, 14), a zis Mântuitorul, si de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci (Ioan 6, 51).

Împartasirea vrednica cu Sfintele Taine este cu putinta doar pentru cel ce duce mereu viata evlavioasa sau dupa pocairea de viata pacatoasa si parasirea ei hotarâta, marturisita si pecetluita prin aducerea pocaintei dupa cum povatuieste Sfânta Biserica. Viata împrastiata, fara luare-aminte, neluminata si necalauzita de cuvântul lui Dumnezeu, îndreptata dupa închipuirile propriei cugetari, dupa pornirile inimii si trupului iubitoare de pacat, îi lasa omului numele desert de crestin si, în schimb, îl lipseste de cunoasterea temeinica de Dumnezeu si de sine, îl lipseste de vederea cuvenita asupra Sfintelor Taine, îl lipseste de pregatirea cuvenita înaintea acestora, de cuviincioasa asezare si stare sufleteasca în timpul primirii Tainelor, de neaparat trebuitoarea pastrare a acesteia dupa primirea lor. Cel ce manânca si bea cu nevrednicie, judecata luisi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor. 11, 29), nedându-i pretul cuvenit, nepregatind vasul nostru pentru primirea celei mai mari si mai sfinte comori. Comoara cea mai mântuitoare e, totodata, prin negraita sa sfintenie, si cea mai înfricosatoare.

Nu ne-ar fi pedepsit judecata lui Dumnezeu de am fi dus viata de trezvie dupa poruncile lui Hristos, împlinindu-le cu osârdie, vindecând cu râvna prin pocainta scaparile în împlinirea lor. De ne-am fi judecat pe noi însine, n-am fi fost osânditi (I Cor. 11, 31). Usuratatea si viata neîndestul de îmbunatatita este pedepsita de judecata lui Dumnezeu, pe care o stârneste primirea cu nevrednicie a Sfintelor Taine – este pedepsita cu milostivire în vremelnicie cu scopul mântuirii în vesnicie. Iar judecati fiind, suntem certati de Dumnezeu, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea (I Cor. 11, 32). Însirând pedepsele sub care au cazut corintenii pentru nevrednica împartasire cu Sfintele Taine, din pricina ca nu aveau viata destul de  placuta  lui  Dumnezeu,  Apostolul  graieste:  Pentru  aceasta,  pentru  împartasirea  fara îndestula vrednicie cu Sfintele Taine, între voi multi sunt bolnavi si neputinciosi, si dorm multi (I Cor. 11, 30).

Altceva înseamna împartasirea nevrednica cu Sfintele Taine a celui care duce de buna voie si dinadins viata pacatoasa, la cel ce cade în pacate de moarte, la cel necredincios si rau credincios. Cei care se împartasesc într-o asemenea stare savârsesc o faradelege care atrage dupa sine pedepse care deja nu mai sunt îndreptatoare, ci sunt nestramutate; faradelege care atrage dupa sine chinurile vesnice[82]. Faradelegea aceasta este deopotriva celei pe care au savârsit-o ucigasii Dumnezeu-Omului[83], care L-au acoperit cu batjocuri, L-au lovit peste obraz, au umplut de scuipari fata Lui, I-au sfâsiat trupul cu batai, piroane, rastignire. Oricare va  mânca  pâinea  aceasta  sau  va  bea  paharul Domnului  cu  nevrednicie, spune  Sfântul Apostol Pavel, vinovat va fi trupului si sângelui Domnului (I Cor. 11, 29). …O asteptare oarecare înfricosata a judecatii si iutimea focului, care va sa manânce pe cei potrivnici. Lepadând cineva legea lui Moisi, fara de mila prin doi sau trei martori moare – cu cât mai amara munca socotiti ca va lua cel ce a calcat pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit a fi un lucru oarecare sângele legei, cu care a fost sfintit, si a ocarât Duhul harului? (Evr. 10, 27-29).

Sa se cerce omul pe sine (I Cor. 11, 28), sa se cerceteze pe sine înainte sa se apropie de Sfintele Taine – si daca este cufundat în spurcaciunea pacatului sa se departeze de înfricosata împartasire, ca sa nu se umple masura pacatelor sale si sa nu le pecetluiasca desavârsit prin cel mai greu pacat: batjocorirea Sfintelor Taine ale lui Hristos, batjocorirea lui Hristos. Mai înainte de a intra cutezator la nunta Fiului lui Dumnezeu, sa se îngrijeasca de haina sufletului sau: aceasta e spalata, curatita de petele pacatelor, oricare ar fi acestea, prin negraita mila a lui Dumnezeu, atunci când ne pocaim.

Preacuviosul Marcu Ascetul a bagat de seama urmatorul lucru: “Între semanatura si seceris a fost rânduita o anumita întindere de vreme: din aceasta pricina nu credem în rasplatire”[84]. Acestui fel de necredinta îi sunt supusi aproape toti cei care se împartasesc cu nevrednicie. Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din putoarea pacatului, aruncându-se în putoarea pacatului dupa primirea Tainelor, nevazând asupra lor pedeapsa neîntârziata, ei presupun ca nu urmeaza niciodata vreo pedeapsa. Gresita parere! Iudeilor le-a fost prezisa desavârsita si nestramutata pedepsire pentru uciderea de Dumnezeu; aceasta însa a  urmat la câteva zeci de ani dupa savârsirea neîntrecutei nelegiuiri. Negraita milostivire si îndelunga rabdare a lui Dumnezeu înca mai astepta pocainta lor. Aceasta milostivire si îndelunga rabdare asteapta si pocainta noastra. Pedeapsa este amânata iar si iar: ea însa va veni negresit asupra pacatosilor nepocaiti, îndaratnici, care savârsesc dinadins pacatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea naprasnica sau într-o boala care înlatura putinta pocaintei. Pedeapsa ca atare e împlinita în tarâmul de dincolo de mormânt. Nu va amagiti, spune Apostolul: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; ca ce va semana omul, aceea va si secera. Ca cel ce seamana în trupul sau, din trup va secera stricaciune, iar cel ce seamana întru Duhul, din Duhul va secera viata vesnica (Galateni 6, 7-8).

Dumnezeu-Omul a rânduit Taina Euharistiei[85] astazi, dupa gustarea pastilor preînchipuitoare si a cinei ce a urmat acestora, înaintea mergerii la patimile cele mântuitoare pentru noi. Partasii cinei au fost cei doisprezece Apostoli. Pomenind si praznuind aceasta mare întâmplare, Sfânta Biserica îsi aduna acum fiii în sânul sau la dumnezeiasca Liturghie – în chip neobisnuit, dupa amiaza, la ceas de seara, ca savârsirea si împartasirea Sfintelor Taine sa aiba loc chiar în vremea la care Domnul a savârsit Taina Euharistiei pentru întâia oara, chemând la hranirea cu trupul si sângele Sau. În acest fel, marea întâmplare, chiar prin împrejurarile pomenirii sale, este puternic întiparita în sufletele noastre, si porunca Domnului: Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea (I Cor. 11, 25) este împlinita întocmai.

“Domnul”, spune Sfântul Vasile cel Mare întemeindu-se pe Sfânta Scriptura si Sfânta Predanie, “vrând sa mearga la cea de voie si pururea pomenita si de viata facatoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însusi pentru viata lumii, luând pâine în sfintele si preacuratele Sale mâini, aratând-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind, binecuvântând, sfintind si frângând, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul, din roada vitei luând, amestecând, multumind, binecuvântând si sfintind, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, Care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” [86]. A

cest trup si acest sânge sunt trupul si sângele adevarat al Dumnezeu- Omului, luate de El din Preasfânta Fecioara; acest trup si acest sânge sunt dumnezeiesti, fiind întru adevar unite cu Dumnezeirea[87]. “Nu trupul înaltat se pogoara din ceruri”, spune Sfântul Ioan Damaschin, “ci pâinea si vinul se prefac în trupul si sângele dumnezeiesc. Iar de vei întreba în ce chip se savârseste aceasta, destul îti este tie sa auzi ca se savârseste prin Duhul Sfânt, la fel cum si din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu Domnul Si-a alcatuit Siesi si întru Sine trup prin Duhul Sfânt: mai mult nu stim nimic, ci numai ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat si lucrator si atotputernic. Chipul lucrarii lui Dumnezeu este necercetat” [88].

Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea, le-a zis Mântuitorul lumii oamenilor alesi de El, unindu-Se cu ei în foisor, la Cina cea de taina. Si porunca Domnului e împlinita pâna acum în toata lumea, în toate bisericile ortodoxe. Ce porunca atotputernica! Ea a fost data unui numar de doisprezece pescari si vamesi dintre cei mai simpli – data la o cina smerita dinainte de moarte, la care au fost rostite multe preziceri amare, care aveau sa se împlineasca fara întârziere; data în linistea si întunericul serii, în singuratatea foisorului, care alcatuia partea de sus, osebita, a casei: si lucreaza pe tot pamântul, lucreaza peste veacuri, peste miile de ani. Dumnezeiasca Liturghie, pe toata întinderea sa, prin toate ale sale, înfatiseaza un sir de pomeniri ale Domnului.

Însasi pregatirea pâinii si vinului pentru sfintire începe cu aceasta pomenire. Îmbracat în toate vesmintele, preotul, înainte de începerea dumnezeiestii Liturghii, savârseste proscomidia – asa se numeste aducerea pâinii si a vinului si pregatirea lor în felul cum trebuie sa fie ele pentru savârsirea Liturghiei. Preotul ia o prescura si, facând cruce pe ea cu copia de trei ori, rosteste de trei ori cuvintele: “Întru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos” [89]. În continuare, el spune ca Domnul ca o oaie spre junghiere S-a adus si ca un miel fara de glas înaintea celui ce-L tunde, asa nu îsi deschide gura Sa (Is. 53, 7) [90]. În continuare, sunt pomenite felurite întâmplari ce tin de patimile Domnului. Pâinea si vinul pregatite, sfintite prin preasfintele pomeniri, capata însemnatatea si numele de chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos[91]. Dupa aceea începe dumnezeiasca Liturghie.

Dupa  chemarea  Duhului  Sfânt  de  catre  arhiereu  sau  preot  si  dupa  sfintirea chipurilor, aceste chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos se prefac în trupul si sângele lui Hristos. În timpul savârsirii marii taine se cânta cântarea: Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvântam, Tie îti multumim si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru. Cântarea aceasta este o repetare   a   binecuvântarii,   multumirii,   laudei   rostite   de   Mântuitorul   la   sfintirea   si preschimbarea pâinii si vinului în trupul si sângele Lui la Cina cea de taina. Nu este loc pentru alte cuvinte la savârsirea marii taine. Taina este de neurmat, de netâlcuit. Înaintea ei si mintea omeneasca, si cea îngereasca trebuie sa stea cu evlavie si, din covârsirea evlaviei, sa taca. Iar daca sunt îngaduite cuvintele si glasul, prin ele trebuie sa se vadeasca numai multumire si slavoslovie de aceeasi putere si de aceeasi însemnatate cu tacerea evlavioasa. Pretul nespus al darului, sfintenia, înaltimea lui cea dumnezeiasca pot fi tâlcuite în chip netâlcuit doar prin multumire si slavoslovire adusa lui Dumnezeu.

Maretia tainei pune asupra noastra îndatoriri pe masura. Suntem datori sa ne înfatisam nu numai sufletele, ci si trupurile jertfa vie, sfânta, bine-placuta lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Trupul pentru Domnul, si Domnul pentru trup (I Cor. 6, 13). Trupurile voastre sunt madularele lui Hristos (I Cor. 6, 15), spune Apostolul. Menirea atât a sufletului, cât si a trupului omului este de a fi locas al lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), vas al Dumnezeirii (I Tes. 4, 4). Potrivit acestei meniri a omului trebuie pus în rânduiala sufletul, precum si trupul. Cu neputinta, cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un suflet care si-a luat rânduiala de la satana! Cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un trup în care stapânesc poftele necurate. Dumnezeu a oprit aceasta sub amenintarea celor mai înfricosatoare pedepse. Cei care calca oprelistea lui Dumnezeu, care calca maretia lui Dumnezeu, care îl calca pe însusi Dumnezeu, savârsesc un pacat de o nemasurata greutate.

Sa ne slobozim trupul de grosime, de poftele, nazuintele, pornirile pacatoase. Sa ne curatam sufletul atât de patimile ce sunt doar ale lui – de mânie, de iubirea averilor, de slava desarta si de celelalte de acest fel – cât si de cele cu care îl molipseste trupul, precum ar fi înversunarea pântecelui si patima dulcetii. Sa ne curatim duhul de întinaciunea proprie lui, de gândurile mincinoase, hulitoare de Dumnezeu, de simtamintele ratacite, din care se alcatuiesc amagirea de sine, orbirea, omorârea cu moartea vesnica.

Slobozirea noastra este lucrata de sfântul Adevar (Ioan 8, 32). Slobozirea si curatirea noastra este lucrata prin înfrânarea de la prisosul în mâncare si bautura, prin priveghere, prin starea în picioare si plecarea genunchilor la rugaciune, prin înfrânarea privirii, pipaitului, auzului si celorlalte simturi trupesti, prin a caror nepaza pacatul intra în suflet, spurcând atât trupul, cât si sufletul. Slobozirea si curatirea noastra este lucrata de Cuvântul lui Dumnezeu (I Cor. 11, 29). Sa ne hranim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sa îi dam viata în noi, sa împreuna-lucram cu Cuvântul cel lucrator al  lui  Dumnezeu prin  lucrarea dupa  voia si  porunca Domnului, care ne sunt vestite de Cuvântul lui Dumnezeu. Sa se reînnoiasca ades în pomenirea noastra, prin cugetarea evlavioasa,  patimile  Mântuitorului  nostru,  moartea  Lui  pe  cruce,  prin  care  am  fost rascumparati de la moartea cea vesnica, viata Lui pamânteasca, în care s-au vadit mereu smerenia si dragostea, pe care si a petrecut-o în mijlocul lipsurilor si care a fost plina de necazuri. S

a luam hotarârea nestramutata de a petrece în chip întelept si placut lui Dumnezeu scurta noastra pribegie pe acest pamânt. Sa o petrecem pregatindu-ne pentru vesnicie, pregatindu-ne pentru judecata lui Dumnezeu. Pentru aceasta este neaparata nevoie sa luam aminte cu osârdie la noi însine, sa ne punem în rânduiala cu osârdie dupa învatatura Evangheliei, sa ne îndreptam cu osârdie prin pocainta scaparile si abaterile.

Înfricosatoare sunt saltarea fiilor lumii, necontenita lor împrastiere si multa grija de cele stricacioase, betia lor de amagirea lumii desarte. Aceasta stare aduce dupa sine pierzania. Moartea vesnica si-a deschis deja catre jertfele sale cele de bunavoie botul întunecat, de iad, gata sa le înghita la primul semn al îngaduintei lui Dumnezeu, la semnul îndelungii rabdari a lui Dumnezeu, care asteapta pocainta pacatosilor, la departarea hotarâtoare a lui Dumnezeu de pacatosii nepocaiti. Sa ne temem de caderea într-o stare atât de înspaimântatoare! Sa tindem în vreme si la buna vreme toate puterile noastre spre Dumnezeul nostru, ca sa devenim ai Lui în vesnicie si sa aflam în asta mântuirea si fericirea noastra în timp si în vesnicie. Daca vom vietui astfel în chip statornic si astfel vom dovedi credinciosia noastra fata de Dumnezeu, ne va adumbri harul dumnezeiesc, va întari nevointa noastra sovaitoare, o va preface si renaste, ne va darui nevointa noua, puternica, duhovniceasca, cereasca: prin aceasta nevointa ne va duce la îmbelsugata si grabnica sporire.

Si în treapta nevointei proprii – care se bucura si ea de împreuna-lucrarea harului, dar nu în chip vadit – slujitorul lui Dumnezeu, desi înca se lupta cu patimile, se împartaseste deja cu vrednicie de trupul si sângele lui Hristos, atunci când se împartaseste cu ele întru umilinta duhului si deplina recunoastere a nimicniciei sale. Trupul si sângele lui Hristos împreuna-lucreaza cu nevointa lui, care este nevointa muceniceasca: ele îl curatesc si îl cearta potrivit milostivei, dumnezeiestii lor judecati, arzând si nimicind în el toate întinaciunile pe care nu poate sa le vada, nici sa le nimiceasca singur.

Adumbrindu-l cu harul pe nevoitor, trupul si sângele lui Hristos îi dau viata, insufla în el gânduri si simtaminte noi, pe care nu le cunostea deloc mai înainte, duhovnicesti si înalte, îi descopera taine dumnezeiesti, împlinesc lucrarile Sfântului Duh, aduc o smerenie care nu sufera, prin adâncimea sa  si  minunata  liniste  careia  îi  da  nastere,  asemanare cu  smerenia adusa  de patimirile sub jugul patimilor si duhurilor cazute. Cel ce se lipeste de Domnul, un duh cu Domnul este (I Cor. 6, 17). Domnul este Duh, si pe omul care se lipeste de El îl uneste cu Sine, îl face duh, în ciuda faptului ca omul cu pricina ramâne în trup: omul acela devine duhovnicesc, primind de la Duhul Sfânt însusiri duhovnicesti si, în schimb, se desfac de el si cad de la el, precum coaja unei rani vindecate, însusirile dobitocesti cu care l-a molipsit caderea. Vietuirea dupa  poruncile evanghelice, rugaciunea întru  umilinta duhului duc  la unirea cu Domnul: aceasta unire este savârsita prin harul dumnezeiesc si împartasirea cu atotsfântul si dumnezeiescul trup si sânge al Domnului.

Dumnezeu a hranit cu mana cazuta din cer poporul Sau ales, pe israiliteni, când acest popor calatorea prin pustie din Egipt în Pamântul Fagaduintei: Le-a plouat lor mana sa manânce, spune Scriptura, pâine cereasca le-a dat lor. Pâine îngereasca a mâncat omul (Ps. 77, 28-29). Prin aceasta pâine era preînchipuit Hristos, Care hraneste cu cuvântul Sau (Matei 4, 4), cu trupul si sângele Sau pe crestini, care pribegesc în valea plângerii, care merg si se înalta  spre  patria  de  Sus  prin  felurite  si  numeroase  piedici,  patimiri,  încercari.  Egiptul înseamna starea caderii omenesti, starea de robie fata de pacat si de duhurile cazute.

Prin iesirea din Egipt este închipuita lepadarea vietii pacatoase, primirea credintei în Hristos, intrarea în vietuirea dupa poruncile lui Hristos. Pamântul fagaduintei este cerul; calatoria prin pustie este viata pamânteasca; pâinea cereasca este Hristos. Pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 33). Parintii vostri, spune Hristos noului Israil despre Israilul cel vechi, au mâncat mana în pustie si au murit. Aceasta este pâinea care se pogoara din cer ca de manânca cineva dintr-însa sa nu mai moara (Ioan 6, 49-50) cu moarte vesnica nici în vremea vietii pamântesti, nici dupa despartirea sufletului de trup. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov

extrase din: Predici la Triod si Penticostar

Note:

[67] Preacuviosul  Varsanufie  cel  Mare,  raspunsul  401în  Filocalia  vol.  11,  ed.  cit.  si  Preacuviosul  Casian, Convorbirea 9, cap. 21, Sf. Ioan Casian, Convorbiri, col. PSB, vol. 57 ed.cit.
[68] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[69] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 68.
[70]  Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap 13. Vezi si editia digitala Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, în Biblioteca teologica digitala, colectia Apologeticum, htt://apologeticum.net
[71] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[72] Potrivit versiunii slavone, fiintarea cea de-a doua (n. tr.).
[73] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap. 13.
[74] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[75] Scara, Cuvântul 25. Aici ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan Scararul sunt întrucâtva completate cu o lamurire ascetica.
[76] Se citeste înaintea rugaciunilor dinainte de împartasanie.
[77] Patericul Egiptean. În rugaciunea de dupa catisma a 19-a se spune: “îndulceste sufletul meu cu cinstitul Tau sânge de amaraciunea cu care m-a adapat potrivnicul”.
[78] Acest gând se afla la Sfântul Ioan Damaschin.
[79] Potrivit trimiterii Sfintilor Calist si Ignatie Xanthopol, Dobrotoliubie 2, cap. 92. Vezi si în Filocalia, vol. 8, EIBMBOR, Bucuresti, 1979, disponibil si pe CD-ul Filocalia româneasca, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[80] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 90 catre nobilul Chesarie.  Vezi si Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucuresti, 1988, epistola 93 catre patriciana Chesaria, în legatura cu comuniunea cu Sfintele Taine, scrisa în anul 372, p. 269. Volumul este disponibil si pe CD-ul Bibliotheca Patrum, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[81] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe. În  româneste, Sf.  Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, editia a II-a. Trad. De Pr. D. Fecioru. Volumul este disponibil si în colectia digitala Apologeticum, pe CD-ul Biblioteca teologica digital a, http://apologeticum.net
[82] Ibidem.
[83] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[84] “Despre legea duhovniceasca”, cap. 118. Vezi Filocalia, vol. 1, Sibiu, 1947, pp. 230 -273. Volumul este disponibil si în forma digitala în colectia Apologeticum, pe CD-ul Filocalia româneasca, http://apologeticum.net
[85] Euharistie înseamna “multumire”. Taina a fost numita astfel pentru ca ea se savârseste cu îmbelsugata aducere de multumita si slavoslovie lui Dumnezeu.
[86] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare.
[87] Dupa Expunerea credintei ortodoxe a sfântului Ioan Damaschin.
[88] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe.
[89] Liturghier.
[90] Liturghier.
[91] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare ; Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe , cartea 4, cap. 13.

Sursa: calauzaortodoxa.ro

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea si să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta, îl vom pierde: Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde. Prin urmare, pentru ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie.

Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Dacă vom împlini aceasta, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiţii puse de Domnul.

Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Inseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie.

Este ceva straniu în aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi ştiţi că atunci când ucenicul învaţă o meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meşterului; trebuie să se supună întocmai meşterului; să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze aşa cum spune meşterul. Ucenicul nu îndrăzneşte să inventeze ceva singur, să se abată de la îndrumările meşterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului şi vine în mănăstire, prima cerinţă care i se impune este deplina tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învăţător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viaţa duhovnicească, şi ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârşească nici o faptă fară binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândeşte bătrânul. Trebuie să respingă în întregime voia sa şi să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar atunci va deveni un monah adevărat.

La război, voi ştiţi că orice soldat este obligat să se supună întocmai ordinelor conducerii superioare, dar şi conducătorului inferior. El nu îndrăzneşte să judece şi să critice dispoziţiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fie gata de orice, chiar şi de moarte, şi să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viaţa obişnuită, în viaţa lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare de tot ce ni se pare de dorit, corect şi raţional, lepădare de toate căile inventate şi trasate de noi, ale vieţii şi activităţii noastre. Trebuie să lepădăm necondiţionat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urâm sufletul nostru, fiindcă Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26).

E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în ascunzişurile sufletului nostru. Şi atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo este întuneric, mişună şerpii – şerpii minciunii, desfrâului, zavistiei, mândriei, lăcomiei pântecelui, hoţiei, chiar şi ai uciderii. Toţi aceşti şerpi mişună şi sunt nenumăraţi. Oare noi nu urâm şerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mişună şerpii. In noi sunt puţine calităţi pentru care merităm dragoste şi multe pentru care merităm ură. Dacă veţi vedea întâmplător că pe umerii voştri stă o cămaşă urât mirositoare, murdară, oare n-o veţi scutura, n-o veţi călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămăşii urât mirositoare. Şi lui îi va fi dezgustător, neplăcut, va urî această cămaşă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de rusinos.

Vedeţi că nu este nimic straniu în această cerinţă a lui Hristos, ca cel ce vrea să meargă după Dânsul să-şi urască sufletul. Trebuie să-ţi urăşti mândria şi îndoiala care ne poruncesc să ne construim viaţa noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieţii în prim plan.

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniş prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieţii noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luăm rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viaţă, raţiunea noastră, şi smerit să plecăm voia sub jugul uşor al lui Hristos. Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamătă şi îl cheamă: “Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Şi atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar si sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. Trebuie să lepădăm voia proprie până la capăt şi necondiţionat să o supunem voii lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde însuşi a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredinţată crucea, atunci, desigur, nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care-şi duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-L pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar şi până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători, smeriţi cu desăvârşire, ca să-L urmăm pe El, Care S-a micşorat pe Sine însuşi: Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor, şi la înfaţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultătorfacându-Se până la moarte — şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 6-8). Cum El a fost ascultător Tatălui Său, aşa şi noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt.

El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel: Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). El cere ca trupul nostru, poftele noastre să le răstignim pe cruce şi să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, aşa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăieşte după poruncile Lui. Cere ca pe omul cel vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să-l dispreţuim, să-l aruncăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fiindcă altfel, dacă nu vom da la o parte toată necurăţia sufletului nostru, nu vom urî această necurăţie, nu se poate vorbi ca inima noastră să fie curată, ca în ea să strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăştie întunericul nopţii. Pentru a fi proaspăt aerul în locuinţa noastră, trebuie să fie curat.

La fel şi cu sufletul nostru – dacă nu vom lepăda de toată necurăţia, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să ştim că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dus o luptă grea şi lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Şi cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lăsa niciodată în pace. Şi noi vom lupta cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că toţi au dus până la capătul vieţii o luptă necontenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Ştim că mulţi ani a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce şi-a părăsit viaţa cea desfrânată, plină de lux, goliciune şi mângâieri şi a plecat în pustie. Ştim cum o chinuiau permanent imaginile vieţii de mai înainte. I se arătau bucate dulci şi gustoase, cu care era obişnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le servea înainte, înseta după mângâierile dragostei şi după strălucirea vieţii ei din Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul cel vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulţi ani de luptă, ca la sfârşitul vieţii să poată dobândi liniştea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toţi sfinţii şi o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos — să se lepede de sine până la dispreţuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul cel vechi şi să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, greu, spinos. Şi nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viaţa duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun şi sfânt. Trebuie să te grăbeşti, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte şi tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-şi răstigni trupul? Cine îndrăzneşte să spună ca şi dânsul: Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe Cruce? Şi iată, acest om mare priviţi ce spune: Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea si tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ţinta pusă în faţa lui este mare, sfântă şi extrem de greu de atins. El se grăbeşte, fuge.

Şi noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel şi care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos? Iată ce înseamnă să te lepezi de sine şi să mergi în urma lui Hristos!

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa.

Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie şi acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulţi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregătite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinaţi să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple, nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceţii în pustie până la sfârşitul vieţii. Nouă ne sunt pregătite alte cruci.

Viaţa noastră, viata tuturor oamenilor este plină de amar, de tristete si suferinţă şi toate aceste amărăciuni, întristări şi suferinţe ale vieţii noastre pământeşti – sociale şi de familie – constituie crucea noastră. O căsătorie nereuşită, o alegere nereuşită a profesiei, oare provoacă puţine suferinţe? Oare puţin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soţi, defăimarea – tot ce-i rău, ce ne fac nouă oamenii, oare nu este aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorităţii oamenilor. Asemenea suferinţe îndură şi sunt obligaţi să ducă toţi oamenii, deşi ei nu vor aceasta. Oamenii care Il urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos, oricum îsi duc crucea suferinţelor lor.

In ce constă diferenţa dintre ei si creştinii care îşi duc crucea? Diferenţa este în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-şi capul, poartă până la sfârşitul vieţii crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui şi a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte faţă de Hristos, pentru că mintea şi toate dorinţele lor sunt supuse învăţăturilor Evangheliei.

Pentru ca omul să îndeplinească învăţătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-şi ducă crucea supus şi neobosit, fară s-o blesteme, ci binecuvântând-o. Şi atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, pe acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini, dar care duce în împărăţia cerurilor. Iar noi toţi vrem ca şi calea vieţii acesteia să fie largă, netedă, fară spini, mizerie, pietre şi înţepături, ca ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o altă cale – calea suferinţelor. Trebuie să ştim că pe calea aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre Hristos, El însuşi ne va ajuta minunat. Ne va susţine atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja şi ne va mângâia. Şi atunci vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinţe ale vieţii noastre scurte vor părea uşoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită şi grea doar la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte pe această cale, atunci cu bucurie şi cu smerenie ne vom duce crucea şi, mergând, vom şti că prin aceasta ni se deschide intrarea în împărăţia cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul, să urăşti necurăţia lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat comuniunii cu Dumnezeu.

Cine îşi va pierde astfel sufletul, îl va mântui şi acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toţi Domnul nostru Iisus Hristos de viaţa veşnică, slăvită şi nesfârsită cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt şi cu toate cetele sfinţilor îngeri! Amin!

Sfantul Luca al Crimeei

Mare folos aduc celor adormiţi slujbele care se fac pentru ei în biserici

Unii oameni adeseori au murit pe neaşteptate departe de casă: pe mare, în munţi neumblaţi, în prăpăstii, în crăpăturile pământului, de ciumă, de foamete, în războaie, de foc, de ger şi de alte felurite morţi. Şi se poate că, din pricina sărăciei şi a lipsei, n-au avut parte să li se facă slujba şi pomenirea rânduită. Pentru aceea dumnezeieştii Părinţi, mânaţi de dragostea de oameni şi fiind învăţaţi de Sfinţii Apostoli, au hotărât ca întreaga Biserică să facă pomenire de obşte pentru toţi aceştia, ca şi ei, la rândul lor, fiindcă n-au avut parte de slujbele cele rânduite, din pricina unei întâmplări oarecare, să fie cuprinşi în pomenirea obştească de acum.

Sfinţii Părinţi arată că slujbele făcute pentru ei aduc acestora mare folos. Aceasta este cea dintâi pricină pentru care Biserica lui Dumnezeu săvârşeşte pomenirea sufletelor. În al doilea rând, este cu cale să se facă sâmbăta pomenirea sufletelor, pentru că mâine are să se prăznuiascã a doua venire a lui Hristos; prin aceasta Biserica înduplecă pe înfricoşătorul şi dreptul Judecător, ca să aibă faţă de suflete obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită.

Într-adevăr, cea mai de pe urmă faptă a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastra va fi cercetarea vieţii noastre de către dreptul Judecător; iar prin pomenirea ei, Biserica înfricoşează pe oameni spre a săvârşi cu uşurinţă nevoinţele postului.

Sâmbăta facem totdeauna pomenirea sufletelor celor adormiţi, căci sâmbăta înseamnă în limba ebraică odihnă. Aşadar, facem în ziua de odihnă a zilelor, rugăciuni pentru cei care au murit, deoarece ei s-au odihnit de toate lucrurile pământeşti şi de toate celelalte. Iar pomenirea lor s-a rânduit să se facă în fiecare sâmbătă.

Dumnezeíeştii Părinţi, cunoscând că parastasele, pomenile şi liturghiile făcute pentru răposaţi aduc acestora mare uşurare şi folos, au poruncit ca Biserica să le facă şi aparte, şi de obşte. Ei au primit, după cum s-a spus, această poruncă de la Sfinţii Apostoli, precum zice şi Dionisie Areopagitul.

Că slujbele făcute pentru suflete le sunt de folos se vede între multe altele şi din istora Sfântului Macarie. Sfântul Macarie a găsit pe când mergea pe drum o căpăţână a unui elin păgân şi a întrebat:

“Oare, păgânii vreodată au oarecare mângâiere în iad?”

Căpăţâna a răspuns:

“Au, părinte, mare uşurare când te rogi tu pentru cei răposaţi.“

Marele Macarie, rugându-se lui Dumnezeu, a făcut aceasta pentru că dorea să ştie dacã slujbele pentru cei mai dinainte adormiţi sunt de vreun folos acestora.

Dar şi Sfântul Grigorie Dialogul a mântuit, prin rugăciunile sale, pe împăratul Traian. Dumnezeu însă i-a spus să nu se mai roage niciodată pentru păgâni. Mai mult, după cum se istoriseşte, împărăteasa Teodora, prin rugăciunile sfinţilor şi mărturisitorilor bărbaţi, a scos din chinurile iadului şi a mântuit pe urâtorul de Dumnezeu, Teofil.

Şi Grigorie Teologul, în cuvântul rostit la moartea fratelui său Chesarie, arată că sunt de ajutor pomenile făcute pentru cei răposaţi. Iar marele Hrisostom, în tâlcuirea la Epistola către Filipeni, spune astfel:

„Să purtăm grijă de folosul celor care au răposat. Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos. În adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşãtoarele Taine de cei în credinţă adormiţi”.

Şi iarăşi zice:

“La împărţeala averii tale, testamentul tău să aibă împreună-moştenitor cu copiii şi rudele tale şi numele dreptului Judecător, iar pomenirea săracilor să nu fie dată la o parte. Eu sunt chezaş de folosul ce-I vei avea”.

Marele Atanasie spune:

“Chiar dacă s-ar risipi în aer cel săvârşit în credinţă, nu înceta de a aprinde la mormânt candelă şi lumânări, chemând în ajutor pe Hristos Dumnezeu. Candela şi lumânările sunt primite de Dumnezeu şi aduc multă răsplată: dacă mortul a fost un păcătos, ca să-i dezlege păcatele; dacă a fost un om drept, ca să se facă adăugire de răsplată; iar dacă a fost poate cineva străin şi sărac, şi nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă întru acestea, atunci Dumnezeu, Care este drept şi iubitor de oameni, va da pe deasupra şi aceluia din pricina sărăciei, în chip potrivit, milă după cum Însuşi ştie. De altfel şi cel care aduce prinoase pentru unii ca aceştia ia parte împreună cu ei la răsplată, ca unul ce a arătat dragoste pentru mântuirea aproapelui, că şi acela care unge cu mir pe altul, el mai întâi miroase frumos. Şi, dimpotrivă, cei care nu îndeplinesc făgăduinţele şi legămintele făcute de cei morţi vor fi negreşit osândiţi”.

După cum spun dumnezeieştii Părinţi, sunt de folos celor morţi toate cele ce se fac pentru ei până la a doua venire a lui Hristos şi mai cu seamă acelora care au săvârşit puţine fapte bune în timpul când erau printre cei vii. Şi cu toate că dumnezeiasca Scriptură îngrozeşte uneori, după cum se şi cuvine, spre îndreptarea celor mulţi, totuşi, în mare parte, iubirea de oameni a lui Dumnezeu biruieşte.

În adevăr, dacă în balanţă se va găsi că sunt egale faptele bune cu cele rele, atunci biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu; iar dacă talerul cu fapte bune atârnă mai puţin, şi atunci biruieşte marea Lui bunătate.

(Triodul, Cuvânt la sâmbata lăsatului sec de carne, sâmbătă în care se face pomenirea de obşte a celor adormiţi.)

sursa: ortodoxiatinerilor.ro

 * * *

Ce putem face pentru cei morţi

Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare:

Inainte de a fi acoperite moaştele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul care savarsea reînveşmântarea moaştelor (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916), fiind ostenit si aţipind acolo, lângă moaşte, il vazu înaintea lui pe sfânt, care ii spuse: „iţi mulţumesc pentru cât te trudeşti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei săvârşi Sfânta Liturghie, sa-i pomeneşti pe parinţii mei” – şi ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria).

„Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie să mă rog, cand tu însuţi te afli inaintea Tronului ceresc si mijloceşti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, învăţa:

„Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci.

Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, dă de ştire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de ieşire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuita sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”!

Cuviosul Serafim Rose (din vol. “Sufletul dupa moarte”)

Preluare de pe cuvantul-ortodox.ro

* * *

 Moşii de iarnă, pomelnicele si pomenirea mortilor pe perioada Postului Mare

Praznicul Moşilor de iarnă se săvârşeşte de regula în sâmbăta (iar acolo unde nu se poate, duminica) ce precede săptămâna albă sau a brânzei, o etapă pregătitoare pentru începerea Postului Mare, când credincioşii au dezlegare să consume lapte, brânză, peşte, ouă, bucate de culoare albă sau care conţin ingrediente de culoare albă.

Odată cu Moşii de iarnă începe etapa celor şapte sâmbete (sau duminici) dedicate celor răposaţi întru Domnul, etapă care se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, prăznuită înainte de Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor lui Iisus.

Tradiţii şi obiceiuri

Potrivit ritualului creştin ortodox, atât la Moşii de Iarnă (prima din cele şapte sâmbete sau duminici), cât şi la ultima (Sâmbăta lui Lazăr), creştinii ortodocşi fac parastase: cu preparate de dulce (la Moşii de Iarnă) şi cu mâncare de post la Sâmbăta lui Lazăr.

În ziua praznicului, tradiţia spune că, pentru pomenire sunt necesare, mai ales: coliva, un colac, o sticlă de vin, pomelnicul şi lumânări. După posibilităţi, fiecare credincios poate să mai ducă la biserică, spre pomenire, şi alte bucate preferate în viaţa pământeană de cei pe care-i comemorează.

POMELNICUL – De ce este atat de important?

Ce este de fapt pomelnicul? Pomelnicul (numit si locul unde cei vii si cei morti stau impreuna) este o bucata de hartie pe care sunt mentionate numele celor dragi, nume primite la Botez sau la calugarie. In pomelnic sunt trecuti atat cei vii, cat si cei adormiti. Numele acestora sunt pomenite de preot in diverse momente liturgice: la Proscomidie, la Sfanta Liturghie, la Litie, etc. Cel care face un pomelnic, marturiseste ca cei dragi sunt vii in el.

Scopul scrierii pomelnicului este în primul rând unul educativ pentru noi creştinii. Acea foaie mică de hârtie îţi arată că nu eşti singur pe drumul mântuirii, că eşti dator să le dai o mână de ajutor, că ar trebuie şi tu seara să faci acelaşi lucru care-l face preotul: să stai în faţa lui Hristos şi al Maicii Domnului şi să le ceri ajutorul pentru familia şi prietenii tăi.

Nu uitaţi niciodată când participaţi la Sfânta Liturghie să daţi un pomelnic cu cei vii şi unul cu cei adormiţi, chiar dacă n-aţi venit de la începutul slujbei, chiar dacă aţi ajuns la sfârşit. Cei care nu merg la Biserică au nevoie de ajutorul nostru.

Foarte important este pomenirea celor adormiţi, care înfăţişează credinţa noastră în Invierea Domnului Hristos, în a doua venire a Lui, şi în judecata finală. Îi pomenim pe cei trecuţi la Domnul ca să li se ierte lor păcatele, bine ştiind că rugăciunile Bisericii (oamenii, episcopi, preoţi şi diaconi) pot scoate sufletele din iad.

Iată cum se face un pomelnic:

La Liturghie, Parastas, sau Acatist se scriu două pomelnice separate, unul pentru cei VII şi altul pentru cei ADORMIŢI (MORTI). Pe pomelnic se scriu doar numele persoanelor şi nu problemele cu care se confruntă, bine ştiind că Dumnezeu cunoaşte viaţa şi suferinţele tuturor, şi-i va ajuta aşa cum trebuie. Pomelnicele poartă doar gândurile cele bune către Domnul, orice rugăciune care-i cere lui Dumnezeu răul celorlalţi nu va fi luată în considerare de El, ba dimpotrivă poate să atragă şi o pedeapsă.

Ordinea în care se trec persoanele pe pomelnic este următoare:

1. Părintele care m-a botezat
2. Părintele care m-a cununat (dacă e cazul)
3. Părintele duhovnic
4. Naşii de botez
5. Naşii de cununie (dacă e cazul)
6. Părinţii şi fraţii mei
7. Părinţii soţului (soţiei) şi fraţii
8. Eu, soţul (şoţia) şi copiii
9. Finii de cununie
10. Finii de botez
11. Bunici, unchi, mătuşe, verişori, etc.
12. Prieteni

Această aşezare nu este una strictă, ci ea acordă o anumită importanţă persoanelor prin care Dumnezeu ne-a făcut fii ai Lui şi ai Bisericii prin har: părinţi, naşi, preoţi, duhovnici etc.

In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos.

De aceea in cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi.

Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“; dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

Parintele Cleopa spunea: „Deci in clipa in care particelele tale s-au adapat in Sfantul Potir, in clipa aceea tu te-ai impartasit cu Iisus Hristos si cu toată Sfânta Treime. Acesta este rolul sfintelor particele la Sfanta Liturghie. Iata de ce trebuie sa veniti cat mai regulat la biserica.

Dar va rog, cand puneti pomelnic la Sfanta Liturghie, daca stiti ca unii traiesc necununati, daca s-au luat neamuri de aproape, daca, Doamne fereste, cineva este sectar, daca huleste pe Dumnezeu sau injura, nu-l puneti la slujbe, ca-i faceti mare rau. Noi vrem sa-l unim cu Iisus Hristos si el Il injura ? Al cui glas asculta Dumnezeu ? Ia ganditi-va !“

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora – poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

Slujba Parastasului pentru cei dragi

„Sâmbătă (sau duminica ce precede), în ziua Moşilor de Iarnă, credincioşii care fac pomeniri, trebuie să participe la Sfânta Liturghie, ce se oficiază în fiecare lăcaş de cult ortodox. După aceasta, urmează slujba Parastasului pentru cei comemoraţi, slujbă care se desfăşurată după un ritual specific.

În această zi, se pomenesc la parastase toţi credincioşii din familie care au trăit în dreapta credinţă şi au respectat tradiţiile creştine. În schimb, la aceste slujbe speciale nu pot fi pomeniţi cei nebotezaţi şi sinucigaşii, care nu au nădăjduit în Învierea lui Hristos.

În acelaşi timp, Sfinţii Părinţi au rânduit să se facă pomenirea celor mutaţi la Domnul, sâmbăta, deoarece în această zi Hristos a stat cu trupul în mormânt şi tot ziua de sâmbătă face trecerea spre duminică, ziua învierii Sale cu trupul”, a spus părintele Valentin Fotescu, doctor în Teologie, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă.

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Par. Vasile Florin Reut

sursa: credinta-ortodoxa.com

Vedeţi şi:

● SFANTUL PAISIE AGHIORITUL ne vorbeste despre cat de importanta este POMENIREA MORTILOR: “Mereu sa ne aducem aminte de cei adormiti si sa ne rugam pentru ei!”

● Despre puterea şi folosul sărindarelor

[…] Acolo unde Maica Domnului este cinstită în mod deosebit este Sfântul Munte Athos, care este considerat și Grădina ei. Pentru monahii atoniți Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este singura ocrotitoare. Fericiți vom fi de vom dobândi și noi această simțire duhovnicească. Adică trăirea că ea este și pentru noi singura ocrotitoare, mijlocitoare și rugătoare.

Toată slujba Acatistului, cu cele douăzeci și patru de litere ale alfabetului grecesc, ne descrie, mai întâi, Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vizita Fecioarei la Elisabeta, care, așa cum este cunoscut, avea să-l nască după câteva săptămâni pe Cinstitul Înaintemergător. De asemenea, Acatistul Bunei Vestiri se referă la săltarea pruncului în pântecele Elisabetei și la cuvintele prin care o fericește pe Fecioara. În continuare se referă la bănuielile logodnicului Iosif, care nu putea să înțeleagă marea Taină a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul în pântecele Fecioarei Maria, precum și la neclintita lui credință de după aceea în adevărul pe care i l-a descoperit Îngerul Domnului. Acatistul ne mai descrie pe scurt Nașterea Mântuitorului Hristos, închinarea păstorilor și a magilor. Apoi Întâmpinarea Domnului de către Simeon Primitorul de Dumnezeu, fuga în Egipt și multe altele.

Multe heretisiri îi rostesc Maicii Domnului Arhanghelul Gavriil, logodnicul Iosif, păstorii, magii, cereștile puteri îngerești și toți creștinii care cred în Dumnezeirea și omenitatea Domnului nostru Iisus Hristos, întrupat de la Duhul Sfânt prin mijocirea Fecioarei Maria.

Răspunsul nostru la aceste heretisiri este: Bucură-te, Mireasă nenuntită! Dar ce înseamnă: Bucură-te, Mireasă nenuntită? Mirele Bisericii aici, în Acatist, este și Dumnezeu Tatăl. Mireasa Sa este Fecioara Maria, de vreme ce ea este cea care L-a născut pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, ca Dumnezeu și Om, în persoana lui Iisus Hristos, Mirele Bisericii. Dar Maica Domnului este și „Mireasă nenuntită”. Și este cu adevărat nenuntită [fecioară], deoarece L-a născut pe Hristos fără bărbat și din Duhul Sfânt. Cum a intrat Hristos, adevăratul Dumnezeu, în pântecele Fecioarei, aceasta rămâne o taină neînțeleasă pentru mințile noastre limitate și sărace.

De neînțeles este chipul zămislirii chiar și pentru Îngeri și Arhangheli și toate celelalte puteri cerești. Numai Dumnezeu Însuși cunoaște chipul pe care l-a folosit ca să se săvârșească această zămislire și să se facă om, om desăvârșit, fără să înceteze să fie și Dumnezeu desăvârșit, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

De aceea, frații mei, creștinul care rostește regulat cu metanierul: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” sau: „Bucură-te, Mireasă nenuntită!”, acel creștin va afla mult Har și de multă bogăție duhovnicească se va bucura, și, desigur, îi sunt auzite toate cererile lui.

În tradiția Bisericii noastre s-a păstrat și următorul fapt minunat despre puterea pe care o are Acatistul acesta.

Mai demult, adică mai înainte de anul 1800, existau mulți tâlhari, așa cum este cunoscut, care se ascundeau pe la răscrucile drumurilor și atacau prin surprindere pe trecători. Unul dintre aceștia, un căpitan de tâlhari, pusese pe unii din camarazii săi la o astfel de răscruce pe unde treceau oamenii dintr-un oraș în altul. Și cei care treceau, fie unul singur, fie mai mulți, erau atacați și jefuiți. Nu le făceau nici un rău, nu-i răneau, nu-i băteau, ci le luau banii și îi lăsau să plece.

Odată a trecut pe la acea răscruce și un monah sfânt. Tâlharii l-au oprit, dar neavând ce să-i ia, l-au lăsat să plece. Acela însă nu a plecat, ci i-a rugat pe tâlhari să-l ducă la bârlogul căpitanului lor. Atunci aceia l-au întrebat:

– Ce vrei de la el?

– Vreau să vă spun ceva foarte important. Peste puțin timp va trece pe aici un negustor foarte bogat, încărcat cu diamante. Iar căpitanului vostru vreau să-i spun cum este îmbrăcat, ca să vă fie ușor să-l prindeți.

Așa s-a și făcut, nu pentru ca să-i facă hatârul, ci pentru câștigul ce-l nădăjduiau. Și astfel l-au dus la șeful lor. De îndată ce s-au întâlnit, monahul i-a spus căpitanului să-i cheme pe toți oamenii lui de față. Acela a poruncit și toți au venit de față.

– Unul lipsește,  a spus monahul. Aduceți-l și pe acela aici!

– Nu poate veni, pentru că acum face mâncare pentru amiază.

– Nu se poate, trebuie să-l aduceți și pe acela!

Atunci căpitanul a trimis pe unul dintre ei să-l cheme, dar acela nu voia să vină, însă l-a apucat cu sila și astfel l-a adus înaintea monahului. De îndată ce bucătarul l-a zărit pe monah, nici nu voia să se uite la el. Însă nici monahul nu s-a întors să-l privească. Deodată bucătarul a început să tremure din totul trupul lui. Atunci monahul l-a întrebat:

– Bucătare, de ce tremuri?

Acela fiind silit, a fost nevoit să mărturisească că este demon și s-a prefăcut în om, ca să-l urmărească de aproape pe căpitanul de tâlhari.

Tâlharul acesta avea un obicei bun: se ruga la Maica Domnului în fiecare zi. Și cum se ruga? Îi citea Acatistul dimineața, la amiază și seara. Acest obicei bun l-a luat de la mama sa, încă de când era acasă copil mic, când a învățat pe de rost Icoasele și Condacele Acatistului. Mai târziu, după ce s-a făcut mare a luat-o pe un drum greșit și s-a făcut tâlhar, dar cu toate acestea nu a lăsat nici o zi fără să rostească Acatistul. Și astfel Maica Domnului se afla mereu lângă el și-l păzea. Și-l păzea pentru că Maica Domnului aștepta o ocazie ca să-l mântuiască; aștepta să-l aducă la pocăință, să-și schimbe viața și astfel să-l mântuiască.

Demonul în chip de bucătar a fost trimis și el de mai-marele lui ca să-l omoare și să-i ia sufletul lui în iad. Însă nu putea, pentru că-l împiedica Acatistul Maicii Domnului. Aștepta și el o ocazie, atunci când avea să uite, chiar și o singura dată, să rostească Acatistul. Atunci ar fi fost descoperit, fără ocrotirea Maicii Domnului, ar fi pricinuit între tâlhari vreo neînțelegere în privința împărțirii prăzilor, iar aceia, desigur la îndemnul diavolului, l-ar fi omorât pe căpitan și i-ar fi luat sufletul în iad. Însă Maica Domnului îl apăra; îl apăra datorită Acatistului ei.

Cu toate că acela era tâlhar, însă nu era ucigaș. Deși viața lui era urâtă, rea, antievanghelică, însă Dumnezeu Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și Care auzea rugămințile Preasfintei Sale Maici, i-a dat prilejul să se mântuiască.

De îndată ce căpitanul de tâlhari a auzit această mărturisire a demonului-bucătar, într-o clipă s-a luminat. Și-a dat seama de marile lui păcate și în acea clipă s-a pocăit și s-a mântuit. Pocăința lui i-a mișcat sufletește și pe ceilalți tâlhari care, prin sfătuirile acelui monah sfânt, cu toții au fost povățuiți la marea Taină a milostivirii lui Dumnezeu, adică la Taina Spovedaniei. Și după ce s-au îndreptat în faptă, întorcând tuturor cele furate, toți tâlharii, dimpreună cu căpitanul lor, s-au mântuit. I-a mântuit Acatistul Maicii Domnului.

Așadar, Acatistul Bunei Vestiri, iubiții mei, are o uriașă însemnătate pentru mântuirea noastră, atunci când îl citim sau îl rostim pe de rost în fiecare seară cu evlavie. Ne dăruiește ajutor grabnic în strădania și în nevoința noastră, pe care o facem fiecare zi ca să ne biruim patimile; ca să biruim răul, păcatul și pe diavolul.

De altfel, Maica Domnului ne îndeamnă și ne spune mereu: „Cheamă-mă!”, „Chemați-mă!”, „Chemați numele meu și eu vă voi ajuta întotdeauna”. „Chemați-mă cu: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!» sau cu:«Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu, ajută-ne!» sau «mântuiește-mă» sau «mântuiește-ne»”.

Această chemare este și un imn liturgic, căci de fiecare dată când pomenim numele Maicii Domnului la Dumnezeiasca Liturghie, la Vecernie sau la Utrenie, psalții răspund cu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”.

„Și eu voi veni”, ne făgăduiește ea, „și vă voi ajuta în toate nevoile, în toate ispitele vieții voastre, în toate necazurile, mâhnirile și întristările voastre. Voi fi totdeauna lângă voi. Iar la ieșirea sufletului vostru vă voi fi mijlocitoare și vă voi păzi de demonii aceia nemilostivi. Încă și la a Doua Venire a Fiului meu și Judecătorului tuturor și atunci voi fi lângă voi”.

Iubiți creștini, să iubim această rugăciune a Acatistului și să chemăm mereu numele Maicii Domnului, iar ea ne va deschide porțile Raiului și ne va mântui. Vă doresc tuturor să vă învredniciți de fericirea aceasta! Amin.

Pr. Ştefan Anagnostopoulos (Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu)

Extras din articolul “Valoarea Acatistului Bunei Vestiri”, site-ul: marturieathonita.ro

Bucura-te Mireasă, pururea fecioară!