Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni

Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, in cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvantata pereche, petrecand cu buna credinta in insotirea cea legiuita si impodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au invrednicit a odrasli aceasta odrasla sfanta – singuri ei fiind radacina sfanta – si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit langa izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascand pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se talcuieste “biruitor de popor”; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pana la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si intai si pe urma, care din pantecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a inceput a vietui decat cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a inceput a suge de la pieptul mamei, facand minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai intai a manca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dand prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si intai-statator. Cand se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti – pentru ca numai din sanul cel drept al mamei sugea lapte – avand sa dobindeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a inceput a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte si atunci seara, dupa savarsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzandu-l Fericitul din scutece si l-a pazit in toata viata sa, pana la fericitul sau sfarsit, petrecand miercurea si vinerea in post. Deci crescand pruncul cu anii, crestea impreuna si cu intelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le invata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste in sine samanta invataturii celei bune, care odrasleste si aduce in toate zilele roade noi de fapte bune.

Sfantul Nicolae

Sosind vremea de scoala, a fost dat la invatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfantului Duh, in putin timp, a ajuns la multa intelepciune. Apoi, atat de mult a sporit in invatatura cartii, pe cat era de trebuinta bunului carmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvantatoare. Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea impreuna cu femeile.

Avand adevarata intelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea in sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat in casa Dumnezeului meu. De multe ori, cate o zi intreaga si cate o noapte, petrecand in rugaciunile cele ganditoare de Dumnezeu si in citirea dumnezeistilor carti, invata intelegerea cea duhovniceasca si se imbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfantului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sunteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste in voi.

Deci tanarul cel imbunatatit si curat, avand in sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzand cu duhul si slujind Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ris de toti, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului celui batran, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dansul. Unchiul sau, vazand pe nepot sporind in viata cu fapte bune si cu totul instrainandu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dansul. Pentru ca scrie in cartile cele vechi pentru dansii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat in dar Celui ce l-a daruit pe dansul.

Primind episcopul pe “tanarul batran”, care avea intelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cand s-a hirotonisit, episcopul intorcandu-se catre poporul care era in biserica si umplandu-se de Duhul Sfant, a proorocit zicand: “Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamantului, aratandu-se catre cei intristati ca o milostiva mangiiere. O! fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte ii va aduce pe dansii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sunt in nevoi“. Aceasta proorocire s-a implinit mai pe urma, precum vom arata in istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfantul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecand in post si in neincetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sarguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind intocmai ca ingerii, din zi in zi inflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de carmuirea Bisericii.

In acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrand a se duce in Palestina ca sa se inchine acolo sfintelor locuri, a incredintat toata carmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, implinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru randuiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. In acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfantul Nicolae, ramanand mostenitorul averii lor, a impartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se ingrijea pentru inmultirea ei; ci, lepadandu-se de toate poftele lumesti, se sarguia cu toata osardia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sunt aruncat din pantecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mana lui era intinsa catre saraci, ca un rau cu apa multa ce curge cu indestulare.

Minunile Sfantului Nicolae

Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat in cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici imbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfranare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cistige pentru el si fetele sale imbracaminte si hrana. Vai, in ce fel de ganduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batranul acela fiind in astfel de cugete rele si gandul sau cel rau vrand acum a-l aduce cu ticalosie in fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea in pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate in inima placutului Sau, Sfantul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin insuflare tainica, mangiind pe cel ce era in saracie si scapandu-l din caderea pacatului.

Deci, auzind Sfantul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire instiintandu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dansul si a cugetat ca astfel cu mana sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca impreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Insa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, in taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu indurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: intai ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese in mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad in saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducandu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gandit a face asa, dupa cuvantul lui Hristos: Sa nu stie stanga ta, ce face drepta ta. Caci atat de mult fugea de slava omeneasca, incat chiar de acela caruia ii facea bine se sarguia a se tainui pe sine.

Asadar, luand o legatura mare de galbeni, a mers in miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncand-o inauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a intors la casa sa. Dimineata, sculandu-se barbatul si afland legatura, a dezlegat-o si vazand galbenii s-a inspaimantat, caci socotea ca este vreo nalucire, temandu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo inselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, intorcand galbenii cu varful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscand ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plangea cu lacrimi fierbinti si, cugetand mult in sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii multumea neincetat, dand lauda Domnului Celui ce se ingrijeste de toti. Apoi indata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta instiintandu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batranului, sarguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, in casa batanului aceluia.

Dimineata, sculandu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca intaia oara. Apoi a inceput a se minuna si de acela si, cazand cu fata la pamant, cu lacrimi fierbinti multumea, zicand: “Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mantuirii noastre, care mai intai m-ai rascumparat cu Sangele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Insuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe ingerul Tau cel pamantesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne intristeaza si care ne izbaveste de gandurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu indurarea cea facuta in taina, cu mana placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cistig necurat sa-mi aduca mare pierdere.

Apoi barbatul acela, rugandu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avand nadejde in Dumnezeu – caci neindoita nadejde si-a pus in El – cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitandu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mana facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se invredniceasca a vedea de unde ii aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungand la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si indata s-a intors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat indata cat putea in urma celui ce se intorcea la casa sa, pe care, ajungandu-l si cunoscandu-l cine este – caci sfantul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutandu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mantuitor sufletelor, celor ce ajunsesera intru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: “De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare intru mila, prin indurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, impreuna cu fiicele mele, prin caderea in focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine suntem mantuiti din amara cadere in pacat“. Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfant. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramant a zis aceluia, ca in toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfantul, spunand multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfantului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cat era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cate una si cate indurari a aratat catre cei saraci, pe citi flamanzi a hranit, pe citi goi a imbracat si pe citi a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce in Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se inchina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii imprejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se intample, Sfantul Nicolae, care era impreuna cu dansii, vedea mai bine ca are sa fie intuneric, vifor si lovire de vanturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai inainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrand in corabie, vrand sa o scufunde impreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicandu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfantul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicand: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, indata ne vom cufunda in aceasta adancime si vom pieri“. Iar el, zicandu-le sa indrazneasca si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu si fara indoiala sa astepte grabnica izbavire, insusi a inceput cu sarguinta a se ruga catre Domnul. Si indata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut in bucurie, iar ei, trecand necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfantului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit in varful catargului, precum este obiceiul celor ce indrepteaza corabia, si, cand era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut in mijlocul corabiei, zacand fara suflet. Iar Sfantul Nicolae, mai inainte de a-l chema in ajutor, l-a inviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicand toate panzele si fiind vant cu buna sporire, au plutit in liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfantul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mangiind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungand la Sfanta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mantuirea neamului omenesc, intinzandu-Si pe Cruce prea curatele Sale maini. Acolo a inaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dand multumire Mantuitorului nostru. Apoi, a inconjurat toate sfintele locuri, facand multe inchinaciuni pretudindeni. Iar cand era sa intre noaptea in sfanta biserica la rugaciune si usile erau inchise, s-au deschis singure, dand intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti ii erau deschise.

Zabovind in Ierusalim vreme indelungata, se pregatea a merge in pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se intoarca in patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le randuieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa in sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, afland o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca in patria sa.

Acestia au gandit insa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa indrepteze corabia lor in alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat in corabie, plecand de la mal, Sfantul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa indrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagandu-l in seama, mergeau in partea unde gandeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie in mahnire. Deci, sufland un vifor impotriva, a intors corabia in alta parte si degraba a dus-o in Lichia, iar pe corabieri ii ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfantul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit in patria sa. El insa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre manie si nici macar vreun cuvant aspru nu le-a zis, ci cu binecuvantare i-a liberat in partile lor. Iar el a mers in manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfantul Sion. Acolo, Sfantul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe ingerul lui Dumnezeu, se indulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea intocmai ca a ingerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care impodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.

Afland Sfantul Nicolae in aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gandurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu ii arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se imbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca intr-o tarina acoperita de pamant, intr-o manastire deosebita si intr-o camera mica inchisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfantul, stand odata la rugaciune, a auzit un glas de Sus: “Nicolae, sa intri in nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine incununat“. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimantat si cugeta intru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dansul? Si iarasi auzi glas, spunandu-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci intoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu“. Atunci Sfantul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasand linistea, sa mearga sa slujeasca la mantuirea omenilor. Deci cugeta incotro se va duce: la patria sa, in cetatea Patara, la cunoscuti, sau in alta parte. Dar, temandu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gandit sa se duca in alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

In acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, intr-acea cetate a venit Sfantul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, incat nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavand unde sa-si plece capul. El nu se ducea decat in casa Domnului, avand liman numai pe Dumnezeu.

In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai intai sezator pe scaun in toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, in Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna intelegere, erau nedumeriti intre ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti dan ravna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al randuielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca insusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.

Toti, ascultand acel sfat bun, au facut rugaciune cu sarguinta si cu post. Iar Domnul, facand voia celor ce se tem de El si ascultand rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batran, intr-acest chip; stand el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea langa usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai inainte decat toti in biserica, acela – zicea el – este indemnat de Duhul Meu si, luandu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avand-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise in vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au indemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.

Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit in vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cand a fost vremea Utreniei, Sfantul Nicolae, indemnat de Duh, a ajuns mai inainte decat toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula in miezul noptii la rugaciune si venea la inceputul cantarii Utreniei, mai intai decat toti la biserica. Intrand in pridvor, l-a luat episcopul care se invrednicise acelei vedenii si i-a zis: “Cum te cheama, fiule?” Dar el tacea. Acela il intreaba iarasi. Sfantul i-a raspuns cu blandete: “Nicolae ma cheama pe mine, stapane, robul sfintiei tale“. Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas bland, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese in vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfantul a raspuns cu blandete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care il binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel bland si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cand a descoperit o comoara ascunsa si, indata, luandu-l de mana i-a zis: “Urmeza-ma, fiule“. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplandu-se de multumire dumnezeiasca si de mangiiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus in mijlocul bisericii.

Strabatand vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decat pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: “Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfant si caruia i-a incredintat desavarsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine inaintea lui Dumnezeu in ziua aratarii Lui si a descoperirii.

Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfantul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Insa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost indemnat la aceasta, pe care a avut-o mai inainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfantul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: “Intr-o noapte, Sfantul Nicolae a vazut pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, care era impodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii lui omofor arhieresc“. Dupa vedenia aceea trecand putine zile si raposand Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.

De acea vedenie aducandu-si aminte Sfantul Nicolae si vazand bunavoirea lui Dumnezeu, inca si rugaciunile soborului netrecandu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, impreuna cu clericii, savarsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stand la locul cel cuviincios, in sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept indreptand cuvantul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetandu-le si invatandu-le.

Chiar de la inceputul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia in sine astfel: “O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora“. Apoi, vrand a invata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai inainte. Caci mai inainte, numai unul Dumnezeu ii stia viata, slujindu-I in taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si inmultirea slavei lui Dumnezeu, incat s-au implinit cele scrise in Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Sfantul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: “Cu cuvantul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia“. Apoi era bland, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultand nevoile celor ce veneau la dansul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mangiietor celor ce plangeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cistigat spre ajutor in ostenelile sale cele pastoresti si pentru indreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna intelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pastea turma cea incredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvantatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu inceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdand a vedea credinta cea buna inflorind in oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin paganii imparati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, in sfarsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pana in cetatea Mira, dus fiind de doritorii paganatatii celei intunecate. Iar fericitul Nicolae, in cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagani si bagat in temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecand aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdand foame, sete si stramtorarea temnitei. Pe cei impreuna legati ii hranea cu cuvantul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind intr-insii credinta in Hristos Dumnezeu si punand picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, intarindu-i intru marturisirea lui Hristos, ii indemna cu osardie a patimi pentru adevar.

Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei intunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautand Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapanirea paganilor, izgonind de la imparatie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dansii a izgonit pe cei ce slujeau paganatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mantuire, prin aratarea Crucii marelui imparat Constantin, caruia i-a incredintat stapanirea Romei.

Constantin, cunoscand pe Unul Dumnezeu si punandu-si nadejdea in El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce imparatisera mai inainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau inchisi in temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au intors in patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara sange incununat. Acesta, avand darul lui Dumnezeu intr-insul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea intr-insul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era impodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau in cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau inca multe capisti idolesti, in care poporul pagan slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzandu-se cu ravna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfantul Nicolae, luptandu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte impodobita. Pornirea sfantului era indreptata mai mult asupra idolilor decat asupra necuratei capisti, pe care a daramat-o pana la temelie, iar zidirea cea inalta a risipit-o pana la pamant; atunci duhurile cele viclene, neputand nicidecum rabda venirea sfantului, scoteau glasuri de plangere, strigand foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin, vrand sa intareasca credinta in Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea in cetatea Niceii. Acolo adunandu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, impreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu intocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat impotriva hulelor lui Arie si impreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.

Despre dansul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzandu-se cu ravna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a indraznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au intristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dansul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvantata lui Maica, privind din inaltime la nevointele Sfantului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu indrazneala si au laudat ravna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum insusi Sfantul Nicolae a vazut mai inainte de alegerea sa la arhierie, adica, stand de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat inapoi cele luate de la dansul, cunoscand din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea indrazneala a sfantului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Intorcandu-se Sfantul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducand pace, binecuvantare si invatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvoratoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei impietriti si nesimtitori, care imbatranisera in rautate, mustrandu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamant intelept, care curata toate cele ce sunt pe arie si in teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.

Astfel preainteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfantul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vantura si o lepada departe de graul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfanta Biserica il numeste lopata care vantura invataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamantului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvantul lui dres cu sarea intelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa in nevoile ce i se intamplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dansa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.

Alta data, intamplandu-se in tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind in mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea in somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu grau, vrand sa mearga cu ea in alta tara si dandu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga in cetatea Mira si acolo sa-si vanda graul cu pret. Desteptandu-se negutatorul din somn si afland in mana sa trei galbeni, s-a inspaimantat, minunandu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorat in cetatea Mira si a vandut graul celor ce erau intr-insa, netainuind aratarea Sfantului Nicolae, ce i s-a facut lui in somn. Iar cetatenii, afland mangiiere in acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.

In vremea aceea, s-a facut o tulburare in Frigia cea mare, de care auzind imparatul Constantin a trimis trei voievozi impreuna cu ostasii cei ce erau sub dansii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sarguinta, plecand din Constantinopol au venit in oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mana sa mearga, pentru ca marea era involburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facand acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gilceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amandoua partile, la locul ce se numea Placomata.

Instiintandu-se de aceasta, Sfantul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si in cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dansii. Apoi, indata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfantului, i-au iesit in intampinare si s-au inchinat lui. Sfantul a intrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au zis ca sunt trimisi de imparat in Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfantul i-a sfatuit sa dea invatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luand pe voievozi in cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certand pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au invrednicit de binecuvantarea sfantului.

Facandu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plangand cu lacrimi si cazand la picioarele sfantului, cereau ajutor pentru niste oameni osanditi fara de vina. Ei spuneau cu mahnire, ca, nefiind sfantul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplandu-si mainile cu bani de la oarecari oameni rai, a osandit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, “de care lucru toata cetatea se mahneste si plange, asteptand intoarcerea ta, stapane; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi indraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mahnit cu sufletul si, luand impreuna cu dansul pe voievozi, indata a plecat. Ajungand la locul ce se numeste Leu, au intalnit pe niste oameni venind si i-au intrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sunt osanditi la moarte. Ei au zis catre dansul: “I-am lasat in campul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie“. Atunci sfantul s-a indreptat in graba la locul acela, sarguindu-se a ajunge mai inainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungand la locul acela, a vazut popor mult stand acolo si pe cei trei barbati osanditi, avand mainile legate si fetele acoperite si plecate la pamant si cu grumazii goi, asteptand desavarsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotand sabia spre a-i ucide, aratandu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor infricosata si de plangere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburandu-se in suflet, a intrat cu indrazneala prin popor si, apucand sabia din mana gealatului, a aruncat-o la pamant, netemandu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.

Toate acestea le facea sfantul cu mare indrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvantul lui era cu stapanire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazandu-se intorsi din ghearele mortii catre viata, plangeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cand se apropia de el, ii intorcea fata, iar cand cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfantul ca-l va spune la imparat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavarsite munci il ingrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocarmuieste cu dreptate stapanirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si infricosat de ingrozirea sfantului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautand sa se impace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfantul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osandit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfantului parinte Nicolae. Abia fiind imblanzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, impreuna cu cei ce venisera cu dansii, vazand toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de ravna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, invrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvantarea sa ca pe un dar, s-au dus in Frigia ca sa implineasca porunca imparatului. Deci, mergand acolo, au alinat tulburarea ce era si savarsind toate cele poruncite lor de imparatul, s-au intors cu bucurie in Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la imparat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau in palat, unde au si fost invredniciti a fi in sfatul imparatesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputand a-i vedea intr-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.

De aceea, impletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicand: “N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfarsitul sfatului lor, ca ei incep lucruri noi, care acum au intrat in urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra imparatului“. Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si in urechile imparatului. Auzind, imparatul indata a poruncit, ca, fara alta intrebare, sa-i arunce in temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savarseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau in legaturi si in temnita, nestiind pentru ce sunt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecand putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, incat sa se intoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme in viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarirea cea dintai. Iar eparhul, care se indulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfarsit fagaduintei. Deci, indata s-a dus la imparat cu fata mahnita si cu chip posomorat, ca un vestitor de rau, vrand a se arata ca se ingrijeste mult pentru viata imparatului si cu credinta se sarguieste pentru dansul. Apoi a inceput, in felurite chipuri, a-l insela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre manie asupra celor nevinovati si zicand: “Nici unul din cei ce stau in temnita nu vor a se pocai, imparate, ci, petrecand in cel dintai gand rau, nu inceteaza a cugeta viclesug si a gandi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucand ei inainte, sa savarseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfarsit scopurile lor cele rele“.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat imparatul, a osandit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a amanat uciderea lor pana a doua zi dimineata. Instiintandu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plangand mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicand: “Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi indulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu inlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mahnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca maine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa randuiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra“.

Zicand acestea cu tanguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de imparat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit isi smulgeau parul, zicand: “Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste talhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte“. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plangeau amar.

Unul dintr-insii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfantul Nicolae, care, stand in Mira inaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicand, unul catre altul se rugau: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor intre oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai inainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzandu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne intampine indurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mainile celor ce vor sufletele noastre, ca iata maine de dimineata vor sa ne omoare; sarguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte“.

Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfantul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci in acea noapte, dormind imparatul, i s-a aratat in vis arhiereul lui Hristos, zicand asa: “Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sunt tinuti in temnita, pentru ca fara de vina sunt clevetiti si cu nedreptate patimesc“. Si, spunand tot adevarul, i-a zis: “De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dansii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost in Frigia si rau vei patimi“. Mirandu-se imparatul de indrazneala Sfantului Nicolae, se gandea cum a indraznit noaptea fara de vreme a intra inauntrul palatului sau si i-a zis: “Cine esti tu care indraznesti a aduce o ingrozire ca aceasta asupra stapanirii noastre?”. El i-a raspuns: “Nicolae imi este numele si sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Imparatul s-a tulburat de acea vedenie si, sculandu-se, se gandea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, intr-acea noapte, dormind el, i s-a aratat in vis sfantul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptandu-se, Avlavie s-a temut si se ingrozea in mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la imparat spunandu-i ce a vazut si acesta in vis. Iar el degraba mergand la imparat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amandoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amandoi.

Indata a poruncit imparatul sa aduca inaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dansii: “Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratandu-se un barbat ne-a ingrozit foarte rau, laudandu-se ca degraba va aduce razboi”, iar ei nestiind nimic se intrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva – ca nici unul nu stia nimic – si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.

Vazand imparatul una ca aceasta, s-a schimbat in blandete si a zis catre dansii: “Netemandu-va de rau, spuneti adevarul“. Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburandu-se, au zis: “Noi, imparate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapanirii tale, nici am gandit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug intru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am invatat de la parintii nostri a cinsti pe imparat si, mai vartos decat toate, a avea credinta catre dansul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele incredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am carmuit, slujind cu osardie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratand prin aceasta vitejia noastra cu fapta inaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapania ta mai inainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai inarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, imparate, osardia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci in loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osandirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se imparatul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea imparateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede insusi ca face judecati fara de lege. Deci, intr-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a inceput a vorbi catre ei cu blandete. Iar ei, uitandu-se cu umilinta catre imparat, indata au vazut chipul Sfantului Nicolae sezand impreuna cu imparatul si facandu-le milostivire si iertare. Aceasta insa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luand ei indrazneala au zis cu glas tare: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati in Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra“. Iar imparatul, luand cuvant, a zis: “Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta“. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci imparatul, cunoscand pe Sfantul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunandu-se de indrazneala si de ravna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicandu-le: “Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dansul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: “Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te mania asupra mea, placutule al lui Hristos!“. Acestea zicand, le-a incredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, impodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobindind preaslavita mantuire, indata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfant, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cantau, zicand: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mana celor mai tari decat dansul?” Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au indestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au intors la ale lor.

Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, incat nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a intamplat o furtuna mare, incat si panzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cand si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodata nu-l vazusera, decat numai auzisera de dansul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama intru nevoi -, s-au indreptat cu rugaciunile catre dansul si l-au chemat in ajutor. Iar sfantul, indata s-a aratat lor si a intrat in corabie, zicand: “Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti“. Apucand carma, se vedea cum carmuieste corabia. Apoi a certat vantul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede in Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vantului si acelea ii erau ascultatoare.

Dupa aceea corabierii, purtati de vant lin, au sosit in cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers in cetate, vrand sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazandu-l mergand la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergand, au cazut la picioarele lui, dandu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mantuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai inainte-vazator a vazut intr-insii cu ochii cei duhovnicesti gandul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dansii: “Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gandurile vi le indreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sarguiti-va cu toata osardia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sunteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu”.

Astfel, mustrand pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a ingerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dansul; caci daca cineva ar fi fost ingreuiat cu orice fel de patima sau cu intristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfantul, indata afla indestulata mangiiere intristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dansul, mult sporea intru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se intampla a auzi ceva din limba cea dulce si izvoratoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mantuire, lepadand rautatea necredintei cea din tinerete si primind in inima cuvantul cel drept al adevarului.

Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind in mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: “Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea inalt, ca un crin langa izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor“.

In adanci batranete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savarsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neimbatranita si fericita, insotindu-l sfintii ingeri si intampinandu-l cetele sfintilor.

Langa cinstitul lui trup adunandu-se episcopi de prin toate cetatile, in multime fara numar, l-au pus cu cinste in biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, in ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savarsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorat mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungandu-se cei bolnavi, dobindeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamantului alerga lumea la mormantul lui, cautand tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfant mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se ingrozeau, nu numai in viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura raului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvoratoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla in Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru inchinaciune. Umpland corabia cu grau, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai inainte in capistea Artemidei si pe care il izgonise de acolo Sfantul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, maniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sarguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfantului.

Astfel, diavolul s-a gandit sa faca impiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facandu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut in chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: “As fi vrut sa duc aceasta la mormantul sfantului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a indrazni sa calatoreasca pe atata noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luand vasul acesta, sa-l duceti la mormant si sa turnati untdelemn in candela sfantului”. Zicand diavolul acestea, a dat vasul in mainile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia insa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, in ziua aceea au plutit bine. Insa a doua zi a inceput a sufla vantul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gandeau sa se intoarca inapoi. Intorcand corabia, li s-a aratat Sfantul Nicolae, plutind intr-o barca mai mica si le zise: “Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta inainte si va intoarceti? In mana voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va impiedica in calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci insusi diavolul; deci aruncati-l in mare si indata veti avea calea cu buna sporire“.

Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat in adancul marii. Si facand aceasta, indata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbind apa din adanc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scantei de foc, incat foarte mult s-au temut cei ce erau in corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa indrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, indata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pana la cetatea cea dorita. Acolo, inchinandu-se moastelor celor izvoratoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, inaltand rugaciuni marelui parinte, s-au intors in tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se intamplase pe cale.

Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutand celor ce erau in primejdii, izbavind de inecare si scotandu-i din adancul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducandu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparand de taierea de sabie si scapand de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau in saracia cea mai mare, i-a imbogatit, iar celor flamanzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii ii izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni il stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-insul Dumnezeu Cel Unul in Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Caruia se cuvine lauda in veci. Amin.

Sursa: Vietile Sfintilor

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-ai arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cititi si:

● Minuni ale Sfantului Nicolae (6 dec.) / Mos Nicolae – adevaratul Mos Craciun

● Sfantul Nicolae – mare facator de minuni

Sfântul nostru părinte Gheorghe s-a născut dintr-o familie evlavioasă din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, vrând să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi să scape de însoţirea cea silnică care i-o gătea unchiul său, a fugit la locurile sfinte ca să se întâlnească cu fratele său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Dar părându-i-se fratelui său că este prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva.

După ce a fost tuns în călugărie, Grigorie a fost încredinţat unui bătrân aspru şi nedrept. Dar el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el.

Într-o zi, întârziind să aducă apă de la pârâu, bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. Atunci, deodată i s-a uscat mâna bătrânului şi i-a înţepenit şi nu s-a vindecat decât cu rugăciunea sfântului său ucenic, înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire.

Atunci, ca să scape de slava de la oameni, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la Calamon, unde s-a nevoit ani îndelungaţi cu fratele său. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu a avut pe buzele sale cuvinte de prisos; sporea neîncetat în rugăciune; iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite şi acoperite de viermi, care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. Şi s-au făcut rugăciunile lui bine primite la Dumnezeu, încât a ajuns făcător de minuni. Căci odată, a făcut să dea rod un copac uscat- iar altădată a îmblânzit un leu şi numai cu cuvântul.

Iar după ce a murit fratele său şi egumenul obştii, s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie și i-a dat o chilie osebită, lăsându-l să ducă viața care îi era lui plăcută. Zăvorât toată săptămâna, el îşi ascundea nevoința sa şi venea în obşte numai Duminica, ca să rostească cuvinte de folos pentru fraţi şi să primească spovedania gândurilor lor. Atunci aduna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, le usca la soare şi le folosea în celelalte zile, muindu-le în apă.

Şi multe erau atacurile demonilor ca să-1 oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi oprea cu nici un chip pravila sa de rugăciune şi nu rostea niciodată vreun cuvânt fără să aibă semn de la Dumnezeu, dobândind astfel mare putere asupra duhurilor necurate.

Deşi se dezbrăcase de orice gând de judecată, se tânguia de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se făleau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimând pe mireni şi pe păcătoşi. El zicea: „Credeţi-mă, chiar dacă un om ar putea să facă din nou cerul şi pământul, dar ar dispreţul cu mândrie pe aproapele său, munca sa ar fi deşartă şi partea sa ar fi cu făţarnicii. Nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”.

El îi învăţa pe ucenicii săi să se libereze de patimi prin frica de Dumnezeu, care se arată prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post şi-i îndemna să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, legătura desăvârşirii.

Înainte de a năvăli păgânii perşi (614) Sfântul Gheorghe a proorocit căderea Ierihonului şi împresurarea Ierusalimului. Egumenul şi fraţii au avut astfel vreme să fugă; unii în Arabia, alţii în peşteri, dar el n-a vrut să părăsească locul unde Dumnezeu l-a aşezat. Totuşi, la rugăminţile ucenicilor săi, s-a plecat ca să se adăpostească la Calamon. Atunci cea mai mare parte dintre călugări au fost descoperiţi de păgâni, omorâți sau duși robi. Dar Sfântul Gheorghe a fost cinstit de barbari și a fost lăsat liber.

Astfel s-a întors la Hozeva, unde a rămas zăvorât până la sfârșitul zilelor lui, slujit fiind de ucenicul său Antonie. Datorită rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de untdelemn pentru oaspeții veniți. Iar când a ajuns la sfârșitul zilelor lui, simţindu-şi dinainte plecarea sa din viaţă, l-a chemat pe ucenicul său Antonie. Dar acesta fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, n-a putut să vină. Atunci bătrânul a trimis la el să-i zică: „Nu te necăji! Voi aştepta până când vei săvârşi slujirea ta”. Iar spre miezul nopţii, când ucenicul său a venit, l-a sărutat şi a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Şi astfel ajungând la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit, Căruia i se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: doxologia.ro

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul

Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgânilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămâie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mâhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar.
Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune si, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: “Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul si pămîntul si aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfânta credintă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părintii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfântul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia în război, l-a făcut antipat (dregător) şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: “Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni si îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.

Întorcându-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau ţi la săraci, zicând: “Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: “Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuti mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta“.

Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: “În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: “Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi”. Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfântul a răspuns: “Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu”. Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sîngele său pentru Dânsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea si înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnându-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: “O, Lie! Vino să ne luptăm amândoi!”. Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: “Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa”. A răspuns Nestor: “Împărate, eu sărac nu sânt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicându-le, strigă: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: “Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decât tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?” Sfântul Nestor a răspuns: “Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfârşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.

Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. “Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începând a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi sase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pământ moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfântului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nu îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului şi, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: “Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale şi nu te teme”. Astfel făcând el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sânge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvârşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfânta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiti ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungând trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfântului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorând pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: “Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luând numai ţărână din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărâna luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările şi le vindea în taină şi îşi făcea câştig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: “Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculându-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumânările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculându-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, şi-a întins mâna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: “Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimântat, auzind aceasta.

De multe ori Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: “Unde este stăpânul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: “Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: “Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt”. Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: “Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: “Spune-i despre noi”. Şi mergând, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.
Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.
Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânşii: “Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: “Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: “Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpânului meu de voi”. Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: “Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mâna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: “De nu ar fi voit aşa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.
Iar el le-a zis: “Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpânului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârşesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sângele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dânşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc“. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: “Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: “Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu până la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mânia”. Acestea zicându-le, a intrat în mormânt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzând la pământ, a mulţumit sfântului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpânul să nu fie daţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţându-se stăpânitorul de meştesugul lor, le-a zis: “Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pânză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: “Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpânitorul a zis: “În mâinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pânză subţire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plângă, zicând: “Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfânta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, şi le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.
Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, desteptându-se, au strigat: “Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sânt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sânt în Tesalonic şi văzând mormântul sfântului şi popor mult ştînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie şi toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostaşul a zis către arhiereu: “Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: “Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: “De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: “Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. “Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.
Atunci a lăcrimat şi Sfântul Dimitrie şi i-a zis: “Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicând acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Când au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia ţi minunea aceea.
După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită si închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

Sursa: ortodoxia.md

O, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastră rugăciune, ce aducem ţie acum cu umilinţă, primeşte-o,
şi de bolile sufleteşti şi trupeşti şi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, cu
rugăciunile tale cele bineprimite către Dumnezeu, ne păzeşte,
ca împreună cu tine în veacul ce va sa fie, să cântăm Lui: Aliluia !

De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dânsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptându-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, până la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tânăr, nebăgând în seamă sfatul cel bun al bătrânilor celor înţelepţi, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunându-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcându-se de dânsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrând să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Dar ele, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decât numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, împăratul lui Israil, văzând aceea s-a gândit în sine, zicând: “Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide“. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gândit că nu poate să-i întoarcă pe dânşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:

Împăratul cel fărădelege, urmând celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult când ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemând la dânsul tot poporul acela şi arătându-i, le-a zis: “Aceştia sunt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pământul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei“. Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rânduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârşească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgân, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dânsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgânătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrând să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutând întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dânşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfântul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.

Patria Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său şi spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: “Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc“.

Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârşit. Pruncul, crescând, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punându-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfântul Ilie, auzind şi văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecând în păgânătate, judecătorii şi cei mari făcând nedreptăţi, popoarele slujind urâciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducând pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strâmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dându-se la moarte, îl durea foarte tare inima şi se tânguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mâhnea mai vârtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de râvnă pentru toate câte vedea.

Deci, mai întâi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul râvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă când vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea până ce nu a câştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaânduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.

Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, având scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintâi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urâciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaânalt, mai mult decât toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Văzând pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfântul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscându-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.

După ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând în adâncul răutăţii, prigonind şi ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă până în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Prooroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pământului se uscase.

Astfel pieriseră toate roadele pământului, grădinile, ţarinile şi câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici şi pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pământul rămăsese fără de apă şi uscat, încât oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzându-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzând primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorâ ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Zicând acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atâta râvnă, încât nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicându-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit cel de lângă Iordan. Acolo vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mâinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al râului Cherit. Firea corbilor este mult mai mâncătoare de cărnuri decât a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea.

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţându-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburând în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pâine, iar seara carne. Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: “Vezi, cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioşi, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îţi aduc ţie de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, când proorocul a văzut după câteva zile şi râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: “Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori nici tu de sete“. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neânvăţaţi şi se vor pierde de pe pământ vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecând cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducându-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decât numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Ea, spunându-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neângrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dânsul până ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Iona, care, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.

După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: “Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“. Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, câte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pâine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pâraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Când Obadia a ieşit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Prooroc Ilie şi i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfântul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Obadia se lepăda, zicând: Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu şi când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: “Acum, trimiţând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănâncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat“.

Împăratul, trimiţând în pământul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie râvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stând el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Până când veţi şchiopăta voi de amândouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi câţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: “Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atât de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii“.

Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: “Aşa să fie! Bun este cuvântul acesta“. Deci, fiind aduşi amândoi viţeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: “Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteţi mai mulţi, iar eu sunt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punând viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa“. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncând sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punând lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă până la amiază, strigând: “Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Dar când a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la ţâşnirea sângelui lor.

Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dânsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: “Turnaţi al doilea rând!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: “Turnaţi al treilea rând!” şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încât groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta.

Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărâna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzând aceasta, au căzut cu feţele la pământ, strigând:

“Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.”

Sfântul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-ânşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfântul Ilie i-a dus la râul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.

După aceasta, Sfântul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi.

Deci, Ahab şezând să mănânce şi să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecându-se la pământ, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborât o ploaie mare, încât a udat pe toţi şi pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Sfântul Ilie, încingându-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul său.

Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţându-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mânie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfântul Ilie, jurându-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: “Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pământul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mâhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicând: “Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfântului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decât să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimând şi lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugându-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i: Scoală-te şi mănâncă. Deşteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală şi mănâncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vânt subţire, suflând cu linişte prin văzduh luminos. Când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.

Când Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Când a auzit pe Domnul grăind către dânsul: “Ce faci aici, Ilie?”

El a răspuns: “Râvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia“.

Domnul, mângâindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cât de curând; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mângâind pe robul Său, S-a dus de la dânsul.

Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducându-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dânsul: “Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine“. Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decât acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mâncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţându-se de cauza mâhnirii lui, a râs de dânsul şi a zis: “Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit şi mănâncă pâine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mâini via lui Navute“.

Aceasta zicând, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punând în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: “Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dânsul: “Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: “În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc şi sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii şi toată casa ta se va pierde“.

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns şi, lepădând hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atât a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amânat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: “De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui“. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care cursese l-au lins câinii, după cuvântul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgânătăţii. Deci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întâmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Trimişii lui Ohozie ducându-se la Baal, i-a întâmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dânşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: “Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri“. Ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: “Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: “Era păros şi încins cu o curea peste mijloc“. Împăratul a zis: “Acela a fost Ilie Tesviteanul“.

Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dânsul. Ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzându-l şezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: “Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dânsul“. Sfântul Ilie a răspuns: “Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi“. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.

Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: “Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sunt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi“. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie şi cu stăpânire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfântul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rândul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.

Sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungând la împărat, a zis către dânsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfârşit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Sfântul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amândoi până la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: “Tu ştii că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amândoi au mers la Ierihon.

Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpânul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfântul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amândoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Când amândoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amândoi ca pe uscat.

După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.

Pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: “Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu râvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decât multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tânguindu-se.

Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul şi, luându-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.

Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti.

El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Vietile Sfintilor

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut la douăzeci şi unu decembrie, 1722, în oraşul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoţi dintre care unii au îmbrăţişat viaţa monahală, precum bunica şi sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinsteşte la 21 decembrie, ziua naşterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creştere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata sa mamă i-a dat de mic o educaţie creştinească. La vîrsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să înveţe carte duhovnicească la Şcoala Frăţiei din Kiev, cunoscută şi sub numele de “Academia Movileană”. Aici învăţau carte şi teologie toţi fiii aleşi ai preoţilor şi demnitarilor ucrainieni şi chiar moldoveni, cu care erau în bune relaţii creştineşti.

După patru ani de şcoală, sufletul fericitului Petru nu-şi găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoinţă a vieţii monahale, unde, prin multe osteneli şi neadormită rugăciune, sufletul rîvnitor se curăţă de patimi şi se uneşte cu Hristos. De aceea, părăsind în taină şcoala şi familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea şaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

După ce zăboveşte puţin timp în marea lavră Pecersca, fericitul Platon, negăsind pace şi linişte duhovnicească în mînăstirile ucrainiene, călăuzit de mîna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăseşte patria sa şi se duce în Moldova. Aici viaţa monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită de tulburarea uniaţiei catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest.

După ce poposeşte la cîteva mînăstiri şi sihăstrii, fericitul Platon se stabileşte la schitul Trestieni, în ţinutul Buzăului. Aici se nevoiau cîţiva călugări isihaşti vestiţi, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului – părintele său duhovnicesc -, şi Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon stă la Trestieni puţin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul Cîrnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvînt de bună sfătuire duhovnicească pe calea mîntuirii.

Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rînduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mîncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar cînd să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală toată mîncarea pentru care a plîns mult, cerîndu-şi iertare. În altă zi a fost rînduit să facă pîine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavînd putere să-l frămînte cît trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frămîntat din nou. Dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pîinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerîndu-şi iertare în genunchi de la părinţi, a plîns de mîhnire în toată ziua aceea.

Mai tîrziu, după ce Platon ajunge călugăr şi stareţ la Mînăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi: “Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze, văzînd nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sîrguinţă, vor ajunge să izbutească în orice lucru“.

Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în schitul Trestieni şi dacă îl va vedea aşa tînăr şi ager la minte îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis: “Părinte Dosoftei, eu pînă la moarte aş dori să rămîn simplu monah, căci nu sînt vrednic de o treaptă aşa de mare!” “Dumnezeu să-ţi ajute, frate!”, a adăugat bătrînul.

Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rînduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănînce struguri decît după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mînca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerîndu-şi cu lacrimi iertare.

Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cînd s-a deşteptat slujba era pe la jumătate. Atunci de mare mîhnire a început a plînge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plîngînd; atît era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci şezînd pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cîrnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvînt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrînul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat şi acestea: “Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mîntuit nici unul dintre sfinţi. Dar cel ce cade la Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau mîngîieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sînt lacrimile nefăţarnice izvorîte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia“.

După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfîntul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai tîrziu: “ca nu cumva părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia“.

Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mînăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un povăţuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile, în multă lipsă şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.

Nevoinţa fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cîntarea psalmilor; mîncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară numai de sîmbete, duminici şi praznice; iar sărăcia lui era covîrşitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ, chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei lui nu o încuia vreodată, cînd pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mînăstiri.

În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfîntul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit cîteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punîndu-i numele de Paisie. Apoi, bătrînul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicînd:

“Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: prima este viaţa de obşte; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită şi cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvîrşiţi. În timpul de faţă, însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rînduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sînt pustnici adevăraţi, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterii lor, lepădînd ascultarea obştească“.

Unii dintre aceştia zic: “Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osîndirea altuia”. Dar ştii tu prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decît te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mîndria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngîmfă şi fac pe om trufaş“.

Apoi iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: “Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te curăţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decît să porţi în tine trufia şi părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş“.

În altă zi, stareţul Vasile i-a zis iarăşi: “Schivnicia înainte de vreme este pricină de mîndrie, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie. Deci dacă pe cel slab schivnicia îl duce la mîndrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului – spunea marele stareţ -, dă monahului rîvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu are loc iubirea de sine şi părtinirea, care de obicei stăpînesc pe cei ce trăiesc în singurătate. Căci celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dă rîvnă şi hărnicie; iar cînd lucrăm pentru fraţi se iveşte numaidecît lenea şi cîrtirea”.

Apoi spune: “Cel ce trăieşte singuratic, lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăieşte în obşte, lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecînd mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!”

Începînd fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau fraţii cu lacrimi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic. Atunci, unii din bătrînii Muntelui Athos au zis Cuviosului: “Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, cînd tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atîtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decît vorbele celor mai bătrîni cu anii şi cu mintea. Oare tu nu ştii unde duce neascultarea?” Auzind aceste cuvinte Paisie, s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.

Se spune despre obştea Cuviosului Paisie de la schitul Sfîntul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvîrşită armonie şi rîvnă duhovnicească. Pe lîngă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mîinilor în deplină dragoste, smerenie şi tăcere. Iar fericitul stareţ se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o petrecea în citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificînd pentru somn pînă la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe lacrimi cînd săvîrşea Sfînta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

Patriarhul Serafim, care petrecea în Mînăstirea Pantocrator îl chema pe stareţul Paisie în lavră de cîteva ori pe an pentru a sluji Sfînta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzînd pe Cuviosul slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfînta slujbă.

Stareţul Paisie iubea tare mult citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspundea el stareţului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: “Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mîntuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie“.

Altora le zicea Cuviosul Paisie: “Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mîndria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegîndu-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic!” Apoi zicea: “Viaţa de obşte şi sfînta lucrare din ea care este rădăcina vieţii călugăreşti, le-a aşezat pe pămînt Însuşi Hristos Mîntuitorul, dînd pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci. Căci nici o altă vieţuire nu aduce călugărului atîta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curînd de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta datorită smereniei care se naşte din ascultare“.

Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: “Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încît toţi devin un singur trup, avînd un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd sarcinile unul altuia“.

Apoi zicea: “Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strîns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sînt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu trupul şi cu sufletul său”.

Altădată învăţa pe ucenici, zicînd: “Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vîrstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunîndu-le în toate fraţilor şi răbdînd cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sînt stăpîniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decît toţi. Alţii, nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămîn de cei dintîi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sînt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, pînă vor ajunge la cuvenita vîrstă duhovnicească“.

Iar către unul din apropiaţii săi zicea Cuviosul Paisie: “Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător ca să dau răspuns de atîtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, cînd eu nu sînt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deşi sînt nevrednic, am nădejde de mîntuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine“.

* * *

După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele Athos la Mînăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvîntarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, a rînduit următoarea regulă de viaţă călugărească:

Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvîrşească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinţii plecau să lucreze la cîmp, mergea şi un duhovnic cu dînşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la cîmp, fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi într-una din aceste scrieri:

“Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniţi-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpîneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea. Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor…“.

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mîntuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor şi să primească Trupul şi Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii şi cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său pînă seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, pînă nu se smerea şi-şi cerea iertare. Dacă la săvîrşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decît să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau pînă la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mîngîia, iar cu alţii se bucura.

Spunea unul dintre ucenicii săi, zicînd: “Treizeci de ani am trăit pe lîngă dînsul şi nu l-am văzut niciodată întristîndu-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, cînd vedea călcîndu-se vreo poruncă dumnezeiască şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpînului“. De multe ori zicea stareţul: “Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dînsele sufletele noastre!”

Timp de doisprezece ani cît a trăit în Mînăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lîngă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvîrşea Cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mînăstire. Iarna, cînd toată frăţimea se aduna în mînăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumînări, apoi venea Cuviosul Paisie, se aşeza la locul său şi citea cuvînt de învăţătură. La urmă explica cuvîntul citit pe înţelesul tuturor.

În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului pînă în sîmbăta Sfîntului Lazăr, cînd încetau. Pe toţi îi sfătuia părinteşte, zicînd: “Fraţilor, mai întîi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărît de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfînta rîvnă“.

Altădată iarăşi le zicea Cuviosul Paisie: “După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobîndi lacrimi şi plîns cu nădejde, spre mîngîierea sufletului. Se va ivi în voi rîvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi cîştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, către bolnavi şi bătrîni”.

Apoi adăuga aceste cuvinte: “Fraţilor, pe lîngă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti – slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare -, care sînt pentru mîntuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvîrşiţi, după măsura vîrstei lui Hristos. De veţi rămîne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cît va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se va încuiba între voi neorînduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cîrtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întîi sufleteşte şi apoi trupeşte…“.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atît de mare dar de a convinge, încît şi pe cel mai trist îl putea mîngîia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung şi cînd nu izbutea alunga de la sine. Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţîndu-i cu mînia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mînios, pînă cînd se smerea şi se pocăia. Apoi îl mîngîia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

Odată unul din fraţi i-a spus: “Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mînie în faţa fraţilor!” Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: “Iubite frate, dacă Sfînta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mînie, să vă dea Domnul şi vouă astfel de mînie! Că eu sînt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mîniindu-mă, înaintea altora trebuie să plîng ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos“.

Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: “Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpîn înfricoşat; ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti“. Iar de se întîmpla în sobor tulburare şi scîrbă vreunui frate şi acela venea la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareţ îl binecuvînta şi-l lua înainte cu cuvîntul, nelăsînd fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mîngîietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.

De asemeni, în vorbirea sa, ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvînt mai adînc din dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvînt, fie din iscusinţa sa, fie din sfînta ascultare, pînă cînd fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Alteori grăia Cuviosul şi acestea: “Cînd văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atît de mare bucurie duhovnicească, încît nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar cînd văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinînd la voia lor, trecînd cu vederea sfînta ascultare, cîrtind şi petrecînd în lenevire şi iubire de sine, atunci atîta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decît aceasta nu poate fi, pînă cînd nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat“. Iar alteori îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osîrdie, zicînd: “Fiilor, nu vă lăsaţi făcînd neguţătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mîntuirii”, cum spune Sfîntul Pavel.

Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate şi i-a spus: “Părinte, sînt tare luptat de gînduri!” Iar stareţul i-a răspuns zîmbind: “De ce sînteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plîng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, o dată cu voi alung de la mine toate gîndurile. Apoi iau în mîini o carte şi nu mai aud nimic, parcă aş fi în pustiul Iordanului!”

Despre creşterea vieţii duhovniceşti din obştea Cuviosului Paisie, scria mai tîrziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: “Puteai să vezi atunci în Mînăstirea Dragomirna, înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pămînteşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere, decît numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrîngerea inimii, smerenia adîncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gîndurilor şi rugăciunea inimii, pururea săltînd cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică şi în vremea ascultării şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti ca o roadă a Duhului Sfînt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfîntului Isaac Sirul, care grăieşte: Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor“.

Cît pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toţi ucenicii marelui stareţ o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

“A ajuns pînă la noi vestea că oarecare persoane din sînul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvîrşeşte sfînta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mînăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfîntul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzîndu-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfînt. Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cîndva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc…“.

Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste cuvinte: “Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mîntuit nu vă puteţi mîntui prin nimeni altul decît în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui lui Iisus este mîntuitoare, iar mintea şi inima omului sînt făpturi ale mîinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adîncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?”

Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: “Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rînduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mîndru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducînd şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor“.

Pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: “Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuînd să rămînă sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădînd toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decît să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis...“. Aşa îşi învăţa ucenicii acest vas ales al Duhului Sfînt.

Cuviosul Paisie era şi foarte milostiv. În toamna anului 1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau in pădurile din jurul Mînăstirii Dragomirna. Iarna, Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mînăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrîni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mîncare la toţi cîţi cereau. Se făcea mîncare şi se cocea pîine neîntrerupt. Astfel, Cuvoisul Paisie s-a făcut părinte tuturor, salvînd mulţi oameni de la moarte.

După şase ani de război între armatele ruseşti şi turceşti şi după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupaţie austriacă pînă în toamna anului 1918. Atunci şi Mînăstirea Dragomirna cade în stăpînirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie este nevoit să ia cu sine două sute de călugări şi să se strămute la Mînăstirea Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă o obşte de numai o sută cincizeci de monahi, sub povăţuirea unui egumen moldovean.

De la Secu marele stareţ scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: “Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul, nu umblaţi din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicilor; mărturisţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte rîvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mîntuirea. Fiecare, după putere, să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mînăstirii pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sîrguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sîrguinţă, acolo toate sînt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul…“.

După patru ani de nevoinţă în Mînăstirea Secu, obştea Cuviosului Paisie devenise neîncăpătoare, deşi se construiseră peste o sută de chilii noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvîntarea mitropolitului Gavril şi cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărît strămutarea Cuviosului Paisie cu o parte din obştea de la Secu în marea lavră de la Neamţ. Aceasta s-a săvîrşit, după multe ezitări şi lacrimi, la paisprezece august 1779, fiind întîmpinat în curtea mînăstirii de obştea nemţeană în sunetul clopotelor, cu sobor de preoţi. De aici a fost însoţit în marea biserică ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfînt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ocroteşte de multe secole această mînăstire.

Aşa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareţ al Mînăstirii Neamţ. Din acea zi cele două mînăstiri s-au unit sub povăţuirea aceluiaşi stareţ, tradiţie care s-a păstrat pînă în vara anului 1950. Egumenii şi duhovnicii de la Dragomirna şi Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire şi binecuvîntare. Dar şi marele stareţ mergea o dată pe an la Secu, între 22 – 31 august şi dădea tuturor cuvînt de folos în biserică şi la trapeză. Apoi, după hramul mînăstirii, “Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul“, Cuviosul Paisie îi binecuvînta pe toţi şi, în sunetul clopotelor, se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta întreaga obşte.

Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej stareţul le zicea: “Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cîrteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scîrba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu”.

Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mînăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de traducători, scriitori şi corectori de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mînăstirii Neamţ şi se răspîndesc prin numeroase mînăstiri din ţară şi de peste hotare. “Astfel, Neamţu devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox“.

O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie şi pentru cei bolnavi. În Mînăstirea Neamţ a zidit spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rînduia pe cei bătrîni şi bolnavi la spital, încredinţîndu-i fratelui Onosie, “bolnicerul mînăstirii“. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mîncare cît mai bună, pîine albă şi vin, să-i spele săptămînal şi să menţină curăţenie exemplară în bolniţă.

Cuviosul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, “hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cît voiau, unii chiar pînă la moarte“.

Odată stareţul a văzut mergînd prin mînăstire un frate, dînd din mîini şi privind încoace şi încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise: “Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rînduială şi sminteşte pe fraţi!” Apoi le dădu la amîndoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stînd aproape toată noaptea cu durere de inimă lîngă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mîngîindu-i cu nădejdea vindecării şi a mîntuirii, dîndu-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mînăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan: “Sărăcia lor de bunăvoie era desăvîrşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mîndrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întîmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecît să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit era alungat din mînăstire. Mersul călugărilor era modest. La întîlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărîse, iar vorbăria deşartă era cu desăvîrşire oprită atît în biserică şi în chilii, cît şi în afară“.

Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamţ. “În obştea Cuviosului Paisie trăiau peste şapte sute de călugări şi cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit…“.

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie: “Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lînă, alţii coseau camilafce şi potcape, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care îşi mărturiseau păcatele şi gîndurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct.

Era obicei ca la hramul Mînăstirii Neamţ, Înălţarea Domnului, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineaţa pînă seara uşile erau deschise tuturor, şi bogatului şi săracului. Pe toţi cîţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvînta şi-i trimitea la casa de oaspeţi“.

Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche greacă în limbile slavonă şi română, ca să fie spre folosul şi mîntuirea celor ce vor voi a rîvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri. Despre aceasta zicea ucenicul său Platon: “Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atîtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe pat unde dormea era împresurat de cărţi: cîteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonă, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi în mijloc lumînarea. Iar el ca un prunc mic şedea plecat şi toată noaptea scria, uitînd de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli”.

O, nepătimaş şi sfînt bărbat! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvîntul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinînd patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor care îl ascultau cu credinţă şi cu dragoste.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă în româneşte puţine cărţi precum “Cuvintele Sfîntului Nil de la Sorsca”, întrucît erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decît slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.

În limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfîntului Macarie, Cuvintele Sfîntului Isaac Sirul şi altele; Ieromonahul Ilaron a tradus Cuvintele Sfîntului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfîntului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărită în Bucureşti; Tîlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfîntului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi, Chegagrarion al Fericitului Augustin, tipărit la Mînăstirea Neamţ şi altele.

Cuviosul Ieradiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mînăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfîntului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mînăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfîntului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul, Vieţile Sfinţilor şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823-1834).

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungînd la Mînăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfînt al marelui stareţ Paisie: “Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sînge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blîndă şi cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!”

Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: “Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi rîvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decît pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dînsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva“.

Apoi continuă: “Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blîndeţea, iar tulburarea şi mînia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blîndeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea şi în cele fireşti era prea împodobit. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvîntul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile“.

Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobîndise darul rugăciunii adevărate, încît faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa. “Odată, adaugă ucenicul, pe cînd eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareţ şi văzînd uşa deschisă am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis: “Binecuvintează, părinte!“, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic despre cele văzute“.

Cuviosul Paisie avea şi darul înainte-vederii. De multe ori vedea în vis o sabie spînzurînd, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul din porunca sultanului. Şi mult a plîns marele stareţ pentru aceasta. Era în obşte un frate neascultător şi mult suspina şi plîngea stareţul pentru acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să nu plece din mînăstire. “Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci“. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.

Numeroase şi pline de înţelepcine duhovnicească sînt şi scrisorile duhovniceşti ale Cuviosului Paisie trimise către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi: mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scria marele stareţ către călugării din schitul Robaia – Argeş, care îi cereau un preot:

“La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine sîntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atît vă pot spune că după regulile Sfinţilor Părinţi aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întîi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să ştie a învăţa pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blînd, smerit, răbdător, liber de mînie, de iubirea de argint, de mîndrie, de lăcomie şi de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mîinile egumenului ca lutul în mîinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvîntare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile, şi patul, şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mînăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mîntuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul…”.

Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:

“Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinţii Părinţii egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blînd, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, cîtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cugetînd slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l, să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mîntuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos...”.

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: “Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte cu căinţă, dacă este neputincios şi nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?” Iar Sfîntul Paisie a răspuns: “Dacă boala lui trupească este în aşa fel, încît el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei“. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:

“Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoţilor, care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul“.

Pentru blîndeţe învăţa astfel pe fiii săi sufleteşti:

“Urmînd blîndeţii lui Hristos, să vă opuneţi pînă la sînge patimii mîniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încît Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos”. Apoi iarăşi zicea: “Răbdarea este şi ea atît de trebuincioasă pentru mîntuire, încît Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre. Iar cîştigarea sufletului nu este altceva decît mîntuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci pînă la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui“.

Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: “Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atît de trebuincioasă pentru mîntuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mîntuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mîntuit şi nici nu poate să se mîntuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii“.

Un călugăr pelerin, trecînd odată prin Mînăstirea Neamţ, a întrebat pe Cuviosul Paisie: “Cum este viaţa duhovnicească aici, faţă de cea din Mînăstirea Dragomirna?” Iar marele stareţ a răspuns: “Pe fiecare an merge tot mai în jos, şi a o ţine la aceeaşi înălţime nu-i cu putinţă, deşi mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mînăstire a femeilor şi părăsirea învăţăturii obşteşti“.

Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamţ un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăţi şi ispite pe cale. Cînd l-a văzut, fericitul stareţ l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: “Fiule Teofane, nu în zadar ţi-a fost călătoria ta pînă la noi. Dumnezeu ţi-a măsurat toţi paşii tăi şi ţi-a pregătit răsplata“.

Monahului Teofan i-a plăcut aşa de mult rînduiala duhovnicească de la Neamţ, încît l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămînă în obştea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareţ i-a spus: “Mergi la Pecersca şi mai slujeşte puţin bătrînului tău, Dosoftei, care va trece curînd către Domnul. Cu binecuvîntarea lui mergi şi te mîntuieşte acolo unde îţi va arăta el“.

La plecare, Sfîntul Paisie i-a zis: “Fiule, Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ţi va da să suferi mai mult decît poţi îndura şi te va învrednici de partea aleşilor Săi, pentru rugăciunile preacuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi şi a bătrînului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră binecuvîntarea lui Dumnezeu. Spune binecuvîntatului tău bătrîn mulţumiri şi nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!”

Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi dădea următoarele sfaturi despre ascultare:

“De vreme ce prin propria ta experienţă ai aflat roadele binecuvîntatei ascultări şi urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ţi spun cîteva cuvinte despre sfînta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atît de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfînta ascultare a şi fost sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai şi pe pămînt. În cer, la puterile cereşti; în rai, la oamenii cei dintîi şi pe pămînt, la sfinţii ucenici şi apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat şi roadele preabinecuvîntatei ascultări şi ale blestematei neascultări. Şi dacă nu venea Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde de mîntuire din moarte şi din pierzarea veşnică. Pe această dumnezeiască ascultare, sădită pe pămînt de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul călugăresc, fie cu viaţă de obşte, fie trăind cîte doi-trei împreună, sau petrecînd în pustie…“.

La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei Maria:

“Povăţuieşte surorile pe calea mîntuirii, dîndu-le pildă de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sîrguinţă a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu şi aproapele, prin blîndeţe şi smerenie, prin cea mai adîncă pace cu toţi, prin milă de mamă, prin răbdare şi îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mîngîiere şi îndemnare la toată fapta bună… Sileşte-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile tale şi prin păzirea canoanelor Sfinţilor Părinţi, şi prin osteneli trupeşti, după puterile tale şi, pe cît poţi, prin ascultarea pravilei bisericeşti, şi prin închinăciuni mari şi mici. De asemenea, şi pravila de chilie rînduită de Sfinţii Părinţi împlineşte-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cîntările şi metaniile rînduite.

Citeşte cu sîrguinţă, cu mare luare aminte şi cugetare cărţile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea ce se săvîrşeşte de minte în inimă, care este nevoinţa monahicească cea mai adevărată şi mai plăcută lui Dumnezeu… Sileşte-te să nu osîndeşti niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept, Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osîndeşte-te pe sine şi nu vei fi osîndită la a doua şi înfricoşata Sa venire. Tot celui ce greşeşte faţă de tine, iartă-i greşeala din toată inima, pentru ca şi Tatăl cel ceresc să-ţi ierte greşelile tale...”.

Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărţile eretice oprite de Biserică, Cuviosul şi marele stareţ Paisie le scria:

“Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă porunceşte să nu se citească de credincioşi cărţile eretice, să nu stea de vorbă şi să nu umble cu ei pe cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat (psalmul 1,1). Iar în alt loc spune Sfîntul Pavel: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, te fereşte” (Tit 3,10).

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii şi Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: “Dacă cineva din creştinii ortodocşi greşeşte pe faţă şi este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică opreşte a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul şi se va pocăi”. Căci aşa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: “Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe faţă şi nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, şi primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăinţă şi spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta şi dumnezeiescul Pavel” (Corinteni 9,29).

Aşa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obştea sa atît de mare de la Neamţ. Pe unii îi mîngîia, pe alţii îi călăuzea pe calea mîntuirii, pe alţii îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi şi neputincioşi îi cerceta şi pe toţi îi învăţa rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere şi smerenie să repete neîncetat şi cu mare atenţie cuvintele acestea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Deşi era slab cu firea şi suferea de insomnie, de la slujbele bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea oaspeţi mari. Pentru toţi, călugări, fraţi şi mireni, strălucea ca un sfeşnic aprins atît prin viaţa sa sfîntă, cît şi prin scrierile şi învăţăturile sale. Pentru aceea, toţi îl iubeau, toţi îl căutau şi îi urmau cu sfinţenie sfatul. Iar cine nu-l asculta, nu sfîrşea bine cele făcute fără sfat şi binecuvîntare. În timp de cincisprezece ani cît a povăţuit marea obşte a mînăstirilor Neamţ şi Secu, Sfîntul Paisie a săvîrşit multe fapte duhovniceşti vrednice de amintit, pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvîrşi după mutarea lui la cele veşnice.

Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obşte de peste şapte sute de călugări de mai multe naţionalităţi, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toţi trăiau în desăvîrşită armonie duhovnicească şi practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povăţuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci şi patru de duhovnici care îi spovedeau regulat şi îi supravegheau ziua şi noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniţă cu călugări îngrijitori şi cu mîncare deosebită. Pentru închinători şi oaspeţi a rînduit, de asemenea, părinţi duhovniceşti şi chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau sta mirenii pînă la trei zile, asigurîndu-li-se gratuit masă şi toate cele necesare. Celor săraci şi lipsiţi de prin sate, care cereau ajutor, li se dădea regulat îmbrăcăminte, hrană şi bani, după nevoie, în numele lui Hristos, Care spune în Sfînta Evanghelie: Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat… (Matei 25,35).

Iar pentru luminarea şi povăţuirea sufletească a călugărilor, a fraţilor şi credincioşilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mînăstirea Neamţ o adevărată şcoală duhovnicească şi academie patristică de traducere din limba greacă în limbile română şi slavonă a zeci de opere filocalice mistice, începînd cu “Cuvintele ascetice” ale Sfîntului Isaac Sirul. Marele stareţ a realizat la Neamţ prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei Sfinţilor Părinţi, prin vestiţii călugări moldoveni iscusiţi, în limba greacă.

Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace şi terenuri donate de evlavioşii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rînduit peste tot călugări iconomi iscusiţi şi mireni credincioşi pentru a se evita orice tulburare şi sminteală. Iar pentru ca obştea de la Neamţ şi numeroşii ei sihaştri ce se nevoiau în schiturile Pocrov şi Vovidenia, ca şi în pădurile seculare din jurul ei, să aibă deplină linişte şi să se evite orice sminteală, Cuviosul Paisie a dus la Ceahlău toate călugăriţele ce sihăstreau în pădurile din ţinutul Neamţ, organizînd la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povăţuirea egumenei Nazaria şi a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat şi satul Plăieşu, situat aproape de mînăstire, la peste douăzeci km depărtare de lavră, cum se vede pînă astăzi.

Pentru buna ordine şi disciplină în mînăstire, Cuviosul Paisie a rînduit la Neamţ, Secu, Sihăstria, Sihla şi în toate schiturile de sub ascultarea sa acelaşi Regulament sau Aşezămînt, scris de el pentru Mînăstirea Dragomirna, după rînduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiţi să copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet şi cărţi de cult, pe care le difuzau ucenicii săi prin mînăstiri, schituri şi parohii din Moldova, ajungînd unele pînă în Athos şi în mînăstirile din nord-estul Rusiei.

Cuviosul Paisie mai întreţinea şi o vastă corespondenţă duhovnicească cu zeci de mînăstiri, cu ierarhi, dregători şi credincioşi atît din Moldova şi din ţările balcanice, cît şi din întreaga Rusie. Toate acestea şi mai ales viaţa sa cu totul sfîntă, fiind vas ales al Duhului Sfînt, l-au făcut pe Cuviosul Paisie de la Neamţ drept cel mai renumit stareţ, dascăl şi luminător al Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viaţă ca sfînt şi mare organizator de mînăstiri, cum n-a mai fost altul după el pînă în zilele noastre.

Din obştea sa de la Neamţ a trimis peste tot călugări, dascăli, caligrafi, stareţi şi duhovnici iscusiţi atît în Moldova şi Ţara Românească, cît şi în Ucraina şi în Rusia. Dintre aceştia cei mai vestiţi au fost: duhovnicul Visarion, stareţul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul, iscusit traducător ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, arhimandritul Irinarh Roseti, întemeietorul Mînăstirii Horaiţa şi a unei vechi mînăstiri pe Tabor; Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec şi mulţi alţii. Iar dintre călugării săi, unii se duceau la Athos şi la Mormîntul Domnului, alţii se retrăgeau la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria şi Sihla, iar alţii ajungeau pînă la Pecerska şi sihăstria Optina din centrul Rusiei, care era profund influienţată de obştea nemţeană şi de personalitatea marelui stareţ Paisie.

Prin scrierile şi traducerile sale filocalice, prin numeroşii săi ucenici răspîndiţi în toate ţările ortodoxe şi prin frumoasa rînduială monahală de la mînăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, Cuviosul Paisie devine unul din cei mai iscusiţi dascăli ai rugăciunii şi povăţuitori de suflete din ultimele secole.

Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oştile austriece, ruseşti şi turceşti, care se luptau între ele. În vara aceluiaşi an a ajuns la Mînăstirea Neamţ arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorinţa fierbinte să-l vadă pe compatriotul său de la Neamţ. După ce zăbovi aici cîteva zile, a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.

În ultimii ani de viaţă, marele stareţ se simţea tot mai bolnav şi slăbit. De aceea primea pe fraţi la chilie numai dimineaţa, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, îşi pregătea ultimile traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii şi era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi şi Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace şi binecuvîntare întregului sobor de la Neamţ.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După cîteva zile s-a simţit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfînta Liturghie în biserică şi s-a împărtăşit cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Apoi iarăşi a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie şi Martirie; iar la biserică se făceau ziua şi noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoşirea lui şi Sfîntul Maslu.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine şi, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni, Sofronie şi Silvestru, a trimis prin ei pace şi binecuvîntare întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărţire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniştit şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la faţă, iar duhovnicul Ştefan i-a citit canonul de ieşire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toţi duhovnicii mînăstirii şi se rugau cu lacrimi pentru dînsul.

După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareţ al mînăstirilor Neamţ şi Secu, şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieţii sale, fiind plîns cu multe lacrimi trei zile şi trei nopţi de obştea mînăstirii şi de toţi credincioşii din împrejurimi.

Îmbrăcîndu-se în veşminte, duhovnicii, preoţii şi diaconii au acoperit cinstitul trup al Sfîntului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai mîna dreaptă cu care binecuvînta, pentru închinarea soborului şi i-au dat sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au aşezat pe năsălie şi l-au depus în mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plîns de toţi cu multe lacrimi. Vineri i-au săpat mormîntul în gropniţa din dreapta naosului, iar sîmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormîntat cu mare tînguire, ca pe un adevărat sfînt şi părinte sufletesc cu mulţi fii. La slujba de prohodire au slujit treizeci de preoţi şi treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul din ucenicii Sfîntului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei Române, sub numărul 1860.

Urmaşul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic al acestei lavre. Sub stăreţia lui s-a pus o lespede de marmură pe mormîntul Sfîntului Paisie, care poartă următoarea inscripţie:

“Aici odihneşte fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul şi Arhimandritul stareţ Paisie, malorusianul, care, din Sfîntul Munte al Athosului, cu şaizeci de ucenici venind în Moldova şi aici mulţime de fraţi adunînd şi viaţa de obşte prin sine înaintînd, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Şuţu voievod şi a Presfinţitului Mitropolit Iacov“.

După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie, ca sfînt, în obştea Mînăstirii Neamţ. Cîţiva din ucenici i-au scris viaţa pe larg, alţii i-au pictat chipul şi alţii i-au scris slujba cu priveghere la începutul secolului al XIX-lea, după rînduială, fiind prăznuit în fiecare an la cincisprezece noiembrie.

Pe mormîntul său arde neîncetat o candelă, iar călugării, cînd intră în biserică, fac cîte trei închinăciuni la căpătîi, în semn de respect, cerînd în taină binecuvîntare.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfînt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece noiembrie. Din anul 1988, cînd a fost canonizat ca sfînt şi de Biserica Ortodoxă Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamţ s-a extins în toate ţările ortodoxe.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne şi ne miluieşte pe toţi. Amin.

sursa: paginiortodoxe.tripod.com

(Matei 10, 32)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa praznuieste pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, izvoritorul de mir.

Acest mucenic vrednic de lauda, s-a nascut in cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatal sau a fost voievod si comandant al cetatii Tesalonic si era crestin, dar tinea in taina dreapta credinta, pentru marea prigoana ce era atunci asupra crestinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic in dreapta credinta si in dragoste pentru Iisus Hristos. Tatal lui Dimitrie avea in casa lui doua icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Sale Maici, la care se inchina el si sotia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea parintii pe copilul Dimitrie, inca din pruncie, ca sa se inchine Mintuitorului si Maicii Domnului, invatindu-l sa se roage si descoperindu-i taina adevaratei credinte in Hristos.

Pe cind era Sfintul Dimitrie in virsta de 20 de ani, a murit tatal lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind imparatul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care vazindu-l intelept si viteaz in razboaie, l-a facut voievod in locul tatalui sau; apoi Sfintul Dimitrie mergind in patria sa Tesalonic, in loc sa prigoneasca pe crestini, cum ii poruncise Maximilian, a inceput inaintea tuturor a marturisi pe Hristos si a invata dreapta credinta, slavind pe Dumnezeu Cel in Treime inchinat si cinstit. Astfel, el s-a facut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, caci pe multi ii aducea la cunostinta adevarului, risipind inchinarea la idoli.

Iar imparatul Maximilian, intorcindu-se biruitor de la un mare razboi contra scitilor si a sarmatilor, a voit sa aduca jertfa de multumire necuratilor zei in Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat si pe Dimitrie sa jertfeasca zeilor inaintea tuturor. Atunci viteazul ostas al lui Hristos a inteles ca a sosit ceasul sa marturiseasca inaintea tiranului imparat credinta in adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamintul si toate cele vazute si nevazute. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele Sfintului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mintuire (Romani 10, 10). Adica nu-i de ajuns sa crezi in taina in Dumnezeu, ci trebuie sa-L marturisesti si cu cuvintul in public, ca sa te poti mintui. Aceasta credinta cu darul Duhului Sfint avind-o Dimitrie in inima sa, a iesit in mijloc si a marturisit cu mare indrazneala, ca nu zeii, ci Dumnezeul crestinilor este adevaratul Dumnezeu. El a facut cerul si pamintul si pentru nemasurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Sau in lume si a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fara de pacate, si a mintuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce si prin inviere.

Auzind imparatul ca Sfintul Dimitrie, in loc sa-l laude pe el, a marturisit ca Hristos este adevaratul Dumnezeu, s-a miniat tare si l-a aruncat in temnita, spre judecata si osinda la moarte. Intr-o zi imparatul facind mare spectacol in aer liber, dupa obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptator, anume Lie, sa se lupte cu crestinii pe un pod inalt si sa-i arunce jos in niste sulite cu virful in sus, spre veselia spectatorilor. In acest timp Sfintul Dimitrie era pazit in temnita din ordinul imparatului. Atunci un tinar crestin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rivna pentru Dumnezeu si nemaiputind sa rabde uciderea crestinilor, s-a dus in temnita la Sfintul Dimitrie si i-a spus: “Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face impotriva crestinilor, deci roaga-te pentru mine, ca vreau sa lupt cu Lie, si sa izbindesc singele nevinovat al crestinilor“.

Sfintul Dimitrie fiind legat in lanturi, a binecuvintat pe Nestor si, insemnindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Du-te, frate, si te lupta cu Lie, ca si pe Lie il vei birui si pe Hristos Il vei marturisi!” Tinarul Nestor fiind intarit cu rugaciunea Sfintului Dimitrie si-a facut cruce si ducindu-se in acea priveliste a strigat: “Vreau sa lupt cu Lie!” Zadarnic incercau toti sa-l opreasca pe Nestor de la lupta cu Lie ca el striga in auzul tuturor: “Vino, Lie, sa te lupti cu mine!” Apoi incepind a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi”.

Si indata, cu ajutorul rugaciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie in sulite si l-a omorit. Atunci imparatul, miniindu-se a poruncit sa-i taie capul Sfintului Nestor, implinindu-se profetia dascalului sau Dimitrie. Apoi a trimis ostasi in temnita sa-l ucida cu sulitele si pe Marele Mucenic Dimitrie. Vazind ca i-a sosit sfirsitul, Sfintul Dimitrie s-a inchinat si a multumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi si-a ridicat mina dreapta in sus si a fost strapuns cu sulitele de ostasi in tot corpul, dindu-si sufletul cu pace in miinile lui Hristos pe care L-a marturisit. In clipa aceea un alt ucenic al sau a luat mantia si inelul Sfintului Dimitrie si inmuindu-le in singele mucenicului, tamaduia cu ele pe multi bolnavi.

Iubiti credinciosi,

Ajungind imparat Sfintul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor crestinilor, s-a facut o mare biserica din lemn in Tesalonic, peste moastele Sfintului Dimitrie, unde alergau multi credinciosi orbi, schiopi, bolnavi de tot felul si cu rugaciunile sfintului se intorceau sanatosi la casele lor. Printre acestia a fost si un dregator imparatesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfintului Dimitrie, s-a facut indata sanatos. Drept multumita, a inceput sa faca o biserica mare din piatra in locul bisericii mici din lemn, in cinstea Sfintului Marelui Mucenic Dimitrie.

Pe cind sapau temeliile bisericii, cu rinduiala lui Dumnezeu, au descoperit si racla cu moastele Sfintului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau cei suferinzi si se vindecau. Biserica facuta de Leontie a fost marita mai tirziu, ajungind cea mai mare si mai veche biserica din Tesalonic, care se pastreaza pina astazi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a facut o racla noua din argint si a asezat in ea moastele Sfintului Dimitrie, care se pastrau sub altarul marii biserici. Mormintul Sfintului Dimitrie se afla si astazi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credinciosii in pelerinaj si cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a intimplat si in timpul imparatului Justinian cel Mare. Dupa ce a zidit biserica Sfinta Sofia din Constantinopol, imparatul voia sa aduca in ea moastele Sfintului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimitind citiva clerici si credinciosi la biserica sa, cind sa se atinga de racla, indata a iesit din ea lumina de foc si scintei, incit toti au cazut la pamint. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: “Stati si nu indrazniti!” Cuprinsi de spaima, si-au cerut iertare de la Sfintul Dimitrie si luind putin pamint din biserica lui, s-au intors la Bizant.

Altadata era mare seceta si foamete in Tesalonic. Atunci Sfintul Dimitrie, calare pe un cal se arata corabierilor care transportau griu pe mare si le zicea: “Duceti griul in cetatea mea, Tesalonic, caci este lipsita“. In viata Sfintului Dimitrie se spune ca era un paraclisier, anume Onisifor, la biserica sa, care ingrijea de sfintele moaste. Dar avea obiceiul sa fure din darurile aduse la biserica de credinciosi. Sfatuindu-l preotii multa vreme, el nu se lasa de acest pacat. Odata, pe cind lua din cele aduse de credinciosi, indata a fost pedepsit de Sfintul Dimitrie si a cazut jos greu bolnav. Apoi rugindu-se preotii pentru el si marturisindu-si pacatul, s-a facut sanatos.

Odata au navalit barbarii sa prade orasul Tesalonic si toti crestinii plingeau la moastele Sfintului Dimitrie sa-i scape de robie si de moarte. Intr-o noapte s-au vazut doi tineri luminati trimisi de Mintuitorul sa-i porunceasca sfintului sa plece din cetatea sa si sa lase Tesalonicul in miinile paginilor pentru pacatele poporului. Dar Sfintul Dimitrie nu a voit sa paraseasca patria sa, ci, rugindu-se mult lui Dumnezeu pentru crestini, indata oastea paginilor s-a departat si Tesalonicul a scapat de distrugere si robie. Si multe asemenea semne, vindecari de boli si fapte minunate facea Sfintul Mucenic Dimitrie. Mai tirziu insa, inmultindu-se pacatele crestinilor, marele mucenic s-a intristat pentru imputinarea credintei in cetatea sa si cu voia lui Dumnezeu au disparut sfintele moaste din Tesalonic.

Iubiti credinciosi,

Astazi sarbatorim pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, ostasul cel viteaz al lui Hristos, barbatul dumnezeiestilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria ingerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustratorul necredinciosilor, intarirea nevoitorilor si rugator fierbinte inaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre. Astazi Sfintul Dimitrie marturiseste cu tarie pe Hristos inaintea imparatilor si a paginilor. Astazi Lie, sluga intunericului, este invins, iar fiii luminii sint izbaviti. Acum diavolul a fost biruit de Sfintii Dimitrie si ucenicul sau Nestor care se roaga in cer pentru noi. Astazi mucenicul lui Hristos Dimitrie este impuns in coasta ca si Stapinul sau si se jertfeste pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta il cinstim pe Sfintul Dimitrie si-i cintam cintari de lauda, caci el a biruit pe vrajmasul cel nevazut si a luat cununa biruintei de la Hristos, Dumnezeu. In aceasta zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfintului Dimitrie la mormintul lui din Tesalonic si toti crestinii aduc flori de dumitrita la biserici si prin casele lor. Dar nu numai in Grecia, ci si in tara noastra este foarte mult cinstit de credinciosi. Avem in tara numeroase biserici cu hramul Sfintului Dimitrie si multi frati crestini poarta numele lui. Insa nu numai astazi, ci in toate zilele se cuvine sa cerem ajutorul Sfintului Mare Mucenic Dimitrie, pentru ca este grabnic ajutator. Sa avem in casa icoana lui si cind putem sa-i citim acatistul. Apoi sa nu uitam ca si noi sintem ostasi ai lui Hristos si fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, sa avem curaj si sa nu dam inapoi in fata ispitelor si necazurilor vietii. Fara rivna si barbatie, fara rugaciune si smerenie, fara iubire crestina si biserica, fara rabdare si ajutorul sfintilor nu ne putem mintui.

Sa-l rugam pe Marele Mucenic Dimitrie sa ne fie calauza, ajutator, model de jertfa si rugator inaintea lui Dumnezeu pentru mintuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: crestinortodox.ro

Citeste si:

• Viaţa şi minunile Sfântului Mucenic Dimitrie

Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie.

După săvârşirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: “După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău“.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: “Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfânt“. Aşa s-a şi întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patriarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfântul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, când veţi striga şi vă veţi gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept“. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor credincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: “Aşa cred“. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu“. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase.

După aceea şi Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete“.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexandru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l întrebau: “Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”

Iar el, arătând spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: “De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicându-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, având de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

sursa: doxologia.ro

Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.

Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:

Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine”.

Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.

Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte “casa vînătorilor”. După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi – care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.

După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: “Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. “Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că “am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci “mesii” şi “hristoşi” se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă – căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: “Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine”. N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit “întîi chemat”. Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.

Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.

Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.

Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia – şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.

Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.

Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.

Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.

Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.

Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.

Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.

Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.

Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.

Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.

După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.

Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.

Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurîndu-se.

Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul, învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.

Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.

Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.

Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: “Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei”.

Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni, cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică – cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o “Cetatea lui Constantin”.

În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.

Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.

După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.

Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!” Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.

N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.

Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: “Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi”. Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.

Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou, care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mîntuirea neamului omenesc.

Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat – despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis, plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: “Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă”.

Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.

Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: “Ea, de cînd tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.

Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.

Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.

Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.

Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:

“Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit şi după cît am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: “Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei”.

Iar Egheat a zis către dînsul: “Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?”

Sfîntul Andrei a zis: “Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: “Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfîntul Andrei a răspuns: “O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit”. Iar Egheat a zis: “Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce”.

Apostolul a răspuns: “Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie”. Iar el a răspuns: “Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele”. Sfîntul Andrei a răspuns: “Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare”. Egheat a zis: “Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta”. Iar apostolul a zis: “De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată”. Egheat a zis: “Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a răspuns: “Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău”. Egheat a zis: “Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?”

Sfîntul Andrei a răspuns: “Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa”.

După acestea Egheat a zis: “Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfîntul Andrei a răspuns: “Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu”. Egheat a zis: “Cum poate fi aceasta?”

Sfîntul Andrei a răspuns: “Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi”. Egheat a zis: “Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a răspuns: “Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa”. Egheat a zis: “Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?” Apostolul a răspuns: “Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină”.

Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: “Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.

Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El”.

Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: “Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc”. Sfîntul Andrei a răspuns: “A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui”.

Egheat a zis: “Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: “Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: “Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni”. Sfîntul Andrei a răspuns: “Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic”.

Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: “Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?” Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:

“Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.

Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: “Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt”. Iar Sfîntul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi zicînd: “Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea”.

Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:

“Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă”.

Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: “Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu”.

Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi – după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.

Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.

Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.

Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.

Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei.

Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.

Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei, acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.

Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pe ucenicul cel intai chemat si urmatorul Patimilor lui Hristos, pe Andrei apostolul, fratele lui Petru, sa-l laudam credinciosii, ca pe cel ce pe pagani din inselaciune i-a intors la botez. Pentru aceasta ii cantam: Bucura-te, Sfinte Andreie, apostole!

Viata si minunile din timpul vietii

Acesta s-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie şi era robit de patimile trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.

Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă şi a învăţat toate cîte i s-au părut că-i sînt de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălţîndu-şi mintea la cele cereşti, a urît cu totul cele pămînteşti, iar de trup nici o grijă nu purta. Şi nu mînca nicidecum bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cît să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănînce şi să se veselească împreună cu dînşii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpîndu-se, şi-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.

Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori şi asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care îşi aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniştit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care îşi cîştiga hrana vieţii, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinţii lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe şi frumoase, iar el, iubitul şi doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărăteşti.

După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinţii să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorinţa să-şi păzească întreagă înţelepciunea şi fecioria, pe ascuns lepădîndu-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale ei, de părinţi şi de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns şi s-a dus într-o mînăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătăţit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuţi la minte şi supărau pe cei credincioşi. Pentru aceea, ca să nu-l supere şi să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credinţe şi-a lăsat scaunul şi petrecea prin munţi şi prin peşteri.

Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătăţit, i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de rîvnă dumnezeiască şi arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop şi l-a trimis la nişte monahi, care petreceau într-un loc prea liniştit şi ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoinţele şi deprinderile monahiceşti.

Întru acestea petrecînd Grigorie şi nevoinţa cea bună săvîrşind, după cuvîntul Apostolului, punînd suişuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind să-l vadă şi neştiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile şi pustietăţile, pînă cînd cu multă osteneală şi după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.

După ce l-a aflat şi a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ea, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mînăstire de obşte, care se află la locurile de primprejur în care era şi un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască şi să aibă unul prin altul mîngîiere şi ajutor.

Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui său – căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinţii lor, cînd aceştia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii.

Acest lucru, după ce l-a înţeles sfîntul, nu l-a suferit, ca un rîvnitor al bunei credinţe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraţilor mînăstirii aceleia, spunînd că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic şi luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului şi umplîndu-se de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul fără milă. Sfîntul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească şi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credinţă.

Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmînd şi canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieşi din mînăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-şi de la egumenul eretic pentru adevărata credinţă. Apoi a mers la altă mînăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon şi care era arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăţi. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i şi rănile ce le luase de la dînsul.

Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa şi, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalţi părinţi şi fraţi ai mînăstirii, dîndu-i canon şi rînduială, cum să petreacă şi în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci şi el era foarte îmbunătăţit şi prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene şi în nevoinţele cele monahiceşti.

Tînărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se aşează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blîndeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraţilor mînăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toţi, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, şi ne-a învăţat, zicînd: Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima.

Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune şi după ce s-a iscusit în toate luptele minţii şi s-a îmbrăcat cu putere de sus şi cu toate armele lui Dumnezeu – cum zice apostolul -, s-a înarmat şi s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meşteşugirilor diavoleşti. Apoi cunoscînd că va putea să locuiască deosebit şi, ca un viteaz ostaş, să iasă în cîmpul de luptă cu duşmanul cel nevăzut şi să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mînăstirii să-i dea voie a şedea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupeşti şi pămînteşti.

Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către viaţa cea desăvîrşită, şi dragostea lui către Dumnezeu, apoi înţelegînd că darul Sfîntului Duh s-a sălăşluit întru dînsul pentru curăţenia şi smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat şi s-a dus într-o peşteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a intrat bucurîndu-se, şi care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat şi acolo mare supărare, căci locuiau în peştera aceea mulţime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.

Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte şi cu toţii s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip de ostaşi înarmaţi cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd cu glasuri groaznice şi neobişnuite, zicînd: “Ieşi din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom şi omorî”. După aceea s-au prefăcut toţi în scorpii şi în balauri înfricoşaţi şi au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai şi numai pentru a-l înghiţi.

Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de dînşii, şi stătea cu vitejie şi fără temere, ca un ostaş viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i şi biruindu-i. Iar ei, ca nişte valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu şi s-au întors ruşinaţi, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăşi au năvălit asupra lui Grigorie, şi cînd el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl muşcau de picioare, iar cînd sfîntul făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui şi se atîrnau de el ca să nu se ridice în sus, îl muşcau de mîini şi îl înţepau cu limbile ca nişte ace înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari şi nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, şi să i-o atragă spre cele pămînteşti.

Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile lor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzînd ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră. Însă, nu după multe zile iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război.

Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte şi cu chiote se lăudau că de nu va ieşi din peşteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe nişte păianjeni a risipit toate meşteşugurile lor, şi pe toţi i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: “De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloşii?” Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului îi ardea ca o văpaie de foc şi au fugit toţi înfricoşaţi.

După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său şi să-l facă desăvîrşit în toată fapta bună şi astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaş al Împăratului Hristos şi din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmaşului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?

În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinţilor patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peşteră la Cuviosul, avînd cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, şi au zis către dînsul: “Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos şi am venit să-ţi dăm daruri şi puteri asupra dracilor”. Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. De aceea, văzînd ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare şi să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea de această patimă, ca şi cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeţi de fier, înfocate.

Aflîndu-se în acel război cumplit şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dînsul şi-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmaşului, i-a dat ajutor şi în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită şi cuvioasă, care semăna cu maica sa, şi aceea l-a întrebat pe Sfîntul, zicînd: “O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?”

Iar Sfîntul, punîndu-şi degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat şi desfăcînd rana lui cu degetul ca şi cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucăţică putrezită, zicîndu-i: “Iată, aceasta a fost durerea ta şi nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Acestea văzîndu-le, s-a deşteptat şi, cunoscînd că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat şi I-a mulţumit.

După aceasta, avînd dorinţă să vadă pe fratele său, a trimis la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuinţă de cîte ceva, ca să-l aducă la dînsul acolo în peşteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minţii. Iar într-o noapte, aflîndu-se singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul o uimire şi a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele şi, înconjurînd toată peştera şi locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ţinut mai multe zile, pînă cînd a venit ucenicul de la fratele lui şi a bătut în uşa peşterii ca să-i vestească despre acesta.

Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beţie din vedenia aceasta. Şi după ce i-a deschis uşa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd: “Cum te-ai întors aşa degrabă, frate?” Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: “N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflînd pe cel căutat şi zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă”. Cuviosul a întrebat pe ucenic: “Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus şi în care zi ai venit?” Iar el i-a răspuns: “Am plecat Duminică de aici şi astăzi este joi, a doua săptămînă”.

Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să facă osteneală şi să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea aşa: “Grigorie smeritul şi nevrednicul monah, scriu prietenului şi dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, şi tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc şi povăţuitor, purtător de grijă şi rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijeşti de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea şi eu, îndrăznind către tine, ca şi către părintele meu cel dumnezeiesc şi iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înştiinţez că un lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu şi pe care nu-mi este cu putinţă a-l vesti altcuiva, fără numai ţie, părintelui meu, şi de la tine doresc să iau învăţătură şi sfătuire pentru cele ce mi s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău şi fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc”.

Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmaşul. Sculîndu-se îndată s-a dus la dînsul în peştera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună şi după rugăciune şezînd, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: “Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ţi s-a întîmplat vreo ispită din partea vrăjmaşului?”

Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd şi cu multă smerenie: “În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am şi mîhnire şi bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmaşul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat şi m-a luminat, poate să fie dumnezeiască şi mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd îmi făceam într-o noapte rugăciunea obişnuită, rugîndu-mă singur şi slăvind pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare şi tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.

Acea lumină s-a arătat şapte zile, iar mireasma şi acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputinţe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; şi de alta sufletească, adică de patimile şi luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit şi am multă pace şi linişte în inima mea şi mîngîiere în sufletul meu.

Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător şi iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuieşti şi să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putinţă a ţine minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioşiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi şi să-mi limpezeşti judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească şi să mă amăgească pe mine nevrednicul”.

Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovniceşti, a zis către dînsul: “O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit şi te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască şi cerească, cu care Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea şi milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăţia cea aducătoare de moarte.

Deci, nevoieşte-te cît poţi, ştiind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci aşa răsplăteşte şi preamăreşte Domnul pe robii Săi, care-şi curăţă mintea şi sufletul de patimile cele trupeşti şi sufleteşti, şi-i face vestiţi în lume ca pe nişte adevăraţi robi vrednici de împărăţia Lui; ca astfel să folosească şi pe alţii cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune, să se mîntuiască şi, mîntuindu-se, să dobîndească împărăţia cerurilor”.

Deci, după ce s-a curăţit astfel de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine şi, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: “Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvîrşire, ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta”.

După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguinţă a ieşit din peşteră şi s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă şi neputînd merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii şi luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat să-l primească a merge şi el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieşeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta, făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile şi îndemnurile sale, precum şi prin făgăduinţele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Şi astfel, prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică şi cu vînt bun.

Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat şi cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuţi de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulţise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane şi că mulţi se molipsiseră de acel eres, chiar însuşi împăratul şi boierii divanului împărătesc, şi aceasta aducea multă supărare creştinilor adevăraţi. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credinţa cea dreaptă şi adevărată şi să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.

Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creştinii de acolo. Căci împăraţii, fiind atinşi de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoşate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Şi aceasta era tot meşteşugirea vrăjmaşului mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-şi plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărăteşti, l-a primit în casa lui; şi astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinţi, a îmbogăţit pe sărac şi l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu cumva să ajungă iarăşi sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe sărac că plînge şi nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.

Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliţă un tînăr. Văzînd pe Sfîntul şi, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîşnea asupra Sfîntului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulţumire, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca şi Sfîntul întîiul Mucenic Arhidiacon Ştefan.

Mai pe urmă, deşteptîndu-se tînărul ca dintr-o beţie din mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: “Cine şi de ce neam eşti?” Iar el a răspuns: “Sînt creştin, rob adevărat al lui Hristos şi umblu ca să propovăduiesc credinţa cea adevărată oamenilor amăgiţi cu eresul luptării contra sfintelor icoane, şi să-i întorc de la rătăcire”. Iar tînărul, văzînd blîndeţea şi smerenia Sfîntului şi auzindu-i cuvintele cele dulci şi blînde, s-a umilit foarte şi căzînd la picioarele lui îşi cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l şi dojenindu-l ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-şi mai ridice mîna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările şi bătăile de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeieşti sfătuindu-l, l-a iertat şi l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului.

Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil şi ieşind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo erau nişte tîlhari bulgari care străjuiau ţărmurile rîului aceluia şi prădau corăbiile ce treceau. La aceştia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dînşii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat şi au zis unii către alţii: “Ce fel de om este drumeţul acesta, căci nu se teme şi nici nu vorbeşte cu noi, şi are atîta îndrăzneală ca şi cum ar fi petrecut tot cu noi?”

Şi au început a se sfii de dînsul şi a-l cinsti ca pe un sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a rîului şi i-au arătat şi calea încotro vrea să meargă şi nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună ştiu a se cucernici şi a o cinsti şi vrăjmaşii şi lucrătorii de rele.

Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătăţiţi, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat la Corint, şi de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care ţineau drumurile; dar Sfîntul a zis către dînşii: “Îndrăzniţi, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veţi pătimii”. Deci, după cuvîntul şi făgăduinţa Sfîntului au plecat şi au ajuns la Righion feriţi de toată primejdia.

După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic şi temător de Dumnezeu. Acolo venind nişte cetăţeni din vecinătate îl rugau pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînşii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puţin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate şi răpire, deşi nu văzuse pînă atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i înveţe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicînd: “Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulţi săraci şi sărmani i-a sugrumat şi le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese secretar şi logofăt al domniei şi, nedreptăţind pe cei săraci, înmulţea averile domneşti”.

Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă şi el la Roma, slujindu-i în toate trebuinţele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia şi se purta de valuri şi de-abia, cu mare nevoie, a ieşit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de valuri, s-a împiedicat şi a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr că se îneacă în mare, şi-a plecat genunchii la pămînt şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec şi să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic şi l-a izbăvit de înec.

Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni şi nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei şi acolo închizîndu-se într-un turn ce era în cetate, se liniştea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc şi i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulţime de şoareci mari şi-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit şi s-au făcut nevăzuţi.

În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîţi bărbaţi şi tineri vedea, întrebuinţa diferite meşteşuguri ca să-i aducă la desfrînare şi mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon şi din alte ţări, care nu ştiau viclenia şi reaua ei lucrare. Căci îi ajuta şi locul acela, deoarece turnul era la ţărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători şi-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăţa şi pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veşnice. Şi atît de mult a înduplecat preaînţeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut şi călugăriţă. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd de aici înainte toată viaţa ei în curăţenie şi înţelepciune adevărată.

Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli şi sudori pustniceşti, îşi înmulţea faptele bune sufleteşti în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, şi nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare şi înfricoşat, ce era încuibat acolo în acel turn şi l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul a alergat cu gura căscată şi cu pornire înfricoşată încît ieşea văpaie mare din gura sa şi făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică şi a zis către dînsul: “Dacă ţi-a dat Domnul putere ca să mă mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poţi să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ţi găseşte alt cuib spre sălăşluire ca să te izbăveşti de mine”.

Atunci balaurul, o, minune, ca şi cum l-ar fi bătut Sfîntul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci şi firea cea necuvîntătoare ştie a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici şi a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulţi oameni către Dumnezeu prin pocăinţă, fiind îndemnaţi de cuvintele învăţăturii celei preadulci ale Sfîntului.

Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă şi multe alte minuni a săvîrşit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit şi foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac şi a tămăduit pe om; dar şi el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut şi după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins nişte oameni şi l-au bătut, apoi legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea şi ucigaşă a acelor oameni. Şi îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: “Încă tu grăind, iată Eu sînt de faţă”, ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor şi nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăţi să vadă ce le va porunci pentru dînsul.

Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndeţe şi cu smerenie: “Aşa îţi înveţi eparhioţii? O, părinte episcop, aşa îţi este cu plăcere ca să mă vezi omorît de aceşti oameni răi şi netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrînd să-i bată şi să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat şi i-a iertat.

Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor şi nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieşit dintr-însa şi a ajuns la un puţ, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoţînd apă să-şi adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfînt a ridicat suliţa, ticălosul şi pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mîna şi stînd în văzduh întinsă şi neputînd să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie, apropiindu-se de mîna cea îndrăzneaţă şi, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.

Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicînd: “Doamne, miluieşte zidirea Ta şi nu o lăsa să se tiranisească de diavoli”. Atunci îndată a ieşit dracul din omul acela şi s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară şi a petrecut în Mînăstirea Sfîntului Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o avea ziua şi noaptea.

Cînd flămînzea, ieşea din biserică şi mergea prin casele oamenilor şi unde îi vedea mîncînd intra şi el şi şezînd la masă cu dînşii, mînca. Aşa a petrecut multă vreme. Apoi iarăşi se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviinţă să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălţime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, şi pe mulţi alţi îmbunătăţiţi robi ai Lui în multe chipuri, aşa şi pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.

Deci, liniştindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie săracă şi văduvă. Plîngînd cu amar şi rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit şi a căzut; deci să-şi facă milă de dînsa şi să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis către dînsa: “Du-te şi începe lucrul şi Domnul Dumnezeul săracilor, îţi va trimite ajutor”. Femeia aceea, avînd credinţă mare în cuvîntul Sfîntului şi părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună temelia casei. Şi îndată din locul acela a izvorît o mulţime de smoală pe care vînzînd-o, nu numai că şi-a zidit casa, cu preţul cel luat pe smoală, ci şi hrana sa o scotea sporindu-şi toate cele de trebuinţă, cu îndestulare.

În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i şi împărţind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine şi mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-şi pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: “În zadar îţi baţi pieptul fără folos, că de nu vei împărţi la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ţi ascultă Domnul rugăciunea”. Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoştinţa Sfîntului şi, cerînd iertare de la Cuviosul, s-a dus şi a împărţit şi partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.

Ascultaţi şi alte fapte mai minunate ca să cunoaşteţi cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoştea cele ce erau departe şi cele viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Liniştindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului şi intrînd înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului şi a început a juca pe genunchii şi pe umerii lui, rîzînd fără ruşine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu şi, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se în şarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului şi striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i şi ruşinîndu-i, diavolii s-au dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscînd toate meşteşugurile lor, le strica lesne ca pe nişte ţesături de păianjen.

Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului Mina, şezînd deasupra unui stîlp, făcînd şi lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie, avînd mai dinainte cunoştinţă de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din viaţa aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: “Lasă-te de lucrul mîinilor tale şi îngrijeşte-te de suflet, că s-a apropiat sfîrşitul zilelor tale şi vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit”. Deci, după cuvîntul Cuviosului, după puţine zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.

Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvîntare şi sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: “Mergi cu pace şi spune-i părintelui tău să-şi pregătească mormîntul, că are să se sfîrşească”. Şi după puţine zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.

Erau alţi doi fraţi după trup, cunoscuţi şi prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să li se întîmple, a zis către dînşii: “Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos, dar de vreme ce nu primiţi sfătuirea mea cea folositoare şi vă socotiţi nevrednici de dînsa, pentru frica, micşorarea şi împuţinarea voastră de suflet, să ştiţi că în acest an veţi fi luaţi de oaste, deşi voi nu voiţi aceasta”. Iar ei, socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul şi au murit amîndoi.

Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac şi făcea multe neorînduieli ca să-l ocărască şi să-l bată ceilalţi fraţi care petreceau aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut şi neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i: “Minţi, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ţi foloseşte această făţărnicie, căci, dacă voieşti să te mîntuieşti şi să dobîndeşti împărăţia cerurilor, lasă-ţi această făţărnicie şi apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine şi cu înlesnire te vei mîntui”.

Un om oarecare avea multă dragoste şi evlavie către Sfîntul şi venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum şi, trecîndu-l cu vederea, s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: “O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, şi apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea şi nu l-ai socotit întru nimic?” Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoştinţa lui.

Un boier avea dregătorie de comit, şi căzînd într-o greşeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care îl şi închisese în temniţă şi îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetăţii. Ci, de la Dumnezeu înştiinţîndu-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia şi cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniţă şi de la moarte.

Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părţile Sclavoniei şi să se sălăşluiască în munţii de acolo. Deci, pornind şi mergînd puţină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: “Dar pentru ce, părinte, te-ai întors aşa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?” Sfîntul a zis către dînsul: “Frate, doream să mergem şi să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, şi nu de multă vreme, prin voinţa lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulţime de oaste de barbari care au prădat şi au omorît pe toţi locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele şiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetăţile şi le-au pustiit”. Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: “Fără semn şi fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc”.

Un monah era dator unui tînăr un galben şi mergînd monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus şi aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dînsul: “Sîrguieşte-te a plăti cît de curînd, ca să nu rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi eşti dator degrabă va muri”.

După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoştinţa mai înainte a sfîntului şi degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după proorocia Sfîntului, peste puţine zile s-a dus către Domnul. După moartea şi îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi şi i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi adusese vestea: “Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregăteşte-te de aceasta, căci curînd te vei duce şi tu după dînsul”. Şi după proorocia Sfîntului s-a dus şi acesta din viaţa aceasta.

Alt monah, anume Atanasie, care avea viaţa împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol. Şi mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: “Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă la Constantinopol, şi punîndu-şi în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo şi s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: “Au doar pentru mine ţi s-a descoperit aceasta, părinte?” Iar el a zis: Da”.

Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie şi, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se ducă şi el în Bizanţ pe uscat. Şi, avînd să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfîntul binecuvîntare şi rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oşti. Iar părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna lui Gheorghe şi strîngîndu-le pe amîndouă a zis: “Mergînd cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit şi pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri şi strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul”.

Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Şi luînd iarăşi binecuvîntare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, şi l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins şi au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sîrguinţă şi de-abia l-am izbăvit din legături.

Mergînd noi de acolo şi ajungînd la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăşi a prins pe Gheorghe şi vrînd să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie şi cu dumnezeieştile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo şi am călătorit puţină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.

Apoi mai călătorind, am ajuns la mare şi, intrînd în corabie, am plutit cu bună sporire şi fără nici o supărare din partea tîlharilor de mare, care pîndeau pe acolo. Aşa am ajuns la Bizanţ, şi eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-şi toate treburile sale cu bine şi luînd o boierie de la împăratul care se numeşte Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers la Cuviosul şi îmbrăţişînd şi sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, şi cum, prin dumnezeieştile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.

După trei luni a venit şi Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu şi, zăbovind puţină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele Olimpului şi acolo petrecînd puţin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieşind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul, i-a zis: “Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd”. Iar Cuviosul a zis: “Şi eu iarăşi pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te osteneşti căutîndu-mă”.

Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul şi s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, “că n-ai – a zis el către dînsul -, nici o supărare de la dînsa”. Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mîniindu-se încă şi mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.

Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă şi fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniştea după obiceiul lui şi se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor şi scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv şi nesupus, trimiţînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău şi n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus la Cuviosul şi a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduinţa lui şi milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu şi îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-şi în fire, a mulţumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.

Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea şi liniştea Cuviosului şi rîvnind vieţii lui celei îmbunătăţite, a vrut să-şi facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra la chilie, au ieşit nişte vipere dintr-o piatră şi l-a muşcat una de picior şi alta de mînă. Şi mîhnindu-se foarte mult şi temîndu-se de moarte a alergat la Cuviosul şi căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl muşcaseră viperele.

Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dînsul: “Du-te şi te atinge de mormîntul Preacuviosului David şi el te va tămădui”. Iar Petru, durîndu-l muşcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: “O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, şi nu voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui şi mă vei izbăvi de durerile morţii ce m-au înconjurat, căci cred că poţi să mă tămăduieşti”. Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de muşcăturile acelea, şi numaidecît s-a făcut sănătos şi a mulţumit Sfîntului.

O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-şi pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: “Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi mă izbăveşte de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina”. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu şi făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit şi a preamărit pe Dumnezeu.

Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniştindu-se şi îndeletnicindu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovniceşti şi pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopţile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, şezînd şi vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa lui, căci dădea raze ca soarele. Şi nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.

Văzînd această minune, s-a înfricoşat ucenicul, şi căzînd la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea cînd şedea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndeţe şi cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: “Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ţie: că de se va curăţi omul pe sine de patimile trupului şi ale sufletului, atunci, după cum însuşi Hristos a zis: “Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh vin să se sălăşluiască în unul ca acela”. Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăieşte el, ci Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru el. După cum zice: Voi veni şi locaş la el voi face. Şi cuvîntul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit”.

“Însă şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului, şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, şi dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuşi să-i dezrădăcineze şi focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele şi să înmulţească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci şi tu te vei face locaş îndemînatic, curat şi vrednic de sălăşluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalţă către El, ziua şi noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.

Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părţile ascuţite şi aurită, a cărei frumuseţe nu pot a o spune, şi dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ţi-a descoperit ţie de le-ai văzut. Deci, păzeşte-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viaţă, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ţie ţi-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit şi nevoitor către fapte bune”.

Un mirean avea multă dragoste şi evlavie către Cuviosul, şi venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: “Găteşte-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta vremelnică”. Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată şi-a împărţit toată averea la săraci şi făcîndu-se monah iscusit, după puţină vreme a răposat în Domnul.

O femeie care avea mare durere de cap şi pătimea rău, ca şi cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul şi, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dînsa, şi-a pus mîinile pe capul ei şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu, i-a şters sudorile de pe faţă şi în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbinţeală şi durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se, preamărind pe Dumnezeu şi mulţumind Cuviosului.

Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-şi toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe cînd îl scuturau frigurile şi îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri şi s-a făcut sănătos.

Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neştiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toţi socoteau că pătimeşte de o boală firească. Însuşi dracul din dînsul grăia către Cuviosul, zicînd: “Grigorie, iarăşi ai venit să mă izgoneşti şi de aici?” Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la şale şi la pîntece. Şi iarăşi a început dracul a striga, zicînd: “Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi şi mă izgoneşti şi de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu şi se roagă Lui, ca să mă izgonească şi de aici. De aceea iată ies şi mă duc de frica Lui, şi de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu”. Acestea zicînd, a ieşit diavolul în faţa tuturor şi îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.

Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic şi împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care şi următoarea: “Ieşind noi din chilie, într-o dimineaţă, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, şi mergînd pe cale, mi s-a întîmplat de m-am depărtat de Cuviosul şi de fraţii cu care eram, şi m-am rătăcit; apoi căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al şaselea ceas din zi, umblînd şi căutîndu-l şi uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.

Iar cînd am zis: “Iată-l pe părintele!”, el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Şi abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul şi i-am zis: “Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?” Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: “Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărţit de tine precum şi tu singur ştii”.

Însă şi Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicînd: “Că de multe ori am stat în biserică şi mi s-a arătat Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, şi îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puţină vreme iarăşi mi se arăta, stînd în acelaşi loc unde stătea şi altădată.

Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputinţă, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită, cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său aşternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credinţă. Cuviosul, venind şi găsindu-l culcat în aşternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: “Nu mă voi scula, pînă nu mă voi face sănătos!” Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.

Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimiţînd odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmaşul, urîtorul mîntuirii oamenilor şi pierzătorul, a meşteşugit şi a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută şi rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare şi petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul şi slujindu-l, aşteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stîlpnicului dorinţă necinstită. Fiind şi femeia aprinsă de aceeaşi dorinţă, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea şi să se nască păcatul.

Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înţeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinţei, după cuvintele înţeleptului, care zice: “Fraţii întru nevoi, de bună treabă să fie”, şi “Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită”; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin şi de mare bucurie diavolilor. Şi deşi era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-şi toiagul, s-a dus acolo şi a gonit pe femeie cu mare ruşine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l şi mult învăţîndu-l pentru folosul sufletului, şi întărindu-l, l-a lăsat în pace.

Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covîrşesc mintea noastră şi cuvîntul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune şi darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum şi la ce înălţime de fapte bune se suise acest sfînt de Dumnezeu înţelepţit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut locaş al Sfîntului Duh şi a ajuns la culmea faptelor bune.

Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd toate împiedicările vrăjmaşilor şi povăţuind la calea pocăinţei. Cu privegherea a izgonit lenevirea şi atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmaşul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înţelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi şi izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfîntului Duh.

Sărăcia lui era apostolică şi îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă îşi acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult şi-a curăţit sufletul şi trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoţie şi hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic şi de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită şi cu duhul smereniei.

Avea încă şi răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndeţe le înlătura, urmînd pe părinţii cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri şi întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credinţă şi pe toţi ceilalţi. Cu smerenia lui a smerit şi pe cei tineri şi mîndri; îngîmfarea slavei deşarte a lepădat-o şi a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită şi proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndeţe şi cucernicie, de aceea a moştenit pămîntul, cum zice Domnul.

Dragostea şi milostivirea atît de mult le-a cîştigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva şi toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe nişte pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrşitul vieţii sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea şi milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credinţa cea dreaptă, şi în cuvinte şi în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită şi înfocată.

Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa şi pe toţi îi învăţa cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane şi să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte şi nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulţi de urîciunea aceasta şi i-a povăţuit la dreapta credinţă, făcîndu-i să-şi verse şi sîngele pentru aceasta; după cum şi el mărturiseşte, către toţi, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, şi fără bătăi şi fără răni a luat cununa mucenicească.

Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată şi sfînta rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu şi se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinţii îngeri lăudîndu-L şi slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăţiei cerurilor şi negrăita dulceaţă a fericirii dumnezeieşti.

Deci, petrecînd cu astfel de cuvioşie şi văzînd cele cereşti fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Şi vrînd Dumnezeu ca să-l cheme la Sine şi să-l aşeze în ceata îngerească ca pe un înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească şi să-l odihnească în bucuria drepţilor şi preacuvioşilor, ca unui drept şi preacuvios pustnic desăvîrşit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemişcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l uşureze de boala aceea şi să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle şi să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi a ridicat de la dînsul patima aceea şi i-a dat- o pe cea care a cerut-o; şi atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt şi numai după glas se cunoştea.

Acestea pătimindu-le Cuviosul în oraşul Avlon, lîngă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era şi stareţ şi unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte şi a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la sine, scriindu-i astfel: “Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta şi foarte mă mîhnesc şi ca să nu se scurteze viaţa mea, fără de vreme, cu amară şi jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viaţă, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ţie îţi va da putere şi vei putea veni, ca şi auzind învăţăturile tale bune şi vorbele dulci şi de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună şi să mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu”.

Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul şi stareţul său, deşi era foarte slab şi obosit de bătrîneţe şi de nevoinţele pustniceşti, cum şi de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu şi întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat şi de dragostea şi dorul către duhovnicescul său părinte şi învăţător, a trecut toate cu vederea, bătrîneţe, slăbiciune, boală şi lungimea călătoriei, şi pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii şi cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci fusese închis în temniţă, din porunca lui Leon Armeanul, care împărăţea atunci, pentru mărturisirea bunei credinţe şi pentru cinstirea sfintelor icoane.

Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pămînt şi a îmbrăţişat picioarele stareţului şi părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu şi rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse şi-l povăţuise la calea mîntuirii şi a vieţuirii pustniceşti. Apoi după ce s-au bucurat şi s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovniceşti şi de folos sufletului, s-au despărţit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăşi la mînăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.

Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită şi necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, şi-a cunoscut mai înainte mutarea sa şi a zis către fraţii care erau cu dînsul: “Fraţilor, îndrăzniţi, că sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat. Deci luaţi-mă şi duceţi-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfîrşitul meu”. Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul şi ridicîndu-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Şi după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri şi a adormit cu părinţii lui, ajuns întru bătrîneţi adînci şi desăvîrşit în faptele pustniceşti.

Surse: Vietile Sfintilor

Chip te-ai facut infranarii si prin dumnezeiescul Duh pre toti i-ai luminat, alergarea dreptei credinte o ai savarsit si cu invataturile ai luminat lumea si ai mustrat cugetele celor rau credinciosi, parinte Cuvioase Grigorie, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca noua mare mila.

Aceia, văzând pe Susana în toate zilele intrând în grădina bărbatului său şi ieşind, au poftit la dânsa, apoi şi-au abătut ochii ca să nu caute la cer, nici să-şi aducă aminte de judecăţile cele drepte. Ei nu şi-au spus unul altuia boala lor, pentru că se ruşinau a-şi mărturisi poftele, căutând fiecare dintr-înşii vreme prielnică. Iar odată a zis unul către altul: “Să mergem acasă că este ceasul prânzului”. Ieşind ei, s-au despărţit unul de altul şi întorcându-se au venit la loc. Apoi, întrebându-se unul pe altul de pricină întoarcerii, şi-au mărturisit unul altuia poftă sa şi atunci au rânduit vreme când vor putea să o găsească singură ca să-şi împlinească dorinţa. Deci a fost când păzeau ei ziua cea cu bun prilej, de a intrat Susana numai cu două slujnice în grădină, pentru că era arşiţă. Acolo nu era nimeni, numai cei doi bătrâni ascunşi, care o pândeau pe ea.

Susana a zis slujnicelor: “Aduceţi-mi untdelemn şi săpun, apoi încuiaţi uşile grădinii ca să mă spăl”. Slujnicele au făcut precum le-a zis, au încuiat uşile grădinii şi au ieşit pe cele din dos, ca să aducă cele ce li se poruncise lor, dar n-au văzut pe cei doi bătrâni care erau ascunşi. Însă, după ce au ieşit fetele, s-au sculat amândoi bătrânii şi au fugit după dânsa zicând: “Iată, uşile grădinii sunt încuiate şi nimeni nu ne vede pe noi, deci învoieşte-te cu noi, iar de nu, vom mărturisi asupra ta, că a fost cu tine un tânăr şi pentru aceea ai înlăturat pe fete de la tine”. Iar Susana a suspinat şi a zis: “Greu îmi este de pretutindeni; că de voi face aceasta, moarte îmi este mie, iar de nu o voi face, nu voi scăpa din mâinile voastre. Dar mai bine este a nu face şi a cădea în mâinile voastre, decât a greşi înaintea lui Dumnezeu”. Apoi a strigat cu glas mare Susana, şi bătrânii împotriva ei au strigat şi alergând, unul a deschis uşile grădinii, iar dacă au auzit cei din casă strigătele, au sărit pe uşile cele din dos, ca să vadă ce i s-a întâmplat. Şi dacă au spus bătrânii cuvintele lor, se ruşinară slujnicele ei foarte mult, pentru că niciodată nu au auzit cuvinte ca acelea despre Susana.

A doua zi, când s-a adunat poporul la bărbatul ei Ioachim, au venit şi bătrânii plini de cugetele lor de fărădelege asupra Susanei, ca să o omoare pe ea şi au zis înaintea poporului: “Trimiteţi la Susana, fata lui Helchie, care este femeia lui Ioachim”. Trimiţând, au venit ea, părinţii ei, fiii ei şi toate rudeniile. Susana era tânără şi frumoasă la chip, iar cei fărădelege au poruncit să se descopere pentru că era acoperită. Plângeau toţi cei ce erau lângă dânsa şi toţi cei ce o ştiau pe ea.

Deci, sculându-se amândoi bătrânii au pus mâinile pe capul ei, iar ea plângând a căutat la cer, pentru că inima ei nădăjduia spre Domnul. Iar cei doi bătrâni au zis: “Umblând noi amândoi prin grădină, a intrat aceasta cu două slujnice, a închis uşile grădinii şi, dând drumul slujnicelor, a venit la ea un tânăr, care era ascuns şi s-a culcat cu dânsa. Iar noi, fiind în fundul grădinii şi văzând totul, am alergat asupra lor; pe tânăr nu l-am putut prinde, pentru că a fugit mai iute decât noi şi, deschizând uşile grădinii, a sărit afară, iar pe aceasta am întrebat-o cine a fost tânărul acela şi n-a vrut să spună. Iată, aceasta mărturisim”. Adunarea i-a crezut că pe nişte bătrâni ai poporului şi judecători şi a osândit-o pe ea la moarte.

Susana a strigăt atunci cu glas mare: “Dumnezeule veşnice şi ştiutorule al celor ascunse, Care ştii toate mai înainte de săvârşirea lor; Tu ştii că au mărturisit minciună asupra mea şi iată mor, nefăcând nimic din ceea ce au mărturisit împotriva mea”. Deci a ascultat Domnul glasul ei, căci dusă fiind spre pierzare, a ridicat Dumnezeu cu Duhul Sfânt pe un tânăr, al cărui nume era Daniil, şi a strigat cu glas mare: “Curat sunt eu de sângele acesteia”. Apoi s-a întors tot poporul către dânsul şi a zis: “Ce este cuvântul acesta pe care tu îl grăieşti?” Iar el, stând în mijlocul lor, a zis: “Dar aşa sunteţi de nebuni, fii ai lui Israil, necercetând şi nepricepând adevărul? Aţi osândit pe fata lui Israil, întoarceţi-vă la judecată pentru că aceştia au mărturisit minciună asupra ei”.

Deci s-a întors tot poporul cu sârguinţa. Şi i-au zis lui bătrânii: “Vino şi şezi în mijlocul nostru şi ne spune, că ţi-a dat ţie Dumnezeu cinstea bătrânilor”. Iar Daniil a zis către dânşii: “Despărţiţi-i pe ei unul de altul şi-i voi întreba eu”. Şi făcând astfel a chemat pe unul din ei şi i-a zis: “Învechitule în zile rele, acum a sosit vremea păcatelor tale pe care le-ai făcut înainte, judecând nedrept, osândind pe cei nevinovaţi, iar pe cei vinovaţi iertându-i, cu toate că a zis Dumnezeu: Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l omori. Deci dacă ai văzut-o pe aceasta, spune-mi, sub ce fel de copac ai văzut-o pe ea şi pe tânăr?” Iar el a zis: “Sub un smochin”. Şi a zis Daniil: “Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci iată îngerul lui Dumnezeu luând poruncă, te va rupe în două”.

Liberând pe acela, a poruncit să-l aducă pe celălalt şi i-a zis lui: “Sămânţa lui Hanaan şi nu a Iudei, frumuseţea te-a înşelat şi poftă a răzvrătit inima ta. Aşa aţi făcut fetelor lui Israil, iar ele s-au temut a se alătura de voi şi fiica Iudei n-a suferit fărădelegea voastră. Acum spune-mi sub ce fel de copac ai văzut vorbind pe cei doi”. Iar el a zis: “Sub un pin”. Iar Daniil a zis lui: “Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci aşteaptă îngerul lui Dumnezeu să te taie în două cu sabia şi să vă piardă pe voi”. Apoi a strigat tot poporul şi a binecuvântat pe Dumnezeu, Care mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El.

Deci a pedepsit pe cei doi bătrâni, că i-a vădit pe ei Daniil, fiindcă au mărturisit mai apoi minciuna şi le-a răsplătit precum ei au viclenit vecinului, după legea lui Moisi; deci i-a omorât pe dânşii şi a mântuit în ziua aceea om nevinovat. Iar Helchie şi femeia lui au lăudat pe Dumnezeu, pentru fiica lor Susana, împreună cu Ioachim, bărbatul ei, şi cu toate rudeniile, de vreme ce nu s-a aflat într-însa lucru de ruşine. Iar Daniil, din ziua aceea, s-a făcut mare înaintea poporului, pentru priceperea sa şi pentru darurile lui Dumnezeu care erau într-însul.

În acea vreme împăratul Nabucodonosor a zis lui Asfanez, cel mai mare peste eunucii săi, ca să aducă la palat pe fiii lui Israel din seminţia împărătească şi din cea domnească, tineri întru care nu este prihană, frumoşi la chip, înţelepţi, ştiind învăţătură şi care cugetă adânc şi sunt puternici – ca să fie în casă înaintea împăratului şi să-i înveţe carte şi limba haldeiască. Apoi le-a rânduit împăratul hrană în fiecare zi, din masa lui şi din vinul lui şi să-i hrănească pe dânşii astfel trei ani, iar după aceea să-i aducă înaintea împăratului.

Între dânşii se aflau din fiii Iudeii şi Daniil şi alţi copii în număr de trei, asemenea din neamul împărătesc, anume: Anania, Azaria şi Misail. Atunci, cel mai mare peste eunuci le-a spus numele lor: lui Daniil i-a zis Baltazar; lui Anania, Şedrah şi lui Misail, Misah; iar lui Azaria, Avdenago. Dar Daniil a pus în inima sa, împreună cu cei trei prieteni ai săi, ca să nu se spurce din masa împărătească şi din vinul lui şi a rugat Daniil pe eunuc să nu-i spurce. Şi a pus Dumnezeu pe Daniil întru milă şi îndurarea celui mai mare peste eunuci. Apoi, acesta a zis către Daniil: “Mă tem de împăratul meu care a poruncit ca bucatele voastre să fie bune şi băutura voastră la fel, că nu cumva să vadă el feţele voastre mai posomorite decât ale copiilor de o vârstă cu voi, căci veţi osândi capul meu la moarte”.

Atunci Daniil a zis către Amelsad, cel mai mare peste eunuci, precum şi peste Daniil, Anania, Azaria şi Misail: “Încearcă pe copilaşii tăi până în zece zile şi să ne dai numai din seminţele pământului să mâncăm şi apă să bem. Apoi să se arate înaintea ta feţele noastre şi feţele copilaşilor care mănâncă din masa împăratului şi precum vei vrea aşa să faci cu slugile tale”. Deci i-a ascultat pe dânşii şi i-a încercat până în zece zile şi s-au văzut feţele lor mult mai frumoase decât ale copilaşilor ce mâncau din masa împăratului. Amelsad dând la o parte bucăţele şi vinul le dă numai seminţe şi apă. Şi le-a dat Dumnezeu acestor patru tineri isteţime şi înţelepciune, iar lui Daniil i-a dat darul explicării visurilor. După sfârşitul acestor zile, cel mai mare dintre eunuci i-a dus înaintea lui Nabucodonosor. Împăratul a grăit cu ei şi a aflat înţelepciunea lor, graiul, ştiinţa şi i-a găsit cu zece părţi mai înţelepţi decât toţi descântătorii şi vrăjitorii care erau în toată împărăţia.

După aceasta Nabucodonosor a avut un vis de care s-a cutremurat. Şi a chemat pe descântători, pe fermecători, pe vrăjitori, pe haldei, ca să tălmăcească visul împăratului. Şi le-a zis împăratul: “Am visat şi s-a înspăimântat duhul meu căci nu înţeleg visul”. Grăit-au haldeii sirieni împăratului: “Împărate, în veci să trăieşti, spune visul nouă, robilor tăi, şi tălmăcirea lui o vom vesti ţie”. Dar împăratul a zis: “Visul s-a depărtat de la mine şi l-am uitat; deci de nu-mi veţi spune visul şi tâlcuirea lui, întru primejdie veţi fi, iar casele voastre se vor jefui”. Şi au răspuns haldeii împăratului: “Nu este om pe pământ care ar putea să cunoască visul împăratului, căci tot împăratul şi domnul nu întreabă una ca asta pe descântători, vrăjitori şi haldei. Ceea ce întreabă împăratul este greu şi numai zeii pot spune împăratului, a cărui locuinţă nu este cu noi”.

Atunci împăratul a zis cu mânie: “Să se piarză toţi înţelepţii Babilonului”. Deci ieşind poruncă înţelepţii se osândeau. Atunci au căutat pe Daniil şi pe prietenii lui să-i ucidă. Dar Daniil a dat răspuns lui Arioh, cel mai mare peste bucătari, care ieşise să omoare pe înţelepţii împăratului Babilonului: “Boierule al împăratului, pentru ce a ieşit o astfel de poruncă de ruşine de la împărat?” Atunci Arioh a spus lui Daniil pricina. Iar Daniil a intrat la împărat şi l-a rugat să-i dea vreme ca să-i tâlcuiască visul.

Dobândind Daniil cererea, a intrat în casa sa şi a spus lui Anania, lui Misail şi lui Azaria, prietenii săi. Iar ei au cerut îndurare de la Dumnezeul cerului pentru taina aceasta, ca să nu piară Daniil şi prietenii săi, împreună cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Atunci lui Daniil i s-a descoperit taina în vis noaptea şi a lăudat el pe Dumnezeu. Şi a venit Daniil la Arioh, care era rânduit de împărat să piardă pe înţelepţii Babilonului şi i-a zis: “Nu pierde pe înţelepţi, ci du-mă pe mine înaintea împăratului şi îi voi tâlcui visul”. Atunci Arioh cu sârguinţă a dus pe Daniil înaintea împăratului şi i-a zis: “Am aflat un bărbat din robii Iudeii, care va spune împăratului tâlcul visului”. Împăratul l-a primit şi i-a spus lui Baltazar, adică lui Daniil: “Poţi să-mi spui visul pe care l-am avut şi tâlcuirea lui?”

Daniil i-a răspuns: “Taină de care întreabă împăratul nu este a înţelepţilor vrăjitori, nici a descântătorilor Gazarineni, ci este a lui Dumnezeu din cer, Care descoperă tainele şi Care a arătat chiar împăratului Nabucodonosor ce va fi în zilele cele mai de pe urmă. Acela, spre a noastră smerenie milostivindu-se, ne-a descoperit visul tău, căci nu cu înţelepciunea care este în mine l-am aflat, ci prin descoperirea lui Dumnezeu. Deci, iată tâlcuirea, împărate! Visul tău arată ce are să se facă după aceasta şi cine va fi după împărat. Cel ce descoperă tainele ţi-a arătat în ce chip se cuvine această. Tu, împărate, vedeai un chip şi chipul acela era mare, iar vederea lui înaltă, care sta înaintea feţei tale în chip înfricoşat; capul lui era de aur curat, mâinile, pieptul şi braţele erau de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, picioarele, o parte de fier şi o parte de pământ.

Apoi s-a rupt o piatră din munte, fără mână şi a lovit chipul peste picioarele de fier şi de pământ şi pe care le-a zdrobit până la sfârşit. Atunci s-au zdrobit deodată cu pământul şi fierul, aramă, aurul şi argintul şi s-au făcut ca praful din arie, apoi le-a luat vântul şi nu s-a mai aflat locul lor; iar piatră care a lovit chipul s-a făcut munte mare şi a umplut tot pământul. Acesta este visul tău, împărate. Iată acum şi tâlcuirea lui: capul cel de aur eşti tu şi împăraţii Babilonului, care au fost mai înainte de tine. În urma ta se va scula altă împărăţie, care va fi mai mică decât a ta, care este argintul, iar cele două mâini şi braţele însemnează popoarele, două, perşii şi mezii, care au să ia împărăţia Babilonului.

După aceştia va fi împărăţia a treia, care este aramă, căci se va scula cineva de la Apus, îmbrăcat cu aramă şi acela va fi Alexandru Macedoneanul, care va birui tot pământul. Iar împărăţia a patra, va fi tare ca fierul. Precum fierul zdrobeşte şi înmoaie toate (aramă, argintul şi aurul), aşa şi acela va zdrobi şi va supune toate şi împărăţia aceea va fi a romanilor. Iar două picioare înseamnă două părţi ale acestei împărăţii, Răsăritul şi Apusul, a elinilor şi a romanilor. Iar picioarele şi degetele pe care le-ai văzut, o parte din fier şi o parte din pământ, înseamnă că împărăţia va fi împărţită în multe părţi şi va slăbi ca pământul şi singură de sine va fi sfărâmată. Piatră care s-a tăiat din munte, fără mână, şi a sfărâmat chipul, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care are să se nască din fecioară curată şi neispitită de nuntă, fără amestecare bărbătească. Acela, după ce va zdrobi toate împărăţiile şi le va vântura pe cele vremelnice, va ridica o împărăţie care în veci nu se va risipi şi împărăţia aceea va fi duhovnicească“.

Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui Daniil, zicând: “Daruri şi bune miresme să i se aducă”. Apoi a zis lui Daniil: “Cu adevărat Dumnezeul vostru, acela este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, care descoperă tainele; căci prin ajutorul Lui ai putut descoperi taina aceasta”. Şi a mărit împăratul pe Daniil, apoi i-a dat daruri mari şi multe şi l-a pus peste toată ţara Babilonului, Domn voievozilor şi peste toţi înţelepţii Babilonului. Iar pe prietenii lui Daniil, Şedrah, Misah şi Avdenago, după cererea sa, cu mare cinste i-a cinstit, punându-i peste supuşii ţării Babilonului.

În anul al optsprezecelea, Nabucodonosor a făcut chip de aur, având înălţimea de şaizeci de coţi şi lăţimea de şase coţi, pe care l-a pus în câmpul Deir, în ţara Babilonului. Şi a trimis împăratul Nabucodonosor în toate laturile stăpânirii sale, ca să adune pe toţi eparhii şi voievozii, ispravnicii şi povăţuitorii şi tiranii, pe cei din stăpâniri şi pe toţi boierii ţărilor, să vină la dezvelirea chipului pe care l-a făcut. Adunându-se toţi, au şezut înaintea împăratului şi au făcut acolo, în câmp, un cuptor, spre pierderea acelora care vor fi împotriva poruncii împărăteşti. Propovăduitorul striga: “Voi, popoarelor, neamurilor, seminţiilor, limbilor, în orice ceas veţi auzi glasul trâmbitei, al fluierului şi al alăutei, al surlei şi al canonului, al organului, al versurilor şi a tot felul de cântări, închinaţi-vă chipului celui de aur, pe care l-a făcut Nabucodonosor împăratul; iar care nu va cădea să se închine, în acel ceas va fi aruncat în cuptorul în care arde foc continuu”.

Când au auzit acestea toate popoarele, seminţiile şi limbile au căzut şi s-au închinat chipului făcut de Nabucodonosor împăratul. Atunci s-au apropiat de împărat oarecare bărbaţi haldei şi au pârât împăratului că Anania, Azaria şi Misail nu se închină zeilor săi şi chipului de aur făcut. Atunci împăratul, chemându-i pe cei cu pricina, i-a întrebat dacă sunt adevărate cele spuse despre ei. Iar ei au răspuns: “Dumnezeul nostru Căruia îi slujim este în ceruri, puternic a ne scoate din cuptorul în care arde focul şi a ne izbăvi din mâinile tale, împărate. Iată, dar, cunoscut să-ţi fie, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi şi nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai pus”. Nabucodonosor s-a umplut de mânie şi chipul feţei lui s-a schimbat asupra lui Şedrah, Misah şi Abdenago şi a zis: “Să ardeţi cuptorul de şapte ori până când se va arde desăvârşit”. Pe urmă a poruncit unor bărbaţi puternici la, să-i lege şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc.

Deci, fiind ei aruncaţi, a ieşit focul din cuptor şi a ars pe cei ce-i clevetiseră pe dânşii. Iar cei trei bărbaţi drepţi, au căzut ferecaţi în mijlocul cuptorului ce ardea cu foc mare şi umblau prin mijlocul văpăii, lăudând pe Dumnezeu şi binecuvântându-L. Dar n-au încetat cei ce i-au aruncat pe ei în foc, adică slugile împăratului a arde în cuptorul cu iarbă, pucioasă, smoală, câlţi şi viţe. Şi s-a ridicat para cuptorului ca la patruzeci de coţi, încât a înconjurat şi a ars pe toţi cei ce erau împrejurul cuptorului haldeilor. Iar îngerul Domnului s-a pogorât spre cei ce erau cu Azaria în cuptor şi a spulberat para focului din cuptor, suflând, ca un duh de rouă, încât nu s-a atins de dânşii focul nicidecum, nici nu i-a mâhnit şi nici nu i-a supărat pe ei.

Atunci cei trei lăudau pe Dumnezeu, îl binecuvântau şi-L slăveau: “Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, prea lăudat şi prea înălţat în veci.” (Şi celelalte cântări care sunt scrise în cartea lui Daniil). Iar Nabucodonosor, auzindu-i pe dânşii cântând, s-a minunat. Apoi s-a sculat degrabă şi a zis boierilor săi: “Nu trei bărbaţi legaţi am aruncat în mijlocul focului?” Şi au răspuns împăratului: “Cu adevărat, împărate”. Şi a zis împăratul: “Dar eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul focului şi nevătămaţi sunt, iar chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu”. Atunci a venit Nabucodonosor la gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: “Şedrah, Misah şi Abdenago, robii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi şi veniţi aici”.

Deci au ieşit cei trei strigaţi şi s-au adunat toţi cei chemaţi ca să-i vadă pe cei trei bărbaţi şi cum n-a biruit focul trupurile lor şi părul capului n-a ars şi miros de foc nu era într-înşii. Atunci împăratul s-a închinat lui Dumnezeu în faţa lor şi a zis: “Binecuvântat este Dumnezeul lui Şedrah, Misah şi Abdenago, Care a trimis pe îngerul Său şi a scos pe robii Săi din focul cel rău. Şi eu poruncesc ca tot poporul, seminţia şi limbă care va grăi hulă asupra Dumnezeului lui Şedrah, Misah şi Abdenago, întru pierzare să fie, iar casele lor spre jefuire, de vreme ce nu este alt Dumnezeu care să-i poată izbăvi”. Iar pe cei trei tineri cu mare cinste i-a cinstit, mărindu-i pe dânşii înaintea tuturor şi învrednicindu-i a fi mai mari peste toţi iudeii, care erau în toată împărăţia.

Dar Nabucodonosor s-a mândrit foarte şi, nu după multă vreme, iarăşi a avut un vis care însemna mai înainte căderea şi smerenia lui. Deci a văzut un copac în mijlocul pământului şi copacul acela s-a întărit şi s-a mărit, iar înălţimea lui era foarte mare, frunzele lui erau frumoase, rodul lui gustos şi era hrana tuturor; apoi, sub dânsul se sălăşluiau toate fiarele sălbatice şi în ramurile lui locuiau toate păsările cerului. După această a văzut un sfânt din ceruri, care a strigat întru tărie: “Tăiaţi copacul, frângeţi ramurile lui, scuturaţi frunzele, risipiţi roadele, ca să se clatine fiarele sub el şi păsările în crăcile lui şi numai tulpina lui să o lăsaţi în pământ. În legături de fier şi de aramă, în pajiştea de afară, în roua cerului se va sălăşui cu fiarele cele sălbatice, iar partea lui va fi în iarba pământului. Inima lui de om se va schimba în inimă de fiară şi şapte vremi se vor schimba peste dânsul”.

Acest vis a tulburat rău pe împărat şi adunând iarăşi pe înţelepţii Babilonului le-a spus visul său, cerând să-l tâlcuiască, dar nimeni n-a putut, până când a chemat pe Daniil, în care vieţuia Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Acesta auzind visul împăratului a zis: “Stăpâne, să fie visul acesta celor ce te urăsc pe tine şi tâlcuirea lui vrăjmaşilor tăi. Copacul pe care l-ai văzut, tu eşti, împărate; pentru că te-ai mărit şi te-ai întărit, iar mărirea ta a ajuns până la ceruri şi domnia ta până la marginile pământului. Dar degrabă vei cădea din împărăţie şi te vor goni şi împreună cu fiarele sălbatice vei locui. Cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi din roua cerului se va răcori trupul tău. Şapte vremi se vor schimba peste tine, până vei şti, că Cel Preaînalt stăpâneşte împărăţia oamenilor şi cui va vrea o va da. Iar ceea ce au zis: Lăsaţi odrasla rădăcinii copacului în pământ, înseamnă că împărăţia ta va cunoaşte împărăţia cerească. Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să fie plăcut ţie şi păcatele tale răscumpără-le cu milostenie, iar nedreptăţile tale, cu îndurare spre cei săraci. Doar va fi Dumnezeu îndelung-răbdător spre păcatele tale”.

Aşa a tâlcuit Sfântul Daniil visul împăratului şi s-au împlinit toate cele zise de dânsul. Pentru că după douăsprezece luni, fiind în Babilon, împăratul a zis: “Nu este acesta Babilonul cel mare pe care eu l-am zidit, ca o casă a împărăţiei mele, spre stăpânirea ţării şi întru cinstea slavei mele?” Şi cuvântul fiind încă pe buzele împăratului, iată, a auzit un glas din cer: “Împărate Nabucodonosor, împărăţia ta a trecut de la tine, căci dintre oameni te vor goni şi cu fiarele sălbatice va fi locuinţa ta, cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi şapte vremi se vor schimba peste tine, până când vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpâneşte împărăţia oamenilor şi căruia vă vrea o va da”.

În acel ceas s-a împlinit cuvântul lui Daniil asupra împăratului Nabucodonosor: căci de la oameni s-a gonit, mânca iarbă ca un bou, de rouă cerului s-a udat trupul lui, până ce i-au crescut perii ca de leu şi unghiile lui ca de pasăre. Şi după sfârşitul acelor zile, în care nimeni altul n-a îndrăznit să ia împărăţia lui, Nabucodonosor şi-a ridicat ochii şi mintea la cer, a binecuvântat pe cel Înalt, a lăudat pe Cel ce vieţuieşte în veci şi L-a slăvit. Pentru că stăpânirea Lui este stăpânirea veşnică şi împărăţia lui din neam în neam şi toţi cei ce locuiesc pe pământ, întru nimic s-au socotit. După voia Lui se face totul în cer şi pe pământ şi nu este nimeni care să se împotrivească voii Lui, ori să zică Lui: “Ce ai făcut?”

În acea vreme i s-a întors mintea împăratului şi a venit la cinstea împărăţiei sale; iar voievozii şi boierii lui îl căutau pe el. Deci s-a întors la împărăţia sa şi mărire mai multă i s-a dat lui. După aceea a vieţuit Nabucodonosor lăudând, preaînălţînd şi preaslăvind pe Împăratul cerului şi a vieţuit toţi anii împărăţiei sale patruzeci şi trei; şi apoi s-a săvârşit în pace.

După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăţia Babilonului fiul său, Evilmerodah. Acesta l-a scos din casa temniţei pe Ioachim, împăratul Iudeii, care era robit de Nabucodonosor şi ţinut legat, i-a grăit bine şi i-a dat un scaun mai sus decât scaunele împăraţilor, celor ce erau cu dânsul în Babilon. Apoi a schimbat hainele lui cele de temniţă şi mânca cu dânsul în toate zilele.

Iar după moartea lui Evilmerodah a împărăţit fiul său Baltazar, adică nepotul lui Nabucodonosor. În împărăţia aceasta multe descoperiri a văzut Daniil, despre împăraţi şi despre împărăţii care aveau să fie mai pe urmă, închipuite prin fiare. Apoi despre Antihrist, despre sfârşitul veacului şi despre înfricoşata Judecată. Vedeam, zice el, scaunele ce s-au pus, iar Cel vechi de zile (Dumnezeu) a şezut; şi hainele Lui erau albe ca zăpada, părul capului era curat că lâna, scaunul Lui pară de foc, roatele Lui foc având; râu de foc curgea pe dinaintea Lui, mii de mii slujeau Lui şi întuneric de întuneric stăteau înaintea Lui. Divan s-a aşezat şi cărţi s-au deschis. Apoi celelalte descoperiri ce s-au văzut de dânsul sunt înfricoşătoare şi despre ele se scrie pe larg în cartea proorocirei lui.

Într-o vreme oarecare împăratul Baltazar a făcut cină mare boierilor săi, ca la o mie de bărbaţi, şi în capul mesei era vinul, iar când veni vremea gustării vinului, se aduseseră vasele cele de aur şi de argint – pe care le luase Nabucodonosor de la Ierusalim, din biserica Domnului Dumnezeu, ca să bea cu dânsele împăratul, boierii, femeile lui şi să laude pe zeii cei de aur şi de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră; iar pe Dumnezeul cel veşnic nu-L binecuvânta, adică pe Cel ce era stăpânirea duhului lor. În acel ceas au ieşit nişte degete de om care scriau pe peretele casei împăratului, gândurile îl tulburau, legăturile coapselor lui se slăbeau şi genunchii se clătinau. Apoi a strigat cu tărie, ca să aducă înăuntru pe vrăjitorii haldei şi gazareni, iar după aceea a zis învăţaţilor Babilonului: “Cel ce va citi scrisoarea aceasta şi-mi va face tălmăcirea ei, acela în porfiră se va îmbrăca şi gherdanul cel de aur se va pune peste grumajii lui şi al treilea va domni întru împărăţia mea”.

Deci toţi înţelepţii intrau la împărat şi nu puteau citi scrisoarea şi nici a o tălmăci. Atunci s-au tulburat mult împăratul şi boierii lui de aceasta şi intrând împărăteasa bătrână (femeia lui Nabucodonosor şi bunica lui Baltazar) în casa ospăţului, a spus despre Daniil care avea într-însul duhul lui Dumnezeu şi care, în zilele moşului său Nabucodonosor, a fost pus domn al tuturor vrăjitorilor, descântătorilor, haldeilor şi gazarenilor, pentru înţelepciunea lui cea mare, pentru tălmăcirea visurilor şi dezlegarea ghicitorilor.

Atunci s-a adus Daniil înaintea împăratului care i-a zis: “Tu eşti Daniil, din robii Iudeii, pe care i-a adus Nabucodonosor, împăratul, moşul meu? Am auzit că duhul lui Dumnezeu este în tine şi înţelepciune mare se află în tine. Citeşte-mi, dar, această scrisoare de pe perete, care este scrisă cu degetele de o mână necunoscută, şi-mi spune tălmăcirea ei, pe care nu au putut să o citească mulţi înţelepţi şi gazareni, care au venit înaintea mea. Deci acum, de vei putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o vei tălmăci, în porfiră te voi îmbrăca şi gherdanul de aur se va pune peste grumazul tău, apoi al treilea vei domni întru împărăţia mea”.

Deci, a răspuns Daniil: “Darurile tale fie cu tine şi darul casei tale altuia să-l dai. Iar eu scrisoarea o voi citi şi tălmăcirea ei voi spune”. Aceasta spunând Daniil, a început a-i aduce aminte de împăratul Nabucodonosor, cum a fost pedepsit pentru mândria sa de Dumnezeu, pierzând chipul cel omenesc şi cum de la oameni a fost gonit şi cu iarbă s-a hrănit. Apoi a imputat împăratului, mustrându-l pe el pentru mândrie, căci nu-şi aduce aminte de certarea lui Dumnezeu ce s-a arătat asupra moşului său, nici nu şi-a smerit inima să înaintea Domnului; ci s-a înălţat asupra Domnului, Dumnezeului cerului şi vasele bisericii Lui le-a spurcat cu băutura vinului la cină cu boierii şi cu femeile sale. Apoi au lăudat cu toţii zeii cei de aur, de piatră şi de lemn, care nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg. Iar pe Dumnezeu, într-ale Cărui mâini este suflarea lui şi toate căile lui, pe Acela nu L-au preamărit. Pentru aceasta mustrând pe împărat s-a întors la scrisoare, pe care a citit-o aşa: “Mani, Techel, Fares” şi i-a tâlcuit-o aşa: “Mani înseamnă că a măsurat Dumnezeu împărăţia ta şi a împlinit-o, Techel, adică a stătut în cumpănă şi s-a aflat lipsă; Fares, adică s-a despărţit împărăţia ta şi s-a dat mezilor şi perşilor”.

Aceasta auzind împăratul a cinstit pe Daniil precum a făgăduit, deşi se mâhnea cu duhul de proorocirea lui. Şi a îmbrăcat pe Daniil în purpură, iar pe grumajii săi a pus gherdanul cel din aur. Apoi a vestit pentru dânsul că este al treilea domn întru împărăţia lui. Proorocirea lui Daniil s-a împlinit, căci pe Baltazar, împăratul chaldeilor, a fost ucis într-acea noapte, iar Darie, medul, împreună cu Cirus persul, au luat împărăţia fiind de şaizeci şi doi de ani.

Împărăţind Darie, a pus în împărăţie o sută douăzeci de domni, ca să fie aceia întru toată împărăţia sa şi asupra lor a pus rînduitori, printre care era şi Daniil. Acesta era mai mare peste ei, pentru că Duh Sfânt era într-însul. Deci împăratul l-a pus peste toată împărăţia lui, iar rînduitorii şi domnii căutau să afle vreo vină asupra lui Daniil. Dar vina, sminteală şi păcatul nu s-au aflat asupra lui, pentru că era credincios. Şi au zis rînduitorii: “Nu vom putea afla vină asupra lui Daniil, fără numai în legile Dumnezeului său”. Atunci rînduitorii şi domnii au zis: “Darie, împărate, să trăieşti în veci. Să ştii că s-au sfătuit toţi voievozii, domnii, eparhii şi ispravnicii din împărăţia ta, ca să facă aşezământ împărătesc: că cine va face rugăciune la alt zeu, ori alt om, până în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor (spre mâncare). Deci acum, împărate, pune hotărâre şi aşează scrisoarea, pentru ca să nu se schimbe porunca perşilor şi a mezilor, şi ca nimeni să nu o calce”.

Împăratul Darie, nepricepând sfatul lor cel viclean, a poruncit să scrie acea poruncă. Iar Daniil, după ce a înţeles că s-a aşezat porunca, a intrat în casa sa, fiind ferestrele cerdacului său deschise spre Ierusalim. Apoi de trei ori pe zi îşi plecă genunchii rugându-se şi mărturisind pe Dumnezeu, precum făcea şi mai înainte. Atunci, bărbaţii aceia au păzit şi au aflat pe Daniil rugându-se lui Dumnezeu. Şi venind la împărat au zis: “Împărate, au n-ai aşezat tu poruncă şi hotar pentru că tot omul care se va închina la alt zeu şi om, până în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor?” Şi a zis împăratul: “Adevărată este porunca, şi cuvântul mezilor şi al perşilor nu va trece”. Atunci clevetitorii înaintea împăratului au zis: “Daniil, cel din robii Iudeii, nu s-a supus poruncii tale şi n-a purtat de grijă de hotarul pe care l-ai aşezat; pentru că de trei ori pe zi se închină Dumnezeului său”. Atunci, împăratul s-a mâhnit mult pentru dânsul şi a hotărât că până seara să izbăvească pe Daniil. Iar acei bărbaţi au grăit: “Cunoaşte, împărate, că mezilor şi perşilor, tot hotarul şi aşezământul pe care îl face împăratul nu se cade a-l schimba”.

Împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniil şi să-l arunce în groapa leilor. Apoi împăratul a zis lui Daniil: “Dumnezeul tău, Căruia-I slujeşti de-a pururea. Acela să te izbăvească pe tine”. Deci au adus o piatră, au pus-o pe gura gropii şi a pecetluit-o împăratul cu inelul său şi cu inelele boierilor săi, pentru ca să nu facă ceva mai rău clevetitorii; căci nu-i credea pe cei răi, fiarele cele cumplite. Apoi s-a dus împăratul în casa lui şi s-a culcat nemâncat, căci bucatele nu s-au lipit de el şi nici somnul. Dar Dumnezeu a încuiat gurile leilor şi n-au supărat pe Daniil.

Împăratul s-a sculat dimineaţa şi a venit cu sârguinţă la groapa leilor, unde a strigat cu glas mare: “Daniile, robul lui Dumnezeu celui viu, Dumnezeul tău Căruia tu îi slujeşti de-a pururea, oare a putut să te izbăvească de gura leilor?” Daniil a zis către împăratul: “Împărate, în veci să trăieşti, Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a încuiat gurile leilor şi nu m-au vătămat, căci s-a aflat înaintea Lui dreptatea mea şi înaintea ta, împărate, greşeală n-am avut”.

Atunci împăratul s-a bucurat mult pentru dânsul şi a zis să scoată pe Daniil din groapă şi nici un fel de stricăciune nu s-a aflat asupra lui, căci a crezut în Dumnezeul său. Şi a poruncit împăratul să aducă pe bărbaţii cei ce au clevetit pe Daniil, şi, aducându-i, i-a aruncat în groapa cu lei, cum şi pe fiii lor şi pe femeile lor, dar n-au ajuns bine în fundul gropii şi i-au sfâşiat leii şi toate oasele lor le-au zdrobit. Atunci, împăratul Darie a scris la toate popoarele, seminţiile şi limbile ce locuiesc în tot pământul: “Pacea voastră să se înmulţească. De mine s-a dat această poruncă în tot pământul împărăţiei mele, ca fiecare să se cutremure şi să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, pentru că Acela este Dumnezeul cel viu, Care este în veci şi împărăţia Lui nu se va strica şi stăpânirea Lui îndelung stăpâneşte, sprijineşte şi izbăveşte. Apoi face semne şi minuni în cer şi pe pământ, căci a izbăvit pe Daniil din gurile leilor”.

De atunci avea împăratul pe Daniil în mai mare cinste, ca pe nimeni altul şi l-a arătat că-i este mai bun prieten decât toţi; asemenea şi pe cei trei prieteni: Anania, Azaria şi Misail.

Iosif Flavius, istoricul evreiesc, scrie despre Daniil că, având mare stăpânire în pământul acela, fiind cel dintâi domn, a zidit în Ecbatana un turn prea minunat, ca un lucru foarte înţelept şi de mirare, care după atâtea sute de ani de la zidire, până în zilele acestui renumit istoric, totdeauna se vedea ca un lucru nou, ca şi cum de curînd ar fi fost zidit, precum scrie el. Acolo se îngropau împăraţii mezilor şi ai perşilor, iar păzirea turnului aceluia se încredinţa unuia din preoţii evreieşti.

După împăratul Darie, Cirus Persul, asemenea avea pe Sfântul Daniil în mare cinste, căci l-a făcut credincios al său de aproape, dând porunci tuturor. Daniil era împreună vieţuitor cu împăratul, slăvit mai mult decât toţi prietenii săi. Atunci era un idol la babilonieni, al cărui nume era Baal, şi se cheltuiau la el pe fiecare zi douăsprezece măsuri de făină de grâu aleasă, patruzeci de oi şi şase vedre de vin. Şi împăratul îl cinstea şi mergea în toate zilele de se închina lui, iar Daniil se închina Dumnezeului său. Deci i-a zis lui împăratul: “Pentru ce nu te închini şi tu lui Baal?” Iar el a zis: “Eu nu mă închin idolilor făcuţi de mâna omului, ci Dumnezeului celui viu, Celui ce a zidit cerul şi pământul şi are stăpânire peste tot trupul”. Şi i-a zis împăratul: “Dar nu crezi că Baal este Dumnezeu viu? Au nu vezi câte mănâncă şi bea în toată ziua?” Daniil a răspuns râzând: “Nu te înşela, împărate, pentru că acesta pe dinăuntru este ţarina, iar dinafară aramă şi n-a mâncat nici n-a băut vreodată”.

Împăratul, mâniindu-se, a chemat pe slujitorii idoleşti şi a zis: “De nu-mi veţi spune cine mănâncă bucatele acestea, veţi muri, iar de-mi veţi demonstra că Baal le mănâncă pe ele, va muri Daniil, pentru că a hulit asupra lui Baal”. Şi a zis Daniil împăratului: “Să fie după graiul tău”. Slujitorii lui Baal erau şaptezeci, afară de femei şi copii, deci a venit împăratul şi cu Daniil la capiştea lui Baal; iar slujitorii lui Baal au zis: “Iată, noi ieşim afară, iar tu, împărate, pune bucăţele şi vinul, încuie uşile şi le pecetluieşte cu inelul tău şi venind mâine, de nu le vei afla pe toate mâncate de Baal, atunci să murim, ori noi, sau Daniil, care a minţit asupra noastră”. Ei făcuseră pe sub masă intrare ascunsă şi totdeauna intrau pe uşa aceea şi mâncau bucăţele. După ce ei au ieşit şi împăratul a pus lui Baal bucate, Daniil a poruncit slugilor sale de au adus cenuşă şi au cernut prin toată capiştea înaintea împăratului şi ieşind au încuiat uşile, le-a pecetluit cu inelul său şi s-au dus.

Slujitorii au intrat noaptea, după obiceiul lor, cu femeile şi copiii lor şi au mâncat şi băut toate. A doua zi a venit împăratul cu Daniil la capişte şi a zis: “Daniil, sunt întregi peceţile?”. Iar el a răspuns: “Întregi, împărate”. Şi îndată cum a deschis uşile, privind împăratul la masă a strigat cu glas mare: “Mare eşti, Baale, şi nici un vicleşug nu este în tine”. Daniil a râs şi a oprit pe împărat să nu intre înăuntru, zicându-i: “Vezi pardoseala şi cunoaşte ale cui sunt urmele acestea”? Împăratul a răspuns: “Văd urme bărbăteşti, femeieşti şi de copii”. Atunci mâniindu-se împăratul a prins pe toţi slujitorii idoleşti, femeile şi copiii lor şi i-au arătat uşa cea ascunsă prin care intrau şi mâncau cele de pe masă, apoi i-a omorât împăratul şi pe Baal l-a dat în mâinile lui Daniil, care l-a sfărâmat, iar capiştea lui a risipit-o.

În locul acela era un balaur mare pe care-l cinsteau babilonienii şi a zis împăratul lui Daniil: “Oare şi acestuia vei zice că este aramă? Acesta este viu, mănâncă şi bea; nu vei putea zice că acesta nu este un zeu viu; deci închină-te lui”. Daniil a răspuns: “Domnului Dumnezeului meu mă voi închina, că Acela este Dumnezeul cel viu; iar tu, împărate, dă-mi stăpânire şi voi omorî balaurul fără sabie şi fără toiag”. Împăratul îi zise: “Îţi dau”. Atunci Daniil a luat smoală, seu şi păr, pe care le-a fiert împreună, apoi cu un băţ le-a aruncat în gura balaurului, care, mâncând, a crăpat. Şi a zis Daniil: “Vedeţi închinăciunile voastre”. Auzind vavilonienii s-au mâniat foarte şi s-au întors la împărat şi au zis: “Împăratul s-a făcut iudeu, căci pe Baal l-a sfărâmat, pe balaur l-a omorât, iar pe popi i-a tăiat”. Venind la împărat a zis: “Dă-ne pe Daniil, iar de nu, te vom omorî pe tine şi casa ta”. Văzând împăratul că s-au ridicat asupra lui, fiind silit, le-a dat pe Daniil, iar ei l-au aruncat în groapa leilor, unde a stat şase zile.

În groapă erau şapte lei şi li se dădea în fiecare zi câte două trupuri şi câte două oi; dar atunci nu le-au mai dat nimic, pentru că aveau să mănânce pe Daniil. Dar Dumnezeu a astupat gurile leilor ca şi întâi şi era Daniil în groapă împreună cu dânşii, ca şi cu nişte mieluşei blânzi. Pe atunci proorocul Avacum era în Iudeea şi acela a făcut fiertură, a dumicat pâine în scafă şi se ducea la câmp să dea secerătorilor. Îngerul Domnului a zis către Avacum: “Du prânzul pe care l-ai făcut lui Daniil în Babilon, care este în groapa leilor”. Avacum a răspuns: “Doamne, Babilonul nu l-am văzut şi nici groapa cu leii nu ştiu unde este”. Atunci îngerul Domnului l-a apucat de creştet şi, ţinându-l de perii capului, l-a pus în Babilon deasupra gropii, în glasul duhului. Şi Avacum a strigat: “Daniile, Daniile, ia prânzul pe care ţi l-a trimis Dumnezeu”. Daniil a răspuns: “Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc”. Şi, sculându-se, Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu a dus pe Avacum la locul său.

Împăratul a venit în a şaptea zi să jelească pe Daniil, dar, ajungând deasupra gropii şi privind, a văzut pe Daniil şezând. Şi a strigat împăratul cu glas mare şi a zis: “Mare eşti, Doamne, Dumnezeul lui Daniil şi nu este altul afară de Tine”. Apoi a scos pe Daniil, iar pe vinovaţi i-a aruncat în groapă şi i-au mâncat leii.

Sfântul Daniil a ajuns împreună cu prietenii săi la adânci bătrâneţe. Sfântul Chiril al Alexandriei şi alţii scriu că după sfârşitul lui Nabucodonosor şi al celorlalţi împăraţi, care aveau în mare cinste pe Daniil şi pe cei trei prieteni ai lui, s-a ales alt împărat cu numele Atic. Acesta, ispitind pe sfinţi pentru credinţă şi fiind mustrat de dânşii pentru păgânătatea lui, a poruncit să li se taie capetele. Iar când a vrut să taie capul lui Anania, a întins Azaria haina sa şi l-a primit. Asemenea şi pe al lui Azaria l-a primit Misail, iar pe al lui Misail, l-a primit Daniil; apoi, la urmă, au tăiat şi capul lui Daniil.

Şi se vorbeşte că după tăierea lor, capetele s-au lipit de trupurile lor şi îngerul Domnului luând trupurile lor le-a dus în muntele Gheval şi le-a pus acolo sub piatră.

După patru sute de ani, la învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat şi aceştia şi s-au arătat multora şi iarăşi au adormit.

Iar pomenirea lor s-a aşezat de Sfinţii Părinţi, să se săvârşească cu şapte zile mai înainte de naşterea Mântuitorului Hristos, de vreme ce aceştia erau din seminţia Iudeii, din care şi Mântuitorul nostru Îşi trage neamul după trup şi acestor sfinţi se arată că este rudenie. Cu ale căror rugăciuni să îndrepteze în pace viaţa noastră, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cade slava, împreună cu Părintele şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin. […]

Sursa: doxologia.ro