Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a planului providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată pentru totdeauna prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Eresul este însă deformarea sfintelor dogme, hulă împotriva adevărului. După cuvintele cunoscutului nevoitor de odinioară, Avva Agaton, eresul este „înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se rupe (se desparte) de Cel viu, adevăratul Dumnezeu, şi se alipeşte diavolului şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja nu mai este cu Dumnezeu, de la Care ar putea să ceară iertarea greşelilor sale, ci în toate privinţele e pierdut.” Stricătorii adevăratei credinţe s-au abătut de la drumul mântuirii şi au pierdut milioane de suflete de oameni. Pentru aceasta, nu altceva, ci dragostea către adevărul dumnezeiesc şi iubirea către aproapele sunt pricina urii eresului şi a osândirii lui în mod categoric.

Iată de ce Domnul nostru Iisus Hristos, ocrotind pe credincioşii lui ucenici de stricătorii credinţei, i-a avertizat: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Mt. 24, 4-5). Nu mergeţi după ei (Luca 21, 8). Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15).

El, Bunul, dar şi întru tot Dreptul, a numit pe învăţătorii cei mincinoşi lupi răpitori, pui de viperă (Mt. 12, 34) şi a sfătuit pe ucenicii săi să se păzească de aluatul fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 6), adică de învăţătura fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 12). Mântuitorul neîncetat a demascat pe toţi stricătorii adevărului şi, în acest fel, a ocrotit de molima învăţăturilor lor pe mărturisitorii adevăratei credinţe întru El. În toate acestea, Mântuitorul nostru a arătat cât de importantă este unitatea de gândire a credincioşilor, strânşi în staulul adevărului (Ioan 17, 9, 11, 20). Ca toţi să fie una! (Ioan 17, 21) – aşa S-a rugat Iisus Hristos în rugăciunea Sa Arhierească. Ca toţi să fie una, dar una întru Adevăr, ci nu întru greşeală!

El nu a îngăduit ca în acest adevăr dumnezeiesc să se amestece minciuna, pentru că minciuna şi credinţa greşită – aceşti copii ai diavolului – dezbină. Pe iudeii care nu credeau întru El, El i-a numit copii ai diavolului, şi chiar pe diavol – tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Pentru aceasta, cu sabia de foc a adevărului, Domnul a tăiat şi a azvârlit orice putreziciune cât mai departe de învăţătura Sa sănătoasă şi mântuitoare. În această idee Hristos a spus cunoscutele cuvinte: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ, vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei” (Luca 12, 51-53). Şi această despărţire se impune pentru a nu se amesteca Adevărul cu minciuna, căci adevărul este mântuitor numai când este despărţit de rătăcire.

La rândul lor, Sfinţii Apostoli au urmat exemplul Mântuitorului Iisus Hristos. În ciuda faptului că ei cunoşteau marea valoare a dragostei, au fost foarte aspri cu călcătorii dreptăţii şi cu ereticii fanatici, numindu-i fiii diavolului (Fapte 13,10), câini şi lucrători răi (Filip. 3, 2), oprind pe creştini să-i primească în casele lor şi chiar să le dea bineţe (2 Ioan 1, 10-11) şi îmbrăcându-i cu toată ascultarea:„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema”(Galateni 1, 9). Noi trebuie să ne aducem aminte că sunt învăţături şi descoperiri la care Cuvântul lui Dumnezeu opreşte să se creadă (Apoc. 2, 15). Sunt comunităţi religioase pe care, chiar Dumnezeu, dintru început, le-a numit ca fiind adunări ale satanei (Apoc. 2, 9).

Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori.

Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

În viata Sfântului Petru Mitropolit al Kievului se povesteşte că el se evidenţia prin marea dragoste către vrăjmaşii săi. Odată, de pildă, el cu mărinimie de suflet l-a iertat întru totul pe răul său vrăjmaş, episcopul Andrei de Tver, care a dorit să-l dea jos de pe scaunul arhieresc, clevetindu-l şi născocind diferite calomnii împotriva lui. La judecata organizată în scopul stabilirii vinei Prea Sfinţitului, a ieşit la iveală nu numai nevinovăţia sa, dar şi răutatea şi viclenia episcopului Andrei. Sfântul Petru putea să ceară pedepsirea clevetitorului, dar, în loc să se răzbune, el l-a iertat. Însă, când împotriva lui, mai târziu, s-a ridicat un eretic, târând cu pierzătoarea sa învăţătură pe credincioşi, Sfântul Petru nu a pregetat să se ridice împotriva vrăjmaşului dreptei credinţe şi să-l blesteme şi, astfel, ereticul a pierit.

Foarte caracteristică şi de adâncă învăţătură în fineţea ei, în despărţirea osândirii îngăduite şi neîngăduite, este următoarea povestire:

Un pustnic a văzut pe un oarecare frate păcătuind şi a început să plângă. „Vai mie! – zicea el -, fratele meu greşeşte astăzi, iar mâine voi greşi eu!” După aceasta, întorcându-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greşeală va cădea de faţă cu tine vreun frate şi cât de grea ar fi ea, să nu-l osândeşti, ci trebuie să fii încredinţat că tu greşeşti mai mult decât el, chiar dacă el ar fi mirean. Abatere de la această pravilă poţi să faci doar când se întâmplă să auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo erezie.”

Sfânta Biserică Ortodoxă a făcut, în Sfintele Sinoade a toată lumea, tocmai acest lucru – a osândit eresurile cele hulitoare de Dumnezeu şi a păzit mai dinainte pe copiii săi de influenţa lor pierzătoare. Această osândire a exprimat-o în pronunţarea anatemei (despărţirea de biserică) împotriva acelora care nu s-au pocăit de eresul lor. Cu aceasta, Biserica a săvârşit un măreţ şi plăcut act – a păzit până astăzi în curăţia ei dreapta credinţă dată nouă de către Domnul nostru Iisus Hristos şi de către Sfinţii Apostoli.

De aici este limpede că vorbele lui Hristos “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi!” nu înseamnă să admitem stricarea dreptei noastre credinţe de către eretici. Aceste cuvinte ne îndeamnă să nu osândim pe aproapele nostru pentru păcatele şi slăbiciunile lui fireşti.

Toate acestea ar fi fost foarte limpezi pentru ucenicii lui Hristos dacă n-ar fi existat un perfid şi viclean ce se ascunde sub pojghiţa evenimentelor, potrivnic adevărului dumnezeiesc – diavolul. El a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume, făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui este îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Trebuie să recunoaştem că succesele sale în privinţa aceasta sunt foarte însemnate. Lumea aşa de mult s-a deprins cu unele păcate, încât aproape i se par că nu sunt virtuţi, şi aşa s-a îndepărtat de unele adevăruri ale revelaţiei dumnezeieşti, încât le priveşte ca rătăciri.

Să privim, din acest punct de vedere, obiectul cercetării noastre – osândirea aproapelui. Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Nu aţi întâlnit oameni care socoteau osândirea viciilor şi păcatelor lumeşti ca pe ceva de laudă? Ei spun că, osândind pe alţii, arată râvnă pentru bine, se luptă împotriva viciului şi demască păcatul. Astfel, când cu răutate critică pe alţii pentru slăbiciunile lor omeneşti, lucru pe care îl fac, de obicei, când cei osândiţi nu sunt de faţă, ei se laudă în faţa celor ce-i ascultă cu aparenta lor „iubire de adevăr” şi „râvnă pentru bine”. Călcând porunca limpede şi categorică a lui Hristos: nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi, ei gândesc că împlinesc o anume datorie sfântă şi că aduc slujire lui Dumnezeu (Ioan 16, 2). În realitate, ei au fost înşelaţi de către cel rău, săvârşesc întunecata lui voie şi înmulţesc, prin osândire, păcatele în lume, păgubindu-se pe ei înşişi, smintind pe cei ce îi ascultă şi învrăjbind pe cei osândiţi de ei. Si, cu acestea, se împlinesc planurile satanei de răspândire a răului în lume.

Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare. Prin crearea a tot mai multe şi mai multe eresuri şi secte, ei despart pe creştini, semănând neghina rătăcirii printre sămânţa cea bună a adevărului, despărţind credincioşii de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, lipsindu-i de harul mântuirii.

Satana a reuşit mult în această privinţă. Printre creştinii moderni, el sădeşte convingerea că adevărata biserică, întemeiată de Iisus Hristos, nu mai există – gând, se înţelege de la sine, şi neadevărat, şi pierzător, pentru că distruge credinţa în făgăduinţa Mântuitorului, Care spune că Biserica întemeiată de El nu va fi biruită nici de porţile iadului (Matei 16, 18) şi va rămâne stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15) până la sfârşitul veacurilor.

Mai apoi, puterea întunericului ne inspiră că, nemaifiind deja biserica cea adevărată, există numai ramuri din ea, gând la fel de neadevărat, pentru că nu pot să existe ramuri fără trunchi. Si, mai departe, cel rău inspiră că de acum încolo, prin unirea diferitelor confesiuni creştine, se va forma noua biserică a dragostei. Dar scopul ei secret este să îngroape în această nouă biserică Adevărul şi, împreună cu el, şi dragostea, pentru că nu poate dragostea să înflorească pe terenul neadevărului şi al rătăcirii.

Aceste rezultate triste ale necredinţei împotriva sfintei şi dreptei noastre credinţe sunt o urmare a influentelor moderne, care susţin că nu trebuie să osândim eresurile. Încercaţi, în mijlocul unei astfel de societăţi contemporane, să vă apăraţi ideea că Iisus Hristos a întemeiat nu mai multe biserici, ci numai una, că nu toate confesiunile existente astăzi prin certurile ivite între ele sunt credincioase revelaţiei adevărului dumnezeiesc, că trebuie să fie o biserică adevărată, pentru că este adevărată şi neschimbată făgăduinţa lui Hristos de întemeiere a bisericii nebiruite.

Încercaţi să arătaţi că unitatea bisericii ortodoxe răspunde condiţiei de biserica cea adevărată a lui Hristos, pentru că a păzit nealterată credinţa transmisă nouă de Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli, pentru că a păstrat neîntrerupt continuitatea apostolică şi pentru că transmite în deplinătate, prin Sfintele Taine, harul dumnezeiesc care este necesar mântuirii noastre.

Încercaţi să spuneţi că alte confesiuni s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin eliminarea unor adevăruri esenţiale ori prin adăugarea de învăţături născocite de oameni. Încercaţi să apăraţi în acest fel, în zilele noastre, Sfânta Ortodoxie, aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi vă veţi confrunta ori cu o deplină neînţelegere din partea multora, ori cu o furtună de riposte. Veţi auzi, de exemplu, următoarele cuvinte: „Oare Tolstoi, îndepărtat de Biserica Ortodoxă, nu e un bun creştin? Oare Dănov [1], care ne învaţă să nu omorâm animale, nu este un profesor înţelept? Oare printre adventişti, teozofi, penticostali şi alţi sectanţi, nu sunt oameni minunaţi? Nu osândiţi eresurile! Nu avem dreptul să osândim”…

Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.

Prin acest mijloc, în întunecatele scopuri ale satanei se realizează două câştiguri: prin chemarea de a nu osândi eresurile, molima lor se întinde, spre pierzarea multora, iar prin încurajarea criticării şi osândirii neputinţelor aproapelui, când el nu este de faţă, se încolţesc bârfele, pârele, răutăţile, ura, bănuielile, jignirile, dezbinările, duşmăniile şi multe alte asemenea rele, spre pieirea multora.

Creştinul înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde nu trebuie să facă aceasta.

Arhimandrit Serafim Alexiev

“Cea mai scurtă cale către rai; nu judeca şi nu vei fi judecat”

[1] – Iniţiator al unei mişcări pseudoreligioase în Occident şi a cărui învăţătură este o sinteză de orientalism, teozofie, creştinism etc. De origine bulgară, a trăit în sec. al XX-lea (n. tr.).

sursa: traditiaortodoxa.wordpress.com

Dintre ereziile moderne se pot enumera:

– tehnici de vindecare energetica, bioterapie, bioenergie, acupunctura, lucrul cu cristalele
– yoga, tehnici de meditatie orientala, zen (new-age)
– reiki, radiestezie, tehnica radianta
– parapsihologie, spiritism, divinatie, diferite alte forme de ocultism, teosofie, antroposofie

Ce este EREZIA?

• Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, de la sfintele dogmele ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

• Credinţa conform careia mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu e nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

• Credinţa că e suficient sa fii creştin, religios, credincios, mistic, spiritual etc., fără a fi ortodox ca să te poţi mîntui.

• Credinţa şi mărturisirea faptului că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste revoluţionare şi religioase).

• Credinţa şi afirmarea ideii că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii şi nu însuşi Dumnezeu-Cuvîntul.

(Sf. Ignatie Briancianinov)

Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor,
Si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.

(2 Timotei 4:3,4)

Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire;. Si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregatita, nu zaboveste si pierzarea lor nu dormiteaza.

(2 Petru 2:1-3)

Duhul graieste lamurit ca, în vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.

(1 Timotei 4:1, 2)

Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.

(Corinteni 11:13-15)

Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi.

(2 Timotei 3:13)

Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filozofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos.

(Coloseni 2:8)

Elemente comune ale ereziilor moderne:

1. Limbaj si expresii asemanatoare – chiar si numai in functie de acest criteriu, al anumitor termeni utilizati, o invatatura sau afirmatie care are ca baza acest gen de erezie poate fi sesizata, intrucat nu doar conceptiile sunt asemanatoare, ci si modul prin care ele se exprima:

Termenii frecvent utilizati in ereziile moderne:

2. Sincretism religios – un amestec ce imbina practici si doctrine ale mai multor credinte: budism, deism, politeism, panteism, animism si chiar din crestinism. Se preiau in special elemente din spiritualitatea orientala.

3. Conceptia iadului – Ideea principala este aceea conform careia nu exista pedeapsa iadului vesnic, ci doar etape de evolutie. Se considera ca dupa moarte sufletele si-ar gasi locul potrivit nivelului sau evolutiv si isi vor plati datoriile karmice la o noua intrupare. Avem aici de-a face cu o inselare a diavolului, pentru a adormi constiinta individului, ca acesta sa nu se mai teama de moarte si de ceea ce urmeaza sa il astepte dincolo. Insa adevarul este ca dupa moarte, oricine va fi gasit necurat va fi aruncat intunericul din afara, dupa cum este scris in Sfanta Scriptura.

Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu.
(Epistola I Corinteni 1:9-10)

4. Perspectiva eshatologica – atat cea particulara cat si cea generala.

Cea particulara, legata de sfarsitul vietii pamantesti si viata sufletului dupa moarte: se sustine teoria karmei si reincarnarii, cu mici diferente, unele adaptate la spiritualitatea crestina, conform carora sufletul are parte de Judecata particulara dupa moarte, avand posibilitatea reintruparii atunci cand se intrunesc conditiile necesare ca acesta sa evolueze.

Cea generala, legata de sfarsitul lumii – Conceptia milenarista. Majoritatea acestor miscari, in special cele din tarile cu religie majoritar crestina, sustin conceptia milenarista, a celor 1000 de ani pace, care urmeaza sa vina, timp in care oamenii vor putea trai in pace pana la Judecata finala. Aceasta perioada de pace se atribuie asa-zisei Ere a Varsatorului, numita si epoca de aur a umanitatii, a “armoniei universale”, desi nimeni nu stie cand va incepe. Se presupune ca va aduce o epoca de “mari infloriri” si in domeniul tehnic si stiintific, dar mai ales pe plan spiritual, o noua era, in care oamenii vor dobandi puteri supranaturale si intreaga omenire va face un salt spiritual spectaculos, dupa ce va trece printr-o “stare de vibratie” foarte inalta careia ii vor rezista doar cei mai avansati spiritual si care va tria omenirea… (desi in Sfanta Scriptura nu se mentioneza nimic despre aceasta). Este o conceptie promovata de curentul new-age, care este si sursa de inspiratie pentru acest tip de ‘profetii’.

In ultimul timp au loc o serie de “semne” si “minuni” inselatoare, ce nu fac decat sa preceada si sa prefigureze minunile inselatoare din timpul lui Antihrist. O dovada este si faptul ca acestea se situeaza sub auspiciile unei spiritualitati de tip ecumenist-sincretist, ce promoveaza un fals iubirism, o conceptie mincinoasa dar ambalata frumos pentru urechile multimilor, un misticism ce va fi promovat de falsul mesia mult asteptat, cel care va ingloba toate religiile intr-una singura, intru asa-zisa infratire sprituala, nimic altceva decat marea apostazie profetita de Sfinti.

„Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea.”
(II Tesalonicieni. 2, 9-12)

5. A doua venire a lui Mesia in trup omenesc (si nu in slava cum este profetit in Sfintele Evanghelii) – se considera ca Mesia va imparati in trup omenesc pe Pamant aducand pacea si bunastarea, asa cum cred si cei din secta Martorilor lui Iehova. In realitate, aceasta asa-zisa noua era a Varsatorului prefateaza domnia lui Antihrist, personajul miraculos care potrivit Scripturii, isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor pentru a insela intreaga umanitate. Asadar, Mesia pamantean nu va fi altul decat Antihrist, a carui imparatie va fi una lumeasca pentru o perioada de timp limitata. Caci Mantuitorul ne-a spus ca va veni pe norii Cerului si atunci va fi ca sa judece, nu ca sa ofere o viata pamanteasca mai buna pentru oameni.

6. Conceptia karmei si reincarnarii preluata din hinduism si budism

7. Practica initierii si impartirea in diferite trepte sau grade de cunoastere (ca si in masonerie, de altfel)

8. Contactul cu lumea nevazuta – comunicarea cu diverse entitati/spirite din “astral” pe diverse cai (mental, vizual, auditiv) / channeling

9. Practica terapeutica sub diferite forme

10. Acces la informatii din banca de date “Akasa” (din trecut, prezent, viitor), sau ceea ce altii o numesc simplu: ghicitorie

11. Cultivarea anumitor infranari, in special cele legate de hrana, promovarea vegetarianismului, a posturilor negre chiar. Unii fac si acte de caritate, fapte bune, care au ca efect sporirea increderii ca invatatura sau scoala respectiva este benefica si placuta lui Dumnezeu

12. Le este inoculat simtul datoriei, fata de practica invatata si fata de misiunea “inalta” la care sunt chemati si pentru care li s-au acordat aceste daruri/puteri speciale – majoritatea cad in pacatul madriei (care se vadeste in anumite situatii in spatele falsei smerenii, in special prin siguranta in ei insisi, in puterile lor si a practicilor urmate), li se induce ideea ca ar fi speciali, deosebiti de ceilalti, ceea ce nu face decat sa le hraneasca mandria.

13. Taxe anuale insemnate

14. Ascultarea de maestru sau indrumator pe care discipolii il sustin orbeste ajungand chiar sa il idolatrizeaze, considerandu-l infailibil, plin de virtuti, sfant sau uneori mai mult de atat (mesia) dupa cum insasi acesta se declara a fi.

* * *

Multe dintre aceste erezii au preluat conceptii ale unor miscari cum ar fi societatea teosofica ale carei baze au fost puse de Helena Blavatsky inca de prin anul 1830, si miscarea spiritista aparuta la mijlocul sec.19.

Din pacate, scolile si societatile oculte, au influentat conceptia despre spiritualitate a multor persoane care au cazut in capcana acestor inselari, imbratisand fara discernamant acest tip de cunoastere. Aceasta si datorita imbinarii elementelor din spiritism, teosofie, spiritualitate orientala, cu practici si invataturi crestine, fapt de natura sa induca in eroare pe crestinii mai putin cunoscatori al dogmei crestine (ortodoxe). Din aceasta amestecatura a rezultat o conceptie “in pas cu timpurile” despre religie si spiritualitate, ortodoxia fiind considerata in multe dintre aspectele ei “invechita”, “retrograda” si “anti-progresista”.

Acestia nu realizeaza faptul ca Adevarul este unul singur, nu se invecheste niciodata, ramane acelasi indiferent de moda vremii, nu are nevoie de adaptare sau de modernizare. Adevarul este Hristos, si adevarata invatatura este cea lasata de El. Sfintii Parinti din primele secole, inspirati de Duhul Sfant, in cadrul celor sapte sinoade ecumenice, au alcatuit Sfintele Canoane, prin care se interzic aceste practici (norme ce trebuie respectate pentru a nu cadea in tot felul de rataciri), iar acest lucru nu s-a schimbat. Doar omul, prin pacatele sale, prin pervertirea valorilor sale, o data cu timpul, se indeparteaza de Adevar si cauta sa il schimbe dupa bunul plac pentru a-si motiva caderile, luand drept pretext schimbarile si evolutia [in fapt involutia spirituala] a societatii, ca pe o necesitate de a se “moderniza” si de a “evolua” inclusiv pe plan spiritual, religios.

Prin aderarea la aceste miscari spirituale, adeptii se debaraseaza de invataturile Bisericii, sau aleg doar ce le convine si ce nu contrazice invatatura (ezoterica) primita, care este mult mai tentanta, intrucat pare ca le ofera rapid si fara efort diverse capacitati. Este insa o invatatura eretica, care duce la pierderea si nu la mantuirea sufletului. La ce bun sa stim informatii ascunse oamenilor de rand (false de multe ori) si sa avem extrasensibilitati, daca aceasta nu ne aduce mantuirea? Si demonii au cunoastere (caci tot ei sunt cei care inspira si indemna pe oameni sa aibe astfel de preocupari interzise in Vechiul Testament) dar cunoasterea nu ii ajuta la mantuire.

Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?
(Matei 16:26)

Cu ce este mai buna aceasta invatatura ezoterica decat invatatura lasata noua de insasi Fiul lui Dumnezeu prin sfintii Sai Apostoli? Oare nu stia Mantuitorul neamului omenesc de ce avem nevoie ca sa ne mantuim? Pentru ce sa cautam alte cai spirituale, cand Hristos este Calea, Adevarul si Viata? Sa pretinzi, asa cum fac intemeietorii numeroaselor scoli de spiritualitate, ca invatatura lasata noua Hristos nu este suficienta, si ca mai exista si o alta, mai inalta chiar, la care au acces doar cei initiati de ei, este nu doar o ingamfare fara masura, dar si o mare inselare. Tot ce are omul nevoie pentru mantuirea lui se gaseste concentrat in poruncile lasate noua de Hristos prin Sfintii Sai Apostoli (Sfintii Apostoli si Parinti prin discernamantul datorat sfinteniei lor, ne-au explicat pe intelesul nostru sensul dumnezeiestilor cuvinte). Cine crede ca are nevoie (si) de un alt gen de invatatura ce nu se gaseste in cadrul Bisericii, acela nu pretuieste cu adevarat pe Hristos care ne-a spus sa nu avem alti invatatori (care sa predice alt gen de invatatura).

* * *

Invatatura si practica ezoterica au existat din cele mai vechi timpuri, insa fiind sub influenta duhurilor necurate a fost interzisa de Dumnezeu omenilor inca din vremea Vechiului Testament prin vocea proorocilor Sai:

10. Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator,
11. Nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii.
12. Caci uraciune este inaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta.
13. Iar tu fii fara prihana inaintea Domnului Dumnezeului tau;
14. Caci popoarele acestea, pe care le izgonesti tu, asculta de ghicitori si de prevestitori, iar tie nu-ti ingaduie aceasta Domnul Dumnezeul tau.
(Deuteronom cap.18)

Invatatura oculta (ezoterica) cuprinde un ansamblu de concepții și practici care proclama existenta fortelor supranaturale misterioase cu care pretinsii initiati in ezoterism ar putea comunica, fiind accesibile doar acestora. Ocultistii sustin ca prin initiere pot da celorlalti puteri de a patrunde si a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor.

Ce este initierea?

René Guénon in tratatul sau despre initiere scrie: „[…] iniţierea constă în mod esenţial în transmiterea unei influenţe spirituale, şi […] această transmitere nu poate fi operată decât prin intermediul unui RITUAL, care este exact cel prin care se efectuează conectarea la o organizaţie având drept funcţie să conserve şi să comunice influenţa despre care este vorba.”

Se considera ca initierea conferă celui care a primit-o anumite aptitudini pe care altfel nu le-ar putea avea. Rostul initierii, se spune, ar fi acela de “a regăsi propria divinitate, a reface legătura cu propriul nostru duh (Dumnezeul din noi reprezentat de scânteia Sa divină numită duh) şi a intra în comuniune cu el, prin intermediul sufletului nostru, acest lucru având drept urmare conştientizarea propriei divinităţi şi manifestarea ei plenară. Adică, conştientizarea propriei divinitati (?) prin care se vor trezi potenţele divine cu care fiecare a fost înzestrat încă de la Facere şi trecerea de la potentialitatea latenta la cea de manifestare integrala.”

Asadar initierea este un ritual magic. In general, aparatorii diverselor scoli ezoterice trec acest fapt cu vederea. Ritualuri sau initieri se practica si de catre vrajitori, satanisti, francmasoni, diverse ordine initiatice. Se considera ca adevarata initiere poate fi data numai de un adevarat maestru spiritual direct discipolului. Liderul oricarei miscari, ordin, scoli, societati acorda aceasta initiere. Cati insa dintre cei care participa la aceste initieri se intreaba: DE UNDE aceasta putere de initiere? Ce forte stau in spatele ei?

Orice ritual in afara Bisericii si orice ritual magic in general este considerat a fi erezie, fiind sub influenta duhurilor. Caci Harul Domnului nostru Iisus Hristos se manifesta in Biserica Sa, nu in afara acesteia.

Cei care din diverse motive contesta Biserica (ortodoxa) si desi crestini botezati, cauta alte cai de mantuire, ar trebui sa cunoasca urmatoarele:

Domnul a daruit Harul Sau Apostolilor Sai (transmis mai tarziu de catre acestia prin punerea mainilor episcopilor, si preotilor pana in zilele noastre) si a pus bazele Bisericii Sale, pe care a instituit-o prin cuvintele adresate Sfintilor Apostoli:

“Si Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi.
zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant;
Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute.” (Ioan 20:21-23)

Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfintilor Apostoli si, prin ei, episcopilor si preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele:

“Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua” (Matei 28:19,20)

Despre puterea sfintitoare a preotiei sfântul apostol Pavel ne spune:

“Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1).

Puterea de conducere duhovniceasca a preotilor le-a fost daruita de catre Hristos:

“Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine; iar cine se leapada de Mine se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine.”(Luca 10:16)

Sfantul Apostol Pavel spune despre cei care alcatuiesc Biserica – totalitatea credinciosilor cu au aceeasi credinta si care se impartasesc cu aceleasi Sfinte Taine:

“Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare (fiecare) in parte.” (Corinteni I, 12:27)

Puterea Bisericii este Duhul Sfânt, prin care Mântuitorul împărtăşeşte harul Său mântuitor în Sfintele Taine.

“Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;
Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:23-24)

“Dar Eu va spun adevarul: Va este de folos ca sa ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi.
Si El, venind, va vadi lumea de pacat si de dreptate si de judecata.
(…)
Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul; caci nu va vorbi de la Sine, ci toate cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti.” (Ioan 16:7,13)

Sustinatorii diverselor erezii, si nu numai, ataca deseori Biserica si pe slujitorii ei, invocand diverse motive, de la lipsa de “adaptare” a Bisericii la lumea moderna de astazi, la unele comportamente, abateri si greseli ale unor clerici, pe care le generalizeaza, precum fac sectantii. Insa Biserica nu sta intr-o persoana sau alta, fie el ierarh, cleric sau mirean, ci este formata din multimea tuturor credinciosilor in Hristos. Prin neagarea autoritatii Bisericii, se ignora cuvintele Domnului, Cel care a profetit despre la Biserica Sa:

”Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:17,18)

Revenind la subiectul initierii, si la intrebarea: de unde puterea de a initia pe altii, de vreme ce Harul lui Dumnezeu nu se manifesta in afara adevarului propavaduit de Hristos? Cum se poate crede ca aceasta putere/energie este de la Dumnezeu, cand initierea, ca orice ritual magic, este interzisa de Biserica si orice fel de practica oculta este condamnata de Dumnezeu in Vechiul Testament? Multi nu cunosc faptul ca si diavolul poate face minuni. Inselarile lui vin in multe feluri, si prin idei si invataturi care vin in contradictie cu poruncile lui Dumnezeu, si prin diverse aratari, vedenii, dar si prin capacitati de tot felul, “daruri otravite”, precum clarvederea si diverse simturi dezvoltate, caci acestea nu sunt doar de la Dumnezeu (precum in cazul sfintilor), ci si de la duhurile necurate, caci cel rau exploateaza mandria si naivitatea oamenilor si se foloseste inclusiv de acest gen de manifestari pentru a impiedica mantuirea noastra.

Cei care accepta sa se supuna ritualului initierii , chiar daca nu constientizeaza ce anume se intampla in cadrul acestuia, se pun pe ei insisi sub influenta unor forte demonice, de care vor fi legati atat timp cat se vor folosi de darurile sau puterile speciale pe care le primesc in cadrul initierii (amplificare a capacitatilor extrasenzoriale – clarvedere, claraudiţie, intuiţie, premoniţie, bioenergia palmelor) atat timp cat nu se vor dezice de aceste practici oculte, nu vor renunta la apartenenta de acel grup sau scoala oculta si nu se vor pocai spre iertare si dezlegare.

Sunt si persoane credincioase care cred ca Dumnezeu este cel care daruieste acele ‘energii’, excluzand astfel rolul duhurilor necurate, intrucat, spun ei, orice putere/minune nu poate veni decat de la Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat este folosita in scopul intrajutorarii aproapelui. Nu au auzit sau nu vor sa tina cont de sfaturile Sfintilor, care prin experienta lor de indelungata infranare, nevointa, post, taierea voii proprii, intr-un cuvant a jertfei lor din dragoste pentru Dumnezeu, prin discernamantul capatat, au cunoscut existenta acestor ispite si ne-au invatat sa nu le primim (vedenii, vise, imaginatia si alte capacitati), intrucat sunt capcane spre pierdere sufleteasca. Vietile sfintilor sunt pline de aceste marturii, ale incercarii duhurilor necurate de a-i ispiti cu tot felul de “minuni” si aratari pentru a-i face sa creada ca sunt vrednici de ele si astfel a cadea in mandrie (un alt mare pericol in care cad cei intitiati in practici oculte, faptul de a se simti importanti si speciali, ceea ce aduce parere de sine, multumire de sine, inchipuire de sine, ingamfare – patimi derviate din mandrie).

De ce ar da Dumnezeu Harul Sau celor care se situeaza in afara Bisericii intemeiate de El – prin contestarea Ei, prin sustinerea unor invataturi diferite, prin incalcarea Canoanelor alcatuite de Sfintii Parinti din primele secole sub inspiratia Duhului Sfant?

Dumnezeu nu invredniceste cu puterea de a vindeca decat pe cei care s-au sfintit, printr-o viata curata, invingand patimile prin aspre infranari si nevointe, care au renuntat la cele lumesti, cultivand lepadarea de sine, celor smeriti, pentru ca celor mandri le-ar hrani si mai mult patima mandriei. Asadar, darul vindecarii nu le este dat celor care n-au renuntat la patimi (fumat, desfranare, mandrie, etc.), cu atat mai putin cand este asociat cu practici de inspiratie pagana (hindusa, budista, etc.).

Exista de asemenea convingerea ca amplificarea capacitatilor extrasenzoriale are loc datorita activarii unui potential care se gaseste in om in stare latenta. Dar de unde “activarea”? Nefiind de la Dumnezeu, nu poate fi decat lucrarea celui rau. Iar pretul pentru acest potential, mai devreme sau mai tarziu, este insasi sufletul omului (daca nu se caieste, ramanand in inselare).

Conform declaratiilor unor terapeuti care ascund faptul ca sunt in acelasi timp si vrajitori, aptitudinile senzitive nu ar fi decat prima treaptă pe calea ce duce spre magia neagra. In cartea Oameni si demoni se scrie urmatoarele:
“intr-un interviu a terapeutului Iuri Tarasov -„Sunt vrăjitor în generaţia a patra”. La întrebarea corespondentului: „Mi-am dat seama că făceaţi vrăji asupra unui bolnav de osteohondroză cu ajutorul câmpului dvs. biologic, terapiei manuale şi psihoterapiei. Toate acestea sunt pe larg cunoscute, îi ştim bine pe unii reprezentanţi ai medicinii netradiţionale – Djuna, Kaşpirovski… Dvs. sunteţi unul în trei ipostaze? în ce constă vrăjitoria?” Tarasov răspunde: „întrebarea dvs. conţine răspunsul. De ce nu-mi zic senzitiv? Doar pentru că senzitivul ştie să facă aproximativ a zecea parte din ceea ce face orice vrăjitor de mâna a doua. Acelaşi lucru se poate spune şi despre hipnotizori, fitoterapeuţi, psihoterapeuţi… Fiecare din aceste domenii nu este decât vârful aisbergului”. E spus extrem de sincer – „vârful aisbergului” – a cărui bază se află în iad. La întrebarea privind existenţa magiei negre şi albe Tarasov a răspuns: „…la ultimul congres din Spania la magia neagră şi cea albă s-au mai adăugat două culori -roşu şi verde. Dar de ce oamenii să cunoască aceste lucruri? Sunt, cum s-ar spune, culorile noastre de lucru, de uz pur profesional… «Cunoaşterea» este neutră prin ea însăşi… Problema e cine o posedă”.”

Unul dintre motivele pentru care cei care urmeaza aceste practici le considera benefice, ar fi acela ca aceste capacitati “trezite” (bioenergia, perceptiile extrasenzoriale, etc.) sunt folosite spre binele aproapelui, spre vindecare si deci spre un scop nobil. Dar ce fel de bine este acela care foloseste (uneori neconstientizat) ajutorul duhurilor cazute (chiar daca ne amagim ca ajutorul este de Sus)? Nu atat scopul unei fapte dovedeste calitatea ei benefica, ci si mijlocul prin care aceasta se exprima. Exista perceptia conform careia daca o anumita cunoastere sau putere este folosita spre a face bine atunci este in regula, dar lucrurile nu stau chiar asa intrucat cunoasterea si practicile de acest fel nu sunt in Voia lui Dumnezeu fiind interzise.
Si ce folos daca ne castigam sanatatea trupului, pe termen scurt (la multi din cei tratati astfel boala revine de altfel), dar ne pierdem sufletul, pe termen lung? NU atat trupului trebuie sa ii dam importanta, ci mai ales sufletului, care este vesnic. Vindecarea o putem primi si prin rugaciune sincera si prin Taina Sfantului Maslu in Biserica, prin credinta noastra si prin ungerea cu ulei sfintit. Ce castigam apeland la aceste practici neaprobate de Biserica, si vindecandu-ne pe moment trupul, sau avand impresia ca ne vindecam, dar robindu-ne sufletul?

Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?
(Matei 16:26)

Argumentul suprem pentru care terapiile sunt considerate benefice este asa-zisa eficienta a lor. Cu alte cuvinte, beneficitatea tratamentelor ar fi data de eficienta acestora, acestea fiind justificate si binevenite atat timp cat functioneaza. Legat de functionalitate si rezultate, si in practica hindusa (preluata de yoghini), atractia este constituita tocmai de acest fapt, al verificarii prin experiment.
Din cartea “Ortodoxia si religia viitorului”, iata relatarea unei persoane care timp de 20 de ani a practicat hinduismul, inainte de a se converti la ortodoxie:

Exista parerea conform careia diavolul nu poate face bine, asadar nu poate vindeca, dar lucrurile nu stau asa. Face si bine, dar doar in masura în care acest bine aparent il ajută sa piarda suflete. Avem cazul descantatorilor, samanilor, vracilor, vrajitorilor, care tot prin practici magice pot ajuta la o ameliorare sau o aparenta imbunatatire a starii de sanatate, care nu este una pe termen lung. Asa si in cazul vindecatorilor, bioenergoterapeutilor. Apeland la aceste forme de terapie, acestia dau drepturi celui rau asupra lor, chiar daca terapeutul sau pacientul nu sunt constienti de aceasta influenta in cadrul actului terapeutic, dat fiindca de cele mai multe ori nu Dumnezeu, ci duhurile necurate stau in spatele acestor asa-zise energii vindecatoare, aceleasi care i-au inlesnit terapeutului accesul la acest gen de energii inca de la initierea practica respectiva.

In ceea ce priveste “avansarea spirituala“, ea nu vine din diverse practici de tip energetic, terapii, nici din asa-zisa cunoastere (oculta), ci doar printr-o profunda schimbare interioara, care are loc odata cu pocainta omului, prin renuntarea la patimi, prin trairea in Hristos care este Calea, Adevarul si Viata, caci:

“Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic.”
(Ioan 15:5)

Nici unul dintre Apostoli nu a propavaduit mantuirea decat prin pocainta, prin dragoste, prin credinta. Nici in Sfanta Scriptura Bisericii nu se pomeneste despre aceste practici, despre un alt fel de cunoastere, si nici Parintii Bisericii nu au invatat acestea, nici despre asane, mantre, tehnici energetice, ceakre, aura, karma, vibratii.

Majoritatea scolilor ezoterice se insipira, in principal, din si spiritism si din religiile orientale pagane, in special din hinduism. Religiile orientale sunt religii idolatre, hinduismul mai ales, care este predominant in India, este o religie politeista. India este considerata de multi ca fiind un leagan de spiritualitate, iar maestrii lor considerati avansati spiritual, cu toate ca acestia se inchina la idoli. Printre zeitatile lor se gasesc vaca si elefantul. Vedem astfel cat de “evoluati spiritual” sunt, daca se gasesc in stadiul inchinarii la animale, sau la zeita Kali, care este zeita intunericului (a mortii si a razbunarii).

Sfanta Scriptura interzice inchinarea la zeitatile de orice fel, despre care spune:

“Toti idolii neamurilor sunt demoni” (Ps. 95, 5)

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […]. Să nu ai alti dumnezei afară de Mine! Să nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si nici din câte sunt pe pământ, jos, si din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujesti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos.” (les. 20, 2-5)

Cei care se indoiesc de faptul ca terapiile si practicile energetice se afla sub influenta duhurilor necurate, sa isi puna intrebarea urmatoare: de ce multi termeni si concepte sunt preluate de la hindusi, cei care se inchina zeilor, adica demonilor… Daca se inchina lor, atunci aceste concepte nu sunt mai degraba de provenienta demonica? Cum poate binecuvanta Dumnezeu asemenea lucrare, cand aflam din Vechiul Testament ca El a interzis oamenilor invatatura si practica ezoterica? Crestinii mai ales, sa-si puna intrebarea, cum combina invatatura lui Hristos cu invataturile de influenta demonica, combinatie pe care o mai si considera ca find invatatura superioara celei a Bisericii (despre care ei cred ca a ramas inchistata in dogme ‘invechite’)? Adica Hristos, Dumnezeu, nu ne-a invatat indeajuns si este nevoie de mai mult?! Scolile de ‘spiritualitate’ sunt oare mai presus decat invatatura lui Hristos lasata prin Sfintii Sai Apostoli? Cum poate fi invatatura oricarei fapturi create – om sau ‘entitate’ – superioara Invataturii Creatorului (prin care nu ni s-au lasat matre si practici energetice, ci implinirea poruncilor Sale, pocainta, iertarea si iubirea aproapelui), cand El este Adevarul?

Pe langa toate acestea, nu tot ce straluceste sau ceea ce ni se pare ca straluceste, este aur curat, caci ne spune Sf. Apostol Pavel:

”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”
(1 Ioan 4, 1).

Duhul graieste lamurit ca, în vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.
(1 Timotei 4:1, 2)

Crestinismul a dat mii de martiri si mucenici care au preferat sa isi piarda viata pentru a nu se inchina la idoli. Cum am putea crede, ca si crestini, ca invatatura inspirata din spiritualitatea celor care se inchina la demoni ar fi una buna, placuta lui Dumnezeu, de ce sa preluam practicile lor (meditatii, concentrari, spirale energetice, etc.)? Pentru cine nu stie inca orice mantra, inclusiv mantra “OM”, nu este altceva decat o formulă de invocare sau adorare a zeitatii hinduse Shiva (adica unui demon). Pentru un crestin, consecintele acestor practici sunt similare cu cele ale apostaziei.

In cartea “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie” putem gasi tratata ispita inselarilor spiritualitatii orientale (autorul descrie in amanunt greutatile prin care a trecut prin aderarea sa la yoga, luptele pe care le-a dus, dezamagirile invataturilor orientale si intoarcerea lui la ortodoxie datorita si cu ajutorul Cuviosului Paisie, accentuand pe descrierea diferentelor intre spiritualitatea ortodoxa si cea orientala). Este recomandata aceasta carte crestinilor care cocheteaza cu spiritualitatea si filozofia orientala.

Practicantii ereziilor de tip new-age reusesc sa convinga destui necunoscatori de validitatea invataturilor lor. Nesesizand abaterile de la credinta crestina, ei cad in aceasta capcana de a crede ca Harul exista chiar si acolo unde se folosesc concepte din spiritualitatea pagana. Din necunoasterea invataturii crestine, ajung sa creada ca invataturile oculte se impaca foarte bine cu ortodoxia. Chiar daca se fac rugaciuni crestine, ajutorul lui Dumnezeu nu poate veni decat pentru luminarea mintii, nu si pentru binecuvantarea unei lucrari care se inspira din paganism.

Dintotdeauna, diavolul a exploatat ravna oamenilor spre Dumnezeu, deturnand-o spre o credinta deviata de la Adevar. Pentru a-i amagi pe oameni, cel mai bine isi face lucrarea prin ascunderea rautatii sub masca binelui, pentru a-i abate pe oameni de la calea manturii, spre pierzare sufleteasca. Spune Cuv. Hrisostom “Fiindca minciuna cand vrea sa fie crezuta, daca nu-si implanteaza temelia pe un parut adevar, nu e crezuta”. Tot ce nu este total de la Dumnezeu, este de la cel rau, pentru ca Dumnezeu nu lucreaza cu jumatati de masura.

”Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.” (1 Ioan 4, 1).

In afara faptului ca se utilizeaza tot felul de energii cu ajutorul duhurilor, invatatura este de regula una amestecata, avand la baza o conceptie sincretista despre spiritualitate, la fel de nociva pentru suflet ca si practicile energetice folosite.

Adevarul si minciuna niciodata nu pot sta impreuna, asa cum Lumina si intunericul nu se pot alatura. Un izvor de apa cristalina daca se amesteca cu murdarie i se strica tot gustul si limpezimea. Asa si ereziile, oricat ar pastra unele lucruri bune, tot erezii sunt si duc in iad.

Doar prin renuntare, prin pocainta sincera si marturisire la Sfanta Taina a Spovedaniei, prin implinirea canonului dat de duhovnic, cel care a folosit sau s-a folosit de aceste metode poate primi dezlegare, si se vindeca sufleteste dar si trupeste (prin Taina Spovedaniei, a Impartasaniei si a Sfantului Maslu).

Despre maestrii sau “conducatorii spirituali”

“Eu am venit in numele Tatalui Meu si voi nu Ma primiti; daca va veni altul in numele sau, pe acela il veti primi.” (Ioan 5:43)

In general, sunt persoane charismatice, cu o personalitate dominanta, avand o mare putere de persuasiune si o deosebita capacitate de influenta asupra discipolilor. Cei care aleg sa ramana in cadrul acestor scolilor cu caracter ezoteric, sunt fascinati de acest lider al lor, pe care ajung sa il idolatrizeze, ajungand sa aibe in el o incredere aproape oarba, motiv pentru care devin usor de manipulat.

Ca o consecinta, invataturile, sfaturile si opiniile conducatorului sunt preluate ca atare, fiind ridicate la rang de dogma, adevaruri imuabile ce nu pot fi puse sub semnul intrebarii.

In general, majoritatea informatiilor care se vehiculeaza in cadrul acestor scoli ezoterice se considera a fi informatie revelata de catre “inalte” spirite, entitati din “astral” sau informatii din asa-zisa banca de date Akasha (in fapt inselari ale diavolului care se prezinta ca “spirite benefice”). Din acest motiv orice indoiala asupra acestui tip de cunoastere este exclusa pentru ei, la fel ca si orice semn de intrebare cu privire la legitimitatea liderului si autoritatea lui morala despre care nimeni nu discuta, acesta fiind considerat un adevarat subiect tabu.

Odata increderea castigata, cu greu adeptii (inselati) vor putea gasi resorturi pentru a accepta faptul ca invataturile primite sunt eronate, chiar daca vor avea si nemultumiri care sa le ridice semne de intrebare. Spunea un parinte ca pentru trezirea oamenilor din inselare, Dumnezeu permite ca lucrarea celui rau sa se dezvaluie prin diverse intamplari si greseli. Insa doar cei care nu sunt cuprinsi de patima mandriei, bine intentionati si avand un fond bun sufletesc, le pot sesiza sau accepta. Dumnezeu in marea sa milostivire nu ii lasa, ci le deschide ochii pentru a vedea inselarea in care se afla, spre indreptare.

Orice crestin cu minim de discernamant trebuie sa constientizeze ca inselarile celui rau exista (inca de la Adam si Eva) si acestea s-au diversificat in timp, luand forme tot mai greu de sesizat. Inselarile cele mai subtile au loc atunci cand acestea imita credinta si formele ei de manifestare (faptele bune, caritate, diverse virtutii) dar sunt intotdeauna amestecate cu neadevaruri, cu lucruri pierzatoare de suflet, o adevarata capcana pentru cei fara o minima pregatire si cunoastere a ortodoxiei.

Faptele bune si activitatile de intr-ajutorare sunt pentru multi, din pacate, garantia faptului ca lucrarea din cadrul grupului respectiv este placuta lui Dumnezeu. Dar acestea, ca si celelalte lucruri bune care se recomanda in cadrul scolii respective, precum mersul la biserica sau cultivarea virtutiilor, nu fac decat sa afunde si mai tare in inselare pe discipoli, care devin convinsi de beneficitatea lucrarii lor, cazand intr-o capcana a diversiunii.

Insa lucrarea lor, avand in vedere erezia propavaduita, este ca un mar stricat, frumos pe dinafara si gaunos pe dinauntru, adica pierzator de suflet, pentru ca, printre altele:
1. nu respecta invatatura Bisericii – care are niste Canoane ce trebuie respectate de catre orice membru al Bisericii (altfel nu mai face parte din Biserica, ci se gaseste in afara Ei, chiar daca acest fapt nu este constientizat)
2. in invataturile respective sunt cuprinse o serie de elemente straine de invatatura crestina (reincarnare, karma, etc)
3. practici magice (incantatii/formule/tehnici energetice) si alte abateri de la Canoane
4. ascultarea de conducatorul spiritual prevaleaza asupra invataturii Bisericii si asupra sfatului duhovnicului etc.

Din pacate, scolile si societatile cu caracter ezoteric atrag pe oameni datorita senzationalului dar si faptului ca cei care le urmeaza doresc sa capete intr-un interval scurt de timp diverse ‘harisme’, capacitati care nu fac decat sa le hraneasca ego-ul, mandria si derivatele ei, parerea de sine, inchipuirea de sine, multumirea de sine.

Harul lui Dumnezeu nu vine atunci cand omul se gaseste in erezie, nepocait de pacatele sale. In ortodoxie, principalul indemn este acela al pocaintei, al plangerii pacatelor, al lepadarii de sine, al renuntarii la patimi – adevarata curatire aceasta fiind si nu diverse mantre sau tehnici de curatare, o amara inselare. Scolile ezoterice nu propavaduiesc pocainta si plansul pacatelor, care este prima conditie obligatorie pentru mantuirea sufletului. Chiar si prin acest fapt se dovedesc ca nu se afla in Adevar, caci prima porunca a lui Hristos aceasta a fost: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.“, iar fara pocainta nu exista mantuire.

O alta diferenta intre un adevarat crestin si practicantii invataturilor ezoterice, este aceea ca primul se considera pe sine pacatos si nevrednic (invatand de la sfinti, caci si acestia se considerau a fi cei mai pacatosi), si nu cunoscator al tainelor lui Dumnezeu, initiat in diverse adevaruri ascunse, purtator de lumina sau alte inchipuiri inalte.

Mai sunt si dintre cei care in afara inchipuirilor, le place sa se dea in spectacol cu minunile si vindecarile lor, fiind cuprinsi de dorinta slavei desarta, castigand din aceasta si bani dar si aprecierea lumii. Pe chipurile asa-zisilor vindecatori celebri nu se poate citi smerenia, ci trufia si ingamfarea, atribute ale diavolului, caruia (constient sau nu) ii slujesc si cu ajutorul caruia pot face unele lucruri suprafiresti. Sau sunt unii dintre ei care isi pun masca falsei smerenii, dar pe care si-o dau jos atunci cand li se contesta in vreun fel autoritatea sau puterile lor, si atunci devin indignati, dispretuitori sau nervosi.

Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.
Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?
(Matei 7:15-16)

In ceea ce priveste autoritatea morala a liderului spiritual, de cele mai multe ori avem de-a face cu persoane care nu exceleaza in moralitate, multi dintre ei cochetand cu diverse persoane feminine (discipole mai ales), suferind de patima desfranarii (mai multe divorturi la activ, amante).

O alta caracteristica a acestor conducatori spirituali este interesul material. Desi uneori ascuns cu abilitate, acesta se poate sesiza dupa marimea taxelor anuale si a altor sume stranse de la membrii societatii de-a lungul timpului.

Alte patimi evidente care de regula ii caracterizeaza sunt orgoliul sau mandria – cea mai frecventa, mania, razbunarea, aroganta, buna parere de sine. In principal, le lipseste adevarata smerenie, desi pretind ca sunt smeriti, insa privirea, vorbele si atitudinea lor ii tradeaza. Spre deosebire de sfintii ortodocsi care oricat de inaintati duhovniceste erau, isi vedeau mereu micile pacate ca fiind foarte mari, considerandu-se nevrednici pentru Harul cu care ii invrednicea Dumnezeu, fugind de aprecieri lumesti, acesti asa-zisi maestri sau lideri spirituali se considera pe ei insisi mari personalitati spirituale, pretind respect si supunere din partea celorlalti si se bucura atunci cand le primesc.

(…) ca unul este Invatatorul vostru: Hristos, iar voi toti sunteti frati.
Si tata al vostru sa nu numiti pe pamant, ca Tatal vostru unul este, Cel din ceruri.
Nici invatatori sa nu va numiti, ca Invatatorul vostru este unul: Hristos.
Si care este mai mare intre voi sa fie slujitorul vostru.
Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta.
(Matei 23:8-12)

Orice om este dator pentru sufletul sau sa isi puna intrebari si in privinta invataturii pe care o urmeaza dar si asupra autorului ei, in care isi pun increderea. Sa ia aminte la modul cel mai serios in cine si in ce isi pune increderea. Pentru ca pretul este foarte mare: mantuirea sufletului sau. Si sa isi puna intrebarea ce este mai demn de incredere, pe de-o parte un om (maestrul sau liderul spiritual) cu toate patimile si neputintele lui, care PRETINDE ca detine cunoasterea cea adevarata (caci sunt multi care sustin ca detin adevarul) si pe de alta parte invatatura lui Hrisos, Cel care ne-a spus ce trebuie sa facem pentru a ne castiga mantuirea – sa lucram asupra sufletului nostru (prin pocainta, lepadare de sine, iubire de Dumnezeu si de aproapele, nejudecata, smerenie, curatia inimii, nu despre mantre diverse tehnici terapeutice). Invatatura lui Hristos este si invatatura Bisericii, cea care este trupul lui Hristos, si care de 2000 de ani a dat mii de sfinti, martiri si mucenici (a caror fapte si minuni sunt incomparabil mai mari si mai numeroase decat ale acestor “personalitati” spirituale, pagane sau botezate crestin, dar care au tradat pe Hristos amestecand invatatura Lui cu elemente si practici de magie, cu conceptii preluate din religii ce slujesc altor dumnezei (zeitati pagane).

Insasi dogma hindusa este radical opusa dogmei crestine. Tot din cartea “Ortodoxia si religia viitorului”, despre practicile hinduse:

Si pe de alta parte cei care urmeaza aceasta cale pierzatoare sa ia aminte la cuvintele Mantuitorului:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

“Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.” (Matei 4:17)

“Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.” (Matei 16:24)

”Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.

“Multi Imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut?
Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea.” (Matei 7:21-23)

* * *

In Cateheza – Invatatura despre comportamentul crestin in biserica, printre conditiile obligatorii pentru a fi pomeniti la Sf.Liturghie, se scrie: “să nu creadă în vrăji / superstiţii populare ori “ştiinţifice” păgîneşti şi să nu ia sfat în necazurile lor de la vrăjitori şi ocultişti (chiar botezaţi ortodox): radiestezie, bioenergie, acupunctură, telepatie, telekinezie, hipnoză, dianetică, meditaţie transcendentală, spiritism, yoga, sau alte forme de vrăjitorie europeană şi orientală. “. Asadar cine urmeaza aceste practici eretice nu poate fi pomenit la Sfanta Liturghie, intrucat erezia este considerata un mare pacat.

De asemenea, tot aici se precizeaza si pacatele care sunt iertate prin spovedanie, dar ne opresc de la Impartasanie, printre care se afla si aceste erezii:

“19. Credinţa în horoscop, zodiac, astrologie etc. Practicile vrăjitoreşti şi magice, atît “populare”, cît şi: bioenergia, radiestezia, yoga, spiritismul, meditaţia transcendentală, zen-budismul, dianetica, parapsihologia, hipnoza, precum şi consultarea celor care le săvîrşesc.”

In indreptarul de Spovedanie pentru mireni al parintelui Cleopa, intra si aceste pacate:

“14. M-am lepădat de unica şi dreapta credinţă în Dumnezeu, cea ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare, schismatice sau filosofii (evrei, musulmani, budhişti, baptişti, penticostali, adventişti, iehovişti, stilişti, catolici, atei etc.). Am practicat yoga, arte marţiale, dianetică, bioenergie, parapsihologie, radiestezie, telepatie, hipnotism, spiritism, meditaţia transcendentală, zen-budismul şi alte asemenea acestora. Am îndemnat şi pe alţii la aşa ceva.”

“Cei care practică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemănător acestora (care acceptă reîncarnarea sau destinul), să se supună canoanelor pentru vrăjitori, până la îndreptare.”

Asadar, urmatorii acestor practici este bine sa le mentioneze la Taina Sfintei Spovedanii, chiar daca sunt convinsi ca acestea nu reprezinta un pacat. Spunand macar ca le urmeaza, desi nu le considera pacate, va primi sfatul preotului duhovnic si vor face o marturie sincera, mai ales ca marturia se face in primul rand fata de Hristos, care sta nevazut la Scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. De aceea nu trebuie sa se ascunda nimic, marturisirea trebuie sa fie completa. Ascunderea unui pacat nu doar ca le lasa neiertate pe toate, dar le si dubleaza, intrucat preotul citeste inainte rugaciunea in care se spune: “Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să şti că toate păcatele îndoite (adică duble) le vei avea; ia seama de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat” (Ibidem, pag. 59)

* * *

Multe invataturi gresite si erezii au existat de-a lungul timpului, din chiar din primele secole ale crestinismului, fiindca oamenii, inainte de a se pregati sufleteste, de a se elibera de patimi si de pacate, au cautat sa patrunda cu mintea lor adevarul dumnezeiesc care “covarseste toata mintea” (cum se intampla si azi, de aici si nenumaratele erezii). Sfanta Biserica prin Sinoadele Ecumenice din primele secole, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credinta ortodoxa, in dogme si hotariri, sub asistenta Duhului Sfint.

Dogma odata definita, nu mai poate fi schimbata, ignorata sau inlocuita, de asemenea ca ea este conditie sine qua non pentru dobandirea mantuirii. Nu este suficient sa te declari crestin pentru a fi cu adevarat crestin. Pentru a fi crestin trebuie sa accepti intocmai invataturile Bisericii intrucat au fost insuflate de Dumnezeu – si un crestin trebuie sa traiasca in conformitate cu acestea. Cine le combina cu alte invataturi straine, inceteaza a mai fi fiu al Bisericii, intrucat se rupe de Ea, implicit de Trupul lui Hristos, prin neascultare.

Oricine nu asculta de Biserica, implicit de canoanele stabilite pentru evitarea abaterii de la dreapta credinta, de dogmele crestine, cade din ortodoxia credintei si se autoexclude din Biserica. Iar “in afara Bisericii nu exista mantuire”. (Sf. Ciprian al Cartaginei)

“Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine; iar cine se leapada de Mine se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10:16)

“ (…) Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el.
Cel ce nu Ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele. Dar cuvantul pe care il auziti nu este al Meu, ci al Tatalui care M-a trimis..” (Ioan 14:25-26)

Apa cea Vie

Cititi si:

• Senzitivii: provenienţa şi natura lor după concepţia ortodoxă

• Invatatori mincinosi: Omraam Mikhael Aivanhov

• “Nevointa si inselare” de Paisie Aghioritul (vol. “Nevointa duhovniceasca”)

Lecturi recomandate:

• “Ortodoxia si religia viitorului” – Ieromonah Serafim Rose

• “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”

• “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov

• “Oameni si demoni” – Pr. Rodion

Oare acest lucru e bun sau e rău? Cum ar trebui să procedeze un creştin ortodox întâlnind asemenea persoane, şi poate el oare să recurgă la ajutorul lor? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări. Dar mai întâi să încercăm să apelăm la tradiţie, la experienţa Sfinţilor Părinţi purtători de duh.

In Faptele Apostolilor, care evocă activitatea de propovăduire a apostolilor după înălţarea lui lisus Hristos, citim despre un anume Simon, vrăjind şi uimind neamul  Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare. Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui îi uimise (Fapte 8, 9-11).

Sfântul Iustin Martirul, comentând acest text, scrie că Simon era un vrăjitor care prin vrăjile sale atrăgea poporul neştiutor, „care vedea în el o mare putere de la Dumnezeu“. Cu ce minuni îi cucerea Simon magul pe oameni? Cu aceleaşi pe care le fac şi senzitivii de astăzi -tămăduiri, telepatie, telechinezie, clarviziune, levitaţie. In afară de aceasta, Simon, după cum afirmă Sfântul Teofilact, „îi îmblânzea pe cei îndrăciţi”, adică, făcând uz de mijloace magice, îl convingea pe demon să-l lase în pace pentru un timp pe cel posedat, ceea ce crea iluzia vindecării. Mai târziu însă necuratul intra din nou în bolnav. (Martori ai unei asemenea „minuni” au fost nu demult şi numeroşi telespectatori, când în una din emisiunile televizate din 1990 au putut urmări cum un vrăjitor „a izgonit dracul” dintr-o femeie).

Magul Simon credea sincer că şi apostolii, asemenea lui, posedă aceeaşi artă. S-a întâlnit însă cu apostolul Filip. Puterea predicii acestui cuvios şi minunile lui erau atât de extraordinare încât au surprins nu numai norodul adunat, ci şi pe Simon însuşi. Credinţa oamenilor în Simon a cedat locul credinţei în Hristos, se boteza norodul, s-a botezat şi Simon însuşi. Magul a suferit înfrângere în faţa apostolului care lucra cu Duhul Sfânt (aşa cum s-a întâmplat pe timpuri cu magii egipteni, care s-au opus lui Moise prin fermecătoriile lor, însă au fost înfrânţi de puterea lui Dumnezeu (cf. Ieşirea 7-8).

In aceeaşi Carte a Faptelor Apostolilor citim: ...ne-a întâmpinat o slujnică, care  avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Prea înalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: In numele lui lisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acelaşi ceas a ieşit  (Fapte 16, 16-18).

Iată deci care este poziţia Apostolului Pavel faţă de acest duh: deşi acesta spunea adevărul, Apostolul nu dorea ca adevărul să fie rostit de gura necurată a demonului, dând astfel exemplu de atitudine faţă de duhurile rele, chiar dacă ele vestesc uneori cu dreptate. Căci toate  acestea nu ascund decât o singură dorinţă – de a-l atrage pe om în contact pentru a-i câştiga încrederea şi pentru a-l duce mai târziu la pierzanie.

In Patericul de la Pecerska citim despre un călugăr Nichita, viitor ierarh şi făcător de minuni, care din pricina mândriei şi a îngâmfării sale, fâcându-se de timpuriu sihastru, a fost cucerit de necurat, care l-a înzestrat cu darul clarviziunii şi cunoaşterii pe de rost a întregului Vechi Testament. Aşa încât „…stătea îndelung de vorbă cu cei care veneau la el, citind din Scriptură despre folosul pentru suflet, a început să proorocească, şi o mare slavă a ajuns să se răspândească despre el, … toată lumea se minuna de împlinirea cu adevărat a proorocirilor lui“. Atunci însă, când prin rugăciunile sfinţilor părinţi de la Lavra Kievo-Pecerska demonul a fost izgonit din el, s-a dovedit că nu ţine minte nimic pe de rost, ba s-a dezvăţat şi să citească.

In acelaşi Pateric de la Pecerska aflăm, din Viaţa preacuviosului Lavrentie schimnicul, despre un om îndrăcit, care vorbea – ajutat de necurat – evreieşte, latineşte, greceşte şi în alte limbi ale lumii, despre care posedatul niciodată nu auzise, proorocea şi vorbea despre lucruri şi oameni de care nu avusese ştiinţă mai înainte.

In Viaţa Sfântului Mucenic Ciprian citim cum, pe timpul când era mag, el „îşi însuşise toate şiretlicurile diavoleşti, diferitele metamorfoze proprii necuratului (învăţase să zboare prin văzduh, să meargă pe ape), să schimbe însuşirile văzduhului, să pornească vânturile, să facă cerul să tune şi să plouă, să salte marea în valuri, să pricinuiască pagube livezilor, viilor şi culturilor câmpului,  să trimită boli şi molime asupra oamenilor – cu alte cuvinte, a învăţat înţelepciunea păgubitoare şi meşteşugul aducător de rele al diavolului”.

Am putea invoca o mulţime de exemple de acest fel, credem însă că şi fără ele concluzia este clară: forţele demonice sunt în măsură să doteze şi dotează pe unii oameni cu facultăţi suprasenzoriale neobisnuite.

Acum să cercetăm cum Sfinţii Părinţi tratează concret aceste capacităţi extrasenzoriale. Să apelăm la stareţul Siluan.

In capitolul despre clarviziune citim că se întâlnesc trei feluri ale acesteia: „…unul se datorează intuiţiei fireşti a unor oameni, sporită prin postire, altul este cel dat prin lucrarea demonică; al treilea – cel dat de la Dumnezeu.”

La ce fel de clarviziune am raporta clarviziunea unui senzitiv? Numai la primele două, căci al treilea este un har al Domnului ce se dă doar celor aleşi după mulţi ani de viaţă ascetică întru Hristos, „iar celui trufaş el nu i se dă deloc”.

Să cercetăm mai atent primele două feluri de clarviziune.

„Primul fel, după părerea stareţului Siluan, pentru omul smerit şi cu gânduri curate poate fi folositor şi îndreptat spre bine, deoarece ajută la cinstirea fără ştirbire a poruncilor lui Hristos faţă de aproapele său. Celui trufaş şi plin de patimă el îi va dăuna, căci îi înmulţeşte prilejurile pentru patimi şi îi deschide mai multe posibilităţi pentru satisfacerea lor”.

Al doilea fel este extrem de păgubitor pentru cei care îl acceptă, fiindcă mai devreme sau mai târziu va duce la dezechilibrarea tuturor forţelor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului, denaturându-i chiar şi înfăţişarea… In cazul acestui fel de clarviziune, chiar dacă  îţi apare uneori capacitatea de a „citi” gândurile cuiva, totuşi omul adânc dinlăuntru îţi rămâne inaccesibil. Această capacitate se manifestă uneori cu o autenticitate întrucâtva mai mare faţă de nişte evenimente de natură exterioară.  Celor care nu i se opun ea le dă prilejuri de a se complace în îngâmfare… şi datorită naturii îndeobşte destructive, demoralizatoare a acţiunilor demonice, pricinuieşte suferinţe celor care o posedă, lucru care devine evident abia după un timp îndelungat.

La mulţi oameni calităţile de senzitiv apar ca urmare a practicării yoga sau altor religii orientale. Un exemplu elocvent în acest sens este activitatea cunoscutului senzitiv cehoslovac Frantişek Fierd. La una din şedinţele societăţii „Popov” din Moscova, în timpul căreia Frantişek stabilea diagnostice bolnavilor la distanţă, reproducându-le viaţa şi istoricul bolii, la întrebarea academicianului A. J. Spirkin, cum a realizat asemenea performanţe, senzitivul a răspuns: „Este rezultatul unui intens antrenament yoghin, în procesul căruia omul învaţă să se destindă, deconectându-şi raţiunea şi intelectul. Cu alte cuvinte, fluxul de informaţie trece la nivelul subconştientului“.

Aici sursa „talentului” este absolut clară. Subţiind corpul cu ajutorul unei diete speciale, făcând anumite exerciţii din hatha-yoga, pătrunzând doctrina filozofică a acesteia, meditând adesea, repetând mantrele, omul se expune acţiunii directe a unor forţe cosmice, se racordează la „ierarhia” lor, dobândind iniţierea şi „aptitudinile” respective, în yoga este pusă la punct o metodică riguroasă: dacă faci asta şi asta vei dobândi aptitudini paranormale. Şi într-adevăr le dobândeşti. De unde însă şi cu ce preţ? In această privinţă învăţătorii orientali preferă să nu vorbească mult, şi de regulă, invocă o energie cosmică impersonală şi potenţialul lăuntric al omului. (Eu pot face totul de unul singur, cu propriile forţe, altfel spus – eu sunt însuşi Dumnezeu). Este tocmai gândul pentru care Lucifer, cel ce se încrezuse în sine, a căzut din cer şi a devenit satana (cf. Isaia, 14, 12).

Un alt mijloc de a dobândi facultăţi paranormale este iniţierea cu ajutorul direct al unui învăţător, inclus deja în ierarhia demonică. Asemenea unei molime, ce se transmite omului sănătos în urma contactului cu cel bolnav, se produce şi posedarea, dacă omul a crezut şi s-a deschis unui yoghin, vrăjitor sau senzitiv, în funcţie de puterea ultimului şi de împătimirea primului cresc şi se dezvoltă şi aceste „aptitudini”. Mai cu seamă că iniţierea se poate face şi în afara voinţei subiectului, fiind suficiente doar atenţia sporită şi încrederea lui.

Ca exemplu putem da meditaţia transcendentală (M.T.), care căpătase o foarte largă răspândire în SUA pe la mijlocul deceniului opt al secolului nostru. Datorită exerciţiilor de M.T., omul, potrivit reclamei fondatorilor ei, este înzestrat cu uriaşe forţe vitale, cu o veselie permanentă, cu tihnă şi sănătate. Cei ce doresc să se înscrie la acest curs trebuie să îi aducă gurului (învăţătorului), într-o odaie specială pentru iniţiere, un coşuleţ cu fructe şi flori. Acest dar se aşează în faţa portretului altui guru, defunct, de la care primise iniţierea învăţătorul. Tot aici arde o lumânare şi se aprind substanţe aromate. Ceremonia în faţa portretului durează o jumătate de oră, cuprinzând intonarea unei cântări în sanscrită (al cărei sens nu este cunoscut celui care se iniţiază) şi intonarea numelui învăţătorilor de yoga anteriori, în finalul ceremoniei iniţiatului i se transmite mantra (un cuvânt secret în sanscrită), pe care el trebuie să-l repete încontinuu în timpul meditaţiei. Iniţiatului niciodată nu i se dezvăluie interpretarea acestei ceremonii, semnificaţia ei fiind accesibilă numai învăţătorilor.

Intre altele, această ceremonie nu este altceva decât o închinare zeilor „puja”,  incluzând şi divinizarea învăţătorului-guru Maharishi. In aşa fel, omul ateu al zilelor noastre, fără a bănui ceva, se trezeşte iniţiat în practicarea unui ritual religios şi, pe neobservate, el este silit să facă lucruri faţă de care străbunii lor creştini ar fi preferat, probabil, să fie supuşi torturilor sau unei morţi chinuitoare: el aduce jertfe zeilor păgâni. Pe plan spiritual poate că tocmai acest păcat ne dă, mai mult decât metoda psihică, explicaţia succesului nemaipomenit al M.T. Repetarea continuă a mantrei plasează întreaga fiinţă a omului pe o anume undă (vibraţie), legându-l, parcă, de generatorul acestei vibraţii. Foarte curând însă contactul cu forţa demonică se face resimţit. Demonii, în virtutea căderii lor, nu sunt apţi pentru creaţie. Ei acţionează destructiv şi asupra celor care li s-au consacrat, în cartea ascetului american Serafim Rose sunt evocate exemple când şi învăţătorii, şi ucenicii, care se dedau ocultismului, ajung să manifeste tulburări mintale şi emoţionale, să se sinucidă, să ucidă sau să fie posedaţi de demoni.

Mulţi vraci proaspăt apăruţi propun pacienţilor să-i trateze cu ajutorul câmpului biologic, asigurându-i că le dau propria lor energie. Potrivit datelor reflexoterapiei orientale, fiecare om posedă o anumită rezervă de energie vitală care, aidoma sângelui care pulsează necontenit în vene, circulă pe anumite canale energetice, unite şi ele unul cu altul. Dacă într-un anumit loc se formează un blocaj energetic sau o insuficienţă energetică, atunci un organ aşezat pe canalul respectiv se îmbolnăveşte.

Acupunctura, masajul unor puncte au drept scop restabilirea cursului normal al acestei energii şi redistribuirea ei corectă. Dar, în realitate, potrivit datelor cercetătorului A.I. Spirkin, „senzitivul pare a contribui la pomparea energiei de la organele sănătoase la cel bolnav. Şi, dacă e nevoie, el poate să dea o parte din propria energie bolnavului“. Această energie însă nu e depersonalizată, ea poartă toată informaţia posesorului ei. Cercetările au demonstrat că aceasta se referă şi la apa „descântată” de babe, şi la obiectele „încărcate” cu energie de către senzitiv sau cele manipulate de vrăjitor. Iată concluziile aceluiaşi cercetător: „Un bolnav, de pildă, un schizofrenic, nu are nici un drept să vindece pe cineva, căci informaţia lui bolnavă se poate transmite omului sănătos“, în felul acesta, o părticică din „Eu”-ul senzitivului intră în cel care percepe, cu toate consecinţele inerente. Bunăoară, dacă senzitivul este un om vicios, viciile lui se transmit într-o măsură sau alta bolnavului, aşa cum trece asupra lui şi informaţia despre bolile de care suferă senzitivul. Are loc, de asemenea, şi procesul invers. Toate bolile pe care le tratează senzitivul i se transmit, în stare atenuată, şi lui, şi dacă este receptiv la ele se îmbolnăveşte şi el însuşi, în cele din urmă, oamenii care tratează cu propria energie se îmbolnăvesc, de obicei, foarte grav, şi mulţi cunoscuţi ai autorului articolului, au fost atacaţi chiar din tinereţe de o paralizie incurabilă. Iar omul pe care l-au tratat, dacă nu au fost înlăturate cauzele bolii, se îmbolnăveşte, de regulă, din nou.

Alt canal de recepţionare a energiei este când senzitivul, potrivit afirmaţiilor sale, „o primeşte din cosmos”.

Cosmosul este o noţiune abstractă, aşa încât, dacă doreşti, e foarte uşor să ascunzi în infinitul lui adevăratele surse ale „forţelor făcătoare de minuni”. Să încercăm totuşi să ne dumirim. Din numeroasele discuţii avute cu senzitivi, am înţeles că, atunci când lucrează, asupra lor coboară o coloană de energie dirijată, şi ei o folosesc. De unde vine, ei nu ştiu, sau, posibil, nu vor să spună. Dacă energia este canalizată, înseamnă că există şi cel care o canalizează. Cine este acela?
(Nota red.: Unii senzitivi, sau bioenergoterapeuţi au, totuşi, curajul şi bunăcuviinţa să dezvăluie sursa din care provine „bioenergia” lor. De exemplu, profesoara Nina G. din Republica Moldova a povestit cum a fost contactată de către „extraterestri” şi dusă într-un laborator, unde mai erau câteva persoane ce stăteau la rând pentru a li se transmite energie, întrebată dacă doreşte să lucreze pentru ei, Nina a răspuns că vrea să lucreze pentru Hristos. (înainte de această întâmplare, Nina era creştină numai cu numele: nu se ducea la biserică, şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine). Fără să i se dea vreo importanţă acestui răspuns, i-au introdus energia prin creştetul capului, interzicându-i a vorbi cuiva despre cele întâmplate. Apoi, Nina s-a trezit la ea acasă, simţind în spate o presiune permanentă care o silea să caute pacienţi pentru a se elibera de energia apăsătoare, între timp, a simţit că este urmărită de un demon („spirit- director”), ce apărea mai ales noaptea, înfricoşată, ea s-a dus la un preot, care a îndrumat-o să meargă la biserică, să se roage şi să nu mai practice astfel de tratamente. Din mila lui Dumnezeu şi ca pildă pentru alţii, Nina a scăpat de „musafirul” nedorit şi de energia malefică)

După cum este scris în Evanghelia de la Matei, după roadă se cunoaşte pomul (Matei 12, 33) şi, aşa cum mărturiseşte Apostolul lacov, izvorul sărat nu poate da apă  dulce… iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie (aş mai adăuga şi trufie – n.a.) în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului, înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică (lac. 3, 11-14-15).

Cu acestea se potrivesc bine cuvintele Sfântului Ignatie Brianceaninov, care scrie că „Sfinţii Părinţi condamnă cu asprime dorinţa de a săvârşi minuni; o asemenea tendinţă dă în vileag că în sufletul omului sălăşluieşte amăgirea de sine, care provine din îngâmfare şi înfumurare… Cei care doresc să săvârşească minuni, închipuite de ei, o doresc din înfierbântarea lor trupească, prin sporirea patimilor neînţelese de ei, deşi poate li se pare că sunt călăuziţi de mare râvnă în lucrarea Domnului, în aceeaşi stare de autoamăgire şi înfierbântare se află şi cei care vor să vadă aceste semne“. Deci, dacă omul care a dobândit capacităţi de senzitiv este îngâmfat, trufaş, plin de iubire de sine, de zavistie, este înclinat spre desfrâu, e lacom după avuţii, cu alte cuvinte este un om pătimaş, e clar: aceste capacităţi poartă un caracter demonic. Puterea cu care acţionează el este de la diavol, având o influenţă distrugătoare atât asupra lui, cât şi asupra primitorului.

De pildă, potrivit datelor cercetătoarei ştiinţifice kievlene T.P. Reşetnikova, care a cercetat rezultatele acţiunii unor senzitivi asupra unor eprubete cu sânge omenesc, conţinutul de magneziu din sânge sub influenţa operatorului, fie că creştea, fie că scădea de aproape două ori. Reşetnikova luase drept reper o lucrare a francezului Louis Kerverand, care a demonstrat existenţa procesului fizic denumit transmutaţie (transformarea elementelor). Sub influenţa senzitivilor, în organismul percipientului se produce, ca urmare a transmutaţiei elementelor, un dezechilibru chimic, în special în sânge, ceea ce, după părerea specialiştilor, poate provoca îmbolnăvirea de cancer şi, posibil, de SIDA.

In afară de aceasta, oamenii, odată trataţi de senzitivi şi uşor refăcuţi pentru o vreme, caută iar şi iar posibilitatea de a se mai „alimenta” puţin, de a căpăta o nouă rezervă similară de energie, devin adesea telepatomani (adică aşteaptă cu nerăbdare apariţia senzitivilor la televiziune şi nu mai pot trăi fără aceasta, îşi pierd cu desăvârşire voinţa), căci este distrusă bariera psihologică lăuntrică care îi apără de influenţa din exterior; ei se lasă uşor pradă oricărei influenţe, şi chiar celei demonice, când aceasta parvine prin oameni cu o puternică rea-voinţă. Sufletul lor se deschide pentru imixtiuni de acest gen, ei încep a căuta alţi senzitivi, informaţia respectivă nu se lasă întârziată, şi omul începe a se dezvolta pe o cale strict determinată. Evident, nu pe calea lui Hristos. In afară de aceasta, senzitivii demonizaţi aplică – pentru a obţine cât mai mulţi bani şi faimă – metode  de-a dreptul barbare de redistribuire a energiei în organism, după care organul bolnav capătă un aflux de energie de la cel sănătos şi se reface, pe când celălalt se îmbolnăveşte. De pildă, omul se tratează de ulcer, iar curând după aceea moare de infarct. In timpul şedinţei, senzitivii practică, de asemenea, stoarcerea energiei din pacient; stabilizând o relaţie energetică de lungă durată, ei continuă să „pompeze”, pe acest canal, energie.

Se vehiculează mult ideea de nobleţe a senzitivilor care, chipurile, ar lua bolile altora asupra lor, dându-şi sănătatea în numele însănătoşirii altora. Departe însă de aşa ceva. O pornire nobilă poţi întâlni la senzitivii începători, neîncercaţi, care curând fie că ei înşişi se îmbolnăvesc şi încetează să mai trateze, fie că apelează la mijlocul verificat de dobândire a energiei (de la forţele demonice), în procesul şedinţelor de tratament, însă, senzitivul îşi îndreaptă cea mai mare parte a eforturilor spre a-şi crea o protecţie împotriva bolii. Şi devreme ce ei nu pot neutraliza cauzele ontologice ale bolii (lucru care este doar în puterea Domnului), senzitivii transferă boala ori asupra altui organ ori chiar asupra altui om. Fireşte că e dificil să zici că e un act nobil.

Aşadar, în unele cazuri senzitivul donează energie, în altele fură. E o contradicţie? Nicidecum. Să admitem că se extrage 70% din energie, dar se întoarce numai 10%. Aşa procedează Djuna, Kaşpirovski, Ruţko şi mulţi alţii.

Iată ce mărturiseşte despre Djuna, A.I.Spirkin, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Rusiei: „Ce mă nedumereşte, din punctul de vedere al unui om de ştiinţă? – Măcar şi faptul că ea primeşte seara, în 3-4 ore, până la 120 de bolnavi. Când locuia la Moscova, la hotel, dacă o vizitam dimineaţa, o surprindeam moleşită (din păcate, mai şi fumează), palidă. Mergem la apartamentul unde ea primeşte pe cei ce aşteaptă cu înfrigurare… După al 10-lea pacient, al 20-lea, după al 70-lea ea devine vioaie, chiar zburdalnică, cochetează, adică se află deja în ascensiune emoţională. Seara, la restaurant, dansează mult, e surescitată, plină de energie şi se întoarce la hotel noaptea târziu“. O completare potrivită a acestei istorisiri este un articol publicat în revista „Ogni Bolgarii” în 1987. Autorul, un ziarist care o cunoscuse pe Djuna, scrie că nu ştie nici un om la care, după tratamentele făcute de ea, boala să nu revină.

Nu este oare un vampirism energetic evident? Beţia, fumatul, petrecerile nocturne istovesc organismul, lucru pe care îl dă în vileag chipul ofilit şi apatia Djunei. Insă, în timp ce îşi primeşte pacienţii, de la care e foarte uşor să stoarcă energie, vigoarea şi prospeţimea îi revin. Mecanismul e clar. Fireşte că şi bolile se reîntorc curând la cei „trataţi”. Şi e bine dacă acest stress nu se termină pentru bolnav cu un final letal, după cum s-a întâmplat, nu o dată, de pildă, în timpul teletratamentelor lui Kaşpirovski.

Ultimul, potrivit afirmaţiilor altor senzitivi, acţionează în felul următor. Dacă omul priveşte sau ascultă cu atenţie o şedinţă televizată a lui Kaşpirovski, între el şi acest spectator se stabileşte momentan un contact energetic invizibil.

Aşa este concepută natura noastră, fixându-şi atenţia asupra unui obiect, omul îşi extinde câmpul său biologic asupra acestuia şi intră în contact cu el. Citind, de exemplu, o carte, noi stabilim o legătură invizibilă cu autorul ei (chiar dacă acesta nu mai este în viaţă) şi cu acea stare a sufletului în care se afla scriitorul în momentul creării operei sale. Cititorul este cuprins de aceleaşi gânduri şi sentimente, iar unul deosebit de sensibil poate chiar retrăi aceleaşi senzaţii.

Tocmai această însuşire a naturii umane este, de asemenea, una din cauzele pentru care Părinţii Bisericii recomandă să citim în permanenţă Evanghelia şi scrierile patristice. Căci în felul acesta cititorul comunică cu Dumnezeu şi sfinţii Săi, şi acesta, înălţându-se până la gândurile şi sentimentele lor, el însuşi se îmbogăţeşte, creşte spiritual. Mai mult decât atât, sfinţii, simţind că cineva le citeşte operele, se roagă pentru el.

Şi iată de ce e atât de dăunător să citeşti literatură scrisă de oameni pătimaşi, vicioşi, de la care omul poate să se molipsească de pasiunile lor, şi cu atât mai mult -literatură demonică (a învăţătorilor de yoga, de pildă). Prin mijlocirea unor texte de acest gen cititorul se deschide influenţei lor şi intră în comunicare cu duhurile necurate.

Iată ce spune în acest sens Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Toate fenomenele demonice au însuşirea de a fi periculoase dacă sunt luate în seamă; nedându-le decât o simplă atenţie, fără pic de simpatie, poţi rămâne cu cea mai dăunătoare impresie, expunându-te unei grele ispite“.  Oamenii care au participat la şedinţele lui Kaşpirovski (fie şi numai în calitate de telespectatori), în mod inevitabil se pomeneau în interacţiune cu el.

Senzitivii, de regulă, nu tratează prin energia lor. In al doilea rând, în timpul aşa- zisului tratament, practică vampirism energetic în dauna pacientului. Şi, în cele din urmă, ei fac uz de energie demonică, aceasta, de asemenea, pricinuind bolnavului numai rău.

Am să dau un exemplu caracteristic, istorisirea unui creştin specialist în restaurarea antichităţilor, „într-o zi am intrat la un colecţionar de antichităţi, o bună cunoştinţă a mea, pentru care executasem altădată mai multe comenzi, dar de care mă înstrăinasem mai târziu, căutând să lucrez numai pentru biserică. Mă simţeam rău, aveam slăbiciune, şi i-am spus despre asta gazdei, care s-a dovedit a fi senzitiv. M-a pus să mă întind pe o canapea şi preţ de zece minute a făcut pase magnetice cu mâinile. Durerea de cap mi-a trecut, dar nu mă simţeam, parcă, în apele mele. Luându-mi curând rămas bun de la el, am plecat în grabă. Ajungând acasă, am simţit copleşindu-mă o energie violentă, am restaurat până la orele trei noaptea fel de fel de antichităţi ce nu aveau legătură cu biserica. După aceea, timp de câteva săptămâni, am lucrat încontinuu, nu însă pentru biserică. Obiectele bisericeşti, pur şi simplu, nu le puteam lua în mâini, încetasem să mă duc la biserică şi să mă rog. Mi s-a ivit dorinţa să fac bani, să reiau legăturile abandonate cu anticarii. Nu mă simţeam niciodată în elementul meu. Doar făcând un mare efort de voinţă mi-am impus să merg la mănăstire. Acolo, după o spovedanie sinceră, împărtăşanie şi o săptămână de viaţă printre călugări, în timpul căreia aceştia s-au rugat pentru mine, am putut, în cele din urmă, să-mi reiau munca pentru biserică.”

Iată cum acţionează energia demonică intrată în om prin intervenţia unui senzitiv! Ea l-a îndepărtat de Biserică şi a început a orienta dezvoltarea lui N. după un plan de al său. Şi numai intervenţia puterii dumnezeieşti a salvat acest om. Nenumărate articole şi cărţi s-au scris despre cei mai cunoscuţi senzitivi de la noi, aceşti oameni făcând confidenţe la radio şi televiziune. Reporterii, însă, cuprinşi de admiraţie, nu pătrund, de regulă, natura acestor forţe, mijloacele şi rezultatele tratamentului. O ignoranţă periculoasă!

Să continuăm discuţia despre Djuna. După cum mărturiseşte A. I. Spirkin, „Djuna este de origine asiriană, s-a născut prin părţile Armavirului. Tatăl, mama, bunica ei au practicat vrăciuirea, aşa încât acest dar – forţa diabolică a biocâmpului – este moştenită de ea. Senzitivii noştri, care percep vizual câmpul bioenergetic, spun că frecvenţa  câmpului ei este alta decât a unui om obişnuit“. După cum vedem, Djuna este o vrăjitoare provenită din neam de vrăjitori care şi-a căpătat talentul (altfel zis, demonii „binefăcători” sau demonii-ajutători cu ajutorul cărora vrăjitorul îşi săvârşeşte acţiunile magice) prin moştenire. Nu demult, la congresul vrăjitoarelor care a avut loc în 1990 în S.U.A., ea a stârnit senzaţie prin minunile sale. Acum ea practică pe larg, inoculând bacilul demonismului în sufletele oamenilor creduli.

A. Martînov, care a editat un manual pentru senzitivii începători, susţine că nu crede într-un Dumnezeu Hristos personal, în schimb susţine existenţa unor „anumite forţe cosmice“, dătătoare de energie. Intr-o confesiune publică făcută nu demult la radio, el îşi revendica rolul lui mesia, propunând în locul Evangheliei noua sa carte „Vestea cea bună“. Aici satanismul este exprimat sub o formă evidentă şi nedisimulată: Martînov respinge Dumnezeirea lui Hristos şi vine ca un „pseudo-mesia” cu „noua” sa învăţătură. Se împlinesc cuvintele profetice ale Evangheliei după Matei (Mt. 24, 24): …se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Căci omul se mântuieşte numai prin Hristos, prin suferinţele la  care a fost supus pe cruce şi prin moartea Lui întru ispăşirea şi mântuirea omenirii. Tocmai datorită faptului că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră a şi fost învins satana, luându-i-se puterea asupra acelei părţi a neamului omenesc care a crezut şi s-a botezat. De aceea, când unui om i se răpeşte credinţa în Hristos, el devine din nou o slugă docilă a forţelor demonice. Şi A. Martînov, după cum se vede, râvneşte tocmai acest lucru.

Odată mi s-a adresat un tânăr, B., care a avut de suferit după frecventarea şedinţelor lui Ruţko, şedinţe prin care a dorit să-şi refacă vederea. Ochii însă nu i s-au vindecat, în schimb s-a ales cu următorul „dar”: la anumite ore de zi şi noapte, independent de voinţa sa, începea să facă nişte mişcări involuntare cu braţele, picioarele şi întreg corpul, asemănătoare cu loviturile de kung-fu, pe deasupra mai având şi accese de tip epileptic. A trebuit să-l trimit pe sărmanul creştin să se purifice (adică să i se citească rugăciuni de dezlegare de către un preot având harul să izgonească duhurile necurate).

Dar ce spun „tămăduitorii” înşişi despre propria lor persoană? Să urmărim un interviu dat de Iuri Tarasov – „Sunt vrăjitor în generaţia a patra“. La întrebarea corespondentului: „Mi-am dat seama că făceaţi vrăji asupra unui bolnav de osteohondroză cu ajutorul câmpului dvs. biologic, terapiei manuale şi psihoterapiei. Toate  acestea sunt pe larg cunoscute, îi ştim bine pe unii reprezentanţi ai medicinii netradiţionale – Djuna, Kaşpirovski… Dvs. sunteţi unul în trei ipostaze? în ce constă vrăjitoria?” Tarasov răspunde: „întrebarea dvs. conţine răspunsul. De ce nu-mi zic senzitiv? Doar pentru că senzitivul ştie să facă aproximativ a zecea parte din ceea ce face orice vrăjitor de mâna a doua. Acelaşi lucru se poate spune şi despre hipnotizori, fitoterapeuţi, psihoterapeuţi… Fiecare din aceste domenii nu este decât vârful aisbergului“.

E spus extrem de sincer – „vârful aisbergului” – a cărui bază se află în iad.

La întrebarea privind existenţa magiei negre şi albe Tarasov a răspuns: „...la ultimul congres din Spania la magia neagră şi cea albă s-au mai adăugat două culori -roşu şi verde. Dar de ce oamenii să cunoască aceste lucruri? Sunt, cum s-ar spune, culorile noastre de lucru, de uz pur profesional… «Cunoaşterea» este neutră prin ea însăşi… Problema e cine o posedă“.

Cu alte cuvinte, „cunoaşterea” (adică, după Tarasov, capacitatea de a influenţa magic lumea înconjurătoare), are una şi aceeaşi sursă atât în magia neagră, cât şi în cea albă. Dar în ce sens (în bine sau rău) îşi va aplica vrăjitorul forţa pe care o posedă, nu  depinde decât de dorinţa lui. Or, e lucru ştiut că nu se poate pricinui rău cu Duhul Sfânt. Un om fără prihană, înzestrat cu putere dumnezeiască, pur şi simplu nu poate face nici un rău. Căci el nu împlineşte decât voinţa lui Dumnezeu, care de la origine a fost îndreptată către mântuirea omenirii.

Iată însă că „unele forţe cosmice”, adică demonii, îl ajută cu plăcere pe omul care li s-a vândut. Iată ce citim în Nomocanon (cod de legi şi hotărâri ale Sfinţilor Apostoli şi Sinoadelor Ecumenice): „Magii – acei care îi cheamă şi pe demonii binefăcători, ca să facă şi spre bine unele lucruri, totuna cu toţii sunt nişte ucigaşi spurcaţi şi înşelători după bunul lor plac“.

Tarasov nu este unic în opinia sa. Alt vrăjitor, un oarecare L, într-o discuţie privată cu o cunoştinţă de-a mea, ajungând să facă destăinuiri, a spus: „Aptitudinile senzitive nu sunt decât prima treaptă pe calea ce duce spre magia neagră“.

Bioenergoterapeutul Kaşpirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopţii, a citat propriu-zis extrase din cartea de magie neagră, referindu-se la ea ca la o sursă pe deplin acceptabilă şi pozitivă. Caracterul demonic al acţiunilor lui Kaşpirovski se manifestă chiar în timpul şedinţelor sale, lucru pe care îl demonstrează, de exemplu, datele doctorului în psihologie V. Lebedev. Vom cita doar unele din ele: „Am examinat 2015 elevi de şcoală, 93 % din ei sunt antrenaţi în şedinţele lui Kaşpirovski. In timpul şedinţelor se remarcă ticuri obsedante, reacţii isterice, fenomene de halucinaţie şi alte tulburări psihice” – dovadă evidentă că sunt stăpâniţi de duhul necurat. Mişcări involuntare, ţipete şi emoţii, istericale independente de voinţa omului – toate acestea reprezintă semne vădite de demonizare. 42% cad în somn hipnotic. După şedinţe, la un număr de 7% s-au constatat diferite forme de dezadaptare psihică. S-a conturat clar tendinţa creşterii sugestibilităţii şi reacţiei isterice. La elevii şcolii medii nr. 49 din Taşkent s-a dezvoltat, în timpul şedinţelor, o reacţie isterică în grup, care a durat timp de două săptămâni şi a dezorganizat activitatea şcolii, în urma şedinţelor televizate, unii copii se prăbuşeau în stare de catalepsie doar văzând imaginea lui Kaşpirovski. Ceea ce înseamnă că li s-a distrus mecanismul de protecţie psihologică şi ei au devenit mai sugestibili, uşor influenţabili de  comportamentul criminal al adulţilor şi adolescenţilor. Mai mult decât atât, după şedinţe a fost nevoie ca mulţi copii să fie spitalizaţi cu diferite tulburări neuro-psihice”. V. Lebedev a cercetat 6228 de scrisori ale unor persoane care au vizionat şedinţele unui senzitiv practicant al magiei negre, rezultatele fiind că „63% au sesizat o agravare acută a bolilor. Investigaţiile ulterioare au arătat că la 13-14 din 15 bolnavi, aparent însănătoşiţi după şedinţe, afecţiunile li s-au agravat. In afară de aceasta, la un număr de bolnavi agravările au apărut imediat după şedinţe. Vorbind despre calităţile morale ale acestui senzitiv, e suficient să cităm telegrama Lesei Iurşova trimisă Procurorului general al U.R.S.S.: „Kaşpirovski, în scopuri de reclamă, m-a antrenat într-o operaţie chirurgicală fără anestezie, difuzată la televiziune fără ştirea mea. In timpul operaţiei am suportat o durere atroce, fapt care ulterior mi-a înrăutăţit şi mai mult starea sănătăţii. Kaşpirovski difuzează un film de reclamă, montat în variantă convenabilă lui, prezentându-mă dezgolită; în presă mi-a lezat demnitatea… Pe motivul că acum mă aflu la spital şi de 18 luni nu mai am mijloace de existenţă, rog să mă ajutaţi să fac formele de trimitere în judecată a lui Kaşpirovski“.

Aşadar, unii senzitivi, profitând de dorinţa oamenilor de a se însănătoşi cu orice preţ, adesea îi aduc la o stare şi mai gravă, conducându-i la demonizare şi la pierderea sufletelor.

Dar există, aţi putea reproşa dvs., şi magi-senzitivi albi, care şi la biserică merg, şi pe oameni îi tratează, chipurile, cu puterea lui Dumnezeu. Se vede însă că puterea nu e de la Dumnezeu. Adesea, fără să bănuiască, ei se află în stăpânirea forţelor demonice care, dându-le aparenţa succesului, dezlănţuie în ei o tot mai mare  înfumurare şi orgolii, nimicindu-le sufletele, făcându-i unelte docile în mâinile lor.

Pe unii credincioşi îi interesează: dacă senzitivii sunt în legătură cu forţele demonice, de ce atunci ei înşişi frecventează uneori biserica, îndemnându-i pe oamenii nebotezaţi să se boteze, iar alteori chiar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă?

Da, e adevărat. Senzitivii merg uneori ei înşişi la biserică, şi pe alţii îi îndeamnă s-o facă pentru a se alimenta, cum le place să se exprime, cu „energii luminoase“. Mulţi credincioşi au avut ocazia să observe cum senzitivii stau îndelung în faţa icoanelor, cu mâinile răşchirate şi căscând larg ochii, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o emană icoana. După expresia lui Pavel Florenski, „icoana reprezintă fereastra către altă lume“. Mi-aş permite să adaug că o icoană înaintea căreia sunt înălţate rugăciuni – este o fereastră larg deschisă către altă lume. Căci apropiindu-se de o asemenea icoană, mai cu seamă făcătoare de minuni, simţim realmente prezenţa celui care este înfăţişat pe ea. Privind chipul, ne înălţăm cu tot sufletul către prototip, şi rugăciunea noastră se înalţă către tronul Celui de Sus pe drumul străbătut de rugăciunile a mii de alţi credincioşi. Noi primim răspuns – rugăciunea noastră este auzită şi se împlineşte.

Ei stau în faţa icoanei străduindu-se să absoarbă energia concentrată în preajmă datorită rugii statornice în faţa ei a mii de creştini. (Nota red.: Numai că harul dumnezeiesc nu se poate fura. Energia de care se umplu senzitivii nu este a icoanelor, ci a diavolului, căruia şi-au deschis sufletele când au primit învăţăturile străine Bisericii.)

Icoana nu va avea de pierdut din această cauză şi nici rugăciunii credincioşilor nu-i va dăuna. Gândiţi-vă, însă, cât de smintit trebuie să fii ca, fiind poftit la „ospăţul nupţial” (simbolul Tainei Sfintei Împărtăşanii, comunicării prin rugăciune cu Dumnezeu), să te târăşti pe sub masă, strângând de pe jos farâmiturile scăpate de oaspeţi şi să nu fii în stare să-ţi ridici capul pentru a te bucura de măreţia sărbătorii. (Nota red.: Şi cu atât mai grav este când, în loc să strângi firimiturile, te duci şi mănânci din gunoaie. Tocmai asta fac, fără să îşi dea seama, senzitivii)

O altă parte, mai puţin numeroasă, de senzitivi merge personal la biserică pentru a se împărtăşi, îndemnând şi pe alţii s-o facă. Aceştia sunt senzitivii începători – cei care nu au ajuns deocamdată să pătrundă în abisurile satanice şi se află în etapa autoamăgirii de a fi aleşii lui Dumnezeu. De astă dată ei se împărtăşesc, ca în primul caz, pentru alimentare suplimentară nemijlocită cu energie pozitivă. Acest act întăreşte convingerea că ei ar avea legătură cu Dumnezeu şi că sunt pe calea cea dreaptă. De obicei, ei niciodată nu se spovedesc; îşi aleg acele biserici în care se fac spovedanii comune (adică în care e suficient, nemărturisind nimic, să-şi plece capul sub patrafir şi, cu sentimentul datoriei împlinite, să se apropie de Sfântul Potir)
(Nota red.: Astfel de spovedanii nu sunt normale. Sfântul loan din Kronstadt făcea spovedanii comune având o binecuvântare specială din partea ierarhiei datorită harismelor pe care le primise de la Dumnezeu. Anumiţi preoţi însă fac spovedanii colective călcând rânduielile bisericeşti, imaginându-şi că sunt harismatici, dar de fapt sunt înşelaţi de diavolul care nu vrea ca oamenii să primească dezlegare de păcate prin spovedanie. Şi vrea să îi ţină departe atât de sfaturile directe ale duhovnicului cât şi de canonul pe care l-ar putea primi de la acesta. Numai că o astfel de împărtăşanie, furată, nu aduce folos duhovnicesc. Este spre osândă. Pentru că pe Dumnezeu nu îl poate înşela nimeni…)

[Sau acesti senzitivi se spovedesc normal dar fara sa mentioneze activitatea lor in domeniul extrasenzorial, pentru ca nu o considera a fi pacat, sau o prezinta trunchiat sub o forma acceptabila – n.a.]

Cât de departe sunt ei de Hristos, de calea Sa, a răstignirii, smereniei, răbdării, blândeţii! In acest sens primirea Sfintelor Taine încă nu înseamnă o garanţie a mântuirii. Totul depinde de profunzimea pocăinţei şi de acel simţământ cu care vă apropiaţi de Sfântul Potir.

Apostolul Pavel spune: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar,  moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. (…) Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor. 11-26, 27, 29). Din practica duhovnicească se cunoaşte că mulţi oameni căzuţi în rătăcire (oameni cuprinşi de înfumurare, orgoliu) se împărtăşesc deseori, aceasta însă nu-i va mântui.

Să subliniem încă o dată că, măsura mântuirii pe care o dă Taina Împărtăşaniei, puterea harului căpătată prin această Taină depind de sinceritatea sufletească, de sentimentul de pocăinţă al conştiinţei propriei nevrednicii, de dorinţa de viaţă veşnică şi de iubirea de Hristos cu care omul se apropie de Sfântul Potir.

Senzitivii nu au astfel de sentimente. Ei nu au nevoie de Hristos Mântuitorul, nu au nevoie ca Viaţa Lui să devină viaţa lor, ei au nevoie de energie.

Din cele spuse mai sus, vedem că, adesea demonul este acela care îi îndeamnă pe senzitivi să vină în sfântul lăcaş pentru a-l pângări, ceea ce îi produce o mare satisfacţie. Nefiind în stare el însuşi să se apropie de Sfintele Taine şi de icoane, îi trimite la biserică pe oamenii care i s-au vândut şi, pentru acţiunile lor profanatoare (săvârşite fie şi în mod inconştient) îi dăruieşte cu o nouă porţie de energie demonică şi le amplifică aptitudinile senzitive.

Uneori ni se pune întrebarea: de ce senzitivii îi trimit pe oameni să se boteze, iar cu cei nebotezaţi refuză, în unele cazuri, să lucreze?

Trebuie remarcat însă faptul că numai senzitivii neavansaţi îşi trimit „pacienţii” să se boteze. Ceilalţi, alde Kaşpirovski, nici ei înşişi nu sunt botezaţi şi nici nu întreabă pe nimeni de botez. Dimpotrivă, în timpul şedinţelor lor, ei cer să se scoată de pe corp, mai ales de pe piept, toate obiectele de metal, adică crucea.

In ţara noastră [Rusia – n.a.] se bucură de o largă popularitate aşa-numitele secţii de autoreglare, unde, după afirmaţiile liderilor lor, omul poate învăţa să se autodirijeze, să-şi pună în ordine psihicul, să-şi întreţină în condiţii superioare sănătatea. Şi mulţi oameni se înscriu în aceste secţii, dorind să realizeze cele promise. Ce se întâmplă însă, de fapt, acolo?

Să examinăm, de exemplu, grupele de autoreglare de la Sankt-Petersburg aflate sub conducerea generală a lui Antonov. Din mărturisirile unor foşti discipoli de-ai săi şi a unor oameni care au condus grupe similare, dar ulterior s-au căit şi au renunţat la aceste cursuri, s-a constatat că metodica respectivă de autoreglare cuprinde o serie de etape.

In prima etapă oamenii învaţă să-şi domine trupul, emoţiile, practicând exerciţii fizice şi psihice speciale bazate pe yoga.

In a doua etapă ei se ocupă de subţierea simţurilor, a emoţiilor, încearcă să-şi adapteze psihicul pentru sfera extra-corporală, invizibilă, potrivit afirmaţiilor lor, aflată în astral.

In cea de-a treia etapă, cu ajutorul învăţătorului intră în contact cu oarecare „forţe cosmice” şi, prin intermediul acestora, primesc acele capacităţi extrasenzoriale despre care am vorbit mai sus. După aceasta, discipolul îşi părăseşte învăţătorul şi organizează o grupă proprie, fiind ajutat şi îndrumat de forţe din cealaltă lume.

Din cele expuse mai sus, se vede că, pregătindu-şi corpul la prima etapă, ucenicii îşi subţiază psihicul şi simţurile şi devin capabili de a contacta demonii în a doua etapă, iar în a treia, cu ajutorul învăţătorului lor, intră în contact direct cu duhurile decăzute,  de unde ulterior capătă forţe şi capacităţi de a face aşa-numitele „minuni”.

In etapele a patra şi a cincea aceşti nefericiţi încearcă să-şi însuşească deprinderi de a trăi în cealaltă lume, de a se contopi cu lumea demonilor, ca după moarte să se simtă bine, ajungând în mediul deja familiar lor. O trudă inutilă. Nimeni nu va putea scăpa de judecata lui Dumnezeu. Căci, după cum se spune în Evanghelie, trimite-va Fiul  Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, ş i-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13, 41-42). Cât priveşte speranţa că-i va ajuta diavolul, în acest sens avem cuvântul adevărat al Apocalipsei: …şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apoc. 20, 10).

Revenind la discuţia despre secţiile de autoreglare, vedem că aici strălucitoarea momeală de sănătate, de dominare a forţelor propriului organism ascunde în spatele ei un sinistru cârlig – contactul şi comunicarea cu forţele demonice. De remarcat însă că în primele două etape nimeni nu îi spune ucenicului adevăratul scop final al instruirii (pentru a nu-l speria). Abia pe măsura transformării elevului, potrivit cu interesul satanei, i se deschid noi şi noi obiective. Transformarea se realizează însă în modul următor. In procesul instruirii, învăţătorul încearcă să implanteze în sufletul discipolului o parte din propriul „Eu”, să canalizeze dezvoltarea lui potrivit unui plan dinainte întocmit. Omul este modelat pentru o anumită undă, i se organizează un mod special de viaţă, în care predomină exerciţiile, meditaţia; şi dacă cineva ar încerca mai târziu să revină la credinţa creştină şi să frecventeze biserica, i-ar fi foarte greu să-şi organizeze viaţa după învăţătura lui Hristos, căci ar trebui să se lepede de toate, să pună o nouă temelie creştină, deoarece o transformare pozitivă în acest sens este aproape imposibilă: orientarea spirituală a celui convertit de satana este diametral opusă. Oamenii care exersează într-o astfel de secţie pot merge la biserică, însă ei vor căuta acolo energii luminoase, şi nu pe Hristos; privind la icoane, vor vedea în ele o sursă de alimentare energetică, şi nu pe Dumnezeu, în felul acesta se împlinesc, referitor la ei, cuvintele lui Hristos: “Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec” (loan 12, 40).

In Bulgaria, şi departe de hotarele ei, sunt cunoscute capacităţile fenomenale ale bătrânei Vanga – o prezicătoare oarbă în vârstă de peste 80 de ani. Oameni de diferite vârste şi formaţii o vizitează necontenit, pentru a-şi afla viitorul, soarta şi, absolut toţi pleacă de la ea profund impresionaţi de profeţiile vrăjitoarei.

Căror forţe le datorează ea capacitatea de a prezice? Care este sursa clarviziunii ei?

Mai întâi să ascultăm ce spune ea însăşi despre darul ei. La întrebarea nepoatei sale, filologul Krasimira Stoianova: „Ai cumva senzaţia că darul tău este programat de nişte forţe superioare?”

Vanga a răspuns: „Da“. „Cum le percepi?” „De cele mai multe ori aud un glas.” „I-ai văzut?” „Da. Nişte siluete transparente asemănătoare reflectării omului în apă.” „La dorinţa cui, a lor ori a ta, se realizează contactul?” „De obicei, la dorinţa lor, deşi pot să-i chem şi eu.”

Mai jos vom cita mărturisirea interesantă a nepoatei bătrânei Vanga despre sursele inspiraţiei clarvăzătoarei sale mătuşi. „Aveam 16 ani, când odată, în casa noastră din Petrici, Vanga mi-a vorbit… numai că nu era vocea ei. Aveam impresia că altcineva, nu ea, vorbeşte cu gura ei. Cuvintele, pe care le-am auzit nu aveau nimic comun cu ce vorbiserăm până atunci, ca şi cum o persoană necunoscută s-a amestecat în discuţia noastră. Am auzit spunându-mi-se: «Iată, noi te vedem»… apoi a urmat o descriere amănunţită a ceea ce făcusem în ziua aceea până la acest moment, încremenisem pur  şi simplu de groază. Nu eram decât amândouă în casă. După o mică pauză Vanga a răsuflat uşurată şi mi-a spus: «Of, m-au lăsat în pace»… şi imediat a revenit la discuţia noastră anterioară. Am întrebat-o, de ce, dintr-o dată, a început să-mi descrie ziua, dar mi-a răspuns că ea n-a vorbit nimic, ci repeta doar ce auzea. Liniştindu-se puţin, a continuat: «Of, acestea sunt nişte puteri mici, care se găsesc mereu alături, Dar sunt şi altele mai mari, ce le conduc pe acestea. Când se hotărăsc să vorbească cu buzele mele, mi se face rău, şi după asta toată ziua nu-mi pot veni în fire».

Dar iată ce spun rudele bătrânei Vanga despre localitatea în care locuieşte prezicătoarea: „Vanga nu părăsea cu anii acest loc. Nu pot înţelege ce o reţine aici. Dar ea ştie şi iubeşte aceste locuri! în ce mă priveşte, totul mă deprimă aici“. Ceva asemănător vorbesc şi alte persoane. Vanga însă susţine că „numai aici” aude glasurile care au iniţiat-o în multe lucruri. Chipurile, tocmai în locul unde stă casa ei se află centrul care leagă sanctuarele sacre vechi situate în împrejurimi. Dimitri, fiul surorii Vangăi, Liubov, evocă o credinţă veche de prin partea locului. „Oamenii bătrâni povestesc că aici este îngropată statuia unui cavaler de dimensiuni naturale, bănuind că este statuia Sfântului Constantin. Ea ar fi fost îngropată în pământ când au venit turcii. Dar mi se pare că ar fi putut fi statuia zeului tracilor, Hors, deoarece tocmai în această regiune au fost descoperite plăci de marmură cu chipul acestui zeu… Primele revelaţii ale mătuşii mele sunt legate de un călăreţ cu care ea ar fi stat de vorbă la fântână. După aceea, călăreţul şi-a mai făcut o dată apariţia, comunicându-i că începe războiul. I-a mai spus, de asemenea, că va fi profetă şi că va prevesti despre „vii şi morţi”. Profesorul Y. Lozanov, care se ocupă de fenomenul Vangăi, scrie: „Din anul 1964 colectivul aflat sub conducerea mea a chestionat zeci de mii de vizitatori. Ne-am propus să stabilim, cu ajutorul statisticii, în ce măsură se împlinesc previziunile ei peste cinci, zece, cincisprezece ani“. Potrivit datelor lui Lozanov, aproximativ 70% din profeţii se împlinesc.

Aşadar, din cele expuse mai sus rezultă că toate mesajele profetice sunt dictate Vangăi de nişte anumite „forţe” care, fie că ele însele o vizitează, fie că vin la chemarea ei. Din spusele ei reiese că există nişte „puteri mici”, a căror prezenţă o resimte permanent. Periodic profetă este vizitată şi de „puteri mai mari”, după care ea se simte „rău”. Vanga vede aceste „forţe” în chip de stafii, vedenii ceţoase. Cel mai bine aude glasurile în casa sa, în locul în care, după cum susţine, se află „centrul care leagă templele sacre vechi situate în împrejurimi”. După părerea nepotului vrăjitoarei, aici s-a aflat capiştea zeului păgân Hors, a cărui statuie este îngropată în acest loc. Şederea în această regiune asupra tuturor celorlalţi oameni „acţionează deprimant”.

De pe poziţii ortodoxe, fenomenul Vangăi poate fi explicat în felul următor, încă pe când avea vederea bună, de câteva ori i s-a arătat un demon în chip de călăreţ, intrând în contact cu ea. Fata a acceptat cu plăcere această legătură, apropiindu-se curioasă de fenomenul nou, misterios pentru ea. După aceea, fiind smulsă şi rostogolită pe câmp de o furtună enigmatică, a orbit şi i-a apărut capacitatea de a prezice. Vrăjitoarea oarbă este mereu înconjurată de demoni, adunaţi pe locul vechiului templu păgân, unde li se aduceau jertfe. Periodic îşi fac apariţia aici stăpânitorii demonilor, după cum spune prezicătoarea „mai marii peste puterile mici”, intră în ea şi încep a prezice. După aceea, i se face rău. Concentrarea excesivă a forţelor răului în aceste locuri acţionează deprimant asupra celor care vin încoace, lucru pe care îl şi mărturisesc. Aceasta se explică prin înfiorarea firească a sufletului atunci când vine în atingere cu forţele răului.

Faptul că, potrivit cercetătorilor, se împlinesc numai 70% din prezicerile bătrânei  oarbe, confirmă justeţea cu care am apreciat fenomenul Vanga. Este evident caracterul demonic al prevestirilor ei, căci proorocirea dumnezeiască nu poate să nu se împlinească, iar demonii, aşa cum am arătat mai sus, nu pot decât să calculeze şi să încerce să ghicească anumite probabilităţi. Aceasta e cauza erorilor.

Revenind la problema forţelor cu care se fac tămăduirile bolilor, să examinăm încă un gen de tămăduire – prin harul dumnezeiesc, care, ca şi clarviziunea, se dă omului cu inimă neprihănită, devotat până la capăt lui Hristos, de cele mai multe ori ascet sau pustnic, cum sunt Sfântul mare mucenic şi tămăduitor Pantelimon, Sfinţii Cozma şi Damian, Sfântul mucenic Ciprian, Sfântul loan din Kronştadt şi mulţi alţii. Cercetaţi vieţile lor mai întâi. Ei tămăduiau mai întâi sufletul, abia după aceea trupul. Căci sufletul este veşnic, mult mai preţios decât trupul trecător. Oamenilor vindecaţi li se schimba întreaga viaţă, li se întărea credinţa, sufletul li se curăţa de patimi. Dacă vom cerceta tămăduirile săvârşite cu puterea lui Dumnezeu, vom vedea că sfinţii lucrau prin harul Sfântului Duh, şi nu cu câmpul biologic, nu cu donarea propriei energii. Astfel, mai întâi se înlăturau cauzele mortale ale bolii, dacă acestea existau, în Evanghelia după Matei (Mt. 9, 5), în cazul vindecării de către Domnul nostru lisus Hristos a unui slăbănog, vedem că la început El i-a spus: Iertate sunt păcatele tale, şi abia după aceea: Scoală-te şi umblă!

De asemenea, din Evanghelie aflăm cum mulţi oameni se vindecau atingându-se cu credinţă şi cu pocăinţă de veşmintele lui Hristos (cf. Luca 8, 44). In Faptele Apostolilor citim despre ucenicii lui Hristos: Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Astfel peste cei bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Fapte 19, 11-  12). Adică Domnul, proslăvindu-i pe cuvioşii Săi, chiar prin veşmintele lor făcea minuni.

In acest sens pot fi evocate o mulţime de cazuri de vindecare ale bolnavilor prin atingerea de moaştele sau chiar odăjdiile sfinţilor. Mă voi referi doar la un singur caz din practica mea. După o slujbă oficiată de mine, am pus pe mâna bolnavei paralizate V. o mănuşă care a aparţinut Sfântului loan din Kronştadt. Imediat după aceea bolnava a început să mişte din degetele mâinii paralizate şi curând a putut să şi meargă. Medicii care o tratau au rămas adânc impresionaţi de o însănătoşire atât de rapidă.

Or, sfinţii îi vindecau pe cei mai mulţi dintre bolnavi nemijlocit prin rugăciune, adică însănătoşirea o săvârşea Domnul prin Duhul Sfânt datorită rugăciunii sfântului. Bunăoară, în Patericul de la Pecerska citim despre preacuviosul Agapit, care tămăduia pe toţi bolnavii prin rugăciunea sa şi niciodată nu lua nimic de la nimeni pentru însănătoşire, căci spunea el, nu tămăduia cu puterea sa, ci cu a lui Hristos. Revenind la timpurile noastre, să evocăm numele Sfântului loan din Kronştadt. Există o mulţime de cărţi în care sunt atestate mii de cazuri de tămăduiri săvârşite, uneori chiar la depărtare considerabilă de bolnavi, prin rugăciunile acestui mare sfânt.

Acum să încercăm să înţelegem de ce oamenilor li se dau boli şi dureri. Şi cum trebuie să-şi trateze bolile un creştin. Mai întâi să dăm cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Iată ce spune Sfântul loan Gură de Aur în cuvântul său „Despre cei care tămăduiesc bolile prin vrăji”: „Când vei fi cuprins de o suferinţă cumplită, mulţi vor încerca să te înduplece să te duci la vrăjitori sau magi, tu însă, nădăjduind în Dumnezeu, rabdă, ştiind că aceste chinuri îţi aduc cunună şi te izbăvesc de chinuri viitoare dacă vei răbda boala, mulţumind lui Dumnezeu. Dacă suntem creştini, să ne supunem lui Hristos şi să nu mergem la vrăjmaşii Domnului – magi, vrăjitori (adică senzitivi), căci ei sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Mai bine să murim, decât să mergem  la vrăjmaşii lui Dumnezeu. Ce folos ai dacă îţi vindeci trupul, iar sufletul ţi-l pierzi? Ce vei câştiga, dacă aici vei găsi o mică alinare, iar acolo vei fi trimis cu demonii la chin şi în focul veşnic? Iată ce se spune în Biblie (cf. IV Regi l, 1-12): S-a îmbolnăvit regele lohozia şi, necrozând în ajutorul lui Dumnezeu, a trimis soli la magi. Dumnezeu îl pedepsise cu o boală pentru a-şi aduce aminte de păcatele sale. Pe când el, uitând de Dumnezeu, a trimis soli la idolul Baal şi la preoţii lui, ca să afle dacă va trăi. Vai tu, înrăitule, vai minte nesăbuită! Să-L laşi pe Dumnezeu şi să trimiţi după vrăjitori să-i întrebi de viaţă! Proorocul Ilie a întâmpinat slugile lui lohozia şi le-a spus: «Mergeţi şi spuneţi regelui vostru că, de vreme ce L-a părăsit pe Dumnezeu şi legea Lui şi a trimis soli la demoni să-i întrebe dacă va mai trăi, aşa îi răspunde Domnul: va trebui să moară înainte de vreme, pentru că L-a părăsit pe Dumnezeu şi vrea să-şi cunoască viaţa de la slugile diavolului». Astfel, fraţilor, cei care se adresează magilor [senzitivilor – n.a.] mor înainte de vreme”.

Sfinţii Apostoli au blestemat magia, Sfinţii Părinţi, la sinoade, au respins-o şi ei, pentru mulţi ani i-au afurisit pe cei care au umblat la vrăjitori, şi i-au supus la epitimii grele pentru a se curaţi de păcat.

Fugiţi, iubiţii mei fraţi, de vrăjitoria cea blestemată, căci murind la timpul sorocit, veţi fi lăsaţi pradă chinului veşnic.

Tu zici că te chinuie rău boala ta grea. Dar tu încă n-ai suferit dureri ca fericitul Iov; el şi-a pierdut turmele şi boii şi toată averea, şi nici pierzându-şi toţi copiii, nu L-a hulit pe Dumnezeu. Dar a spus mult răbdător: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Şi a zăcut în suferinţă cumplită şapte ani, şi n-a încercat să se vindece prin vrăjitorie, ci zicea: „Mai bine mor, decât să îl hulesc pe Dumnezeu”. La fel şi Lazăr, flămând şi bolnav, toţi anii cât a fost bolnav a zăcut  la poarta casei bogatului, uitat şi batjocorit, aşa a murit, dar n-a chemat vracii.

Ei au răbdat suferinţe atât de mari, iar noi, e suficient să ne îmbolnăvim un pic, că de îndată aducem în casa noastră pe vraci şi vrăjitori. O, fraţilor, aşa cum aurul în foc se încearcă, la fel şi omul prin suferinţă se curăţă de păcate. Să ne amintim, fraţilor, de apostoli, de prooroci, de mucenici, care au luat asupra lor chinuri grele. Cei care rabdă nevoi şi suferinţe grele în viaţa aceasta vor fi răsplătiţi cu prisosinţă în împărăţia Cerească. Gândeşte-te, omule, că vrăjitorii nu te vor izbăvi de suferinţe, ci doar vei comite un mare şi greu păcat. Dacă te duci la demoni, părăsindu-L pe Domnul, cum vei primi mila Lui şi cum vei apela la El în rugăciuni? De ce să-ţi prăpădeşti sufletul, şi ce vei răspunde lui Dumnezeu dacă, din pricina unei mici suferinţe, lăsându-L pe Dumnezeu, mergi la vrăjitori? Cum vei sta în biserică, cum vei primi Sfânta Împărtăşanie, cum vei asculta povăţuirile? O, omule, dacă vei răbda cu recunoştinţă suferinţa sau alte nenorociri, vei fi încununat cu mucenicii în ziua cea mare, căci ei au răbdat chinuri, iar tu rabdă cu recunoştinţă suferinţele şi nevoile.

Prin urmare, din toate cele expuse mai sus pot fi trase următoarele concluzii:

(De ce) Dumnezeu îngăduie ca oamenii să fie supuşi la suferinţe şi dureri:

1) pentru păcate, spre a şi le ispăşi, a-şi schimba modul vicios de viaţă, spre înţelegerea acestei imoralităţi şi a faptului că viaţa pământească nu este decât o scurtă clipă, dincolo de care se află veşnicia, şi cum va fi ea pentru tine, depinde de viaţa ta de aici;

2) deseori pentru păcatele părinţilor suferă copiii (pentru ca durerea să le răstoarne viaţa lor bezmetică, să-i facă să cadă pe gânduri şi să se schimbe), în asemenea cazuri, oricât de crudă ar părea această pedeapsă omului contemporan secularizat (adică indiferent faţă de religie), educat în spiritul  umanismului (spirit care venerează trupul, punând mai presus de toate trebuinţele şi dorinţele sale), totuşi sunt pline de adevăr cuvintele: suferinţa este necesară acestor oameni pentru mântuirea sufletului! Căci Domnul Se îngrijeşte înainte de toate de mântuirea sufletului veşnic al omului, iar pentru aceasta omul trebuie să devină o fiinţă nouă, aşa cum l-a conceput Dumnezeu, şi în acest scop el trebuie să se schimbe, să se cureţe de patimi şi vicii. Dumnezeu şi poruncile lui Hristos trebuie să fie pe primul plan al vieţii, şi nu sănătatea temporară, trecătoare, bunăstarea, abundenţa de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea reprezintă acel viţel de aur pentru care vechii iudei îl schimbau pe Dumnezeul lor Preaveşnic; iar creştinii zilelor noastre îl vând pentru acelaşi viţel de aur;

3) adesea pentru smerenia noastră şi oprirea de la fapte nevrednice şi păgubitoare.

4) deseori pentru ca datorită unei mici neplăceri să fim feriţi de una mai mare. (Căci, dacă în situaţia respectivă am fi fost sănătoşi şi am fi acţionat ca de obicei, ni s-ar fi întâmplat o mare nenorocire; aşa însă, abătându-ne datorită bolii de la cursul obişnuit al vieţii, Domnul ne fereşte de acea nenorocire).

Aşadar, atitudinea creştină faţă de boli constă în:

1) în acceptarea cu smerenie a voinţei lui Dumnezeu;

2) în înţelegerea imoralităţii şi a păcatelor pentru care este îngăduită suferinţa;

3) în pocăinţă şi schimbarea modului de viaţă. Rugăciunea, postirea, milostenia şi alte virtuţi îl îmbunează pe Dumnezeu, şi El ne trimite vindecarea de boli. Dacă cerem şi ajutorul doctorilor, cerem  binecuvântarea Domnului pentru vindecare; şi Ie cerem doctorilor să ne tămăduiască doar trupul, şi nu sufletul. Sufletul, în afară de Dumnezeu, nu îl încredinţăm nimănui.
lată cum scrie despre aceleaşi lucruri Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Cugetarea lumească consideră suferinţele drept o nenorocire, iar tămăduirea lor, mai cu seamă printr-o minune, drept o mare fericire, îngrijindu-se prea puţin dacă însănătoşirea e îmbinată cu folos pentru suflet sau cu pagubă pentru el… Scăpând ca prin minune de suferinţă, mulţi nu au ţinut seama de binefacerea Domnului şi de datoria lor de a fi recunoscători pentru binefacere, ci şi-au reluat viaţa în păcat, întorcând darul lui Dumnezeu împotriva lor, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din această pricină tămăduirile minunate se întâmplă rar, deşi celui care trăieşte cu trupul îi sunt plăcute şi foarte dorite. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri (Iac. 4, 3). Inţelepciunea duhovnicească ne învaţă că suferinţele şi  alte dureri pe care Dumnezeu le trimite omului, sunt trimise din mila deosebită a Domnului ca leacuri tămăduitoare amare pentru bolnavi. Ele ajută mântuirii noastre, fericirii noastre veşnice, mult mai sigur decât vindecările prin minuni”.

In afară de aceasta, multe boli, după cum am arătat în capitolul întâi, se datorează acţiunii duhurilor necurate. Mai ales că urmările acestor atacuri demonice se întâmplă să fie foarte asemănătoare cu bolile fireşti. Astfel, din istorisirea Evangheliei aflăm că o femeie gârbovă avea duh de neputinţă (cf. Luca 13, 11). Ea nu era îndrăcită, însă boala îi provenea din acţiunea duhului necurat. In asemenea cazuri orice artă medicală este neputincioasă. Tocmai de aceea Sfântul Vasile cel Mare spune: „Aşa cum nu trebuie să ocolim cu totul iscusinţa doctoricească, la fel nu e bine să ne punem toată nădejdea în ea“. Căci astfel de boli se tămăduiesc numai cu puterea lui Dumnezeu, prin izgonirea duhului răutăţii.

Răspuns ia întrebarea dacă un creştin poate să se trateze ia senzitivi, a căror natură am clasificat-o ca fiind demonică, vom evoca un extras din Nomocanon (cod de legi şi hotărâri ale Sfinţilor Apostoli şi Sinoadelor Ecumenice – n.a.): „...dacă cineva umblă ia vrăjitori şi ghiceşte sau se ocupă de astrologie, cei care îşi ghicesc la ţigancă şi care aduc vrăjitori pentru tămăduirea unui bolnav, sau altceva, cinci ani să nu se  împărtăşească potrivit canonului 24 al Sinodului de la Ancira. Iar canonul 61 al Sinodului Trulan pe aceştia îi opreşte pe 6 ani, iar pe preoţi îi cateriseşte”. De asemenea, pe 6 ani sunt opriţi cei care „de duh ispitiţi, cred celor ce, de necuratul învăţaţi, prezic viitorul, care, atunci când au dureri de cap sau alte boli aduc babele, cheamă pe vracii binefăcători în ajutor pentru vindecarea lor“.

E spus destul de clar. Rămâne doar de adăugat că creştinul care se tratează la un senzitiv sau încearcă să afle de la el viitorul, trădează pe Hristos. Căci pentru sănătatea promisă, pentru vindecarea îndoielnică, pentru curiozitatea nesănătoasă de a afla viitorul, el intră în contact cu necuratul diavol.

Incheiere

Dacă un om plin de patimi, cu puţină credinţă, neexperimentat duhovniceşte sau chiar nebotezat este înzestrat cu un dar supranatural, acesta este primejdios pentru el. Pentru că acest dar îl poate conduce la trufie, îngâmfare, înfumurare, adică la moarte spirituală.

După părerea Sfântului Ignatie Brianceaninov, „adevăraţii cuvioşi nu numai că nu doresc să fie făcători de minuni, ci chiar şi atunci când ii se dă darul de a face minuni îl refuză. Ei nu vor acest lucru nu numai în faţa ochilor lumii, ci nici în propria conştiinţă, în adâncul inimii lor. Unul dintre sfinţii părinţi, datorită neprihănirii lui, a căpătat prin harul dumnezeiesc darul de a prezice celor care veneau la el; el însă ruga pe Dumnezeu, îndemnându-i şi pe prietenii lui să se roage pentru acelaşi lucru, pentru a i se lua acest dar. Dacă unii dintre sfinţi au primit darul, l-au primit pentru că aşa trebuinţa le cerea s-o facă sau datorită simplităţii lor; alţii l-au primit la îndemnul Duhului dumnezeiesc, care lucra în ei, şi deloc întâmplător, fără pricină...”

De aceea nu vă grăbiţi să vă bucuraţi, dacă v-aţi pomenit având o capacitate sau alta paranormală. Nu vă repeziţi mâncând pământul să vindecaţi oameni, să le preziceţi viitorul. Dacă aceste capacităţi au şi apărut la dvs. nu vă pasionaţi de ele, ci fiţi treji, privegheaţi, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Orice acţiune energetică supranaturală nu rămâne  neobservată în lumea duhurilor, ci atrage asupra autorului ei atenţia duhurilor necurate, care din acest moment încearcă în fel şi chip să-i supună influenţei lor.

Şi pentru un om care nu are cunoştinţă de lumea duhurilor, plin de patimi şi lipsit de acoperământul credinţei, postirii şi rugăciunii, acest lucru e păgubitor. De aceea e mai bine să mergi pe calea cunoscută a Sfinţilor Părinţi, pe calea smereniei, a răbdării, iubirii, postirii, rugăciunii. Căci numai acela poate căpăta darul capacităţilor pline de duh pentru a le pune în slujba oamenilor, care va renunţa de dragul lui Hristos la sine, la  puterile demonice, şi îl va căuta pe Hristos pe calea bisericească a pocăinţei şi rugăciunii, îmi dau seama că e puţin probabil ca această carte îi va face pe senzitivi să-şi părăsească îndeletnicirea lor şi să înceteze a urma această cale fatală care duce la pierzanie sigură. E prea mare ispita. „Tu eşti ales, tu nu eşti ca toţi, ţie îţi este încredinţată misiunea de a ajuta şi a salva omenirea suferindă. Mergi, trudeşte, aceasta e datoria ta supremă” -ne şopteşte necuratul, măgulindu-ne orgoliul. Şi uităm că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (Mt. 7, 14), că această cale este smerenia şi crucea luptei cu patimile. Calea pe care cei care merg nu aşteaptă talente supranaturale şi nici nu le voiesc, ci nu fac decât să caute pe Dumnezeu şi voia Lui.

Parintele Rodion – “Oameni si demoni”
Editura Egumenita, 2006

 
Cititi si:

&#8226 “Nevointa si inselare” de Paisie Aghioritul (vol. “Nevointa duhovniceasca”)

Lecturi recomandate:

&#8226 “Ortodoxia si religia viitorului” – Ieromonah Serafim Rose

&#8226 “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov

&#8226 “Oameni si demoni” – Pr. Rodion

Asemenea sfătuieşte şi Canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă !”
 
Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura dumnezeiască a Bisericii, căci însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).
 
Sfântul Ioan Teologul – Apostolul iubirii, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi:

„Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele” (II Ioan 1, 10-11).
 
La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte:

„Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mt. 5, 47).

În esenţă nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmani, iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Despre acestea şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în nerânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (II Tes. 3, 6).
 

Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze îndemnul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu învăţătura dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său – nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori să aibă „aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus” (Rom. 15, 5), având „o singură credinţă” (Ef. 4, 5). În caz contrar, „mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Rom. 2, 8).
 

În opoziţie cu Sfânta Scriptură, „Declaraţia libertăţilor religioase” de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele apostolice -care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale -, pe de altă parte!
 

Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum fac ecumeniştii „ortodocşi”. Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor – şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).
 

Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tim. 3, 15). „Încă din 1937 – scrie prof. G. Razumovski -, participanţii la conferinţele ecumeniste nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei.
 

„Declaraţia libertăţilor religioase” sfâşâie definitiv învăţătura Bisericii: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor.
 

Pentru adevăraţii creştini ortodocşi, măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele celor Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special Canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. Lămurind sensul lor, Episcopul Ioan de Smolensk, vestit canonist ortodox, scria:
 

„Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.
 

Prin urmare, Canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. Cu toate acestea, ecumeniştii „ortodocşi” se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi neortodocşi şi eretici, cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi Canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze „rugăciunea în comun” cu neortodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi”.
 

Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, făcând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.
 

În ultimul timp „rugăciunile în comun” se transformă treptat în aşa-numitele „slujbe religioase ecumeniste”, oficiate în timpul tuturor reuniunilor religioase. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, membrii prezenţi au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit din potirul ortodox.
 

Iată cum este descrisă în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumeniste la Geneva” desfăşurarea unei astfel de întruniri: „În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti neortodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.”
 

În „Revista Patriarhiei Moscovei” (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La „rugăciune” au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armene şi romano-catolice, cu pastori ai sectelor metodiste şi baptiste, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni – fapte nemaipomenite şi neîngăduite de Sfintele Canoane.
 

În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie, 1975) „rugăciunea în comun” a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.
 

Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive.
 

La 31 iulie 1983 a fost oficiată o „liturghie ecumenică” alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru) cu un an mai devreme. Principalul actor al acestei „liturghii” a fost „arhiepiscopul” anglican Rensy de Canterbery, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi „ortodocşi”, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul „ortodox” rus Kiril , a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul iui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale arhiereului „ortodox” nu mai are nevoie de comentarii!
 

Prin participarea la această slujbă „în comun”, toţi participanţii „ortodocşi” au încălcat flagrant nu numai Sfintele Canoane Apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântul Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12,1 Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească „liturghia”! Pentru Adunarea a VI-a ecumenistă este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate, care a condus în gruparea anglicană la ridicarea femeilor la rangul de „preotese” şi chiar de „episcopi”.
 

Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi mai sfântă dintre femeile tuturor timpurilor – Preacurata Fecioară Maria, aleasă de Dumnezeu a fi Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos; şi aceasta ca vestire a Duhul Sfânt – „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).
 

Preamărirea Maicii Domnului a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28).

Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Măria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: „Binecuvântată eşti tu între femei”, adăugând: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Lc. 1, 41-42).

Proslăvirea Maicii Domnului se arată şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Lc. 4, 22): „Atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt” (Lc. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28).

În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Scripturii a înlocuit afirmativul „Da!” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu!”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă.
 

Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc direct împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca „preotese”, aceştia pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu!” (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei – Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu – ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: „Da!” (Lc. 11,28).
 

Unde este aşadar mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?
 

Deoarece Canonul 10 Apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi, Canonul 45 Apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în Biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii, protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul „rugăciunilor”, iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la „liturghia ecumenică” aşa-numitele „preotese” -, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.
 

Arhimandrit Serafim si Arhimandrit Serghie – “Ortodoxia si Ecumensimul”
 

Cateva date biografice: nascut in Bulgaria, filozof, pedagog, alchimist, mistic, magician si astrolog. A fost discipol al lui Peter Deunov, fondatorul “Fratiei Albe Universale”. In 1937 se stabileste in Franta, unde dezvolta si preda invatatura despre scoala de spiritualitate numita Fratia Alba Universala infiintata de maestrul lui, Peter Deunov.

Invatatura Fratiei Albe Universale promoveaza dezvoltarea virtutiilor morale, iubirea si evolutia spirituala individuala, fiind o invatatura sincretista de tip new-age, in care se imbina diferite concepte religioase cu elemente de paganism (inchinarea la soare – yoga soarelui), magie si ocultism, avand ca element central studiul si meditatia asupra arborelui sefirotic (arborele vietii in traditia iudaica), adica o invatatura a cabalei (veche invatatura ezoterica iudaica).

Conform invataturii sale, oricine este capabil de a lua parte la realizarea unei noi perioade a umanitatii, de pace si infratire, prin transformarea personala, spre desavarsire si armonizare cu lumea divina.

Invatatura lui Aivanhov a atras multi adepti, chiar si printre crestini ortodocsi, acest succes datorandu-se in buna parte si stilului oratoric al lui Omraam, capabil sa atinga coarda sensibila a auditoriului, dar si unicitatii si originalitatii invataturii sale, care are darul de a captiva cititorii si de a insufleti latura emotionala a acestora.

Din pacate unii prefera invataturile ezoterice (new-age), la moda astazi, in locul spiritualitatii crestine (ortodoxe) in care au fost botezati – pe care o considera invechita – fara insa a cauta sa o aprofundeze si sa descopere  unica si adevarata cale spre desavarsire si unire cu Dumnezeu.

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Evangh. Ioan 14:6)

Aceasta se intampla pentru ca unii se rezuma in cautarile lor spirituale la cateva lecturi care nu au legatura cu ortodoxia, preferand o spiritualitate “comoda”, care spre deosebire de ortodoxie, nu indeamna la lepadarea sinelui, despatimire, renuntarea la pacate, post si alte nevointe promovate de invatatura crestina si dealtfel necesare pentru mantuirea sufletului. Dar se gaseste oare invatatura lui Omraam in Adevar? Anumite afirmatii pe care le sustine sunt adevarate (probabil acea parte din invatatura lui care ne impresioneaza pentru ca rezoneaza cu structura noastra interioara), dar exista si multe informatii false, si care in realitate in loc sa ne apropie, ne indeparteaza de Dumnezeu. O invatatura care prezinta adevaruri amestecate cu o minciuni, oricat de frumos ar fi ambalata, nu ne poate ajuta sa ne apropiem de Dumnezeu, ci doar ne amageste, la fel cum se intampla in cazul tuturor invataturilor indepartatea de adevar (si care se numesc erezii). Orice invatatura care contrazice cuvintele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi de la Dumnezeu, caci adevarul nu se poate contrazice pe el insusi.

Dealtfel, pentru crestini, un semnal de alarma il constituie si afirmatiile pe care le face in vol. “De la om la Dumnezeu”, unde neaga divinitatea lui Iisus (erezia ariana), citez: “[crestinii] l-au identificat absolut pe Iisus cu Crist, pe punctul de a pretinde că El e chiar fiul unic a lui Dumnezeu”.  […] Iisus a fost un om, unul dintre cei mai mari printre fiii lui Dumnezeu care au coborât pe pământ, dar era un om, şi Crist este principiul cosmic care a venit să locuiască în el.”

Asadar Omraam, contrazice cuvintele Evangheliei, negand insasi afirmatiile Mantuitorului pe care le face despre Sine, legat de faptul ca este este Fiul lui Dumnezeu – si care reprezinta dealtfel chiar motivul pentru care a fost rastignit de catre evrei, iar acesta este o realitatea a istoriei de necontestat. In mod indirect asadar, Omraam il face mincinos pe Iisus, si atunci ne putem intreba cum de vorbeste in alte ocazii despre El ca fiind unul dintre marii invatatori ai lumii ?!

Oare vom vedea un “principiu cosmic” stand de-a dreapta Tatalui, in acceptiunea maestrului Omraam, sau pe Domnul Iisus Hristos?! Judecand prin prisma celor scrise in Evanghelie, afirmatiile de mai sus ale maestrului nu sunt doar in raspar cu adevarul istoric dar in context se dovedesc a fi de-a dreptul rizibile.

Afirmatiile lui Omraam despre Iisus, cum ca a fost doar un om in care a locuit principiul cosmic, unul dintre fii lui Dumnezeu, si nu unicul Fiu al lui Dumnezeu care s-a intrupat si in acelasi timp persoana a Sfintei Treimi (aici trebuie precizat ca exista fii dupa Har – care sunt oamenii care s-au sfintit, si exista un unic Fiu nascut din Dumnezeu, fiu dupa fire), sunt contrazise, de cateva pasaje din Evanghelie. Firea dumnezeiasca pe care a avut-o Iisus Hristos reiese si din faptul ca s-a nascut din Fecioara si din Duhul Sfant, aici avem pasajul in care este descrisa Bunavestire a Arhanghelului Gavriil care a fost trimis sa vesteasca Fecioarei Maria ca va naste fiu prin puterea Duhului Sfant. Mai exista, de asemenea, evenimentele descrise in Evanghelie care au avut loc la nasterea lui Iisus Hristos (fenomenul deosebit de pe cer, acea stea luminoasa care a vestit pe magii de la Rasarit care au venit sa i se inchine pruncului Iisus, precum si cantarea si aratarea ingerilor catre cei trei pastori). Si pe urma avem marturia Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan despre faptul ca Iisus este Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu:

 
Sfantul Apostol Ioan a avertizat in legatura cu cei care tagaduiesc ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (unicul nascut din Tatal, caci de aceea se pronunta cu articol hotarat “Fiul“, nu unul dintre fii):

Invatatura lui Omraam Aivanhov, ca si altele de inspiratie new-age, exploateaza ravna oamenilor spre Dumnezeu dar si naivitatea lor datorata necunoasterii Evangheliilor, deturnand-o spre o invatatura care nu se afla in Adevar, inspirata din spiritualitatea pagana si ezoterism. Invatatura lui Omraam amesteca adevarul cu minciuna, elemente crestine cu ale altor alte religii, din toate acestea rezultand un fel de ciorba sincretista despre Dumnezeu, iubire, adevar si dreptate. Sfaturile si ideile aparent nobile si chiar induiosatoare pe alocuri, constituie atractia catre aceste invatatura, precum o otrava strecurata in bomboane, o erezie sub masca “Luminii” – (un termen frecvent intalnit in ereziile new-age)

Lucrarile sale au prins si la noi in tara, unde destul de multi care nu au o cultura ortodoxa bine formata, il admira, citesc si promoveaza, si nu sesizeaza influentele pagane ce se regasesc din aceste scrieri. Impresionati pana la lacrimi de cuvintele frumoase din cuvantarile sale, pline de asa-zisa intelepciune, cititorii neavizati sunt deseori mult prea usor dispusi sa treaca cu vederea acele pasaje cu care nu sunt de acord (in cazul in care le observa), si nu disting erezia intre multimea de vorbe despre Dumnezeu, ingeri si lumina, caci Aivanhov, ca un adevarat maestru, a stiut cum sa impresioneze si sa convinga. Din acest punct de vedere, ar putea fi comparat cu Osho, care prin vorbele sale aparent intelepte, la fel de fascinante si convingatoare, isi atragea auditoriul precum hartia cu miere mustele.

Din cuvantarile lui Aivanhov reiese foarte clar disocierea acestuia de crestinism precum si dispretul fata de crestini, dar si fata de Dumnezeu cel Adevarat (al crestinilor) – pe care Il neaga. Dealtfel, oricine aduce alta invatatura decat cea pe care ne-a lasat-o Domnul Hristos, nu face decat sa se inalte pe sine deasupra lui Dumnezeu, vadind prin aceasta o lucrare de propavaduire antihristica.

Exemple de invataturi eretice

• conceptie hulitoare despre Sfanta Treime

Desi vorbeste despre Sf. Treime, el o inlocuieste cu o asa-zisa patrime: Tata, Fiu, Mama, Fiica, conform cu invatatura Kabalei, asociind pe fiecare cu cate un sefirot dintre cei 12 descrisi in Cabala.

Vol. “De la om la Dumnezeu”:

“Şi aceste principii cosmice sunt reprezentate prin numele sacru al lui Dumnezeu, Iod, He, Vav, He pe care tradiţia kabalistică îl numeşte de asemenea Tetragrama (de la grecescul “tetra”: patru, şi “gramma”: literă). Cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu corespund celor patru principii care acţionează în univers şi care acţionează de asemenea în om, pentru că omul a fost creat după imaginea universului.

– Iod , e principiul masculin creator, forţa primordială, care e la originea tuturor mişcărilor: spiritul, Tatăl.

– He reprezintă principiul feminin care absoarbe, conservă, protejează şi permite principiului creator să lucreze în ea: sufletul, Mama.

– Vav reprezintă Fiul care se naşte din unirea Tatălui şi a Mamei. El e primul copil a acestei uniri şi se manifestă de asemenea ca principiu activ, dar la un alt nivel. Fiul e intelectul, care merge după linia lui Iod, şi de altfel grafic, Vav este o prelungire a lui Iod.

– Al doilea He reprezintă Fiica. Fiica e repetiţia Mamei, e inima.

Cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu reprezintă deci Tatăl: spiritul, Mama: sufletul, Fiul: intelectul, şi Fiica: inima. În Arborele Vieţii, aceste patru principii corespund primelor sefire:Kether este Tatăl,Hohmah este Fiul, Binah este Fiica. “Şi Mama?” veţi întreba voi. Mama corespunde sefirei Daath. Ea este Mama Divină pe care kabaliştii au menţionat-o sub numele de Shekinah. Shekinah este soţia lui Dumnezeu… Da, Dumnezeu are o soţie, să mă ierte creştinii şi să nu fie ofensaţi! Şi eu sunt creştin, dar acesta nu e un motiv pentru a nu reflecta şi a nu încerca să înţeleg realitatea lucrurilor.

vezi pagina

• neaga existenta Sfantului Duh

Cartea “De la om la Dumnezeu”:

“Creştinii repetă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fără să se mire că, în această Trinitate, nici un principiu feminin nu e menţionat. Totuşi, nu putem să nu ne punem această problemă. Când auzim enumerarea: Tată, Fiu… care sunt termeni care evocă familia, cum să nu fim surprinşi când al treilea membru al acestei familii este Spiritul Sfânt? Şi ce e o familie în care lipseşte mama? În această familie ea e absentă: a fost ea înlocuită de Sfântul Spirit, şi de ce? Ar trebui să-i întrebăm pe Părinţii Bisericii de ce au judecat că e bine să facă din Dumnezeu un celibatar îndârjit!

Cele trei entităţi ale acestei Trinităţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit sunt masculine şi e anormal să nu fie nici un loc pentru principiul feminin. Pentru că, înţelegeţi-mă bine, e vorba de principii.”

vezi pagina

• neaga divinitatea lui Iisus Hristos si a Sfintei Maria

Contrazice cuvintele Sfintei Evanghelii, invatand ca Iisus nu este Hristos, ca este doar un om, nu si Dumnezeu (erezia ariana), fiind o hula la adresa lui Dumnezeu si a Maicii Domnului.

Cartea “De la om la Dumnezeu”:

“Da, din cauză că au eliminat atât de mult Mama Divină ca principiu cosmic, teologii creştini au dat apoi un astfel de loc Mariei, deşi ar trebui poate văzut în Fecioarele negre care se găsesc în anumite biserici, o urmă a acestei Mame cosmice.

Ei i-au dat un prea mare loc, atribuindu-i virtuţi şi puteri pe care o femeie nu le-ar putea avea. A fost declarată “Imaculata Concepţie”, adică “concepută fără păcat”, deci ferită de păcatul original, şi chiar că l- a “conceput pe Iisus prin intermediul Sfântului Duh” [ia in considerare doar teologia catolica, nu si cea ortodoxa, pentru a-si putea sustine asa zisele argumente – n.admin].

Eu nu sunt contra; dacă acestea fac bine unora, să aibă o asemenea imagine despre mama lui Iisus, să continue! Numai că sunt obligat să constat că acestea contrazic toate legile naturii stabilite de Inteligenţa cosmică.

Oricare ar fi grandoarea, elevarea şi caracterul unui om, din punct de vedere fizic, el nu poate fi conceput de Spiritul Sfânt [despre Iisus – n.admin]. Cum se poate confunda Maria cu Mama Divină? O stimez pe Maria, o apreciez, nu vreau să o micşorez, dar oricât de sfântă ar fi, nu putem face din ea Mama Divină!

Creştinii nu au înţeles nimic din imensitatea acestui principiu cosmic, care e partea feminină a principiului creator. Fiinţa pe care o numim Dumnezeu şi pe care creştinismul o prezintă ca o putere masculină este în realitate masculin şi feminin. Pentru a putea fi vorba de creaţie, manifestare, trebuie să fi avut loc o polarizare, adică prezenţa unui principiu masculin şi a unui principiu feminin. Pentru a se manifesta, Dumnezeu trebuie să fie deodată masculin şi feminin. Aceste lucruri se învaţă de asemenea în Iniţierile orfice: Dumnezeu este mascul şi femelă. De ce Părinţii Bisericii au suprimat-o pe Mama Divină? Erau atât de puritani încât ideea unei soţii a lui Dumnezeu îi ofensa?

Adevăratul motiv este fără îndoială faptul că l-au identificat absolut pe Iisus cu Crist, pe punctul de a pretinde că El e chiar fiul unic a lui Dumnezeu, coborât pentru a se încarna pe pământ, şi trebuia evident să i se dea o mamă care să nu aibă aproape nimic omenesc. Ei au identificat Maria cu Mama Divină, cum l-au identificat pe Iisus cu Crist. Dar este acesta adevărul? Maria a fost o femeie, ea nu e Mama Divină care a format toate lumile. Maria nu este Mama lui Dumnezeu, ea a fost mama lui Iisus, şi Iisus nu este un principiu cosmic, Iisus a fost un om, unul dintre cei mai mari printre fiii lui Dumnezeu care au coborât pe pământ, dar era un om, şi Crist este principiul cosmic care a venit să locuiască în el. De ce să confundăm totul? Şi Maria era, bineînţeles, o femeie excepţională, pentru că Cerul a ales-o pentru a fi mama unei anumite fiinţe, dar nu putem să-i dăm locul Mamei Divine. ”

vezi pagina

• promoveaza cultul Cabalei

Cabala, asa-zisa cunoastere ezoterica a Torei, este in realitate o invatatura ezoterica ce promoveaza o divinitate impersonala, fiind un cult satanic. Mitropolitul Serafim de Pireu a avertizat despre acest cult al cabalei: “Cabala este calea unirii oamenilor cu demonii.”

Asocierea sefirotilor Cabalei cu o asa-zisa familie divina:

Cartea “De la om la Dumnezeu”:

“Când adoptăm aceste corespondenţe: Kether Tatăl, Hoh mah Mama şi Fiul, o găsim pe Fiică în Binah, şi toată familia e reconstituită. Veţi spune că nu mai înţelegeţi nimic… Din contră, nimic nu e mai clar nici mai precis, şi aceasta e Kabbala vie. Numai că, nu putem pătrunde în acest domeniu decât cu o gândire liberă, degajată. Numai cu această condiţie vom găsi tot timpul noi bogăţii de descoperit sau de aprofundat. Este foarte important să înţelegem sensul Trinităţii, acel pe care Kabbala îl explică în faţa ochilor noştri.”

vezi pagina

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 11:

“Invatati sa meditati asupra celor zece sefiroti, a Pomului Vietii […] pana cand cei zece sefiroti inscrisi in voi vor incepe sa vibreze, iar existenta voastra interioara va fi luminata de toate stralucirile Pomului Vietii.”

vezi pagina

• nu recomanda rugaciunea catre Sfintii crestini, asociindu-i cu divinitatile (zeitatile) religiilor politeiste

In plus, introduce suspiciunea asupra existentei sfintilor in istorie, declarand ca unii dintre ei sunt doar simple legende. Pe langa aceasta, ii opune entitatilor celeste, facand clar separarea intre Sfintii crestini si asa-zisele entitati “benefice” pe care el le recomanda, in schimb.

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 41:

“Crestinii au tendinta de a dispretui religiile politeiste cu multimea lor de divinitati, fara a-si da seama ca si ei, intr-un anume fel, au un adevarat panteon: toti sfintii catre care isi indreapta rugaciunile fac adesea obiectul unui adevarat cult.

Obiceiul de a invoca anumite entitati spirituale, carora li se atribuie diferite puteri, provine dintr-o foarte indepartata antichitate: crestinii nu au facut decat sa le preia si sa le ofere alt statut. Aceasta demonstreaza ca, si in cazul lor, Dumnezeu este atat de inaccesibil incat se simte nevoia unor intermediari. Numai ca, in loc sa se adreseze sfintilor, din care unii sunt numai chipuri de legenda, care nu au existat in realitate, de ce nu s-ar adresa entitatilor celeste? […] Ingerii, Arhangelii, Principatele, Virtutile, Stapaniile, Tronurile, Heruvimii, Serafimii.”

vezi pagina

• invatatura eretica despre trupul si sangele lui Hristos (pe care il identifica cu Soarele)

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 94:

“Hrana, reprezentata aici prin paine si vin, este carnea si sangele lui Iisus, care simbolizeaza un principiu solar, adica carnea si sangele soarelui. Painea si vinul, graul si strugurele, tot ceea ce ne hraneste si ne hidrateaza, reprezinta o materializare a luminii si caldurii, a vietii soarelui.

Iata ce trebuie sa intelegeti prin expresia &#171a manca corpul lui Hristos si a bea sangele Lui&#187.”

vezi pagina

• propavaduieste o religie idolatra – cultul Soarelui

Soarele este un punct central in cadrul invataturilor sale, nu este doar un exemplu pentru lumina si caldura lui, ci prin felul in care autorul se raporteaza la el, soarele este transformat intr-un adevarat idol. Venerarea soarelui era practicata in Babilon, fiind una dintre idolatriile paganesti condamnate in Vechiul Testament.

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 327:

“Simbolul aceste religii universale este soarele. Toate religiile coboare din soare.”

vezi pagina

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 218:

“Daca va veti apropia zilnic de soare, dupa ce v-ati pregatit in interior, veti intelege ca el este o fiinta vie, o lume orbitoare, locuita de entitatile cele mai evoluate, care va pot ajuta in toate problemele vietii voastre. Da, soarele va poate oferi si altceva decat caldura si lumina sa: el va poate deschide inima si inteligenta.”

vezi pagina

•  face apologia simbolului paganesc al vechiului cult Baal

Explicand intr-o cheie pozitiva semnificatia simbolul pagan al zeului Baal, il adapteaza invataturii sale ezoterice. În Noul Testament, Baal este denumit Belzebut, care înseamnă diavol, iar inchinatorii acestui cult paganesc sunt denumiti “caini”.

Vol. “Centri si corpuri subtile”, pag. 149:

“este un simbol de o mare profunzime. El arata ca principiile masculin si feminin nu trebuie separate, ci unite.”

vezi pagina

•  in invatatura sa, Marii Maestrii (printre care si el) sunt considerati a avea natura divina si fara de pacat

Nu doar ca smerenia nu il caracterizeaza, dar prin recomandarile sale, hraneste si orgoliul celor care il asculta (citesc). Indemnul sau de mai jos este tipic invataturilor ezoterice, deconspirand prin aceasta caracterul luciferic al lor, in opozitie cu invatatura crestina, care indeamna la dobandirea smereniei, una din cele mai mari virtuti crestine, esentiala pentru mantuire.

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 253:

“Fiecare dintre voi trebuie sa se pregateasca ca sa poata deveni un conducator al entitatilor divine astfel ca, prin intermediul sau, Cerul sa poata oferi pamantului bogatiile sale. Marii Maestrii sunt conducatorii acestor entitati divine, de aceea toti cei care simt nevoia sa se hraneasca la sursa adevaratei lumini, a adevaratei iubiri, ii vor studia mereu, ii vor admira si ii vor urma. […] Ceea ce este fara de pacat este de natura divina. Marii Mestrii s-au identificat cu aceasta natura divina.”

vezi pagina

•  propavaduieste o religie universala (erezia sincretista)

Prin aceasta, imitandu-l pe antihrist (ca unul dintre antemergatorii sai), despre care profetiile spun ca va uni toate religiile intr-una singura, universala.

Vol. “Ganduri de fiecare zi”, pag. 327:

“Adevarata religie este o religie universala, ea nu atinge numai cateva persoane sau natiuni, ea atinge intreaga lume. […] De ce vrem, cu atata ardoare, sa impunem unor pe Dumnezeul crestinilor, altora pe cel al evreilor, musulmanilor sau hindusilor? Numai cate divinitati si neintelegeri exista pintre crestini!… Pe viitor, trebuie sa mergem mai departe si sa ne intoarcem catre Principiul universal ce se afla la originea tuturor religiilor.”

vezi pagina

•  considera invatatura sa ca fiind “adevarata invatatura a lui Hristos”

Dupa ce neaga dumnezeirea lui Iisus, Aivanhov considera si invatatura Fraternitatii Albe Universale ca fiind mai presus de invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, dovedind astfel inselarea in care s-a aflat in timpul vietii sale. O caracteristica comuna a acestor “mari maestri” inselati de diavol: ajung sa se puna pe ei insisi mai presus de Dumnezeu sau invatatura lor mai presus de Adevarul lui Hristos (pe care il regasim exprimat in Sfintele Evanghelii).

Omraam mai numeste invatatura sa ca fiind “o yoga moderna”, ceea ce spune totul despre influenta pagana a hinduismului in conceptiile si lucrarile sale.

Vol. “Centri si corpuri subtile”, pag. 122:

“[…] Invatamantul Fraternitatii Albe Universale, care este adevarata invatatura a lui Hristos, ne aduce o yoga moderna adaptata occidentalilor.”

vezi pagina

* * *

Prin ereziile afirmate in carti si conferinte, Omraam Aivanhov se alatura inaintemergatorilor lui Antihrist, hristosilor mincinosi despre care s-a profetit, lupi in haine de oaie. Chiar denumirea invataturii “Fratia Alba Universala” este de natura de a induce in eroare, albul fiind o culoare care simbolizeaza puritatea si curatia. Discipolii acestei invataturi se imbraca in alb, dar nu culoarea hainelor curateste sufletul, nici nu este vreo dovada de puritate.

Asa cum termenul de magie “alba” semnifica tot magie, adica tot lucrarea celui rau, indiferent de scopul in care se foloseste, asa si orice invatatura deviata de la adevar, chiar daca aparent suna bine, promovand iubirea, puritatea, compasiunea, sau ale virtuti, este tot de inspiratie demonica, pentru ca este spre inselare, fiind pierzatoare de suflet.

Daca vreun crestin este nedumerit si inca se intreaba ce anume este rau in cartile lui Aivanhov, raspunsul ar fi: in primul rand riscul indepartarii de Hristos si de Sfintele Taine mantuitoare ale Bisericii (pe care “maestrul” le bagatelizeaza, negandu-le valoarea), si in al doilea rand, EREZIA, care este un mare pacat, pacat ce ne duce la pierderea manturii si a vietii vesnice.

* * *

Dupa cum aflam dintr-o stire publicata in Daily Mail, membrii grupului se intalnesc in cadrul unor ritualuri tinute in aer liber:

“In Bulgaria, secta religioasa Fratia Alba, a sarbatorit trecerea in noul an, printr-un ritual cu dans si cantec, realizand un cerc uman pe varful unui munte din Bulgaria.

Lantul uman a fost realizat pe mii de membri si adepti imbracati in alb ai sectei Fratia Alba si reprezinta un omagiu adus miscarii absolute si universului. In cadrul procesiunii, ei au cantat cantece religioase, dansand un dans sacru, si aducand un omagiu miscarii planetelor si stelelor.” [idolatrie – n.admin].

Intalnirea spirituala a membrilor miscarii a avut loc in apropierea lacului Babreka, in zona muntilor Rila. Evenimentul are loc in fiecare an, incepand din 1923, secta fiind infintata de bulgarul Petar Deunov, decedat in 1944.

Secta promoveaza un regim alimentar sanatos, viata in mijlocul naturii si dragostea frateasca.”

(traducere preluata de pe ziare.com)

video

Precum vedem, ritualul asezarii in cercuri concentrice se aseamana cu cel realizat de secta MISA, miscare care la fel ca Fratia Alba Universala promoveaza valorile idolatre ale hinduismului (printre care si inchinarea la soare si nu numai – vezi cunoscutul “salut al Soarelui”, dar si mantra OM – formula de invocare a zeului hindus Shiva (“Om Namoh Shivay”, cea mai cunoscuta mantra hindusa, inseamnand “ne inchinam zeului Shiva”, in traducere din sanscrita: OM=spirit iar Namoh=salut), ambele preluate tot din hinduism – valori care reprezinta un punct comun, nu doar intre aceste doua secte ci a multor organizatii si scoli de ocultism (chakre, campuri energetice, vibratii, etc), o dovada in plus ca au aceeasi sursa de inspiratie, chiar daca denumirile sunt diferite, sau daca unele aduc si elemente de crestinism – in fapt, o abila lucrare spre inselare, dar toate bazandu-se pe sincretism si ocultism (magie).

Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan ne-a avertizat despre acesti inselatori:

Apa cea Vie

Cititi si:

•  “Nevointa si inselare” de Paisie Aghioritul (vol. “Nevointa duhovniceasca”)

•  Erezii moderne

•  Senzitivii: provenienţa şi natura lor după concepţia ortodoxă

Lecturi recomandate:

• “Ortodoxia si religia viitorului” – Ieromonah Serafim Rose

• “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”

• “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov

• “Oameni si demoni” – Pr. Rodion

Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia Domnului. Hristos si “sfarsitul” lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara, dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament, sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi.

Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii, ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani (cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete, razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei + 111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.

Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de “o mie de ani” de fericire pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei, autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe pamant va dura sapte mii de ani – care corespund celor “sapte zile” ale creatiei – si ca ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever, Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii.

Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a fost combatut mai intai de preotul roman Oaius – care, in toiul polemicii, a savarsit greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii – si apoi de Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din Apoc. XX, 1-10, despre “legarea” diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca intr-adevar cu sfintii pe pamant “timp de o mie de ani”, insa doar in sens nevazut, sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil.

Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul:
1. “Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6. Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani. 7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, “unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte, in vecii vecilor”.

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de “o mie de ani”;

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de “o mie de ani” ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute, dupa trecerea acestei “mii de ani”.

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor. Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : “Alligatio diaboli est non permitti exercere totam tentationem quam potest“. [Legarea diavolului reprezinta faptul ca nu ii este permis acestuia sa-si exercite intreaga sa capacitate de tentatie -n.ad.]

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca durata acestei epoci va fi de “o mie de ani” cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4). Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune : “Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa temporis plenitudo“.

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul Hristos. Incercarile diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai.

Adevarata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei “o mie de ani” o epoca nelimitata si foarte lunga
– in “imparatia” lui Hristos si a alesilor Lui de pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ;
– in “legarea diavolului”, o limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor;
– in “invierea cea dintai”, renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ;
– in “moartea cea de a doua”, condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ;
– in “dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani”, ultimele incercari ale diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ;
– in “Gog si Magog”, imaginea fortelor raului ; – in “cetatea cea iubita”, Biserica crestina sau Trupul tainic al lui Hristos ;
– in “tabara sfintilor”, totalitatea credinciosilor devotati Evangheliei lui Hristos; – in expresia “preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos”,, nobletea spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar
– in “imparatia de o mie de ani” – toata epoca de la intrupare la Parusia Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine “fiarei”, adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia, Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de “prima inviere”, despre care insusi Mantuitorul spune :

“Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care voieste ii inviaza…
Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata.
Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul Omului este”
(Ioan V, 21, 24-27), sau :

“Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine, are viata vesnica… Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi” (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele. Asupra acestora, “moartea cea de a doua” si diavolul nu mai au nici o putere.

Cu toate acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba incercarea lui de a-si restabili stapanirea asupra credinciosilor coincide cu durata istorica a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului.

Despre zvarcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura 1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste expresii echivaleaza cu “catava vreme” din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura “o mie de ani”, adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca, crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surpind zi de zi stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit in lume ca sa intemeieze in ea “imparatia lui Dumnezeu” sau “imparatia cerurilor” (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin “nasterea cea de a doua”, adica prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu “prima inviere” din morti {Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25).

Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca “Imparatia lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura”, ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci “pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt, urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de “o mie de ani” a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se impotrivesc voii diavolului;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra credinciosilor;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale;

f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va avea nici o putere;

g. La sfarsitul celor “o mie de ani”, adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care este moartea cea de a doua.

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 – XXI, 5-11.

Parintele N. I. Nicolaescu

Sursa: crestinortodox.ro

A fost un guru indian controversat, cu adepti in intreaga lume (cel putin sase milioane), auto-declarat “invatator al omenirii”, considerat de catre multi ca fiind “avatarul lui Dumnezeu”.

A infiintat spitale, scoli, institutii de invatamant, fiind cunoscut in India (si) pentru implicarea sa in proiecte umanitare precum introducerea apei in doua districtele din India. A infiintat scoli pentru invataturile sale (colegii Sai) in 33 de tari, printre care Australia, Mexic, Peru, Marea Britanie, S.U.A. Printre adeptii sai s-au numarat si inalti demnitari ai statului indian, primul ministru fiind unul dintre acestia.

In afara de proiectele sale filantropice, din bani proveniti de la adepti, s-a remarcat mai ales prin asa-zisele sale minuni, datorita carora si-a castigat recunoasterea, respectul si sprijinul multor persoane. Ca si alti lideri spirituali din India, de religie hindusa, nu s-a opus inchinarii la diverse zeitati (idoli), idolatria fiind caracteristica acestei religii, majoritare in aceasta tara.

Capacitatea de a face minunile datorita carora si-a castigat numerosi adepti, la fel ca in cazul magicienilor, samanilor si vrajitorilor, a dobandit-o prin ajutorul puterilor intunecate, reusind prin aceasta sa amageasca nu doar pe hindusi dar si cei de alte credinte.

Principala specialitate au fost renumitele materializari, unele contestate chiar de catre unii (fosti) adepti. Datorita acestora, si nu numai, si-a dobandit renumele de avatar.

S-a considerat ca nasterea lui a fost una miraculoasa (de tipul “conceptie imaculata”), mama lui fiind declarata ‘mama divina‘. Precum anthirist, despre care profetiile spun ca se va naste dintr-o femeie desfranata care va fi socotita fecioara, si in acest caz vedem o imitare a vietii lui Hristos, fiind destui creduli care sa inghita povestea.

De mic, se spunea ca putea materializa dulciuri si alte alimente. In tinerete, dupa ce si-a pierdut cunostinta o vreme din cauza intepaturii unui scorpion, apropiatii au remarcat o schimbare notabila de comportament – un fenomen asemanator posedarii, precum cel al transei. A inceput sa cante in limba sanscrita (necunoscuta de el pana atunci). A fost dus de catre ai sai la doctori si la exorcisti, fiind declarat isteric de catre doctori, datorita schimbarilor sale bruste de dispozitie, ras, plans, tacere, elocventa. Ceva mai tarziu a sustinut ca este incarnarea lui Shirdi Sai Baba (un fachir indian care a murit in 1918).

A declarat despre sine ca nu a avut relatii trupesti cu nimeni, iar in acelasi an, 1940, a inceput sa-si adune adepti.

Ceva mai tarziu a suferit un accident vascular cerebral si patru atacuri de cord. Dupa recuperare, in 1963, s-a autodeclarat ca fiind incarnarea lui Shiva si a lui Shakti, considerandu-se a fi o divinitate intrupata.

Nu a infiintat o noua doctrina, ci s-a declarat promotor al principiului spiritual al dragostei, precum si al altor valori universale precum: pacea, adevarul, non-violenta, compasiunea. Precum si alti inaintemergatori ai antihristului, a fost un veritabil promotor al sincretismului religios, sustinand diversitatea religiilor.

“Obiectivul meu este stabilirea dharma, crezand intr-un singur Dumnezeu, cel profetit de fondatorii tuturor religiilor. Deci, nimeni nu trebuie sa renunte la religia sau la divinitatea sa. ”

“N-am venit in numele vreunei religii exclusive, nu am venit intr-o misiune de publicitate pentru o secta sau crez sau cauza, si nici nu am venit sa strang adepti pentru o doctrina. Nu am niciun plan pentru a atrage discipoli sau adepti catre o anumita biserica. Am venit sa-ti spun de aceasta unitate a credintei, acest principiu spiritual al dragostei, despre aceasta virtute a dragostei.”

Cat priveste materializarile sale, cenusa “sfinta” (vibhuti ), produse alimentare, si in special obiecte mici din aur, podoabe (inele, coliere), exista marturii ale unor fosti adepti ai acestuia, care au declarat ca erau luate din ghivecele de flori aflate in apropierea sa, creand iluzia materializarii. Printre obiectele “materializate” s-au numarat si statuete de idoli, divinitati hinduse.

In crestinism, dupa cum se stie, idolatria este un pacat capital, caci reprezinta inchinarea la demoni, si prin aceasta se incalca primele doua din cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise:

“Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!
Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant!” (Iesirea 20:3,4)

“Sa nu va faceti idoli, nici chipuri cioplite; nici stalpi sa nu va ridicati; nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta sa nu va asezati in pamantul vostru, ca sa va inchinati la ele, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Levitic 26:1)

De altfel, la resedinta, conform martorilor, se puteau gasi statuete cu Hanuman, Krishna, Shirdi Sai Baba, Shiva, Buddha, Hristos (!), Zarathustra. In afara de sustinerea idolatriei, un alt lucru trist este punerea lui Hristos in rand cu zeitatile pagane si profetii/liderii idolatri ai altor religii, o invatatura tipic new-ageista sustinuta de toti guru-sii si “maestrii” spirituali, prin care se neaga dumnezeirea lui Hristos, ca unic Fiu al lui Dumnezeu.

Mai mult, Satya Sai Baba s-a identificat cu Dumnezeu, declarandu-se pe sine ca fiind insusi Dumnezeu Atotputernic, omniprezent, omnipotent si omniscient, in trup uman.

Din cartea “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”, capitolul „Viata armoniaosa sau tehnica inselarii”:

Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spatiul crestin este producerea si cultivarea confuziei în mintile oamenilor. Se atentează astfel la însăsi capacitatea de gândire critică a individului, pentru a-1 face infinit mai usor de cucerit. In instrumentarul acestei strategii misionare se înscrie si practica substituirii continutului cuvintelor. Să recurgem la un exemplu sugestiv: cuvântul „Hristos“. Sensul pe care îl are acest cuvânt pentru civilizatia crestină este: persoană istorică concretă care a activat în regiunea Palestinei (actualul Israel) în urmă cu aproximativ 2000 de ani; ca Fiu al lui Dumnezeu, a propovăduit o seamă de adevăruri de credintă, dobândind multi discipoli si întemeind Biserica. Atunci când un crestin spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se adresează unei persoane concrete, unice, pe care o crede si o mărturiseste ca fiind întruparea Persoanei A Doua a Sfintei Treimi.

Iată acum o mostră de pervertire a sensului acestei notiuni:

Gurusii care intră în contact cu lumea crestină au ajuns să pretindă că termenul „Hristos“ desemnează un plan superior al constiintei umane, ceea ce înseamnă că orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind si el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascăl oriental spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se străduieste să atingă acest plan superior al constiintei si să devină, fie si pentru putin timp, Hristos.

Evident că între acest concept de „Hristos“ si Hristos al Evangheliei nu se poate stabili nici cea mai vagă asemănare. însă lucrul acesta nu numai că este trecut sub tăcere, ci se pretinde cu obstinatie tocmai contrariul. De ce recurg maestrii hindusi la un astfel de artificiu? Explicatia este foarte simplă: pentru că într-o tară cu o puternică traditie crestină, cu atât mai mult într-o tară ortodoxă, le-ar fi considerabil mai greu să convingă că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt… dumnezei! Până si un crestin nepracticant si peste măsură de ignorant va ezita în primă instantă să se închine miilor de zeităti idolatre ale panteonului hindus. Ceea ce i se cere este mult prea exotic si nefamiliar.

In acest fel, încetul cu încetul, ne vor transforma în discipoli ai lor, ne vor convinge să adoptăm stilul de viată si modul de gândire indian, ne vor exploata economic, percepându-ne cotizatii lunare sau cel putin taxe pentru „întelepciunea“ care se împarte la conferintele organizate de ei, ne vor familiariza în cele din urmă pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de fapt marea lor miză si principalul lor scop. Pentru că acesti oameni nu sunt nici filosofi, nici difuzori de stiintă, nici psihologi, nici medici. Acesti oameni sunt hindusi, misionari ai unei idolatrii exotice. Mai mult decât atât, ei urmăresc să se propovăduiască si pe ei însisi ca dumnezei.[…]

Să ne amintim de Sai Baba, gurul indian care se prezintă pe sine ca fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. Iată ce spune Sai Baba despre el însusi: „Prostii nu mă cunosc, când locuiesc în trup omenesc! Ignoră firea mea superioară, căci Domn Preaînalt sunt Eu al tuturor fiintelor...“ (extras din periodicul miscării Satya Sai Baba, „Pacea Supremă -Prashanti Vahini“, Atena 1997, p. 5). Liderul miscării Viata Armonioasă din Grecia, americanul Bob Nazemy, adresându-se unor discipoli avansati, a spus despre Sai Baba: „El este prezent pretutindeni, atotstiutor si atotputernic Dumnezeu, care se află întotdeauna împreună cu noi, în toate ceasurile si în toate părtile lumi“ (B. Nazemy, „Te rog, Baba, dă-mi ascultare“, p. 1, Articole din ziare si periodice, Ed. a Ii-a, Ilianthos).[…]

Despre unii ca acestia Mantuitorul ne-a avertizat:

“Se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor face semne si minuni, ca sa duca in ratacire, de se poate, pe cei alesi. Dar voi luati seama. Iata dinainte v-am spus voua toate.”
(Marcu 13:22-23)

Iar Sfantul Apostol Pavel a spus:

“Duhul graieste lamurit ca, in vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luand aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt infierati in cugetul lor.”
(1 Timotei 4:1, 2)

“Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor,
Si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.”
(2 Timotei 4:3,4)
Aparitii inselatoare

Howard Murphet publica in 1971 o carte despre despre Sai Baba, dupa o perioada de sedere in ashramul sau, in care descrie minunile la care a asistat personal, printre care si capacitatea de (auto)transformare in diferite “divinitati” luminoase.

Acest fapt, de natura sa uimeasca si sa amageasca pe multi, in special pe cei mai putin avizati despre acest gen de inselari, in care cad destule persoane, in special cei cu un orgoliu mare, ce se considera demni de asemenea aratari deosebite, ale persoanelor divine, sfintilor sau ingerilor. Despre aparitii luminoase au vorbit Sfintii Parinti, anume ca trebuie ca oamenii sa se fereasca si sa nu se increada in ele, intrucat si demonii se pot transforma in ingeri de lumina, cerand apoi oamenilor sa li se inchine spre pierzarea lor sufleteasca. In cazul sau, transformarea, cel mai probabil a fost doar o iluzie optica, spre inselarea privitorului, precum unele practici vrajitoresti.

“Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.” (Epistola Sf. Pavel, II Corinteni 11:14,15)
Acuzat de scamatorie

Profesorul de psihologie, islandezul Erlendur Haraldsson, scria in 1997 despre o cerere pe care a facut-o catre acest guru, in 1971, pentru a-i studia “miracolele” in conditii controlate, fiind refuzat insa de acesta. De asemenea, in 1976, H. Narasimhaiah , un fizician rationalist, viitor vice-cancelar de la Universitatea Bangalore, a infiintat o comisie pentru a-i investiga stiintific si rational minunile, provocandu-l pe acesta sa participe la experiment, dar si aceasta provocare a fost respinsa de guru, pe motiv ca abordarea este necorespunzatoare:
“Stiinta trebuie sa isi limiteze cercetarile doar la lucruri care tin de simturile umane, in timp ce spiritualitatea transcende simturile. Cine doreste sa inteleaga natura puterii spirituale poate face aceasta numai pe calea spirituala, si nu cea a stiintei.”

Basava Premanand a declarat intr-un documentar BBC ca dupa investigatiile facute asupra lui Sathya Sai Baba, in opinia sa, acesta falsifica asa-zisele materializari. Magicianul James Randi, dupa ce a vizionat casete video cu minunile lui Baba, a declarat, de asemenea, ca materializarile sunt de fapt simple scamatorii, prestidigitatie. La fel, in 1995, la emisiunea TV “Guru Busters” al postului Channel 4 din Marea Britanie, au fost reiterate falsificarile legate de aceste materializari.

Crime neelucidate

In 2004, un documentar BBC intitulat “The Secret Swami“, Alaya Rahm si Mark Roche, adept devotat al lui Baba timp de 25 de ani, dar si alti fosti adepti, l-au acuzat pe acesta de crima. Este vorba de un incident relatat pe larg in presa indiana. In 1993, patru tineri inarmati (fosti adepti se pare) au patruns in ashramul lui Sai Baba, fiind ucisi de catre insotitorii lui Sai Baba dupa ce au fost capturati in apartamentul acestuia. Politia locala a renuntat la investigatii, rapoartele acestora fiind falsificate, stiute fiind relatiile sus puse ale guru-ului. Dupa incident, Sai Baba a declarat ca motivul atacatorilor a fost ura si gelozia (!).
Acuzat de abuzuri sexuale, homosexualitate, pedofilie

Un alt documentar, produs de un post de radio si televiziune danez, “Sedus de Sai Baba” (Seduced), dezvaluie din declaratiile unor martori, fosti adepti ai acestuia, despre homosexualitatea guru-ului, despre abuzurile sexuale asupra adeptilor sai, unii chiar minori, fiind descris ca maniac sexual si pederast. Exista, dealtfel, mai multe marturii ale unor tineri, barbati (printre care si numerosi europeni si americani) care declara, sub juramant, ca au fost indemnati de Sai Baba sa intretina cu acesta raporturi sexuale, perversiuni, profitand de increderea lor. Intrebati cum isi explica cedarea lor, in conditiile in care nu aveau inclinatii homosexuale, unii vorbesc despre puterea (mentala) exercitata asupra lor, ca si faptul ca pentru ei unei divinitati, asa cum il considerau pe guru, trebuiau sa i se supuna. Existau de asemenea si informatii precum acelea conform carora guru platea favorurile sexuale, precum si tacerea unora, in aur si in bani.

Intr-una din declaratii, germanul Jens Sethi a povestit intamplarea prin care a trecut in 1996 la un interviu cu Sai Baba, cand guru l-a sarutat si l-a mangait indecent. Desi a fost stanjenit si s-a simtit rau, Jens nu s-a opus, avand deplina incredere in maestrul sau. Dupa ce a primit instructiunea de a se separa de sotia sa in ashramul in care ii gazduia, a aflat ca Sai Baba i s-a adresat acesteia pe un ton salbatic si furios: “Fie te separi de baiat, fie te arunc afara din Puttaparthi!“. Dupa cateva zile, a fost intrebat de maestru daca s-a separat de sotie. La raspunsul sau negativ, Baba a reactionat de fata cu alti discipoli: “Bad Boy, Bad!” Jens declara: “A fost atat de agresiv si parea sa radieze o astfel de aura de rau ca am fost cu adevarat socat.”
Putin mai tarziu, pasaportul i-a fost confiscat, germanul fiind avertizat de una dintre persoanele din ashram ca viata sa este in pericol si ca trebuie sa plece urgent.
“Eu si sotia mea si am plecat dimineata urmatoare foarte devreme , spre Delhi. La Gara, am fost cautati de politie, dar am intrat in tren la Anantapur. Exista o sectie de politie in apropiere de platforma pe care a trebuit sa trecem pentru a intra in tren, si in clipa am vazut ca i-am spus sotiei mele sa mearga in tren separat. Sotia mea a auzit un grup de politisti vorbind despre o cautare si a auzit cuvintele “pasaport, Delhi si telegrama”. Am fost in pericol grav, dar din fericire am fost imbracat ca un indian, si am scapat de identificare. Asa ca am scapat, am ajuns la Delhi, dupa care la Ambasada Germaniei.”

Alte marturii ale unor adepti minori in timpul cat au stat in ashramul lui Sai Baba, dezvaluie faptul ca acesta a abuzat de ei, deoarece parintii lor, adepti devotati si supusi, nu s-au opus, gasind chiar justificari pentru aceste fapte.

Din declaratii mai reiese si faptul ca Sai Baba si-a transformat studentii din heterosexuali in homosexuali, traumatizandu-i pe viata.

In afara de devieri, abuzuri sexuale si de comportament (razbunari pe cei care nu i se supuneau), guru avea in ashramul sau altare ce il reprezentau, adeptii sai inchinandu-i-se ca unei divinitati. La fel si milioanele de pelerinii care l-au vizitat in ashram, se inchinau trecand prin fata tronului sau.

Dupa cum reiese din marturii, Sathya Sai Baba nu doar ca nu a fost sfant, dar s-a dovedit un personaj orgolios, plin de patimi, neavand nimic de-a face cu sfintenia – in totala opozitie cu Sfintii crestini si adevaratul Mesia (Hristos), care in timpul vietii pamantesti nu a stat pe tron, pe perne moi, nici nu a dorit sa primeasca slava de la oameni, ci s-a nevoit cu posturi aspre, umbland descult, patimind, smerindu-se, nu semetindu-se (la fel si Sfintii Sai).

Probabil ca cei care au crezut in acest guru au uitat cuvintele Mantuitorului:

Un om care se considera pe sine a fi Dumnezeu, pretinzand inchinare, cultivand idolatria, o pesoana suspecta de homosexualitate, viol si pedofilie nu poate fi un om sfant, asa cum multi au crezut sau continua sa creada despre el.

Din pacate, foarte multi nu cunosc faptul ca puterea de a face minuni si vindecari nu o au doar Sfintii, ci si cei care lucreaza cu puteri intunecate, in acest caz “minunile” fiind inselatoare si aparente, iar vindecarile cel mult temporare. Asadar, nu orice minune este de la Dumnezeu, deoarece puterea de a face minuni cu darul lui Dumnezeu o au doar Sfintii, cei care traiesc in post, infranare, izolati de lume si foarte smeriti. Niciodata Dumnezeu nu va da puterea de a face minuni unui om impatimit, orgolios, cu atat mai putin unuia care se declara pe sine a fi Dumnezeu (in contradictie cu Sfintii crestini care, in mod sincer, se considerau pe ei insisi a fi foarte pacatosi), si nu aceluia care nu doar ca nu e capabil de infranare, dar e orbit de patimi trupesti, cu atat mai mult cele in afara firii (aspru pedepsite in vremea Vechiului Testament – precum Sodoma si Gomora).

Spre luare aminte, asemenea false minuni va face si antirhist, cel caruia multi i se vor supune si inchina ca unui dumnezeu.

Inselarea in care au cazut adeptii lui Sathya Sai Baba, in special cei botezati crestini care au crezut in el, dovedeste ca pe cat de putin informati sunt, pe atat de creduli. Este foarte necesar ca acei crestini care se considera credinciosi, inainte de a crede in orice invatator/maestru care pretinde ca ar avea daruri speciale si cunostinte in domeniul spiritual, sa se informeze citind scrierile Parintilor, pentru a se feri de orice forma inselare, atat de des intalnita in zilele noastre, caci nu putini sunt astazi cei care inseala pe altii, ei insisi aflandu-se in inselare, pretinzand ca au legatura directa cu Dumnezeu sau Sfintii Sai, considerandu-se ei insisi persoane inalte, divinitati, Fii de Dumnezeu, etc. Niciun invatator nu este de la Dumnezeu, intrucat Biserica nu recunoaste alti invatatori, cu atat mai putin dintre cei care sa propavaduiesc un alt fel de invatatura afara de cea pe care Domnul ne-a lasat-o prin Sfintii Apostoli. Mantuitorul ne-a invatat:

(…) ca unul este Invatatorul vostru: Hristos, iar voi toti sunteti frati.
Si tata al vostru sa nu numiti pe pamant, ca Tatal vostru unul este, Cel din ceruri.
Nici invatatori sa nu va numiti, ca Invatatorul vostru este unul: Hristos.
Si care este mai mare intre voi sa fie slujitorul vostru.
Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta.
(Matei 23:8-12)

In afara Bisericii nu exista mantuire.

Observatie: Cei cu adevarat sfinti nu se vor considera si nu vor declara niciodata despre ei ca sunt sfinti, intrucat poseda marea virtute a smereniei, dimpotriva vor detesta laudele si aprecierile celor din jur. Acesta dealtfel, poate fi un bun criteriu prin care putem recunoaste un inselat, un invatator (guru, maestru) mincinos, prin faptul ca se inalta pe sine, declarandu-se ca fiind o personalitate spirituala.

“Sa stam bine, sa stam cu frica sa luam aminte!”

Apa cea Vie

Cititi si:

• Falsi profeti si invatatori mincinosi

• Erezii moderne (important)
Lecturi recomandate:

• “Ortodoxia si religia viitorului” – Ieromonah Serafim Rose

• “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov

• “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie”

• “Nevointa si inselare” de Paisie Aghioritul (vol. “Nevointa duhovniceasca”)

• “Oameni si demoni” – Pr. Rodion

Teoria karmei şi a reîncarnării constituie învăţătura de bază a celor mai multe erezii şi secte contemporane. Credinţa în reîncarnare a dobândit, mai ales începând cu anii ’60, mulţi discipoli, atât din rândul europenilor, cât şi din cel al grecilor. Propaganda care i se face lucrează foarte eficace.

Astfel, potrivit cu o statistică care s-a făcut la începutul anilor ’90, s-a constatat că aproximativ 20% dintre greci cred în reîncarnare. Cam acelaşi procentaj, poate ceva mai mare, îl întâlnim şi în ţările Europei şi ale S.U.A. Merită să fie consemnat faptul că la începutul secolului XX, potrivit cu datele Societăţii Teosofice, numai 1% dintre europeni credeau în reîncarnare.

Este vorba aşadar de o problemă foarte serioasă, deoarece aderarea la această credinţă aduce cu sine ieşirea din sânul Bisericii.

Odată cu răspândirea acestei teorii, creşte şi numărul ofertelor de pe piaţa religioasă’, adică în spaţiul sectelor contemporane. Astfel, citim: Dacă veţi medita cincisprezece minute pe zi veţi putea pune la punct 10.000 de vieţi.

Credinţa în reîncarnare, spun ei, dă soluţii la toate problemele şi explicaţii la toate subiectele.

Haideţi să luăm lucrurile de la început. Teoria reîncarnării, adică credinţa că după moartea trupului sufletul intră în alt trup de om sau de animal, este o învăţătură foarte veche, care, prin oracole, s-a răspândit în întreaga lume încă din antichitate, începând cu Babilonul, Egiptul, vechea Eladă şi Roma. Adepţii lui Orfeu, Pitagora şi adepţii lui, Platon şi adepţii lui, Plotin, neoplatonicii şi gnosticii credeau în această teorie. în realitate însă nu era vorba de o concepţie omenească, ci de o învăţătură pe care diavolii, ascunşi în spatele zeităţilor antice, o transmiteau la toată lumea prin intermediul oracolelor şi al misterelor antice idolatre.

Pe piaţa religioasă contemporană este oferită mai ales varianta asiatică a teoriei (hinduistă şi budistă) şi cea apuseană, de provenienţă teosofică.

Cât priveşte teoria asiatică a reîncarnării, aceasta este transmisă mai ales prin guruism. Guruismul ca mişcare nu este unitar. Deşi există diferenţe specifice fiecărui curent, două puncte ale învăţăturii guruiste sunt comune şi esenţiale: cele referitoare la karma şi la reîncarnare.

* * *

Consecinţele teoriei

Consecinţele acestei teorii sunt distrugătoare, atât pentru om cât şi pentru societate. Dacă toate sunt determinate de karma pe care a acumulat-o cineva în vieţile anterioare, atunci nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Atunci toate, chiar şi cele mai mari crime, sunt justificate, de vreme ce nu există în esenţă discernământul care să facă deosebirea dintre bine şi rău. Orice lucru bun care se face cu alipire nu este în realitate un bine, deoarece produce karma, în timp ce orice lucru rău care nu se face cu alipire nu produce karma, prin urmare este considerat un lucru pozitiv. Şi aceasta deoarece îl aduce, chipurile, pe om mai aproape de scopul său, care este eliberarea din ciclul chinuitor al reîncarnărilor (samsara).

Astfel se produce o răsturnare a concepţiei despre dreptate şi morală, pe care o avem nu numai noi, ortodocşii, dar şi omul apusean, în general; adică concepţia care este bazată pe învăţătura despre Dumnezeu, om şi lume a Creştinismului.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng este considerat alipire de către adepţii teoriei karmei şi a reîncarnării.

Cercetătorul german al ereziilor Friedrich-Wilhelm Haack, într-una din cuvântările sale ţinute în Atena (1989), spunea:

Odată, pe când mergeam împreună cu un guru pe un drum din Rizikes (India), am văzut stând pe marginea drumului un cerşetor şi i-am aruncat o monedă. Atunci gurul a râs şi a spus: „Ah, voi creştinii!…” Apoi m-a întrebat: „De ce îl ajuţi? El însuşi este vinovat pentru starea în care se află”. Şi Haack conchide: „Aceasta este mentalitatea care sugrumă orice acţiune socială”.

Potrivit cu adepţii învăţăturii guruiste, cel care se supune legii karmei este mai drept şi mai moral decât cel care respectă cele zece porunci.

Astfel, dacă cineva ajută pe semenul său aflat în suferinţă, participând la durerea lui, acumulează karma. Aşadar fapta lui, aparent bună, în realitate este rea deoarece nu-l ajută să iasă din ciclul samsarei. Dar nici cel suferind nu este ajutat. îl vom ajuta numai atunci când îl vom lăsa în starea în care se află, pentru a-şi ispăşi karma. Căci de nu şi-o va ispăşi în această viaţă, se va naşte din nou pentru a o ispăşi în altă viaţă.

Pe de altă parte, un jaf sau o ucidere care se va face „fără alipire”, adică ca şi cum şi-ar juca cineva rolul său pe scena unui teatru fără să se identifice cu el, este considerat un lucru bun(!), deoarece nu acumulează karma. Aşadar cel care acţionează astfel se apropie de împlinirea scopului său, care este ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Unuia ca acesta nu i se poate cere socoteală de către nimeni. Cel care săvârşeşte o ucidere sau un furt, face aceasta ispăşindu-şi karma sa. Dar şi victima îşi ispăşeşte propria sa karmă. Şi, desigur, nu ar fi putut să o ispăşească fără cel care a săvârşit aceasta.

Stareţul Paisie Aghioritul ne dă o frumoasă pildă pentru a descrie diferenţa esenţială dintre un om care a fost adăpat cu rugăciunea ortodoxă şi un altul care a fost adăpat cu meditaţia orientală. El spune: Să presupunem că un hinduist se află pe malul mării şi se autoconcentrează. Dacă în momentul acela cineva se primejduieşte în mare şi cere ajutor, acesta va rămâne cu desăvârşire nepăsător: nu se va mişca din poziţia sa ca să nu se lipsească de plăcerea ce o simte. În timp ce, dacă s-ar afla acolo un monah ortodox şi ar rosti Rugăciunea lui lisus, ar lăsa metania şi s-ar arunca in mare ca să-l salveze.

Dar să revenim. Pentru adeverirea celor de mai sus redau un text de la Satyanantashram: Nu este nevoie să constrângeţi karma, prietenia, iubirea de slavă, nici chiar mânia, nesaţul sau patima (desfrânării). Ci trebuie să trăiţi o viaţă foarte libertină. Nu cred că omul greşeşte, că poate apuca pe un drum rău sau că poate deveni rău. Cred că situaţia în care se află a fost creată pentru a putea evolua.

Toate acestea răstoarnă morala, dreptatea, asistenţa socială şi legislaţia, aşa cum le-am observat în societăţile occidentale.

Potrivit acestei învăţături, toată viaţa noastră pe pământ are o valoare negativă şi orice situaţie va trebui să fie acceptată în mod cu totul pasiv, în felul acesta omul se netrebniceşte; paralizează în el orice încercare de a se împotrivi nedreptăţii şi constrângerii. I se slăbănogeşte orice simţământ de responsabilitate socială. Vinovaţii pentru starea în care se află cei nedreptăţiţi sau cei care suferă sunt ei înşişi, iar nu cei care îi nedreptăţesc.

Aşa cum scrie Borges, hinduiştii consideră mila ca fiind o ostentaţie, o greşeală, pentru că starea nefericită nu face altceva decât să-l ajute să-şi ispăşească greşalele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară. Şi orice încercare de a-l ajutora întârzie inevitabila plată a datoriei. Din această pricină Ghandi a condamnat fondarea azilelor şi a spitalelor. Credinţa în reîncarnare este atât de puternică în India, încât nimeni nu cere ca să fie dovedită.

W.T.R. Sheddy observă pe bună dreptate: Teoria karmei este „o filosofie folositoare pentru clasa stăpânitoare”. De ce unii ca aceştia sunt bogaţi? Din pricina nenumăratelor fapte bune pe care le-au săvârşit în vieţile anterioare. Dar de ce săracii sunt săraci? Deoarece in vieţile anterioare au făcut nenumărate crime, fie putem oare închipui o filosofie mai plăcută în mâinile clasei stăpănitoare decât teoria karmei?

Şi Nekkue Kestling observă: Sistemul hinduist este cel mai bun sistem feudal care a existat vreodată. Este sistemul în care păstrarea şi moştenirea puterii clasei stăpănitoare a fost asigurată în mod desăvârşit cu ajutorul concepţiei reîncarnării.

Copilul omului sărac aşa trebuia să se nască şi nimeni nu trebuie să-l scoată din starea nefericită în care se află, pentru că plăteşte o oarecare karma. Şi de aceea şi-a ales să se nască un copil de sărac şi să trăiască în sărăcie şi dispreţ.

Dimpotrivă, brahmanul va naşte negreşit brahmani, care se vor desfăta de bunătăţile şi privilegiile castei lor, deoarece sunt nişte suflete ce au o karmă pozitivă – de altfel pentru aceasta şi-au ales trup de brahman pentru a se reîncarna – şi astfel au dreptul de a fi răsplătiţi şi a se desfăta în această viaţă.

Aşadar, în India, sistemul castelor şi al claselor sociale este determinat de învăţătura despre karmă şi reîncarnare.

Pe lângă concepţia asiatică asupra reîncarnării o avem şi pe cea occidentală, exprimată mai ales de Societatea Teosofică.

Potrivit spuselor lui Irving S. Cooper, stâlpul de bază al Societăţii Teosofice: Una dintre misiunile Societăţii Teosofice Mondiale este de a face cunoscut adevărul despre reîncarnare.

Varianta apuseană a teoriei reîncarnării, în contradicţie cu cea asiatică, nu urmăreşte nimicirea vieţii, nici „eliberarea” din ciclul vieţilor şi morţilor succesive, ci dăruirea de „noi posibilităţi” prin reîncarnări succesive, astfel încât să poată fi satisfăcute toate dorinţele care nu au fost satisfăcute în această viaţă. Adepţii occidentali ai teoriei reîncarnării cred că ceea ce îşi doresc acum în această viaţă şi nu dobândesc cu siguranţă vor dobândi în vieţile viitoare.

Concepţia despre karma şi reîncarnare presupune acceptarea teoriei holiste despre lume şi om. Toate sunt dumnezeu. Dar acest dumnezeu se manifestă în lume mai mult sau mai puţin, potrivit cu capacitatea fiecărui individ.

„Evoluţia” în cadrul nesfârşitelor reîncarnări este de fapt o evoluţie prin sine, prin procese automate, mecaniciste.

* * *

Aşa cum făgăduiesc cei care îi fac publicitate, concepţia apuseană despre reîncarnare nu conduce la nelucrare, ci ea făgăduieşte experienţe mai mari şi deşteptarea capacităţilor oculte ale omului:

„Reîncarnarea nu continuă până la infinit. Atunci când vom fi învăţat toate lecţiile care se predau în şcoala lumii, nu vom mai avea nevoie de reîncarnări fizice, fără numai de acele reîncarnări de bunăvoie, în care fiinţele superioare şi perfecte vin ca nişte maeştri spirituali să ajute lumea înapoiată pe calea evoluţiei spirituale” (Irving.S. Cooper „Reîncarnarea” p.34).
Pr. Arsenie Vilangoftis – “Ereziile contemporare”
Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006

Sursa: www.eph.md