Vrând să începem viaţa Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvântare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a râvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.

De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dânsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptându-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, până la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tânăr, nebăgând în seamă sfatul cel bun al bătrânilor celor înţelepţi, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunându-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcându-se de dânsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrând să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Dar ele, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decât numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, împăratul lui Israil, văzând aceea s-a gândit în sine, zicând: “Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide“. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gândit că nu poate să-i întoarcă pe dânşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:

Împăratul cel fărădelege, urmând celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult când ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemând la dânsul tot poporul acela şi arătându-i, le-a zis: “Aceştia sunt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pământul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei“. Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rânduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârşească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgân, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dânsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgânătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrând să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutând întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dânşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfântul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.

Patria Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său şi spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: “Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc“.

Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârşit. Pruncul, crescând, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punându-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfântul Ilie, auzind şi văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecând în păgânătate, judecătorii şi cei mari făcând nedreptăţi, popoarele slujind urâciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducând pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strâmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dându-se la moarte, îl durea foarte tare inima şi se tânguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mâhnea mai vârtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de râvnă pentru toate câte vedea.

Deci, mai întâi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul râvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă când vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea până ce nu a câştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaânduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.

Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, având scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintâi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urâciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaânalt, mai mult decât toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Văzând pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfântul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscându-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.

După ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând în adâncul răutăţii, prigonind şi ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă până în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Prooroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pământului se uscase.

Astfel pieriseră toate roadele pământului, grădinile, ţarinile şi câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici şi pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pământul rămăsese fără de apă şi uscat, încât oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzându-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzând primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorâ ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Zicând acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atâta râvnă, încât nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicându-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit cel de lângă Iordan. Acolo vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mâinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al râului Cherit. Firea corbilor este mult mai mâncătoare de cărnuri decât a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea.

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţându-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburând în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pâine, iar seara carne. Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: “Vezi, cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioşi, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îţi aduc ţie de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, când proorocul a văzut după câteva zile şi râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: “Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori nici tu de sete“. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neânvăţaţi şi se vor pierde de pe pământ vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecând cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducându-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decât numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Ea, spunându-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neângrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dânsul până ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Iona, care, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.

După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: “Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“. Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, câte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pâine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pâraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Când Obadia a ieşit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Prooroc Ilie şi i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfântul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Obadia se lepăda, zicând: Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu şi când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: “Acum, trimiţând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănâncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat“.

Împăratul, trimiţând în pământul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie râvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stând el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Până când veţi şchiopăta voi de amândouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi câţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: “Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atât de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii“.

Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: “Aşa să fie! Bun este cuvântul acesta“. Deci, fiind aduşi amândoi viţeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: “Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteţi mai mulţi, iar eu sunt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punând viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa“. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncând sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punând lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă până la amiază, strigând: “Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Dar când a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la ţâşnirea sângelui lor.

Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dânsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: “Turnaţi al doilea rând!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: “Turnaţi al treilea rând!” şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încât groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta.

Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărâna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzând aceasta, au căzut cu feţele la pământ, strigând:

“Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.”

Sfântul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-ânşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfântul Ilie i-a dus la râul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.

După aceasta, Sfântul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi.

Deci, Ahab şezând să mănânce şi să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecându-se la pământ, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborât o ploaie mare, încât a udat pe toţi şi pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Sfântul Ilie, încingându-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul său.

Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţându-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mânie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfântul Ilie, jurându-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: “Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pământul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mâhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicând: “Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfântului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decât să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimând şi lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugându-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i: Scoală-te şi mănâncă. Deşteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală şi mănâncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vânt subţire, suflând cu linişte prin văzduh luminos. Când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.

Când Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Când a auzit pe Domnul grăind către dânsul: “Ce faci aici, Ilie?”

El a răspuns: “Râvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia“.

Domnul, mângâindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cât de curând; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mângâind pe robul Său, S-a dus de la dânsul.

Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducându-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dânsul: “Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine“. Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decât acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mâncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţându-se de cauza mâhnirii lui, a râs de dânsul şi a zis: “Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit şi mănâncă pâine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mâini via lui Navute“.

Aceasta zicând, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punând în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: “Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dânsul: “Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: “În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc şi sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii şi toată casa ta se va pierde“.

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns şi, lepădând hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atât a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amânat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: “De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui“. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care cursese l-au lins câinii, după cuvântul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgânătăţii. Deci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întâmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Trimişii lui Ohozie ducându-se la Baal, i-a întâmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dânşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: “Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri“. Ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: “Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: “Era păros şi încins cu o curea peste mijloc“. Împăratul a zis: “Acela a fost Ilie Tesviteanul“.

Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dânsul. Ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzându-l şezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: “Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dânsul“. Sfântul Ilie a răspuns: “Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi“. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.

Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: “Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sunt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi“. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie şi cu stăpânire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfântul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rândul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.

Sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungând la împărat, a zis către dânsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfârşit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Sfântul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amândoi până la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: “Tu ştii că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amândoi au mers la Ierihon.

Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpânul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfântul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amândoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Când amândoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amândoi ca pe uscat.

După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.

Pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: “Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu râvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decât multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tânguindu-se.

Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul şi, luându-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.

Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti.

El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Vietile Sfintilor