Iubiţi credincioşi,

Cu mila şi cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns şi în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt şi mare praznic împărătesc se mai numeşte şi “Arătarea Domnului” sau “Epifania“.

Dar pentru care pricină nu se zice Naşterii Domnului, Arătarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arată, desluşit şi luminat, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, zicînd că Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a născut, ci cînd S-a botezat. Iar cum că mulţi nu-L cunoşteau şi nu ştiau cine era, să ascultăm pe Botezătorul Ioan care spune: Se află în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L ştiţi (Ioan 1, 26). Dar pentru ce să ne mirăm că ceilalţi nu-L cunoşteau, cînd însuşi Botezătorul nu-L cunoştea pînă în ziua aceea? Căci zice: Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru că am arătat că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului, este bine să ştim că două sînt arătările Domnului. Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Este necesar să arătăm dragostei voastre că nu este o singură Arătare a Domnului, ci sînt două arătări. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va să vină şi care se va face cu slavă mare la sfîrşitul lumii“. Astăzi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndouă arătările Domnului, în Epistola către Tit.

Despre arătarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Aşteptînd fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta şi proorocul Ioil spune că soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Ioil 3, 4).

Astăzi, cînd prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţă în Hristos. Iată ce spune Sfîntul Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Aşadar, Ioan pregătea şi curăţa mai dinainte cu apă, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu că avea nevoie de curăţire, ci pentru că Şi-a luat asupra Sa curăţirea mea şi ca să zdrobească capetele balaurilor din apă, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca să se înece păcatul, ca să înmormînteze pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca să împlinească Legea, ca să descopere taina Treimii şi ca să ne dea nouă pildă şi exemplu cum să ne botezăm.

Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mîntuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvîrşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice că Hristos botează “cu foc”, pentru că a revărsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5).

Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sînge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pîngăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Iubiţi credincioşi,După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Să dăm cîteva explicaţii despre Taina Sfîntului Botez pe înţelesul tuturor.

Cine poate boteza? Dreptul de a boteza îl au numai episcopii şi preoţii (Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul să nu moară nebotezat, poate boteza şi un diacon, un călugăr simplu, un mirean – bărbat sau femeie – şi chiar părinţii copilului. Cum se săvîrşeşte botezul de către mireni cînd copilul este în primejdie de moarte? Afundînd pruncul de trei ori în apă curată şi rostind formula sfîntă a Botezului: “Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin; şi al Fiului, Amin; şi al Sfîntului Duh, Amin.” (Canonul 44-45 al Sfîntului Nichifor). Dacă cel botezat rămîne în viaţă, preotul va completa slujba Botezului după rînduiala obişnuită, dar numai de la cufundare înainte; adică îl unge cu Sfîntul Mir, citind rînduiala pînă la capăt (Liturgica, Bucureşti, 1877, p.183).

Botezul se săvîrşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Canoanele opresc săvîrşirea Botezului atît în case, cît şi în paraclisele din casele particulare (Can. 31 şi 59 Sinod.VI ec.). Numai în cazuri foarte rare şi de mare nevoie, cum ar fi frig puternic, boală, pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie săvîrşirea Botezului în case. Cît despre timpul cînd se săvîrşeşte Botezul, pentru prunci nu există zile sau ceasuri hotărîte ca nu cumva să moară nebotezaţi. Dacă pruncul moare nebotezat, părinţii lui sau preotul, din cauza căruia a murit neunit cu Hristos, săvîrşeşte un păcat de moarte. Pentru cei morţi nebotezaţi, Biserica nu mai poate face nimic, rămînînd toate la mila lui Dumnezeu. Dacă pruncul este firav şi există temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă pruncul este sănătos, Botezul se face de obicei la opt zile de la naştere, în orice zi de sărbătoare, după săvîrşirea Sfintei Liturghii.

Cei ce vin sau sînt aduşi la botez trebuie să aibă naşi. Nimeni nu poate fi botezat cu sila, dacă este matur, şi este dator să aibă naşi ortodocşi. Naşii sînt persoanele în vîrstă care însoţesc pe prunc la botez, răspunzînd şi făcînd cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sînt părinţii sufleteşti ai pruncului, care îl nasc duhovniceşte pentru o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii l-au născut pentru o viaţă trupească. Naşii sînt totodată garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru finul ce se botează, că va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios. Naşul trebuie să fie creştin ortodox, să fie evlavios, iubitor de biserică, bun cunoscător al credinţei, în vîrstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naş.Naşul este dator să se îngrijească de viaţa religioasă şi morală a finului şi la vremea cuvenită să-l înveţe rugăciuni, Crezul şi principalele învăţături de credinţă creştină ortodoxă. Să fie îndrumător în cele sufleteşti şi un exemplu viu, sîrguindu-se să facă din el un vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rîndul său, finul este dator să asculte pe naş şi să-l respecte la fel ca pe părinţii săi după trup.

Cei care iau parte cu atenţie la săvîrşirea Botezului, trebuie să ştie că înainte de Botez se împlineşte rînduiala facerii catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are să fie botezat. Această rînduială se face în pridvor, în faţa uşilor bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu este mădular al Bisericii şi nici cetăţean al cerului, ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea Botezul se numeşte uşa Tainelor. Slujba catehumenului are trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.

Exorcismele sînt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului. Lepădările şi unirea cu Hristos sînt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a naşului – în numele catehumenului – “de satana şi de toate lucrurile lui”, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor, catehumenul stă întors cu faţa spre apus, suflînd şi scuipînd într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuieşte locul de unde vine întunericul şi locul celui rău, a Satanei, care este numit şi “stăpînitorul întunericului” (Efeseni 6, 12), urmînd astfel cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii(Romani 13, 12). Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de toate lucrurile lui, adică de păcat. Iar cînd catehumenul împreună cu naşul mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre răsărit, căci într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului. Unirea cu Hristos se face prin credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei creştine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naş, în numele pruncului, şi nu de altcineva.

Prin exorcismele şi lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că Biserica socoteşte pe cel venit să se boteze ca stăpînit cu adevărat de diavol, cum sînt cei îndrăciţi sau cei munciţi de duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe Hristos, se află în robia păcatului şi deci în puterea diavolului care stăpîneşte pe cei robiţi de păcat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din această robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecîndu-l sub puterea lui Hristos, Stăpînul nostru cel adevărat şi bun.

Iată şi părţile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este sfinţirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la mîini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvîntat înainte de preot prin rugăciuni deosebite şi din el se pune şi în cristelniţă, de trei ori, cruciş. Ungerea aceasta însemnează mai multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semn al milei şi al bunătăţilor dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul păcatelor. Acest untdelemn sfinţit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unşi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii şi cu care a fost uns Însuşi Mîntuitorul numit “Unsul Domnului” (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La această ungere ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci însuşi numele de creştin vine de la cuvîntul grecesc “Hristos”, care înseamnă “Uns”. Ungerea de la Botez mai închipuieşte şi aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă, îngroparea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El.

A treia parte a Botezului este însăşi săvîrşirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului în apă sfinţită, în numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mîini şi, ţinîndu-l drept, caută spre răsărit şi îl afundă de trei ori, zicînd la prima afundare: “Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin“; la a doua afundare: “şi al Fiului, Amin“, iar la a treia afundare: “şi al Sfîntului Duh, Amin“.

Această întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinţei noastre este Sfînta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormînt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viaţa în păcate de pînă aici şi îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieşirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viaţa cea nouă întru El.

Prin Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfîntul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, cînd preotul rosteşte cuvintele: “Pecetea harului Duhului Sfînt”, şi apoi Sfînta Împărtăşanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfînt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfînta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Astfel, sîntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelniţa şi apa botezului sînt pentru noi mormînt şi maică duhovnicească, născîndu-ne pentru Hristos şi ţinînd astfel locul pîntecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64, pp. 77-80; şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 326-331).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit cîteva cuvinte despre Botezul lui Hristos şi despre Taina Sfîntului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii şi fii ai lui Dumnezeu după har.

Cu adevărat, mare este sărbătoarea de astăzi. Căci astăzi pentru prima dată ni se arată la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan; Tatăl grăieşte din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit, iar Duhul Sfînt se pogoară ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi Stăpînul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării păcatelor prin căinţă şi lacrimi.

Astăzi se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele pămîntului. Astăzi se sfinţeşte aghiasma mare prin semnul Crucii şi prin pogorîrea darului Sfîntului Duh. Deci să mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfînta aghiasmă în casele noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi fîntînile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfînt.

Astăzi Hristos, Mîntuitorul nostru iese în public la vîrsta de 30 de ani. Se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pămînt Evanghelia mîntuirii şi vine să caute şi să mîntuiască sufletele noastre. Să coborîm şi noi astăzi la Iordan, adică să venim la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt împreună cu toţi sfinţii.

Să ieşim întru întîmpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere să ne căim de păcatele făcute, să ne spălăm în apele Iordanului, adică să spălăm păcatele prin spovedanie şi lacrimi de pocăinţă. Apoi să ne împăcăm unii cu alţii, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne grăieşte din cer; să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi casele noastre porumbelul Duhului Sfînt.

Deci, închinîndu-ne cu credinţă şi evlavie Preasfintei Treimi, să cîntăm împreună cu Biserica această sfîntă cîntare:

În Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvîntului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ţie!

Amin.

Par. Ilie Cleopa

“În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

“Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

Fraţi creştini,

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui şi soarele  străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia  asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.

Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre  smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine.

Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

• mai întâi, prin luarea de trup;

• în al doilea rând, supunându-Se legii;

• în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei Jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă.

În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.

(Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2). În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh,  îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi  – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.

“Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului  în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune:  “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi  murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul  fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici

Sursa: veniaminilie.wordpress.com

Îl vedeţi la mal pe Sfântul Ioan, în strai din păr de cămilă, încins peste coapse cu curea din piele. Îl înconjoară mulţime fără număr de popor din Ierusalim, din Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului. Botezul Mântuitorului numai ce s-a sfârşit, şi ochii tuturor sunt aţintiţi la Fiul Omului, Care Se ridica din apă. Ei nu mai văd nimic altceva.

Voi faceţi însă ager prin credinţă ochiul minţii voastre şi în urma lui Ioan, trecând de acestea pe care le văd toţi, opriţi-vă privirea plină de luare-aminte asupra celor pe care nu le vede toată lumea: cerul deschis, porumbelul care se pogora şi glasul ce s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit! (Mt. 3, 17). Să vă opriţi privirile şi să nu vă desprindeţi luarea-aminte de această privelişte minunată! O! Cine va da cuvântului nostru putere ca să cântăm după vrednicie slavă lui Dumnezeu Care S-a arătat la Iordan în Trei Ipostasuri!

Împreună cu raiul pierdut, şi cerurile au fost închise de dreptatea lui Dumnezeu – dar după cum nici măcar un stăvilar trainic nu poate opri un mare potop de apă, şi tăria dreptăţii s-a topit în cele din urmă de la focul iubirii lui Dumnezeu, şi iată că s-au deschis cerurile. Aşa ne deschidem şi noi, fraţilor, toate puterile firii noastre, să-L primim cu nesaţ pe Dumnezeu, Care S-a descoperit nouă, şi să ne desfătăm de Dânsul. Să ne hrănim cu El toate simţurile, toate gândurile şi poftele.
Suntem cufundaţi în beznă, dar iată aici lumină îmbelşugată. Suntem loviţi de o tristă dezbinare atât faţă de cer, cât şi faţă de noi înşine, dar iată aici împăcare atotînviorătoare. Suntem istoviţi de neputinţă, dar iată aici izvor nesecat al puterilor de tot felul!

Aşadar, precum după îndelunga întunecime a nopţii toată făptura însetează de lumină şi năzuieşte cu dorire să primească cele dintâi raze ale soarelui ce răsare, aşa şi noi, aţintind la Dumnezeiasca Arătare ochiul luminat de credinţă al minţii, să primim cu poftă razele aducătoare de veselie ale dumnezeieştii rânduieli a mântuirii noastre, pe care le trimite cuvântul cel milostiv al lui Dumnezeu-Tatăl, şi să ne îndulcim de ele. Precum făptura zgribulită de frigul iernii întâmpină cu lăcomie primăvara, ce rupe legăturile gerului, şi primeşte din nou o înviorare plină de armonie, aşa şi noi să primim cu inimă înviorată de nădejdea mântuirii împăcarea care răsare în Domnul Cel botezat, şi să ne îndulcim de ea!
Precum în vremea arşiţei verii pământul însetat soarbe cu toate gurile sale ploaia care se pogoară la el din cer, aşa şi noi să primim cu toată dorirea sufletului puterile de tot felul, care sunt gata să se reverse asupra noastră de la Duhul, Ce Se pogoară în chip de porumbel, şi să ne îndulcim de aceasta!

Dar de ce să ne poftim pe noi înşine la aceasta? Căci doar n-am fost aduşi deja cu toţi în toată iconomia mântuirii, şi ca atare n-ar trebui să fie toţi şi luminaţi, şi împăcaţi, şi învioraţi? Ce bine ar fi fost însă să fie aşa! Cândva, pomenind de Ioan Botezătorul, Domnul le-a zis iudeilor cu dojană: El era făclie, care arde şi luminează, iar vouă vi s-a făcut de căutarea altor plăceri în ceasul când a luminat el.

Iată că an de an în Sfânta Sa Biserică Domnul trimite şi asupra noastră lumina Dumnezeieştii Sale Arătări de la Iordan, din vremea lui Ioan. Oare nu El ne spune prin aceasta: Iată, unde este lumina care arde şi luminează!? Aveţi grijă, deci, să nu vi se facă poftă de altceva decât de a vă bucura în ceasul când luminează El. Luaţi seama, dar, fraţilor, căci cu primejdie umblaţi! Oare chemările amăgitoare ale vrăjmaşilor mântuirii noastre nu ne înşeală uneori auzul?

Înţelepciunea cea deşartă şi mincinoasă îmbie: „Veniţi la mine, la mine este lumina” — însă la ea nu este lumina, ci numai o nălucă a luminii, şi cei care o ascultă numesc lumina întuneric şi întunericul – lumina.

Lumea cheamă: „veniţi la mine, eu vă voi da pace!” — însă la ea nu este pace, ci o nălucă a păcii şi cei care se lasă momiţi de ea, descoperind-o târziu, o osândesc mustrător, zicând: „Pace! Pace! Şi unde este pacea?”

Stăpânitorul acestei lumi făgăduieşte lărgime, şi viaţa, şi putere, şi îndestulare – însă la el nu e nici putere, nici libertate, nici îndestulare, ci numai o nălucă a acestora, şi cei amăgiţi de el au doar nume că sunt vii, liberi şi îndestulaţi, însă de fapt sunt robi căldicei, chinuiţi de lipsuri.

Grăbiţi-vă, fraţilor, să căpătaţi deprinderea de a deosebi toate acestea în lumina Dumnezeieştii Arătări, şi nu vă lăsaţi atraşi de ceea ce doar se numeşte lumină, şi pace, şi putere, însă de fapt nu este, ci mai vârtos năzuiţi spre Cel care este calea, adevărul şi viaţa, dreptatea şi sfinţirea şi izbăvirea!

Aproape că am ajuns, iată, la judecarea şi osândirea de sine. Asta şi vrea Domnul. Bisericii i-a poruncit să prăznuiască luminat Dumnezeiasca Sa Arătare, iar pe fiecare dintre noi binevoieşte să îl aducă în bucuria prăznuirii numai după ce l-a trecut prin judecata conştiinţei. Cine a gustat din darurile datorită cărora prăznuieşte Biserica, acela se bucura, iar cine nu a gustat, să guste mai înainte, şi se va bucura. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

Din vol. “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Citiţi şi:

● Botezul Domnului – Cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur

● Botezul Domnului (6 ian.) – Predica Par. Ilie Cleopa

● Predica la Botezul Domnului – Sf. Nicolae Velimirovici

Ar trebui acum doar să cântăm slava lui Dumnezeu, Care S-a arătat la Iordan în chip treimic, slava a cărei mare cuviinţă răpeşte până şi minţile îngereşti, iar limbile îngereşti le mişcă spre cântări duhovniceşti. Dar suntem oare buni să ne apucăm de această lucrare sfântă şi preacerească? Ne-am pregătit, oare, ne-am agonisit merinde de vederi cu mintea întru cugetare la cele dumnezeieşti şi de graiuri bineglăsuitoare, ne-am strunit, oare, sufletul, ca pe o psaltire davidică, încât să cântăm cu el, asemenea împăratului-proroc, psalm Fiului, Celui ce Se botează, Sfântului Duh, Care îl adumbreşte, şi Tatălui, Care dă despre El mărturie? Cine este gata, să cânte, îndulcindu-se de mângâietoarele mişcări ale inimii şi de multcuprinzătoarele vederi ale minţii. Eu sunt nevoit să-mi întorc însă cuvântul spre altceva.

De praznicul Dumnezeiescului Botez este vremea potrivită pentru a-i întreba pe cei botezaţi: „Voi, cei botezaţi, vă ţineţi oare în felul cuvenit celor botezaţi? Slujiţi, oare, Acelui Dumnezeu Căruia aţi făgăduit la botez că îi veţi sluji? Privind la voi, va spune, oare, oricine: «Aceştia sunt botezaţi, sunt cei care s-au lepădat de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui»?”

Dinainte vă rog: nu vă mâniaţi. Vreau să vă dojenesc. Vreau să vă dojenesc pentru faptul că v-aţi întors la obiceiurile păgâne, şi în loc să alergaţi la Dumnezeu aţi început să alergaţi la draci. Acestea nu sunt doar vorbe mari,ci adevărul adevărat! Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamănă asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi cărţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici? Dumnezeu, Stăpânul vremii şi al vieţii noastre, ne-a dat să încheiem un an şi să intrăm în altul.

În această clipă de trecere ce se cuvine oare? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor. Fie că faceţi aşa fiecare familie în parte, fie că vă adunaţi mai multe familii, aşa este binecuvântat să întâmpinaţi noul an. Dar ce noimă are să te învârţi cu paharele? Oare viaţa noastră este o glumă, iar vremea este un lucru bun de nimic? Dacă aşa stau lucrurile, bineînţeles că anul cel nou nu poate fi întâmpinat într-un fel mai bun decât prin grăire în deşert şi prin dansuri. Acestea ar da, nu-i aşa, tonul pentru anul ce vine. Dar nici voi nu gândiţi aşa despre vreme şi despre viaţă! Şi atunci, de ce aţi făcut aşa? Vi s-a făcut de distracţie?! Dar pentru distracţie n-aţi putut găsi, oare, un alt moment, cu totul neînsemnat?

Veţi spune: ,Aşa s-a încetăţenit obiceiul”. Iar eu voi întări: „S-a încetăţenit obiceiul”, şi voi adăuga: „obicei întru totul necreştinesc, ci păgânesc, necredincios, potrivnic lui Dumnezeu”. Pentru că aşteptaţi clipa aceasta ca pe o clipă sfinţită, şi luaţi paharele cu întru totul alte gânduri decât în alte clipe, şi vă învârtiţi nu în acelaşi duh ca de obicei. Faceţi toate acestea ca pe un fel de ritual. Acum vă voi întreba: „Pentru care Dumnezeu săvârşiţi voi ritualul acesta?! Pentru Hristos Mântuitorul, Ce ne-a răscumpărat, Care a gustat fiere şi oţet, ale Cărui mâini şi picioare au fost pironite pe cruce pentru a noastră mântuire?!” Bineînţeles că nu. Ce împărtăşire, ce împărtăşire este între Hristos şi Veliar?! Nu către Dânsul merg toate acestea, ci fie către Bacchus, zeul păgân al veseliei celei beţive, fie către Venera, zeiţa necuratelor desfătări trupeşti. Şi iată dumnezeii voştri, noule Israil! De la ei să şi aşteptaţi ceea ce vă uraţi unul altuia, iar de la Dumnezeu Cel adevărat n-aveţi ce aştepta, pentru că atunci când Sfânta Biserică se ruga Lui pentru binecuvântarea anului celui nou, voi nu eraţi în biserică. Nu mai aveaţi putere. Puterile voastre fuseseră jertfite dumnezeilor păgâneşti sau visării deşarte şi amăgirii vrăjmaşului.

Şi acum, unde duc urările voastre de bine? Parcă aţi fi luat în mâinile voastre toate bunătăţile şi le-aţi fi împărţit cu mână plină de dărnicie – unuia una, altuia alta – fară să vă întoarceţi către Dumnezeu Cel adevărat! Altfel nici nu se poate înţelege una ca asta, decât că aţi jefuit vistieria lui Dumnezeu şi faceţi cu ea ce vreţi, în pofida lui Dumnezeu, Atotţiitorul Cârmuitor al lumii – sau toate vorbele voastre dulci sunt o bufonerie copilărească. Chiar aşa: din orice parte ai privi la obiceiul acesta, trebuie spus că nu este bună lauda voastră. Şi să nu vă îndreptăţiţi zicând că nu aveţi gânduri apostate atunci când faceţi una ca asta, pentru că lucrul tocmai de apostaţi este, iar la Dumnezeu nici nu vă gândiţi când îl săvârşiţi. Şi atunci, cum se poate numi aşa ceva, fară numai apostazie? Să nu vă îndreptăţiţi nici prin aceea că nu ştiţi cum s-a încetăţenit acest obicei. Cum s-ar fi încetăţenit, dacă voi nu l-aţi fi primit? Nu l-ar fi primit unul, al doilea, al treilea – şi gata, nu s-ar mai fi încetăţenit deloc.

In fine, asta este deja de domeniul trecutului. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Ii veţi bucura însă pe Domnul şi pe Sfinţii Lui dacă, dându-vă seama de nerozia lucrului pe care l-aţi făcut, vă veţi căi şi veţi lua hotărârea de a nu vă mai supune unor asemenea obiceiuri deşarte.

Trist a fost să auziţi unele ca aceasta, dar încă n-a trecut întristarea aceasta, că vine alta. Acum câteva zile am auzit că a venit nu ştiu care clarvăzătoare şi toţi dau fuga aşteptând să afle de la ea toate tainele şi toată soarta vieţii lor: ce a fost, ce este şi mai ales ce va fi. Oare nu aveţi nici măcar un pic de înţelegere creştină, ca să pricepeţi cât de neîntemeiate vă sunt nădejdile şi cât de şubrede sunt făgăduinţele acestei amăgitoare? întrucât ea promite că va răspunde la oricare întrebări. Aşadar ea afirmă că ştie toate. Iar voi nu v-aţi adus aminte că aşa ceva nu se poate spune despre nici un om, oricare ar fi el. Toate le ştie doar Dumnezeu, precum şi cei cărora Dumnezeu le descoperă. Iar ei Dumnezeu i-a descoperit? De unde şi până unde! Cel căruia Dumnezeu îi descoperă nu se apucă să facă negoţ cu descoperirile. Cum puteţi să vă bazaţi fară nici un fel de rezervă pe ceea ce spune ea? Poate că sunt lucruri pe care chiar le ghiceşte, dar mai mult încurcă şi ascunde sub cuvinte lipsite de limpezime.

Aici se întâmplă ceea ce se întâmpla cu oracolele în vremurile păgâne. Preoţii păgânii, pithiile, înşişi idolii proroceau. Cu ce putere se facea asta, puteţi judeca după faptul că atunci când se arăta undeva un rob adevărat al lui Hristos prezicătorii amuţeau şi dracii se plângeau în gura mare că sunt prigoniţi şi strâmtoraţi de creştini.

Când s-a răspândit creştinismul, oracolele au tăcut. Şi iată că acum, când creştinismul a slăbit, ele au început iarăşi să se ivească sub felurite chipuri, momindu-i pe cei lesne încrezători şi ruşinând în ei numele lui Hristos. La început, ele s-au deschis în Apus, iar de acolo au trecut şi la noi, şi iată că iau tribut de la cei superstiţioşi şi lesne încrezători. Şi bine ar fi să fie vorba doar de credulitate. Nu, aici este vorba de ceva mai rău, şi anume de trădarea nădejdii creştineşti. Întreabă-te singur la cine te duci şi de la cine aştepţi ajutor? Vei spune că acolo e o anumită putere. Dar tu nu ştii, oare, că singura putere adevărată este puterea lui Dumnezeu, singura de la care poţi aştepta toate? Iar întorcându-te către această putere necunoscută, oare nu apostaziezi de la singura putere adevărată? Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, unde duce asta? Bineînţeles, la puterea cea mincinoasă, potrivnică puterii adevărate, potrivnică lui Dumnezeu.

Nu mă voi apuca să vă lămuresc stările acestor prezicători. După părerea mea, este vorba fie de o stare neobişnuită, bolnăvicioasă, de o tulburare în urma căreia cei cuprinşi de ea parte văd mai multe decât vedem noi, iar parte – şi cel mai des – sunt unelte ale duhurilor viclene. Dracii se folosesc de tulburarea lor şi îi atrag prin ei pe cei slabi – pentru că ei sunt foarte bătrâni şi cunosc o mulţime de lucruri din trecut, zboară peste tot şi ştiu ce se face acum într-un loc sau altul, şi povestesc prin aceste unelte ale lor. Despre viitor ei nu au o cunoaştere sigură, ci doar ghicesc – dar întrucât celor ce îi întreabă ei le povestesc fară greş multe dintre cele ce au fost şi sunt, aceştia cred şi ceea ce li se spune despre viitor, cu toate că de obicei nu se împlineşte. Aici se află, cred eu, adevăratul izvor al „clarviziunii”. Judecaţi acum singuri: ce faceţi voi mergând la clarvăzători? Vă daţi în vileag credinţa în draci. Eu nu vă spun acum născociri de-ale mele.

Aduceţi-vă aminte ce s-a întâmplat în Filippi când propovăduia Sfântul Apostol Pavel. Acolo se afla o slujnică ce avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei ghicind şi prezicând (Fapte 16, 16). Apostolul Pavel a izgonit duhul acela, zicând: In numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea! Şi stăpânii, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pornit prigoană împotriva Sfântului Apostol Pavel şi a lui Sila, care era cu el. De acelaşi fel este şi această clarvazatoare, care acum va momeşte la sine. In ea este un duh iscoditor, iar scopul ei este de a scoate mult câştig pentru sine sau pentru cei care o duc încoace şi încolo. Iar voi n-aveţi nici un folos de tras de la ea, afară de cheltuială şi de spurcarea sufletului prin apropierea de puterea drăcească şi prin încrederea în ea.

Iată că şi la aceasta privind, sunt silit să spun: „Nu este bună lauda voastră!” Pe de o parte, găsesc la voi obiceiuri păgâneşti, care miros a închinare la idoli, iar pe de alta – împărtăşire nemijlocită cu dracii. Ce înseamnă asta? Oare v-aţi lepădat de numele lui Hristos? Ori s-a împărăţit din nou stăpânitorul întunericului, care a fost alungat de Hristos, Dumnezeul nostru? Căci dacă ar fi să înviem vreun păgân şi să îi arătăm de la început cum este întâmpinat la noi noul an, iar după aceea cum trag toţi la Pithia-prezicătoare, n-ar fi găsit la noi nici o deosebire faţă de cum era la ei. „Aici totul este al nostru”, ar spune el. „Şi noi slujeam la fel dumnezeilor noştri, cu distracţii şi cu beţie, şi la fel mergeam la prezicătoarele noastre. Unde-i aici Hristos şi unde sunt creştinii, care s-au botezat în Hristos, care atunci erau mai presus ca noi?!” Oare n-ar fi îndreptăţite spusele lui? Bineînţeles că da. După haină se cunosc, de pildă, civilul, funcţionarul şi militarul: după obiceiuri, după fapte şi după nădejdi se cunoaşte care ce credinţă are. Dacă veţi îngădui multe asemenea lucruri, care nu sunt potrivite pentru cei care cred în Domnul şi sunt botezaţi în numele Lui, cine va fi de vină dacă unii vor avea îndoieli în privinţa botezului vostru?

Iertaţi-mă, pentru Domnul, că de luminatul praznic al Botezului vă grăiesc asemenea cuvinte dojenitoare. Sunt dator să vorbesc astfel, şi o fac în cinstea Domnului, Care astăzi S-a botezat şi ne-a sfinţit pe noi cu botezul, neavând alt scop decât ca voi să luaţi seama şi să înlăturaţi din purtarea voastră tot ce poate fi ca o pată neagră pe luminatul strai în care v-aţi înveşmântat la botez. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

“În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

Cu robii vine Stapanul, cu vinovatii Judecatorul, ca sa Se boteze. Dar nu te tulbura, ca intre acestia smeriti straluceste mai ales inaltimea Lui!

“Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan catre Ioan ca sa fie botezat de el.”

Pentru ce te minunezi ca a primit sa fie botezat, ca a venit impreuna cu alti robi la un alt rob, cand a primit sa fie purtat in pantece fecioresc atata vreme, cand a primit sa Se nasca cu firea noastra, cand a primit sa fie palmuit, sa fie rastignit si sa patimeasca tot ce-a patimit? Lucru de mirare este ca, Dumnezeu fiind, a voit sa se faca om; toate celelalte urmeaza in chip logic.

De aceea si Ioan, luandu-o inainte, spunea ceea ce a spus, ca nu-i vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei Lui si toate celelalte, ca este Judecator, ca va rasplati fiecaruia dupa vrednicie, ca va da tuturora cu imbelsugare Duhul.

Si pentru ca atunci cand il vezi ca vine la botez sa nu gandesti ceva rau, Ioan il opreste zicand:

“Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?”

Pentru ca botezul lui Ioan era un botez de pocainta, care-i facea pe oameni sa-si osandeasca pacatele lor si, deci, ca sa nu socotesti ca si Hristos a venit cu un astfel de gand la Iordan, Ioan iti indreapta mai dinainte socotinta asta, numindu-L Miel si Rascumparatorul tuturor pacatelor din lume.

Se intelege de la sine ca este fara de pacat Cel Care poate ridica pacatele intregului neam omenesc. De aceea Ioan n-a spus: “Iata pe Cel fara de pacat!”, ci ceva mai mult: “Iata pe Cel ce ridica pacatul lumii!”, ca sa primesti cu deplina incredere si una si alta – si ca este fara de pacat si ca ridica pacatul lumii – iar odata ce-ai primit aceasta, sa intelegi ca a venit la botez pentru a randui altele. Pentru asta cand a venit la botez, Ioan I-a zis: “Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?” Nu i-a spus: “Sa fii Tu botezat de mine?” S-a temut sa graiasca asa.

Dar ce i-a spus? “Si Tu vii la mine?” Si ce-a facut Hristos?

Ce-a facut mai tarziu cu Petru, aceea a facut si cu Ioan atunci. Petru L-a oprit sa-i spele picioarele; dar cand a auzit pe Domnul spunandu-i: “Ceea ce fac, tu nu stii acum; vei sti mai tarziu”, si: “N-ai parte cu Mine”, Petru nu s-a mai impotrivit si L-a lasat sa-i spele picioarele. Tot asa si Ioan Botezatorul, cand L-a auzit pe Domnul spunandu-i:

“Lasa acum, ca asa se cuvine sa plinim toata dreptatea”, indata I s-a supus. Nici lui Petru, nici lui Ioan, nu le placea sa vorbeasca fara masura, ci si-au aratat dragostea si supunerea, gandindu-se ca in toate sa se plece Stapanului.

Uita-te ca Hristos il convinge pe Ioan sa-L boteze, tocmai pe temeiul banuielii ce-o avea ca nu-i vrednic. Hristos nu i-a spus: Ca asa este drept, ci: “ca asa se cuvine”. Pentru ca Ioan socotea ca este un lucru nevrednic ca Stapanul sa fie botezat de rob, Hristos a intrebuintat niste cuvinte care i-au rasturnat cu totul impotrivirea sa, ca si cum i-ar fi spus: Nu fugi si nici nu impiedica botezul acesta, pentru ca socotesti ca nu se cuvine sa fiu botezat de tine. Tocmai de aceea: Lasa – boteaza-Ma – pentru ca asa se cuvine. N-a spus numai “lasa”, ci a adaugat si “acum”. Nu va fi totdeauna asa, ii spune Hristos, ci Ma vei vedea si asa cum doresti; acum, insa, fa ce-ti spun!” Apoi ii arata si pentru ce “se cuvine asa”.

Pentru ce, dar, “se cuvine asa“?

Pentru ca sa plinim toata legea, a raspuns Hristos. Ca aceasta a vrut sa arate prin cuvintele: “ca sa plinim toata dreptatea”. Dreptatea este implinirea poruncilor. Pentru ca am implinit toate celelalte porunci, spune Hristos, si a ramas numai aceasta, trebuie s-o adaug si pe aceasta. Am venit sa dezleg blestemul, care statea peste omenire prin calcarea legii. Trebuie, dar, ca Eu mai intai sa implinesc toate si, scotandu-va de sub osanda, sa pun capat legii. Se cuvine, dar, ca Eu sa implinesc toata legea, pentru ca se cuvine sa dezleg blestemul scris in lege impotriva voastra. De aceea am si luat trup si am venit. Atunci L-a lasat.

“Si dupa ce s-a botezat Iisus, indata a iesit din apa; si iata I s-au deschis cerurile si a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El”.

Multi socoteau ca Ioan este mai mare decat Iisus, pe de o parte pentru ca Ioan traise tot timpul in pustie, pentru ca era fiu de arhiereu, pentru ca purta o imbracaminte ca aceea, pentru ca-i chema pe toti la botez si pentru ca s-a nascut dintr-o femeie stearpa, iar pe de alta parte, pentru ca Iisus era nascut de o fata sarmana – ca nu era cunoscuta inca de toti nasterea din Fecioara – pentru ca locuise in casa, pentru ca traise la un loc cu toti oamenii, pentru ca purta haine la fel cu toti ceilalti, il socoteau mai mic decat Ioan si pentru ca nu stiau inca nimic de tainele mari ale lui Hristos.

S-a mai intamplat apoi sa mai fie si botezat de Ioan, fapt care le intarea si mai mult banuiala, chiar daca n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gandeau, deci, ca si Hristos este unul din cei multi. Ca isi spuneau: N-ar fi venit la botez odata cu toti oamenii, daca n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decat El si cu mult mai minunat.

Prin urmare ca sa nu mai stapaneasca aceasta parere in mintea multora, cerurile s-au deschis cand S-a botezat Iisus, Duhul S-a pogorat si glas odata cu Duhul, propovaduind vrednicia Celui Unuia-Nascut.

Dar pentru ca glasul care a spus: “Acesta este Fiul Meu cel iubit.” parea multora mai potrivit lui Ioan decat lui Iisus – ca glasul din cer n-a spus: “Acesta, care Se boteaza”, ci numai: “Acesta”, asa ca fiecare din cei ce au auzit au banuit ca glasul a fost mai degraba despre cel ce boteaza decat despre cel botezat si din pricina vredniciei Botezatorului, dar si din pricina tuturor celor spuse – a venit Duhul in chip de porumbel, atragand glasul catre Iisus si facand tuturora cunoscut ca “Acesta” a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus care Se boteza.

Dar cum se face, m-ar putea intreba cineva, ca n-au crezut in Hristos odata ce s-au intamplat acestea?

Si pe timpul lui Moise s-au facut multe minuni, desi nu asa de mari; si dupa toate acele minuni: vocile, trambitile si fulgerele, iudeii si-au turnat vitel de aur si s-au inchinat idolului Beelfegor. Aceiasi iudei, care au fost de fata si au vazut invierea lui Lazar, atat de putin au crezut in Cel ce facuse minunea incat adeseori au incercat sa-L omoare.

Deci daca, vazand inaintea ochilor invierea mortilor, au fost atat de rai, pentru ce te mai minunezi ca n-au primit glasul pogorat de sus? Cand sufletul e lipsit de judecata si stricat si mai este stapanit si de invidie, nu crede in minune; cand, insa, e cu judecata, primeste cu credinta totul si n-are nevoie de minuni.

Nu spune, deci, ca n-au crezut, ci cauta altceva: daca s-a facut tot ce trebuia pentru a-i face sa creada. Acest fel de aparare l-a intrebuintat Dumnezeu prin profet, pentru a arata ca a facut totul pentru a-i intoarce pe iudei. Astfel cand iudeii erau pe cale de a pieri si aveau sa fie dati celei mai grele pedepse, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: “Ce trebuia sa fac viei acesteia si n-am facut?”, pentru ca nu cumva iudeii, din pricina rautatii lor, sa invinuiasca purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Acelasi lucru cauta-l si aici: Ce trebuia sa se faca si nu s-a facut? Si ori de cate ori e vorba de purtarea de grija a lui Dumnezeu, foloseste-te de acest fel de aparare fata de cei care, incercand sa o atace, fac vinovat pe Dumnezeu de rautatile multora.

Iata cate lucruri minunate s-au facut la botez! Si acestea sunt numai inceputul celor viitoare! Nu s-a deschis inca raiul, ci cerul se deschide! Sa aman, insa, pentru altadata cuvantul meu catre iudei! Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa revin la talmacirea Evangheliei.

“Si dupa ce a fost botezat Iisus, indata a iesit din apa si iata I s-au deschis cerurile”. 

Pentru ce s-au deschis cerurile?

Ca sa afli ca si la botezul tau s-au deschis cerurile, ca Dumnezeu sa te cheme spre patria cea de sus si sa te induplece sa n-ai nimic comun cu pamantul. Iar daca n-ai vazut, nu fi necredincios! La inceputurile crestinismului s-au aratat totdeauna infatisari vazute ale lucrurilor mai presus de fire si duhovnicesti precum si semne ca acestea, din pricina celor care erau mai putin priceputi, care aveau nevoie de infatisari vazute si care nu puteau avea nici o intelegere pentru cele nemateriale, ci ii uimeau numai cele vazute.

S-au facut acestea, odata si la inceput, pentru ca sa crezi, chiar daca mai tarziu nu s-au mai facut minuni. Pe timpul apostolilor s-a facut sunet de suflare de vant ce vine repede si s-au aratat infatisari de limbi de foc; dar nu pentru apostoli, ci pentru iudeii care erau atunci de fata. Chiar daca acum nu se mai fac semne vazute, totusi credem in cele ce s-au aratat odata.

Atunci la botez s-a aratat si porumbelul ca sa arate, ca si cum ar fi aratat cu degetul, celor de fata si lui Ioan pe Fiul lui Dumnezeu. Dar nu numai pentru aceasta, ci ca sa afli si tu ca vine Duhul si peste tine cand te botezi.

Noi, deci, n-avem nevoie de infatisare vazuta, deoarece credinta noastra tine loc de minuni. Ca n-au nevoie de minuni credinciosii, ci necredinciosii.

Dar pentru ce S-a pogorat Duhul in chip de porumbel? 

Porumbelul este o pasare blanda si curata. Si s-a aratat in chip de porumbel, pentru ca Duhul Sfant este duh de blandete. De altfel porumbelul ne mai aduce aminte si de o istorie veche. De demult, cand potopul a cuprins toata fata pamantului si tot neamul omenesc era amenintat cu pieirea, s-a aratat aceasta pasare; a aratat ca a incetat potopul si prin ramura de maslin, pe care a adus-o, a binevestit linistea obsteasca a lumii. Toate acestea au fost o preinchipuire a celor viitoare.

Pe vremea aceea faptele oamenilor erau cu mult mai rele si oamenii erau vrednici de mult mai mare pedeapsa. Iti aduc aminte de istoria aceasta, ca sa nu deznadajduiesti. Ca si atunci, desi faptele erau de deznadajduit, totusi Dumnezeu a adus dezlegare si indreptare; atunci prin pedeapsa; acum, insa, prin har si dar nespus.

De aceea se arata si la botez porumbelul, nu aducand o ramura de maslin, ci aratand pe Cel ce ne elibereaza din toate relele si dandu-ne bune nadejdi. Porumbelul nu , mai scoate din corabie un singur om, ci, aratandu-se, ridica la cer intreaga lume, iar in loc de stalpare de maslin aduce intregii lumi infierea.

Gandeste-te, dar, la maretia darului, sa nu socotesti ca vrednicia Duhului este mai mica pentru ca s-a aratat in o infatisare ca aceasta. Ca aud chiar pe multi spunand, ca pe cat e de mare deosebirea intre om si porumbel, pe atat de mare e deosebirea intre Hristos si Duhul, pentru ca Hristos S-a aratat in fire omeneasca, iar Duhul in chip de porumbel.

Ce putem spune fata de acestea? Ca Fiul lui Dumnezeu a luat fire de om, dar Duhul Sfant n-a luat fire de porumbel. De aceea si evanghelistul n-a spus: “In fire de porumbel” ci: “In chip de porumbel”. Mai tarziu nu s-a mai aratat sub aceasta infatisare, ci numai atunci la botez. Iar daca spui ca din pricina aceasta vrednicia Duhului e mai mica, se va gasi, intemeiat pe acest fel de judecata, ca heruvimii sunt cu mult superiori Duhului Sfant, pe cat de superior este vulturul fata de porumbel, ca heruvimii sunt infatisati in chip de vulturi. Ingerii chiar ar trebui sa fie superiori Duhului, ca adeseori s-au aratat in chip de oameni. Dar nu-i asa, nu-i asa! Altceva este adevarul intruparii Fiului lui Dumnezeu si altceva pogoramantul unei infatisari trecatoare. Nu fi nerecunoscator, dar, fata de Binefacator, nici nu rasplati cu fapte si ganduri rele pe Cel ce ti-a daruit izvorul fericirii.

Unde-i vrednicia infierii, acolo-i si stergerea pacatelor si darea tuturor bunatatilor. De aceea a incetat botezul iudaic si a inceput botezul nostru. Ceea ce s-a intamplat cu paştele iudaic, se intampla si cu botezul.

La Cina cea de Taina s-au intalnit amandoua paştele: si paştele iudaic si paştele nostru; Hristos a pus unuia capat, iar celuilalt i-a dat inceput. Si acum la Iordan a implinit botezul iudaic, dar in acelasi timp a deschis usile botezului Bisericii; precum atunci la o singura masa, tot asa acum la un singur rau, a savarsit si umbra, dar a adaugat si adevarul.

Numai botezul nostru are harul Duhului; al lui Ioan era lipsit de acest har. De aceea cu nimeni altul din cei botezati de Ioan nu s-a intamplat minunea aceasta, ci numai cu Acela Care a dat botezul nostru, ca sa afli pe langa cele spuse si aceea ca nu curatia celui ce boteza, ci puterea Celui botezat a facut aceasta.

Atunci si cerurile s-au deschis si Duhul S-a pogorat. Deschizandu-se portile cele de sus, trimitand de acolo Duhul si chemandu-ne in patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vietuire la noua vietuire. Nu numai ca ne cheama, ci ne da si cea mai mare vrednicie. Nu ne-a facut ingeri si arhangheli, ci fii ai lui Dumnezeu, fii iubiti; si astfel ne da sa mostenim cerul.

Sfantul Ioan Gura de Aur

sursa: crestinortodox.ro

 Vedeţi şi:

● La Botezul Domnului – Sf. Teofan Zavoratul

● Botezul Domnului (6 ian.) – Predica Par. Ilie Cleopa

● Predica la Botezul Domnului – Sf. Nicolae Velimirovici