Pe ziua de astăzi – iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască  la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară”. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-l piardă?

După obiceiul pe care-l are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta. Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării – şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul.

Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului”. Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară.

„Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe”. Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul l-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său – şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră. Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume” (l Ioan 4, 4). Prin harul Său, Domnul va ucide, în clipa dezlegării, patima, şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată.

Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?” Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte”. Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul – iar nepăsători să nu se afle între voi.

Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică! Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

din “Predici la Triod”

Mai intai spre a arata cat de mare este iu­birea de oameni a Sa, cata indurare, cata bunatate a Domnului! Cel vandut plange pentru vanzator! El il plange inca si pentru ca sa-i dea prilej de a se lasa de vanzarea sa. Fiindca insa sufletul aceluia nu mai primea samanta mantuirii, fiind nesimtitor la indemnare si desteptare, de aceea, intunecandu-se de patima, s-a aruncat in prapastie, indelung-rabdarea si sfatuirea Domnului Sau nu i-au ajutat lui nimic. Si de aceea mai mult plangea Iisus, caci ve­dea ca Iuda, dupa o invatatura asa de mult repe­tata si dupa indesite sfatuiri, totusi s-a aruncat in bezna pierzarii.

Pentru acesta Domnul simtea com­patimire si plangea; si prin aceasta ne-a invatat mai cu seama pe aceia sa-i plangem, care fac rele, iara nu pe acei ce sufera relele. Asa, cel ce sufera nefiind vinovat, acela mai vartos este de fericit. Pen­tru aceea a zis Hristos: “Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerului” (Mt. 5, 10). Asadar, vedeti ce folos aduce suferinta relelor. Dar priviti si la pedeapsa celor ce fac rele. Dupa ce Pavel a vorbit despre facatorii de rele, zice: “Sfar­situl lor va fi dupa faptele lor” (II Cor. 11, 15); si in alt loc: “Mania lui Dumnezeu a sosit, in sfarsit, asu­pra lor” (II Tes. 2, 16). Asadar, vezi ca facatorii de rele mostenesc mania lui Dumnezeu.

Insa eu, iubitilor, nu va spun aceasta in zadar, ci pentru ca pe viitor sa nu va mai maniati pe cei ce va fac rau, ci mai vartos sa-i jeliti si sa-i plangeti; caci tocmai aceia ce va fac voua rau pe nedrept, sunt cei mai nenorociti. De aceea noi, dupa po­runca Domnului, sa ne rugam pentru dansii si sa cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pen­tru noi insine trebuie sa iertam pe cei ce ne jig­nesc, caci prin aceasta noi primim mai mult decat dam, cand lasam sa se porneasca mania noastra asupra aproapelui. Tu intrebi: in ce chip primesc eu mai mult decat dau ? Asculta cu luare aminte: cand tu ierti vrajmasului gresalele pe care le-a fa­cut el impotriva ta, ti se vor ierta si tie pacatele pe care le-ai savarsit impotriva lui Dumnezeu.

Acestea din urma sunt multe si abia de iertat, iara cele dintai sunt chiar usor de iertat. Pacatele tale impotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanti din Evan­ghelie; iara pacatele aproapelui impotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Daca tu iei aproapelui tau cei o suta de dinari, se vor ierta si tie cei zece mii de talanti.

Dar sa ne intoarcem iarasi la cuvantarea noastra despre crima Iudei si sa vedem cum Domnul nos­tru a fost vandut, insa, ca sa cunoastem bine tur­barea vanzatorului, nemultumirea ucenicului si ne­spusa bunatate a Domnului, sa ascultam povestirea Evanghelistului insusi. “Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mer­gand la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cu­vinte se pare ca sunt foarte lamurite si ca nu cu­prind nimic alta ceva decat ceea ce se arata la in­taia privire, insa, daca se cerceteaza cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multa materie de gan­dire si arata o bogatie, de cugetari adanci.

Mai intai trebuie sa socotim timpul. Evanghelis­tul nu zice simplu: “El s-a dus la Arhierei”, ci adau­ga: “Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul in­seamna mai amanuntit timpul ? Aceasta nu este in zadar. Mai inainte, adica, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru si varsase unsoarea cea pre­tioasa pe capul Lui. Ea a aratat multa credinta, mul­ta stima, multa supunere si daruire. Ea s-a lasat cu totul de viata ei cea de mai inainte si s-a facut mai buna si mai morala. Deci tocmai cand pacatoasa s-a indreptat, atunci ucenicul a vandut pe invata­torul sau. Atunci cand pacatoasa a varsat asupra Domnului vasul cu mir si a sters picioarele Lui cu parul sau, a aratat lui Hristos mare respect, prin mar­turisirea sa starpind toate pacatele sale, atunci uce­nicul, care a vazut toate acestea, s-a dus spre a sa­varsi vanzarea sa cea rusinoasa. Aceea s-a ridicat din bezna pacatului la cer; iar acesta, macar ca va­zuse mii de minuni si de semne si macar ca prim­ise nenumarate invataturi, totusi a cazut in bezna iadului.

In astfel de mare nenorocire arunca pe om usuratatea mintii lui si vointa cea razvratita. De aceea zice Pavel: “Cel ce crede ca sta neclintit, sa ia aminte, ca sa nu cada” (I Cor. 10, 12) Dar ar pu­tea cineva sa zica: daca Hristos a putut sa atraga la Sine pe pacatoasa, pentru ce n-a putut El sa atraga la Sine si pe ucenic ? Negresit, El putea sa-l atraga la Sine, dar n-a voit sa-l sileasca, ci a voit sa-i lase voia lui cea libera si sa nu-l tarasca la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: “Iuda s-a dus”, adica el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfatuit, ci de buna voie a intreprins acest pas, s-a grabit de buna voie la fapta cea de rusine, de nimic altceva impins la vanzarea Domnului Sau, fara numai de razvratirea lui cea launtrica.

Evanghelistul spune mai departe: “Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. si in aceste cuvinte zace o para nu mica. Adica de spun ca unul dintre cei alesi, care in toate zilele umblau cu Domnul si se invrednicisera de o mare incredere, unul dintre acestia L-a vandut. Aici tu vezi totodata o dovada de bunatate si de ingrijire indelung rabdatoare a Domnului, care pana in seara cea de pe urma a suferit si a indemnat la indreptare pe vanzatorul si talharul.

Ai vazut cum pacatoasa a dobandit harul, iara apostolul s-a dus in pierdere. De aceea, uita-te la pacatoasa si nu te indoi de iertare, dar uita-te si la prapastuirea apostolului si nu fii neingrijitor si nu te bizui; amandoua sunt pierzatoare! Inima noastra este foarte plecata spre pacat si vointa noastra este foarte schimbatoare; de aceea, noi trebuie sa ne asiguram si sa ne intarim din toate partile. “Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce socie­tate stimabila el a pierit si ce mare nenorocire este usuratatea mintii ?

Evanghelistul zice mai departe ca cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Asa il inseamna el mai intai, spre a-l deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfantului lacov cel tanar. Dar pentru ce il numeste el, dupa locul nasterii sale, “Iuda, cel zis Iscarioteanul” si pentru ce nu zice “Iuda vanzato­rul” ? El face aceasta pentru ca sa ne indemne a ne tine limba curata de vorbe de ocara si de aceea se stapaneste a-l numi “vanzatorul”. Sa ne invatam, deci, a nu vorbi rau despre nici unul dintre vrajma­sii nostri.

Daca Evanghelistul chiar impotriva van­zatorului Domnului nu intrebuinteaza nici un cuvant aspru, cum am putea noi sa aflam iertare cand hulim pe cei de aproape ai nostri? Ba inca noi bat­jocorim nu numai pe vrajmasii nostri, ci si pe cei ce sunt catre noi cu bune plecari. Va conjur, sa nu mai fie una ca aceasta ! Ascultati numai ce zice Apostolul Pavel: “Nici un cuvant putred sa nu iasa din gura voastra”. (Efes. 4, 29).

Iuda a zis catre Arhierei: “Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua ?”. Ce glas nelegiuit, ce cri­ma nebuna ! Noi, iubitilor, tremuram numai gan­dind la aceasta. Cum a putut o gura omeneasca sa vorbeasca astfel, o limba omeneasca sa se miste spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele sa nu intepeneasca si intelegerea sa nu se clinteasca ? Spune, Iudo, pentru ce ai vandut tu pe Domnul tau ? Aceasta a facut-o iubirea de argint, aceasta radacina a tuturor rautatilor, aceasta patima care in­tuneca sufletele noastre; ea face sa se uite chiar legile firii, rapind judecata cea sanatoasa si starpind toata amintirea de prietenie, de multumire s.a.; cand o data iubirea de argint orbeste ochii duhului nos­tru, atunci noi umblam cu totul in intuneric. Ca sa te convingi desavarsit despre aceasta, socoteste nu­mai cat de multe lucruri in sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitarii.

Indata ce ea a intrat in acest suflet, s-a uitat toata petrecerea cu Domnul, toata acea sfanta legatura si societate, insasi in­vatatura cea admirabila a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: “Ra­dacina tuturor rautatilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). “Ce-mi veti da mie, a zis Iuda, ca eu sa vi-L dau pe El voua ?”.

Iudo, tu tradai pe Cel ce prin cuvantul Sau tine impreuna toata lumea, vinzi pe Cel nesfarsit, pe Facatorul cerului si al paman­tului, inca si al nostru Facator? Dar spre a arata cum ca El de bunavoie s-a lasat a se vinde, asculta ce a facut Hristos. Tocmai in timpul tradarii, cand ei au iesit asupra Lui cu sabii si cu ciomege, cu fa­clii si cu felinare, El a zis catre dansii: “Pe cine cau­tati?”. Ei nu cunosteau pe cel ce voiau sa-l prinda. Asadar, impotriva vointei Lui cu atat mai putin ar fi putut fi El tradat, caci ei nici nu-L cunosteau, cu toate facliile si felinarele lor. Insa ei, indata ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras inspaimantati si au cazut la pamant. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui si, prin caderea lor, si-au aratat slabiciunea; dar Domnul insusi s-a predat prin Sine lor, zicand: “Eu sunt”.

Dupa ce Iuda a vandut pe Domnul si a savarsit crima sa cea turbata, a aruncat cei treizeci de ar­ginti si a zis: “Gresit-am. ca am vandut sange nevi­novat} (Mt. 27. 4). Mai inainte el zisese: “Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?”; iara acum, dupa ce a savarsit pacatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem ca, daca suntem usuratici de minte si nein­grijitori, nici o indemnare si sfatuire nu ne poate folosi la ceva; iara daca suntem ravnitori si priveghetori, putem iarasi a ne ridica chiar din caderea in pacat. Priveste numai: cand Domnul il sfatuia si voia a-l opri de la pravatul lui cel rau, el nu auzea si nu tinea seama de sfatuire. Acum insa, dupa fap­ta, cand nimeni nu-l sfatuia, acum s-a desteptat con­stiinta lui si, fara ca cineva sa-l indemne a aruncat cei treizeci de arginti la picioarele Arhiereilor.

Sa socotim acum si deosebirea intre Iuda si cei­lalti ucenici. Toate acestea ni le povesteste Evan­ghelistul cu de-amanuntul. El ne spune ca, atunci cand se facea tradarea, cand Iuda vindea pe Dom­nul, cand el incheia negotul cel rusinos si cauta pri­lej de a-L trada, pe atunci s-au apropiat ceilalti uce­nici de Domnul si L-au intrebat: “Unde voiesti sa gatim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi si pe celalalt! Acesta umbla dupa tradare, iara acela voia sa slujeasca Domnului. El incheia negustorie si voia sa ia bani pentru sangele rascumparatorului; iara ei se ocupau cu slujba Domnului.

Si el si ei vazusera aceleasi minuni si primisera aceeasi in­vatatura; de unde, deci, aceasta mare deosebire? Ea vine de la vointa. Vointa este pricina binelui si a raului. Ucenicii intrebau: “Unde voiesti sa gatim pasca”. Care pasca? Cea iudaica, care avea obarsia sa din Egipt, insa pentru ce tine Hristos aceasta pas­ca? Precum El in toate implinise legea, asa voia sa o pazeasca si in punctul acesta. De aceea a zis El si lui Ioan Botezatorul: “Se cade noua a implini toa­ta dreptatea” (Mt. 3, 15).

Asadar, ucenicii voiau a gati nu pasca noastra, ci cea iudaica, insa pasca noastra, cea noua, o gatea insusi Hristos, ba El insusi s-a facut Mielul pascal, prin sfanta Sa pati­ma Dar pentru ce se duce la patima ? Pentru a ne mantui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: “Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau Cel nascut din fe­meie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca sa nu poata ni­menea zice ca El a ridicat legea, pentru ca n-a pu­tut sa o pazeasca pentru greutatea si povara ei, de aceea El a implinit-o in toate punctele, iar apoi a desfiintat-o. Si pentru aceasta a tinut El si pasca. Iara pasca cea iudaica era o preinchipuire a celei crestinesti. Ca sa vezi aceasta, uita-te numai la asemanarea lor. Acolo este un miel si aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici insusi Stapa­nul vietii. Acolo este umbra, aici Adevarul. Soarele mantuirii a rasarit si umbra a disparut, Jertfa mielu­lui pascal al iudeilor nu era numai o preinchipuire a viitorului Miel pascal; care a patimit pe cruce.

Pe cand ucenicii mancau si beau, a luat Iisus painea cu sfintele si neintinatele Sale maini, a sa­varsit rugaciunea cea de multumire, a frant-o si a zis catre ucenici: “Luati si mancati; acesta este tru­pul Meu, care pentru voi se frange, spre iertarea pacatelor”. Si dupa aceea a luat paharul, 1-a dat si a zis: “Acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-28). Si Iu­da era de fata pe cand Domnul zicea toate acestea. Asadar, o, Iudo, acesta este sangele pe care tu 1-ai vandut pentru treizeci de arginti! Acesta este san­gele pe care tu nu demult asa de rusinos nu-l tar­guit cu fariseii cei necucernici!

Cat de mare este dragostea lui Hristos! Cat de mare este nerecunos­tinta Iudei! Domnul il hranea si sluga vindea pe Domnul. El il vindea pentru trezeci de arginti si Domnul isi varsa sangele Sau; inca si pentru van­zatorul Sau 1-a varsat, numai daca el ar fi voit sa se foloseasca de Dansul. Si Iuda era inca de fata la cina, pentru ca sa nu aiba nici o dezvinovatire, mai vartos pentru ca judecata sa vina asupra lui. Numai cel ce are constiinta curata sa se impartaseasca din Cina cea Sfanta; nici un Iuda necredincios, nici un inrautatit, nici unul care are otrava in inima sa, sa nu cuteze a se apropia de masa cea sfanta; caci Apostolul Pavel zice: “Oricare va manca painea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevred­nicie, vinovat va fi trupului si sangelui Domnului!” (I Cor. 11, 27), de care grea vinovatie sa ne pa­zeasca harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

Alte articole:

•   Denia celor 12 Evanghelii

•   Sfanta si marea zi de Joi

Cuvant al IPS Serafim (Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi Luxembourgului) – despre semnificaţiile duhovniceşti ale acestei fapte şi despre modul în care femeia păcătoasă ni se face dascăl de pocăinţă:

Sinaxarul din Sfânta şi Marea Miercuri ne spune că dumnezeieştii Părinţi au rânduit ca în această zi să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a turnat mir de mare preţ pe capul Domnului, întrucât acest lucru s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă şi pentru că mirul preînchipuia smirna şi aloe cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare. Mântuitorul Însuşi spune în Evanghelia de la Sfânta Liturghie “că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).

Care sunt semnificaţiile duhovniceşti ale faptei ei?

Orice om păcătos când ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatul simte nevoia să aducă o jertfă sau un dar lui Dumnezeu, fie ca mijloc de ispăşire, fie ca recunoştinţă pentru iertarea păcatelor. Desigur, jertfa supremă este jertfa de sine însuşi, atunci când Dumnezeu o cere, cum este cazul mucenicilor. Deşi ideea de jertfă se raportează în primul rând la Dumnezeu, ea are însă un înţeles mai larg, fiind adânc înscrisă în firea omenească. Jertfa defineşte chiar fiinţa noastră, care nu se împlineşte decât ca relaţie sau ca dar de sine pentru ceilalţi şi ca darul celorlalţi pentru mine. Fiecare om trăieşte cu adevărat numai în măsura în care reuşeşte să facă binele în jurul său, să ofere din bunurile sale, până la ofranda de sine pentru ceilalţi. Nevoia jertfei aduse lui Dumnezeu au simţit-o primii oameni după căderea lor în păcat şi alungarea din Rai. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de jertfele lui Cain şi Abel, de jertfele lui Iov, ale lui Avraam şi ale patriarhilor, apoi de jertfele permanente aduse la Templul din Ierusalim. Tot Vechiul Testament urmăreşte în fond aprofundarea conştiinţei nevoii de jertfă, atât sângeroasă (de animale), adusă lui Dumnezeu pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor, cât şi nesângeroasă, prin efortul respectării poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea faptelor bune ca expresie a iubirii de Dumnezeu şi de semeni.

Prin vărsarea sângelui Său pe cruce, Mântuitorul a desfiinţat jertfele sângeroase ale Vechiului Testament. Noul Testament este un Testament al jertfelor duhovniceşti, al milei (“milă voiesc, iar nu jertfă”), al păcii, al iertării, al iubirii… care nu sunt doar stări emoţionale, ci fapte concrete, ca cea a femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi. Iar jertfa Mântuitorului de pe cruce, din care ne împărtăşim la fiecare Sfântă Liturghie, prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului, se face în noi izvor de viaţă şi de putere, pentru ca şi noi să ne jertfim în modul cel mai concret pentru semenii noştri.

De ce s-au supărat ucenicii pe această femeie pentru fapta ei şi cum se explică atitudinea surprinzătoare a Mântuitorului Hristos?

La vremea aceea, ucenicii Domnului judecau încă “după trup”, nu aveau o gândire duhovnicească, pe care o vor câştiga numai după Înviere şi mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt peste ei, la Rusalii. Ei vedeau în fapta femeii păcătoase doar o risipă şi nu înţelegeau pocăinţa ei profundă care-i cerea să facă această jertfă, după cum nu vedeau nici semnificaţia ei profetică. Din păcate, această gândire “trupească”, utilitaristă, care ignoră gratuitatea, este astăzi foarte răspândită printre creştini, care nu mai ştiu să aprecieze gesturi asemănătoare, cu încărcătură profund duhovnicească. Mântuitorul nu numai că apreciază fapta femeii păcătoase când spune “lucru bun a făcut ea faţă de Mine”, ci îi descoperă şi semnificaţia profetică, spunând “a făcut-o spre îngroparea Mea”, iar pe ucenicii care se gândeau mai mult la cele pământeşti (chiar dacă era vorba de săraci), într-un moment atât de important din viaţa Mântuitorului lumii, îi asigură: “Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”. Desigur este vorba aici de prezenţa Lui în trup, care se va încheia cu moartea de bunăvoie pe cruce, şi nu de prezenţa Lui duhovnicească. Pentru că, duhovniceşte, Mântuitorul este cu cei ce cred în El în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Cum ne poate ajuta înţelegerea semnificaţiilor faptei ei în viaţa noastră duhovnicească şi cum poate fi aplicat modelul pe care ni-l oferă femeia păcătoasă în contextul social actual, aflat de multe ori sub semnul materialismului şi al utilitarismului?

Fapta femeii păcătoase care exprimă pocăinţa ei profundă şi în acelaşi timp iubirea fără limite faţă de Hristos, în care ea a descoperit pe Dumnezeu Care iartă păcatele, cum n-au descoperit încă, la vremea aceea, ucenicii înşişi, are o semnificaţie permanentă. Mântuitorul Însuşi o spune: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute astfel de gesturi de pocăinţă şi iubire. Desigur, Dumnezeu nu aşteaptă de la toţi care se pocăiesc de păcatele lor şi-L iubesc din toată inima jertfe materiale, ca “mirul de mare preţ” al femeii păcătoase. Important este ca atunci când posedăm bunuri materiale să nu ne lipim inima de ele, ci să fim gata oricând să oferim o parte din ele. Să oferim din bunurile noastre lui Dumnezeu, ajutând la ridicarea unei biserici sau la împodobirea ei şi să oferim semenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Căci iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu pot fi separate.

Important este deci să nu ne lăsăm stăpâniţi de duhul veacului, adică al egoismului, al materialismului şi utilitarismului, care ne închid orizontul veşniciei şi ne limitează la lumea aceasta, care nu are nici un sens dacă nu-i deschisă spre Dumnezeu. Iar Dumnezeu este înainte de toate prezent în inima noastră şi în semenii noştri. “Mirul de mare preţ”, în sens duhovnicesc, este tocmai inima noastră pe care trebuie s-o predăm lui Dumnezeu şi prin El semenilor. Mirul femeii păcătoase, respectiv darurile noastre aduse lui Dumnezeu sau oferite semenilor sunt doar expresia inimii pline de iubire care se oferă pe sine însăşi odată cu darul. Căci un dar care nu este însoţit de iubire nu are nici o valoare. Evanghelia de astăzi ne învaţă de asemenea să ne ferim de judecata ucenicilor care n-au înţeles gestul de pocăinţă al femeii păcătoase. Se întâmplă adeseori ca şi noi să judecăm fapte pe care nu le înţelegem în profunzimea lor. De pildă, nu înţelegem cum se întorc unii oameni la pocăinţă, schimbându-şi radical viaţa, sau cum se angajează unii credincioşi la jertfe (post, rugăciune sau oferirea a tot ce au săracilor…) care depăşesc ceea ce noi numim normalul, adică gândirea care nu este transformată de Dumnezeu.

Prin exemplul femeii păcătoase pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte suntem chemaţi şi noi la pocăinţă, mai cu seamă în aceste zile în care Mântuitorul Hristos a suferit cu deosebire pentru păcatele noastre. Ştim că viaţa creştină este o permanentă actualizare a vieţii Mântuitorului în viaţa noastră de zi cu zi. Nu ne putem bucura de Învierea Domnului dacă nu-L însoţim şi noi – prin post şi rugăciune, ca şi prin pocăinţă exprimată în fapte bune, ca şi fapta femeii păcătoase – pe drumul pătimirii Sale.

Sursa: ziarullumina.ro

* * *

Sfantul Ioan Gura de Aur despre pomenirea femeii celei păcătoase care a uns cu mir pe Domnul in Sfânta şi Marea Miercuri

Femeia păcătoasă nu s-a apropiat de Iisus decât după ce alte femei au încurajat-o prin exemplul lor, ca samarineanca, cananeianca, cea cu pierdere de sânge şi multe altele. Conştiinţa sa, remuşcarea păcatelor sale au reţinut-o totdeauna. Ea nu este vindecată chiar în public: ea primeşte acest har în mod particular şi în taina unei case.

Toate aceste femei de mai înainte n-au mers să-l afle pe Iisus Hristos decât pentru vindecarea trupului. Aceasta singură vine să-l afle în această casă, pentru a-i face mai multă cinste lui şi pentru a obţine de la el vindecarea sufletului său. Căci ea n-avea nici o boală trupească şi este ceea ce face să se admire zelul ei către Iisus Hristos în aceste onoruri care i le face lui, nu ca de un om simplu – unui om simplu nu i-ar fi şters picioarele cu părul capului ei -, ci de cineva mai mare decât un om. De aceea, mădularul care era mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l-a pus la picioarele lui Hristos.

„Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.” (Matei 26, 8-13)

Dar de unde le-a venit ucenicilor gândul acela?

Auziseră pe Dascălul lor zicând: „Milă voiesc, şi nu jertfă” şi învinuindu-i pe iudei că au lăsat în părăsire poruncile cele mai grele: judecata, mila şi credinţa, dar lor vorbindu-le multe pe Munte despre milostenie. Din pricina acestora ucenicii se socoteau în ei înşişi şi gândeau că dacă arderile de tot nu-i sunt pe plac şi nici slujirea legii vechi, cu atât mai mult ungerea cu mir. Ucenicii aşa gândeau; dar El, văzând cugetul femeii, o lasă să toarne mir pe El. Mare era evlavia femeii şi negrăită râvna!

De aceea Hristos, făcând mare pogorământ, i-a îngăduit să-i toarne mirul pe capul Lui. Dacă nu S-a ferit să Se facă om, să fie purtat în pântece, să fie hrănit cu lapte, pentru ce te minunezi că n-a oprit-o să-L ungă cu mir? După cum Tatăl a suferit mirosul şi fumul jertfelor, tot aşa şi Hristos, precum am spus mai înainte, a primit gândul cu care femeia păcătoasă i-a adus mirul. Iacov a uns cu untdelemn stâlpul în cinstea lui Dumnezeu; la jertfe se aducea untdelemn, iar preoţii se ungeau cu mir. Ucenicii, însă, pentru că nu-i cunoşteau gândul, au ţinut-o de rău fără temei; iar prin vina pe care i-o aduceau au arătat dărnicia femeii.

Spunând că s-ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari, au arătat cât a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare i-a fost mărinimia sufletului ei. De aceea îi şi ţine Hristos de rău pe ucenici zicându-le;

„Pentru ce faceţi supărare femeii?”

Şi adaugă şi pricina, voind să le aducă aminte iarăşi de patimile Sale, că spune:

„Spre îngroparea Mea a făcut-o”

şi încă o altă pricină:

„Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” şi:

„Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va vorbi şi de ce a făcut ea”.

Ai văzut că prezice iarăşi că vor ieşi să propovăduiască neamurilor? Îi mângâie de durerea pricinuită de moartea Lui, arătându-le că după răstignire puterea Lui va străluci atât de mult, încât predica Evangheliei se va răspândi peste tot pământul. Cine-i oare atât de ticălos încât să se împotrivească unui atât de mare adevăr? Şi iată, ceea ce a zis s-a făcut! În orice loc de pe faţa pământului te-ai duce vei auzi de fapta acestei femei. Şi doar nici nu era o persoană de înalt rang, nici n-a avut mulţi martori când a făcut fapta aceasta, nici n-a săvârşit-o în adunare de lume ci în casă, – în casa unui lepros – de faţă fiind numai ucenicii.

Cine a făcut să se răspândească şi să i se ducă vestea pe faţa întregului pământ? Cine? Puterea Celui Ce a spus aceste cuvinte! Faptele strălucite ale nenumăraţilor împăraţi şi generali sunt date uitării, chiar dacă statuile lor mai sunt încă printre noi. Nu mai sunt cunoscuţi nici din auzite, nici după nume, deşi au întemeiat oraşe, au înălţat ziduri împrejurul lor, au câştigat bătălii, au biruit în războaie, au robit popoare multe, au dat legi şi au ridicat statui! Dar toţi cei de pe faţa pământului cântă şi vorbesc de o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai 12 bărbaţi, iar pomenirea faptei ei nu s-a vestejit, deşi a trecut atât amar de vreme. Perşi şi indieni, sciţi şi traci, sarmaţi şi mauri şi locuitorii insulelor britanice trâmbiţează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea, de o femeie păcătoasă.

Mare e iubirea de oameni a Stăpânului! Îngăduie unei păcătoase să-i sărute picioarele, să verse mir pe ele, să I le şteargă cu părul capului ei! Da, Domnul îngăduie toate acestea şi ţine de rău pe cei care o certau. Că nici nu se cădea să fie nesocotită femeia când arătase atât de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la aceea că ucenicii ajunseseră tare râvnitori pentru milostenie.

Dar pentru ce n-a spus numai atât că a făcut o faptă bună, ci mai întâi a spus: „De ce faceţi supărare femeii?”

Ca să-i înveţe pe ucenici să nu ceară de la început oamenilor mai slabi în credinţă cele mai mari fapte. De aceea nici nu judecă în ea însăşi fapta săvârşită de femeie, ci în legătură cu starea ei sufletească.

Dacă Domnul ar fi vrut să facă o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeşte de ea ca să afli că pentru ea a spus aceste cuvinte, ca să nu înăbuşe credinţa ei ce odrăslise, ci să o întărească mai mult. Le grăieşte aşa ucenicilor ca să lăudăm şi să încălzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o faptă bună, chiar dacă fapta lui nu-i desăvârşit de bună şi să nu-i cerem aceluia de la început să fie cu totul desăvârşit. Că Însuşi Domnul voia, mai cu seamă aceasta se vede de acolo că El, Care nu avea unde să-Şi plece capul, a poruncit ucenicilor să aibă pungă. Dar acum nu era timpul să îndrepte ce se făcuse, ci să laude o faptă bună. După cum dacă cineva L-ar fi întrebat înainte de a fi făcut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grăit aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceasta, Hristos a urmărit un singur lucru, ca ea să nu se simtă stânjenită din pricina mustrării ucenicilor, ci să plece mai bună, ajungând mai plină de râvnă, datorită blândeţii Lui.

După ce a vărsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreu rost mustrarea.

Şi tu, dar, dacă vezi pe cineva că face nişte sfinte vase şi că le aduce la biserică sau dacă vezi pe un om că împodobeşte zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci să vândă sau să strice ce-a făcut, că să nu-i înăbuşi râvna; dar dacă te întreabă înainte de a face, porunceşte să dea săracilor banii ce vrea să-i cheltuiască; pentru că şi Hristos tot aşa a făcut, ca să nu-i strice inima femeii, şi tot ce-a spus, spre mângâierea ei a spus-o.

Sf. Ioan Gura de Aur

sursa: ortodox.md

* * *

Predica la Sfanta si Marea zi de Miercuri (Par. Petroniu Tanase)

Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.

Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – ucenicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in starea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.

Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta credinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea: “Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.
Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducand cu mare cainta lacrimi si mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.

“Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau: “Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege; aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…“.

Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihoavnei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului: “Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila“.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea: “Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.

La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.

Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o neatentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.

Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Si Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi “s-a izbavit de puterea rautatilor“ si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.

Miercurea cea Mare este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi: “Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…“.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iudeu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Biserica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de darurile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Parintele Petroniu Tanase

sursa: crestinortodox.ro