In ultimul timp mulţi oameni au început să manifeste aptitudini neobişnuite: tratamente cu ajutorul câmpului energetic, telepatie şi telechinezie, clarviziune. Toate acestea fac parte din viaţa contemporană şi de aceea este necesară o interpretare religioasă şi o atitudine clară şi convingătoare asupra acestor fenomene.

Oare acest lucru e bun sau e rău? Cum ar trebui să procedeze un creştin ortodox întâlnind asemenea persoane, şi poate el oare să recurgă la ajutorul lor? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări. Dar mai întâi să încercăm să apelăm la tradiţie, la experienţa Sfinţilor Părinţi purtători de duh.

In Faptele Apostolilor, care evocă activitatea de propovăduire a apostolilor după înălţarea lui lisus Hristos, citim despre un anume Simon, vrăjind şi uimind neamul  Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Aceasta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare. Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui îi uimise (Fapte 8, 9-11).

Sfântul Iustin Martirul, comentând acest text, scrie că Simon era un vrăjitor care prin vrăjile sale atrăgea poporul neştiutor, „care vedea în el o mare putere de la Dumnezeu“. Cu ce minuni îi cucerea Simon magul pe oameni? Cu aceleaşi pe care le fac şi senzitivii de astăzi -tămăduiri, telepatie, telechinezie, clarviziune, levitaţie. In afară de aceasta, Simon, după cum afirmă Sfântul Teofilact, „îi îmblânzea pe cei îndrăciţi”, adică, făcând uz de mijloace magice, îl convingea pe demon să-l lase în pace pentru un timp pe cel posedat, ceea ce crea iluzia vindecării. Mai târziu însă necuratul intra din nou în bolnav. (Martori ai unei asemenea „minuni” au fost nu demult şi numeroşi telespectatori, când în una din emisiunile televizate din 1990 au putut urmări cum un vrăjitor „a izgonit dracul” dintr-o femeie).

Magul Simon credea sincer că şi apostolii, asemenea lui, posedă aceeaşi artă. S-a întâlnit însă cu apostolul Filip. Puterea predicii acestui cuvios şi minunile lui erau atât de extraordinare încât au surprins nu numai norodul adunat, ci şi pe Simon însuşi. Credinţa oamenilor în Simon a cedat locul credinţei în Hristos, se boteza norodul, s-a botezat şi Simon însuşi. Magul a suferit înfrângere în faţa apostolului care lucra cu Duhul Sfânt (aşa cum s-a întâmplat pe timpuri cu magii egipteni, care s-au opus lui Moise prin fermecătoriile lor, însă au fost înfrânţi de puterea lui Dumnezeu (cf. Ieşirea 7-8).

In aceeaşi Carte a Faptelor Apostolilor citim: ...ne-a întâmpinat o slujnică, care  avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Prea înalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: In numele lui lisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acelaşi ceas a ieşit  (Fapte 16, 16-18).

Iată deci care este poziţia Apostolului Pavel faţă de acest duh: deşi acesta spunea adevărul, Apostolul nu dorea ca adevărul să fie rostit de gura necurată a demonului, dând astfel exemplu de atitudine faţă de duhurile rele, chiar dacă ele vestesc uneori cu dreptate. Căci toate  acestea nu ascund decât o singură dorinţă – de a-l atrage pe om în contact pentru a-i câştiga încrederea şi pentru a-l duce mai târziu la pierzanie.

In Patericul de la Pecerska citim despre un călugăr Nichita, viitor ierarh şi făcător de minuni, care din pricina mândriei şi a îngâmfării sale, fâcându-se de timpuriu sihastru, a fost cucerit de necurat, care l-a înzestrat cu darul clarviziunii şi cunoaşterii pe de rost a întregului Vechi Testament. Aşa încât „…stătea îndelung de vorbă cu cei care veneau la el, citind din Scriptură despre folosul pentru suflet, a început să proorocească, şi o mare slavă a ajuns să se răspândească despre el, … toată lumea se minuna de împlinirea cu adevărat a proorocirilor lui“. Atunci însă, când prin rugăciunile sfinţilor părinţi de la Lavra Kievo-Pecerska demonul a fost izgonit din el, s-a dovedit că nu ţine minte nimic pe de rost, ba s-a dezvăţat şi să citească.

In acelaşi Pateric de la Pecerska aflăm, din Viaţa preacuviosului Lavrentie schimnicul, despre un om îndrăcit, care vorbea – ajutat de necurat – evreieşte, latineşte, greceşte şi în alte limbi ale lumii, despre care posedatul niciodată nu auzise, proorocea şi vorbea despre lucruri şi oameni de care nu avusese ştiinţă mai înainte.

In Viaţa Sfântului Mucenic Ciprian citim cum, pe timpul când era mag, el „îşi însuşise toate şiretlicurile diavoleşti, diferitele metamorfoze proprii necuratului (învăţase să zboare prin văzduh, să meargă pe ape), să schimbe însuşirile văzduhului, să pornească vânturile, să facă cerul să tune şi să plouă, să salte marea în valuri, să pricinuiască pagube livezilor, viilor şi culturilor câmpului,  să trimită boli şi molime asupra oamenilor – cu alte cuvinte, a învăţat înţelepciunea păgubitoare şi meşteşugul aducător de rele al diavolului”.

Am putea invoca o mulţime de exemple de acest fel, credem însă că şi fără ele concluzia este clară: forţele demonice sunt în măsură să doteze şi dotează pe unii oameni cu facultăţi suprasenzoriale neobisnuite.

Acum să cercetăm cum Sfinţii Părinţi tratează concret aceste capacităţi extrasenzoriale. Să apelăm la stareţul Siluan.

In capitolul despre clarviziune citim că se întâlnesc trei feluri ale acesteia: „…unul se datorează intuiţiei fireşti a unor oameni, sporită prin postire, altul este cel dat prin lucrarea demonică; al treilea – cel dat de la Dumnezeu.”

La ce fel de clarviziune am raporta clarviziunea unui senzitiv? Numai la primele două, căci al treilea este un har al Domnului ce se dă doar celor aleşi după mulţi ani de viaţă ascetică întru Hristos, „iar celui trufaş el nu i se dă deloc”.

Să cercetăm mai atent primele două feluri de clarviziune.

„Primul fel, după părerea stareţului Siluan, pentru omul smerit şi cu gânduri curate poate fi folositor şi îndreptat spre bine, deoarece ajută la cinstirea fără ştirbire a poruncilor lui Hristos faţă de aproapele său. Celui trufaş şi plin de patimă el îi va dăuna, căci îi înmulţeşte prilejurile pentru patimi şi îi deschide mai multe posibilităţi pentru satisfacerea lor”.

Al doilea fel este extrem de păgubitor pentru cei care îl acceptă, fiindcă mai devreme sau mai târziu va duce la dezechilibrarea tuturor forţelor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului, denaturându-i chiar şi înfăţişarea… In cazul acestui fel de clarviziune, chiar dacă  îţi apare uneori capacitatea de a „citi” gândurile cuiva, totuşi omul adânc dinlăuntru îţi rămâne inaccesibil. Această capacitate se manifestă uneori cu o autenticitate întrucâtva mai mare faţă de nişte evenimente de natură exterioară.  Celor care nu i se opun ea le dă prilejuri de a se complace în îngâmfare… şi datorită naturii îndeobşte destructive, demoralizatoare a acţiunilor demonice, pricinuieşte suferinţe celor care o posedă, lucru care devine evident abia după un timp îndelungat.

La mulţi oameni calităţile de senzitiv apar ca urmare a practicării yoga sau altor religii orientale. Un exemplu elocvent în acest sens este activitatea cunoscutului senzitiv cehoslovac Frantişek Fierd. La una din şedinţele societăţii „Popov” din Moscova, în timpul căreia Frantişek stabilea diagnostice bolnavilor la distanţă, reproducându-le viaţa şi istoricul bolii, la întrebarea academicianului A. J. Spirkin, cum a realizat asemenea performanţe, senzitivul a răspuns: „Este rezultatul unui intens antrenament yoghin, în procesul căruia omul învaţă să se destindă, deconectându-şi raţiunea şi intelectul. Cu alte cuvinte, fluxul de informaţie trece la nivelul subconştientului“.

Aici sursa „talentului” este absolut clară. Subţiind corpul cu ajutorul unei diete speciale, făcând anumite exerciţii din hatha-yoga, pătrunzând doctrina filozofică a acesteia, meditând adesea, repetând mantrele, omul se expune acţiunii directe a unor forţe cosmice, se racordează la „ierarhia” lor, dobândind iniţierea şi „aptitudinile” respective, în yoga este pusă la punct o metodică riguroasă: dacă faci asta şi asta vei dobândi aptitudini paranormale. Şi într-adevăr le dobândeşti. De unde însă şi cu ce preţ? In această privinţă învăţătorii orientali preferă să nu vorbească mult, şi de regulă, invocă o energie cosmică impersonală şi potenţialul lăuntric al omului. (Eu pot face totul de unul singur, cu propriile forţe, altfel spus – eu sunt însuşi Dumnezeu). Este tocmai gândul pentru care Lucifer, cel ce se încrezuse în sine, a căzut din cer şi a devenit satana (cf. Isaia, 14, 12).

Un alt mijloc de a dobândi facultăţi paranormale este iniţierea cu ajutorul direct al unui învăţător, inclus deja în ierarhia demonică. Asemenea unei molime, ce se transmite omului sănătos în urma contactului cu cel bolnav, se produce şi posedarea, dacă omul a crezut şi s-a deschis unui yoghin, vrăjitor sau senzitiv, în funcţie de puterea ultimului şi de împătimirea primului cresc şi se dezvoltă şi aceste „aptitudini”. Mai cu seamă că iniţierea se poate face şi în afara voinţei subiectului, fiind suficiente doar atenţia sporită şi încrederea lui.

Ca exemplu putem da meditaţia transcendentală (M.T.), care căpătase o foarte largă răspândire în SUA pe la mijlocul deceniului opt al secolului nostru. Datorită exerciţiilor de M.T., omul, potrivit reclamei fondatorilor ei, este înzestrat cu uriaşe forţe vitale, cu o veselie permanentă, cu tihnă şi sănătate. Cei ce doresc să se înscrie la acest curs trebuie să îi aducă gurului (învăţătorului), într-o odaie specială pentru iniţiere, un coşuleţ cu fructe şi flori. Acest dar se aşează în faţa portretului altui guru, defunct, de la care primise iniţierea învăţătorul. Tot aici arde o lumânare şi se aprind substanţe aromate. Ceremonia în faţa portretului durează o jumătate de oră, cuprinzând intonarea unei cântări în sanscrită (al cărei sens nu este cunoscut celui care se iniţiază) şi intonarea numelui învăţătorilor de yoga anteriori, în finalul ceremoniei iniţiatului i se transmite mantra (un cuvânt secret în sanscrită), pe care el trebuie să-l repete încontinuu în timpul meditaţiei. Iniţiatului niciodată nu i se dezvăluie interpretarea acestei ceremonii, semnificaţia ei fiind accesibilă numai învăţătorilor.

Intre altele, această ceremonie nu este altceva decât o închinare zeilor „puja”,  incluzând şi divinizarea învăţătorului-guru Maharishi. In aşa fel, omul ateu al zilelor noastre, fără a bănui ceva, se trezeşte iniţiat în practicarea unui ritual religios şi, pe neobservate, el este silit să facă lucruri faţă de care străbunii lor creştini ar fi preferat, probabil, să fie supuşi torturilor sau unei morţi chinuitoare: el aduce jertfe zeilor păgâni. Pe plan spiritual poate că tocmai acest păcat ne dă, mai mult decât metoda psihică, explicaţia succesului nemaipomenit al M.T. Repetarea continuă a mantrei plasează întreaga fiinţă a omului pe o anume undă (vibraţie), legându-l, parcă, de generatorul acestei vibraţii. Foarte curând însă contactul cu forţa demonică se face resimţit. Demonii, în virtutea căderii lor, nu sunt apţi pentru creaţie. Ei acţionează destructiv şi asupra celor care li s-au consacrat, în cartea ascetului american Serafim Rose sunt evocate exemple când şi învăţătorii, şi ucenicii, care se dedau ocultismului, ajung să manifeste tulburări mintale şi emoţionale, să se sinucidă, să ucidă sau să fie posedaţi de demoni.

Mulţi vraci proaspăt apăruţi propun pacienţilor să-i trateze cu ajutorul câmpului biologic, asigurându-i că le dau propria lor energie. Potrivit datelor reflexoterapiei orientale, fiecare om posedă o anumită rezervă de energie vitală care, aidoma sângelui care pulsează necontenit în vene, circulă pe anumite canale energetice, unite şi ele unul cu altul. Dacă într-un anumit loc se formează un blocaj energetic sau o insuficienţă energetică, atunci un organ aşezat pe canalul respectiv se îmbolnăveşte.

Acupunctura, masajul unor puncte au drept scop restabilirea cursului normal al acestei energii şi redistribuirea ei corectă. Dar, în realitate, potrivit datelor cercetătorului A.I. Spirkin, „senzitivul pare a contribui la pomparea energiei de la organele sănătoase la cel bolnav. Şi, dacă e nevoie, el poate să dea o parte din propria energie bolnavului“. Această energie însă nu e depersonalizată, ea poartă toată informaţia posesorului ei. Cercetările au demonstrat că aceasta se referă şi la apa „descântată” de babe, şi la obiectele „încărcate” cu energie de către senzitiv sau cele manipulate de vrăjitor. Iată concluziile aceluiaşi cercetător: „Un bolnav, de pildă, un schizofrenic, nu are nici un drept să vindece pe cineva, căci informaţia lui bolnavă se poate transmite omului sănătos“, în felul acesta, o părticică din „Eu”-ul senzitivului intră în cel care percepe, cu toate consecinţele inerente. Bunăoară, dacă senzitivul este un om vicios, viciile lui se transmit într-o măsură sau alta bolnavului, aşa cum trece asupra lui şi informaţia despre bolile de care suferă senzitivul. Are loc, de asemenea, şi procesul invers. Toate bolile pe care le tratează senzitivul i se transmit, în stare atenuată, şi lui, şi dacă este receptiv la ele se îmbolnăveşte şi el însuşi, în cele din urmă, oamenii care tratează cu propria energie se îmbolnăvesc, de obicei, foarte grav, şi mulţi cunoscuţi ai autorului articolului, au fost atacaţi chiar din tinereţe de o paralizie incurabilă. Iar omul pe care l-au tratat, dacă nu au fost înlăturate cauzele bolii, se îmbolnăveşte, de regulă, din nou.

Alt canal de recepţionare a energiei este când senzitivul, potrivit afirmaţiilor sale, „o primeşte din cosmos”.

Cosmosul este o noţiune abstractă, aşa încât, dacă doreşti, e foarte uşor să ascunzi în infinitul lui adevăratele surse ale „forţelor făcătoare de minuni”. Să încercăm totuşi să ne dumirim. Din numeroasele discuţii avute cu senzitivi, am înţeles că, atunci când lucrează, asupra lor coboară o coloană de energie dirijată, şi ei o folosesc. De unde vine, ei nu ştiu, sau, posibil, nu vor să spună. Dacă energia este canalizată, înseamnă că există şi cel care o canalizează. Cine este acela?
(Nota red.: Unii senzitivi, sau bioenergoterapeuţi au, totuşi, curajul şi bunăcuviinţa să dezvăluie sursa din care provine „bioenergia” lor. De exemplu, profesoara Nina G. din Republica Moldova a povestit cum a fost contactată de către „extraterestri” şi dusă într-un laborator, unde mai erau câteva persoane ce stăteau la rând pentru a li se transmite energie, întrebată dacă doreşte să lucreze pentru ei, Nina a răspuns că vrea să lucreze pentru Hristos. (înainte de această întâmplare, Nina era creştină numai cu numele: nu se ducea la biserică, şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine). Fără să i se dea vreo importanţă acestui răspuns, i-au introdus energia prin creştetul capului, interzicându-i a vorbi cuiva despre cele întâmplate. Apoi, Nina s-a trezit la ea acasă, simţind în spate o presiune permanentă care o silea să caute pacienţi pentru a se elibera de energia apăsătoare, între timp, a simţit că este urmărită de un demon („spirit- director”), ce apărea mai ales noaptea, înfricoşată, ea s-a dus la un preot, care a îndrumat-o să meargă la biserică, să se roage şi să nu mai practice astfel de tratamente. Din mila lui Dumnezeu şi ca pildă pentru alţii, Nina a scăpat de „musafirul” nedorit şi de energia malefică)

După cum este scris în Evanghelia de la Matei, după roadă se cunoaşte pomul (Matei 12, 33) şi, aşa cum mărturiseşte Apostolul lacov, izvorul sărat nu poate da apă  dulce… iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie (aş mai adăuga şi trufie – n.a.) în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului, înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică (lac. 3, 11-14-15).

Cu acestea se potrivesc bine cuvintele Sfântului Ignatie Brianceaninov, care scrie că „Sfinţii Părinţi condamnă cu asprime dorinţa de a săvârşi minuni; o asemenea tendinţă dă în vileag că în sufletul omului sălăşluieşte amăgirea de sine, care provine din îngâmfare şi înfumurare… Cei care doresc să săvârşească minuni, închipuite de ei, o doresc din înfierbântarea lor trupească, prin sporirea patimilor neînţelese de ei, deşi poate li se pare că sunt călăuziţi de mare râvnă în lucrarea Domnului, în aceeaşi stare de autoamăgire şi înfierbântare se află şi cei care vor să vadă aceste semne“. Deci, dacă omul care a dobândit capacităţi de senzitiv este îngâmfat, trufaş, plin de iubire de sine, de zavistie, este înclinat spre desfrâu, e lacom după avuţii, cu alte cuvinte este un om pătimaş, e clar: aceste capacităţi poartă un caracter demonic. Puterea cu care acţionează el este de la diavol, având o influenţă distrugătoare atât asupra lui, cât şi asupra primitorului.

De pildă, potrivit datelor cercetătoarei ştiinţifice kievlene T.P. Reşetnikova, care a cercetat rezultatele acţiunii unor senzitivi asupra unor eprubete cu sânge omenesc, conţinutul de magneziu din sânge sub influenţa operatorului, fie că creştea, fie că scădea de aproape două ori. Reşetnikova luase drept reper o lucrare a francezului Louis Kerverand, care a demonstrat existenţa procesului fizic denumit transmutaţie (transformarea elementelor). Sub influenţa senzitivilor, în organismul percipientului se produce, ca urmare a transmutaţiei elementelor, un dezechilibru chimic, în special în sânge, ceea ce, după părerea specialiştilor, poate provoca îmbolnăvirea de cancer şi, posibil, de SIDA.

In afară de aceasta, oamenii, odată trataţi de senzitivi şi uşor refăcuţi pentru o vreme, caută iar şi iar posibilitatea de a se mai „alimenta” puţin, de a căpăta o nouă rezervă similară de energie, devin adesea telepatomani (adică aşteaptă cu nerăbdare apariţia senzitivilor la televiziune şi nu mai pot trăi fără aceasta, îşi pierd cu desăvârşire voinţa), căci este distrusă bariera psihologică lăuntrică care îi apără de influenţa din exterior; ei se lasă uşor pradă oricărei influenţe, şi chiar celei demonice, când aceasta parvine prin oameni cu o puternică rea-voinţă. Sufletul lor se deschide pentru imixtiuni de acest gen, ei încep a căuta alţi senzitivi, informaţia respectivă nu se lasă întârziată, şi omul începe a se dezvolta pe o cale strict determinată. Evident, nu pe calea lui Hristos. In afară de aceasta, senzitivii demonizaţi aplică – pentru a obţine cât mai mulţi bani şi faimă – metode  de-a dreptul barbare de redistribuire a energiei în organism, după care organul bolnav capătă un aflux de energie de la cel sănătos şi se reface, pe când celălalt se îmbolnăveşte. De pildă, omul se tratează de ulcer, iar curând după aceea moare de infarct. In timpul şedinţei, senzitivii practică, de asemenea, stoarcerea energiei din pacient; stabilizând o relaţie energetică de lungă durată, ei continuă să „pompeze”, pe acest canal, energie.

Se vehiculează mult ideea de nobleţe a senzitivilor care, chipurile, ar lua bolile altora asupra lor, dându-şi sănătatea în numele însănătoşirii altora. Departe însă de aşa ceva. O pornire nobilă poţi întâlni la senzitivii începători, neîncercaţi, care curând fie că ei înşişi se îmbolnăvesc şi încetează să mai trateze, fie că apelează la mijlocul verificat de dobândire a energiei (de la forţele demonice), în procesul şedinţelor de tratament, însă, senzitivul îşi îndreaptă cea mai mare parte a eforturilor spre a-şi crea o protecţie împotriva bolii. Şi devreme ce ei nu pot neutraliza cauzele ontologice ale bolii (lucru care este doar în puterea Domnului), senzitivii transferă boala ori asupra altui organ ori chiar asupra altui om. Fireşte că e dificil să zici că e un act nobil.

Aşadar, în unele cazuri senzitivul donează energie, în altele fură. E o contradicţie? Nicidecum. Să admitem că se extrage 70% din energie, dar se întoarce numai 10%. Aşa procedează Djuna, Kaşpirovski, Ruţko şi mulţi alţii.

Iată ce mărturiseşte despre Djuna, A.I.Spirkin, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Rusiei: „Ce mă nedumereşte, din punctul de vedere al unui om de ştiinţă? – Măcar şi faptul că ea primeşte seara, în 3-4 ore, până la 120 de bolnavi. Când locuia la Moscova, la hotel, dacă o vizitam dimineaţa, o surprindeam moleşită (din păcate, mai şi fumează), palidă. Mergem la apartamentul unde ea primeşte pe cei ce aşteaptă cu înfrigurare… După al 10-lea pacient, al 20-lea, după al 70-lea ea devine vioaie, chiar zburdalnică, cochetează, adică se află deja în ascensiune emoţională. Seara, la restaurant, dansează mult, e surescitată, plină de energie şi se întoarce la hotel noaptea târziu“. O completare potrivită a acestei istorisiri este un articol publicat în revista „Ogni Bolgarii” în 1987. Autorul, un ziarist care o cunoscuse pe Djuna, scrie că nu ştie nici un om la care, după tratamentele făcute de ea, boala să nu revină.

Nu este oare un vampirism energetic evident? Beţia, fumatul, petrecerile nocturne istovesc organismul, lucru pe care îl dă în vileag chipul ofilit şi apatia Djunei. Insă, în timp ce îşi primeşte pacienţii, de la care e foarte uşor să stoarcă energie, vigoarea şi prospeţimea îi revin. Mecanismul e clar. Fireşte că şi bolile se reîntorc curând la cei „trataţi”. Şi e bine dacă acest stress nu se termină pentru bolnav cu un final letal, după cum s-a întâmplat, nu o dată, de pildă, în timpul teletratamentelor lui Kaşpirovski.

Ultimul, potrivit afirmaţiilor altor senzitivi, acţionează în felul următor. Dacă omul priveşte sau ascultă cu atenţie o şedinţă televizată a lui Kaşpirovski, între el şi acest spectator se stabileşte momentan un contact energetic invizibil.

Aşa este concepută natura noastră, fixându-şi atenţia asupra unui obiect, omul îşi extinde câmpul său biologic asupra acestuia şi intră în contact cu el. Citind, de exemplu, o carte, noi stabilim o legătură invizibilă cu autorul ei (chiar dacă acesta nu mai este în viaţă) şi cu acea stare a sufletului în care se afla scriitorul în momentul creării operei sale. Cititorul este cuprins de aceleaşi gânduri şi sentimente, iar unul deosebit de sensibil poate chiar retrăi aceleaşi senzaţii.

Tocmai această însuşire a naturii umane este, de asemenea, una din cauzele pentru care Părinţii Bisericii recomandă să citim în permanenţă Evanghelia şi scrierile patristice. Căci în felul acesta cititorul comunică cu Dumnezeu şi sfinţii Săi, şi acesta, înălţându-se până la gândurile şi sentimentele lor, el însuşi se îmbogăţeşte, creşte spiritual. Mai mult decât atât, sfinţii, simţind că cineva le citeşte operele, se roagă pentru el.

Şi iată de ce e atât de dăunător să citeşti literatură scrisă de oameni pătimaşi, vicioşi, de la care omul poate să se molipsească de pasiunile lor, şi cu atât mai mult -literatură demonică (a învăţătorilor de yoga, de pildă). Prin mijlocirea unor texte de acest gen cititorul se deschide influenţei lor şi intră în comunicare cu duhurile necurate.

Iată ce spune în acest sens Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Toate fenomenele demonice au însuşirea de a fi periculoase dacă sunt luate în seamă; nedându-le decât o simplă atenţie, fără pic de simpatie, poţi rămâne cu cea mai dăunătoare impresie, expunându-te unei grele ispite“.  Oamenii care au participat la şedinţele lui Kaşpirovski (fie şi numai în calitate de telespectatori), în mod inevitabil se pomeneau în interacţiune cu el.

Senzitivii, de regulă, nu tratează prin energia lor. In al doilea rând, în timpul aşa- zisului tratament, practică vampirism energetic în dauna pacientului. Şi, în cele din urmă, ei fac uz de energie demonică, aceasta, de asemenea, pricinuind bolnavului numai rău.

Am să dau un exemplu caracteristic, istorisirea unui creştin specialist în restaurarea antichităţilor, „într-o zi am intrat la un colecţionar de antichităţi, o bună cunoştinţă a mea, pentru care executasem altădată mai multe comenzi, dar de care mă înstrăinasem mai târziu, căutând să lucrez numai pentru biserică. Mă simţeam rău, aveam slăbiciune, şi i-am spus despre asta gazdei, care s-a dovedit a fi senzitiv. M-a pus să mă întind pe o canapea şi preţ de zece minute a făcut pase magnetice cu mâinile. Durerea de cap mi-a trecut, dar nu mă simţeam, parcă, în apele mele. Luându-mi curând rămas bun de la el, am plecat în grabă. Ajungând acasă, am simţit copleşindu-mă o energie violentă, am restaurat până la orele trei noaptea fel de fel de antichităţi ce nu aveau legătură cu biserica. După aceea, timp de câteva săptămâni, am lucrat încontinuu, nu însă pentru biserică. Obiectele bisericeşti, pur şi simplu, nu le puteam lua în mâini, încetasem să mă duc la biserică şi să mă rog. Mi s-a ivit dorinţa să fac bani, să reiau legăturile abandonate cu anticarii. Nu mă simţeam niciodată în elementul meu. Doar făcând un mare efort de voinţă mi-am impus să merg la mănăstire. Acolo, după o spovedanie sinceră, împărtăşanie şi o săptămână de viaţă printre călugări, în timpul căreia aceştia s-au rugat pentru mine, am putut, în cele din urmă, să-mi reiau munca pentru biserică.”

Iată cum acţionează energia demonică intrată în om prin intervenţia unui senzitiv! Ea l-a îndepărtat de Biserică şi a început a orienta dezvoltarea lui N. după un plan de al său. Şi numai intervenţia puterii dumnezeieşti a salvat acest om. Nenumărate articole şi cărţi s-au scris despre cei mai cunoscuţi senzitivi de la noi, aceşti oameni făcând confidenţe la radio şi televiziune. Reporterii, însă, cuprinşi de admiraţie, nu pătrund, de regulă, natura acestor forţe, mijloacele şi rezultatele tratamentului. O ignoranţă periculoasă!

Să continuăm discuţia despre Djuna. După cum mărturiseşte A. I. Spirkin, „Djuna este de origine asiriană, s-a născut prin părţile Armavirului. Tatăl, mama, bunica ei au practicat vrăciuirea, aşa încât acest dar – forţa diabolică a biocâmpului – este moştenită de ea. Senzitivii noştri, care percep vizual câmpul bioenergetic, spun că frecvenţa  câmpului ei este alta decât a unui om obişnuit“. După cum vedem, Djuna este o vrăjitoare provenită din neam de vrăjitori care şi-a căpătat talentul (altfel zis, demonii „binefăcători” sau demonii-ajutători cu ajutorul cărora vrăjitorul îşi săvârşeşte acţiunile magice) prin moştenire. Nu demult, la congresul vrăjitoarelor care a avut loc în 1990 în S.U.A., ea a stârnit senzaţie prin minunile sale. Acum ea practică pe larg, inoculând bacilul demonismului în sufletele oamenilor creduli.

A. Martînov, care a editat un manual pentru senzitivii începători, susţine că nu crede într-un Dumnezeu Hristos personal, în schimb susţine existenţa unor „anumite forţe cosmice“, dătătoare de energie. Intr-o confesiune publică făcută nu demult la radio, el îşi revendica rolul lui mesia, propunând în locul Evangheliei noua sa carte „Vestea cea bună“. Aici satanismul este exprimat sub o formă evidentă şi nedisimulată: Martînov respinge Dumnezeirea lui Hristos şi vine ca un „pseudo-mesia” cu „noua” sa învăţătură. Se împlinesc cuvintele profetice ale Evangheliei după Matei (Mt. 24, 24): …se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Căci omul se mântuieşte numai prin Hristos, prin suferinţele la  care a fost supus pe cruce şi prin moartea Lui întru ispăşirea şi mântuirea omenirii. Tocmai datorită faptului că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră a şi fost învins satana, luându-i-se puterea asupra acelei părţi a neamului omenesc care a crezut şi s-a botezat. De aceea, când unui om i se răpeşte credinţa în Hristos, el devine din nou o slugă docilă a forţelor demonice. Şi A. Martînov, după cum se vede, râvneşte tocmai acest lucru.

Odată mi s-a adresat un tânăr, B., care a avut de suferit după frecventarea şedinţelor lui Ruţko, şedinţe prin care a dorit să-şi refacă vederea. Ochii însă nu i s-au vindecat, în schimb s-a ales cu următorul „dar”: la anumite ore de zi şi noapte, independent de voinţa sa, începea să facă nişte mişcări involuntare cu braţele, picioarele şi întreg corpul, asemănătoare cu loviturile de kung-fu, pe deasupra mai având şi accese de tip epileptic. A trebuit să-l trimit pe sărmanul creştin să se purifice (adică să i se citească rugăciuni de dezlegare de către un preot având harul să izgonească duhurile necurate).

Dar ce spun „tămăduitorii” înşişi despre propria lor persoană? Să urmărim un interviu dat de Iuri Tarasov – „Sunt vrăjitor în generaţia a patra“. La întrebarea corespondentului: „Mi-am dat seama că făceaţi vrăji asupra unui bolnav de osteohondroză cu ajutorul câmpului dvs. biologic, terapiei manuale şi psihoterapiei. Toate  acestea sunt pe larg cunoscute, îi ştim bine pe unii reprezentanţi ai medicinii netradiţionale – Djuna, Kaşpirovski… Dvs. sunteţi unul în trei ipostaze? în ce constă vrăjitoria?” Tarasov răspunde: „întrebarea dvs. conţine răspunsul. De ce nu-mi zic senzitiv? Doar pentru că senzitivul ştie să facă aproximativ a zecea parte din ceea ce face orice vrăjitor de mâna a doua. Acelaşi lucru se poate spune şi despre hipnotizori, fitoterapeuţi, psihoterapeuţi… Fiecare din aceste domenii nu este decât vârful aisbergului“.

E spus extrem de sincer – „vârful aisbergului” – a cărui bază se află în iad.

La întrebarea privind existenţa magiei negre şi albe Tarasov a răspuns: „...la ultimul congres din Spania la magia neagră şi cea albă s-au mai adăugat două culori -roşu şi verde. Dar de ce oamenii să cunoască aceste lucruri? Sunt, cum s-ar spune, culorile noastre de lucru, de uz pur profesional… «Cunoaşterea» este neutră prin ea însăşi… Problema e cine o posedă“.

Cu alte cuvinte, „cunoaşterea” (adică, după Tarasov, capacitatea de a influenţa magic lumea înconjurătoare), are una şi aceeaşi sursă atât în magia neagră, cât şi în cea albă. Dar în ce sens (în bine sau rău) îşi va aplica vrăjitorul forţa pe care o posedă, nu  depinde decât de dorinţa lui. Or, e lucru ştiut că nu se poate pricinui rău cu Duhul Sfânt. Un om fără prihană, înzestrat cu putere dumnezeiască, pur şi simplu nu poate face nici un rău. Căci el nu împlineşte decât voinţa lui Dumnezeu, care de la origine a fost îndreptată către mântuirea omenirii.

Iată însă că „unele forţe cosmice”, adică demonii, îl ajută cu plăcere pe omul care li s-a vândut. Iată ce citim în Nomocanon (cod de legi şi hotărâri ale Sfinţilor Apostoli şi Sinoadelor Ecumenice): „Magii – acei care îi cheamă şi pe demonii binefăcători, ca să facă şi spre bine unele lucruri, totuna cu toţii sunt nişte ucigaşi spurcaţi şi înşelători după bunul lor plac“.

Tarasov nu este unic în opinia sa. Alt vrăjitor, un oarecare L, într-o discuţie privată cu o cunoştinţă de-a mea, ajungând să facă destăinuiri, a spus: „Aptitudinile senzitive nu sunt decât prima treaptă pe calea ce duce spre magia neagră“.

Bioenergoterapeutul Kaşpirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopţii, a citat propriu-zis extrase din cartea de magie neagră, referindu-se la ea ca la o sursă pe deplin acceptabilă şi pozitivă. Caracterul demonic al acţiunilor lui Kaşpirovski se manifestă chiar în timpul şedinţelor sale, lucru pe care îl demonstrează, de exemplu, datele doctorului în psihologie V. Lebedev. Vom cita doar unele din ele: „Am examinat 2015 elevi de şcoală, 93 % din ei sunt antrenaţi în şedinţele lui Kaşpirovski. In timpul şedinţelor se remarcă ticuri obsedante, reacţii isterice, fenomene de halucinaţie şi alte tulburări psihice” – dovadă evidentă că sunt stăpâniţi de duhul necurat. Mişcări involuntare, ţipete şi emoţii, istericale independente de voinţa omului – toate acestea reprezintă semne vădite de demonizare. 42% cad în somn hipnotic. După şedinţe, la un număr de 7% s-au constatat diferite forme de dezadaptare psihică. S-a conturat clar tendinţa creşterii sugestibilităţii şi reacţiei isterice. La elevii şcolii medii nr. 49 din Taşkent s-a dezvoltat, în timpul şedinţelor, o reacţie isterică în grup, care a durat timp de două săptămâni şi a dezorganizat activitatea şcolii, în urma şedinţelor televizate, unii copii se prăbuşeau în stare de catalepsie doar văzând imaginea lui Kaşpirovski. Ceea ce înseamnă că li s-a distrus mecanismul de protecţie psihologică şi ei au devenit mai sugestibili, uşor influenţabili de  comportamentul criminal al adulţilor şi adolescenţilor. Mai mult decât atât, după şedinţe a fost nevoie ca mulţi copii să fie spitalizaţi cu diferite tulburări neuro-psihice”. V. Lebedev a cercetat 6228 de scrisori ale unor persoane care au vizionat şedinţele unui senzitiv practicant al magiei negre, rezultatele fiind că „63% au sesizat o agravare acută a bolilor. Investigaţiile ulterioare au arătat că la 13-14 din 15 bolnavi, aparent însănătoşiţi după şedinţe, afecţiunile li s-au agravat. In afară de aceasta, la un număr de bolnavi agravările au apărut imediat după şedinţe. Vorbind despre calităţile morale ale acestui senzitiv, e suficient să cităm telegrama Lesei Iurşova trimisă Procurorului general al U.R.S.S.: „Kaşpirovski, în scopuri de reclamă, m-a antrenat într-o operaţie chirurgicală fără anestezie, difuzată la televiziune fără ştirea mea. In timpul operaţiei am suportat o durere atroce, fapt care ulterior mi-a înrăutăţit şi mai mult starea sănătăţii. Kaşpirovski difuzează un film de reclamă, montat în variantă convenabilă lui, prezentându-mă dezgolită; în presă mi-a lezat demnitatea… Pe motivul că acum mă aflu la spital şi de 18 luni nu mai am mijloace de existenţă, rog să mă ajutaţi să fac formele de trimitere în judecată a lui Kaşpirovski“.

Aşadar, unii senzitivi, profitând de dorinţa oamenilor de a se însănătoşi cu orice preţ, adesea îi aduc la o stare şi mai gravă, conducându-i la demonizare şi la pierderea sufletelor.

Dar există, aţi putea reproşa dvs., şi magi-senzitivi albi, care şi la biserică merg, şi pe oameni îi tratează, chipurile, cu puterea lui Dumnezeu. Se vede însă că puterea nu e de la Dumnezeu. Adesea, fără să bănuiască, ei se află în stăpânirea forţelor demonice care, dându-le aparenţa succesului, dezlănţuie în ei o tot mai mare  înfumurare şi orgolii, nimicindu-le sufletele, făcându-i unelte docile în mâinile lor.

Pe unii credincioşi îi interesează: dacă senzitivii sunt în legătură cu forţele demonice, de ce atunci ei înşişi frecventează uneori biserica, îndemnându-i pe oamenii nebotezaţi să se boteze, iar alteori chiar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă?

Da, e adevărat. Senzitivii merg uneori ei înşişi la biserică, şi pe alţii îi îndeamnă s-o facă pentru a se alimenta, cum le place să se exprime, cu „energii luminoase“. Mulţi credincioşi au avut ocazia să observe cum senzitivii stau îndelung în faţa icoanelor, cu mâinile răşchirate şi căscând larg ochii, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o emană icoana. După expresia lui Pavel Florenski, „icoana reprezintă fereastra către altă lume“. Mi-aş permite să adaug că o icoană înaintea căreia sunt înălţate rugăciuni – este o fereastră larg deschisă către altă lume. Căci apropiindu-se de o asemenea icoană, mai cu seamă făcătoare de minuni, simţim realmente prezenţa celui care este înfăţişat pe ea. Privind chipul, ne înălţăm cu tot sufletul către prototip, şi rugăciunea noastră se înalţă către tronul Celui de Sus pe drumul străbătut de rugăciunile a mii de alţi credincioşi. Noi primim răspuns – rugăciunea noastră este auzită şi se împlineşte.

Ei stau în faţa icoanei străduindu-se să absoarbă energia concentrată în preajmă datorită rugii statornice în faţa ei a mii de creştini. (Nota red.: Numai că harul dumnezeiesc nu se poate fura. Energia de care se umplu senzitivii nu este a icoanelor, ci a diavolului, căruia şi-au deschis sufletele când au primit învăţăturile străine Bisericii.)

Icoana nu va avea de pierdut din această cauză şi nici rugăciunii credincioşilor nu-i va dăuna. Gândiţi-vă, însă, cât de smintit trebuie să fii ca, fiind poftit la „ospăţul nupţial” (simbolul Tainei Sfintei Împărtăşanii, comunicării prin rugăciune cu Dumnezeu), să te târăşti pe sub masă, strângând de pe jos farâmiturile scăpate de oaspeţi şi să nu fii în stare să-ţi ridici capul pentru a te bucura de măreţia sărbătorii. (Nota red.: Şi cu atât mai grav este când, în loc să strângi firimiturile, te duci şi mănânci din gunoaie. Tocmai asta fac, fără să îşi dea seama, senzitivii)

O altă parte, mai puţin numeroasă, de senzitivi merge personal la biserică pentru a se împărtăşi, îndemnând şi pe alţii s-o facă. Aceştia sunt senzitivii începători – cei care nu au ajuns deocamdată să pătrundă în abisurile satanice şi se află în etapa autoamăgirii de a fi aleşii lui Dumnezeu. De astă dată ei se împărtăşesc, ca în primul caz, pentru alimentare suplimentară nemijlocită cu energie pozitivă. Acest act întăreşte convingerea că ei ar avea legătură cu Dumnezeu şi că sunt pe calea cea dreaptă. De obicei, ei niciodată nu se spovedesc; îşi aleg acele biserici în care se fac spovedanii comune (adică în care e suficient, nemărturisind nimic, să-şi plece capul sub patrafir şi, cu sentimentul datoriei împlinite, să se apropie de Sfântul Potir)
(Nota red.: Astfel de spovedanii nu sunt normale. Sfântul loan din Kronstadt făcea spovedanii comune având o binecuvântare specială din partea ierarhiei datorită harismelor pe care le primise de la Dumnezeu. Anumiţi preoţi însă fac spovedanii colective călcând rânduielile bisericeşti, imaginându-şi că sunt harismatici, dar de fapt sunt înşelaţi de diavolul care nu vrea ca oamenii să primească dezlegare de păcate prin spovedanie. Şi vrea să îi ţină departe atât de sfaturile directe ale duhovnicului cât şi de canonul pe care l-ar putea primi de la acesta. Numai că o astfel de împărtăşanie, furată, nu aduce folos duhovnicesc. Este spre osândă. Pentru că pe Dumnezeu nu îl poate înşela nimeni…)

[Sau acesti senzitivi se spovedesc normal dar fara sa mentioneze activitatea lor in domeniul extrasenzorial, pentru ca nu o considera a fi pacat, sau o prezinta trunchiat sub o forma acceptabila – n.a.]

Cât de departe sunt ei de Hristos, de calea Sa, a răstignirii, smereniei, răbdării, blândeţii! In acest sens primirea Sfintelor Taine încă nu înseamnă o garanţie a mântuirii. Totul depinde de profunzimea pocăinţei şi de acel simţământ cu care vă apropiaţi de Sfântul Potir.

Apostolul Pavel spune: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar,  moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. (…) Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor. 11-26, 27, 29). Din practica duhovnicească se cunoaşte că mulţi oameni căzuţi în rătăcire (oameni cuprinşi de înfumurare, orgoliu) se împărtăşesc deseori, aceasta însă nu-i va mântui.

Să subliniem încă o dată că, măsura mântuirii pe care o dă Taina Împărtăşaniei, puterea harului căpătată prin această Taină depind de sinceritatea sufletească, de sentimentul de pocăinţă al conştiinţei propriei nevrednicii, de dorinţa de viaţă veşnică şi de iubirea de Hristos cu care omul se apropie de Sfântul Potir.

Senzitivii nu au astfel de sentimente. Ei nu au nevoie de Hristos Mântuitorul, nu au nevoie ca Viaţa Lui să devină viaţa lor, ei au nevoie de energie.

Din cele spuse mai sus, vedem că, adesea demonul este acela care îi îndeamnă pe senzitivi să vină în sfântul lăcaş pentru a-l pângări, ceea ce îi produce o mare satisfacţie. Nefiind în stare el însuşi să se apropie de Sfintele Taine şi de icoane, îi trimite la biserică pe oamenii care i s-au vândut şi, pentru acţiunile lor profanatoare (săvârşite fie şi în mod inconştient) îi dăruieşte cu o nouă porţie de energie demonică şi le amplifică aptitudinile senzitive.

Uneori ni se pune întrebarea: de ce senzitivii îi trimit pe oameni să se boteze, iar cu cei nebotezaţi refuză, în unele cazuri, să lucreze?

Trebuie remarcat însă faptul că numai senzitivii neavansaţi îşi trimit „pacienţii” să se boteze. Ceilalţi, alde Kaşpirovski, nici ei înşişi nu sunt botezaţi şi nici nu întreabă pe nimeni de botez. Dimpotrivă, în timpul şedinţelor lor, ei cer să se scoată de pe corp, mai ales de pe piept, toate obiectele de metal, adică crucea.

In ţara noastră [Rusia – n.a.] se bucură de o largă popularitate aşa-numitele secţii de autoreglare, unde, după afirmaţiile liderilor lor, omul poate învăţa să se autodirijeze, să-şi pună în ordine psihicul, să-şi întreţină în condiţii superioare sănătatea. Şi mulţi oameni se înscriu în aceste secţii, dorind să realizeze cele promise. Ce se întâmplă însă, de fapt, acolo?

Să examinăm, de exemplu, grupele de autoreglare de la Sankt-Petersburg aflate sub conducerea generală a lui Antonov. Din mărturisirile unor foşti discipoli de-ai săi şi a unor oameni care au condus grupe similare, dar ulterior s-au căit şi au renunţat la aceste cursuri, s-a constatat că metodica respectivă de autoreglare cuprinde o serie de etape.

In prima etapă oamenii învaţă să-şi domine trupul, emoţiile, practicând exerciţii fizice şi psihice speciale bazate pe yoga.

In a doua etapă ei se ocupă de subţierea simţurilor, a emoţiilor, încearcă să-şi adapteze psihicul pentru sfera extra-corporală, invizibilă, potrivit afirmaţiilor lor, aflată în astral.

In cea de-a treia etapă, cu ajutorul învăţătorului intră în contact cu oarecare „forţe cosmice” şi, prin intermediul acestora, primesc acele capacităţi extrasenzoriale despre care am vorbit mai sus. După aceasta, discipolul îşi părăseşte învăţătorul şi organizează o grupă proprie, fiind ajutat şi îndrumat de forţe din cealaltă lume.

Din cele expuse mai sus, se vede că, pregătindu-şi corpul la prima etapă, ucenicii îşi subţiază psihicul şi simţurile şi devin capabili de a contacta demonii în a doua etapă, iar în a treia, cu ajutorul învăţătorului lor, intră în contact direct cu duhurile decăzute,  de unde ulterior capătă forţe şi capacităţi de a face aşa-numitele „minuni”.

In etapele a patra şi a cincea aceşti nefericiţi încearcă să-şi însuşească deprinderi de a trăi în cealaltă lume, de a se contopi cu lumea demonilor, ca după moarte să se simtă bine, ajungând în mediul deja familiar lor. O trudă inutilă. Nimeni nu va putea scăpa de judecata lui Dumnezeu. Căci, după cum se spune în Evanghelie, trimite-va Fiul  Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, ş i-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 13, 41-42). Cât priveşte speranţa că-i va ajuta diavolul, în acest sens avem cuvântul adevărat al Apocalipsei: …şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apoc. 20, 10).

Revenind la discuţia despre secţiile de autoreglare, vedem că aici strălucitoarea momeală de sănătate, de dominare a forţelor propriului organism ascunde în spatele ei un sinistru cârlig – contactul şi comunicarea cu forţele demonice. De remarcat însă că în primele două etape nimeni nu îi spune ucenicului adevăratul scop final al instruirii (pentru a nu-l speria). Abia pe măsura transformării elevului, potrivit cu interesul satanei, i se deschid noi şi noi obiective. Transformarea se realizează însă în modul următor. In procesul instruirii, învăţătorul încearcă să implanteze în sufletul discipolului o parte din propriul „Eu”, să canalizeze dezvoltarea lui potrivit unui plan dinainte întocmit. Omul este modelat pentru o anumită undă, i se organizează un mod special de viaţă, în care predomină exerciţiile, meditaţia; şi dacă cineva ar încerca mai târziu să revină la credinţa creştină şi să frecventeze biserica, i-ar fi foarte greu să-şi organizeze viaţa după învăţătura lui Hristos, căci ar trebui să se lepede de toate, să pună o nouă temelie creştină, deoarece o transformare pozitivă în acest sens este aproape imposibilă: orientarea spirituală a celui convertit de satana este diametral opusă. Oamenii care exersează într-o astfel de secţie pot merge la biserică, însă ei vor căuta acolo energii luminoase, şi nu pe Hristos; privind la icoane, vor vedea în ele o sursă de alimentare energetică, şi nu pe Dumnezeu, în felul acesta se împlinesc, referitor la ei, cuvintele lui Hristos: “Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec” (loan 12, 40).

In Bulgaria, şi departe de hotarele ei, sunt cunoscute capacităţile fenomenale ale bătrânei Vanga – o prezicătoare oarbă în vârstă de peste 80 de ani. Oameni de diferite vârste şi formaţii o vizitează necontenit, pentru a-şi afla viitorul, soarta şi, absolut toţi pleacă de la ea profund impresionaţi de profeţiile vrăjitoarei.

Căror forţe le datorează ea capacitatea de a prezice? Care este sursa clarviziunii ei?

Mai întâi să ascultăm ce spune ea însăşi despre darul ei. La întrebarea nepoatei sale, filologul Krasimira Stoianova: „Ai cumva senzaţia că darul tău este programat de nişte forţe superioare?”

Vanga a răspuns: „Da“. „Cum le percepi?” „De cele mai multe ori aud un glas.” „I-ai văzut?” „Da. Nişte siluete transparente asemănătoare reflectării omului în apă.” „La dorinţa cui, a lor ori a ta, se realizează contactul?” „De obicei, la dorinţa lor, deşi pot să-i chem şi eu.”

Mai jos vom cita mărturisirea interesantă a nepoatei bătrânei Vanga despre sursele inspiraţiei clarvăzătoarei sale mătuşi. „Aveam 16 ani, când odată, în casa noastră din Petrici, Vanga mi-a vorbit… numai că nu era vocea ei. Aveam impresia că altcineva, nu ea, vorbeşte cu gura ei. Cuvintele, pe care le-am auzit nu aveau nimic comun cu ce vorbiserăm până atunci, ca şi cum o persoană necunoscută s-a amestecat în discuţia noastră. Am auzit spunându-mi-se: «Iată, noi te vedem»… apoi a urmat o descriere amănunţită a ceea ce făcusem în ziua aceea până la acest moment, încremenisem pur  şi simplu de groază. Nu eram decât amândouă în casă. După o mică pauză Vanga a răsuflat uşurată şi mi-a spus: «Of, m-au lăsat în pace»… şi imediat a revenit la discuţia noastră anterioară. Am întrebat-o, de ce, dintr-o dată, a început să-mi descrie ziua, dar mi-a răspuns că ea n-a vorbit nimic, ci repeta doar ce auzea. Liniştindu-se puţin, a continuat: «Of, acestea sunt nişte puteri mici, care se găsesc mereu alături, Dar sunt şi altele mai mari, ce le conduc pe acestea. Când se hotărăsc să vorbească cu buzele mele, mi se face rău, şi după asta toată ziua nu-mi pot veni în fire».

Dar iată ce spun rudele bătrânei Vanga despre localitatea în care locuieşte prezicătoarea: „Vanga nu părăsea cu anii acest loc. Nu pot înţelege ce o reţine aici. Dar ea ştie şi iubeşte aceste locuri! în ce mă priveşte, totul mă deprimă aici“. Ceva asemănător vorbesc şi alte persoane. Vanga însă susţine că „numai aici” aude glasurile care au iniţiat-o în multe lucruri. Chipurile, tocmai în locul unde stă casa ei se află centrul care leagă sanctuarele sacre vechi situate în împrejurimi. Dimitri, fiul surorii Vangăi, Liubov, evocă o credinţă veche de prin partea locului. „Oamenii bătrâni povestesc că aici este îngropată statuia unui cavaler de dimensiuni naturale, bănuind că este statuia Sfântului Constantin. Ea ar fi fost îngropată în pământ când au venit turcii. Dar mi se pare că ar fi putut fi statuia zeului tracilor, Hors, deoarece tocmai în această regiune au fost descoperite plăci de marmură cu chipul acestui zeu… Primele revelaţii ale mătuşii mele sunt legate de un călăreţ cu care ea ar fi stat de vorbă la fântână. După aceea, călăreţul şi-a mai făcut o dată apariţia, comunicându-i că începe războiul. I-a mai spus, de asemenea, că va fi profetă şi că va prevesti despre „vii şi morţi”. Profesorul Y. Lozanov, care se ocupă de fenomenul Vangăi, scrie: „Din anul 1964 colectivul aflat sub conducerea mea a chestionat zeci de mii de vizitatori. Ne-am propus să stabilim, cu ajutorul statisticii, în ce măsură se împlinesc previziunile ei peste cinci, zece, cincisprezece ani“. Potrivit datelor lui Lozanov, aproximativ 70% din profeţii se împlinesc.

Aşadar, din cele expuse mai sus rezultă că toate mesajele profetice sunt dictate Vangăi de nişte anumite „forţe” care, fie că ele însele o vizitează, fie că vin la chemarea ei. Din spusele ei reiese că există nişte „puteri mici”, a căror prezenţă o resimte permanent. Periodic profetă este vizitată şi de „puteri mai mari”, după care ea se simte „rău”. Vanga vede aceste „forţe” în chip de stafii, vedenii ceţoase. Cel mai bine aude glasurile în casa sa, în locul în care, după cum susţine, se află „centrul care leagă templele sacre vechi situate în împrejurimi”. După părerea nepotului vrăjitoarei, aici s-a aflat capiştea zeului păgân Hors, a cărui statuie este îngropată în acest loc. Şederea în această regiune asupra tuturor celorlalţi oameni „acţionează deprimant”.

De pe poziţii ortodoxe, fenomenul Vangăi poate fi explicat în felul următor, încă pe când avea vederea bună, de câteva ori i s-a arătat un demon în chip de călăreţ, intrând în contact cu ea. Fata a acceptat cu plăcere această legătură, apropiindu-se curioasă de fenomenul nou, misterios pentru ea. După aceea, fiind smulsă şi rostogolită pe câmp de o furtună enigmatică, a orbit şi i-a apărut capacitatea de a prezice. Vrăjitoarea oarbă este mereu înconjurată de demoni, adunaţi pe locul vechiului templu păgân, unde li se aduceau jertfe. Periodic îşi fac apariţia aici stăpânitorii demonilor, după cum spune prezicătoarea „mai marii peste puterile mici”, intră în ea şi încep a prezice. După aceea, i se face rău. Concentrarea excesivă a forţelor răului în aceste locuri acţionează deprimant asupra celor care vin încoace, lucru pe care îl şi mărturisesc. Aceasta se explică prin înfiorarea firească a sufletului atunci când vine în atingere cu forţele răului.

Faptul că, potrivit cercetătorilor, se împlinesc numai 70% din prezicerile bătrânei  oarbe, confirmă justeţea cu care am apreciat fenomenul Vanga. Este evident caracterul demonic al prevestirilor ei, căci proorocirea dumnezeiască nu poate să nu se împlinească, iar demonii, aşa cum am arătat mai sus, nu pot decât să calculeze şi să încerce să ghicească anumite probabilităţi. Aceasta e cauza erorilor.

Revenind la problema forţelor cu care se fac tămăduirile bolilor, să examinăm încă un gen de tămăduire – prin harul dumnezeiesc, care, ca şi clarviziunea, se dă omului cu inimă neprihănită, devotat până la capăt lui Hristos, de cele mai multe ori ascet sau pustnic, cum sunt Sfântul mare mucenic şi tămăduitor Pantelimon, Sfinţii Cozma şi Damian, Sfântul mucenic Ciprian, Sfântul loan din Kronştadt şi mulţi alţii. Cercetaţi vieţile lor mai întâi. Ei tămăduiau mai întâi sufletul, abia după aceea trupul. Căci sufletul este veşnic, mult mai preţios decât trupul trecător. Oamenilor vindecaţi li se schimba întreaga viaţă, li se întărea credinţa, sufletul li se curăţa de patimi. Dacă vom cerceta tămăduirile săvârşite cu puterea lui Dumnezeu, vom vedea că sfinţii lucrau prin harul Sfântului Duh, şi nu cu câmpul biologic, nu cu donarea propriei energii. Astfel, mai întâi se înlăturau cauzele mortale ale bolii, dacă acestea existau, în Evanghelia după Matei (Mt. 9, 5), în cazul vindecării de către Domnul nostru lisus Hristos a unui slăbănog, vedem că la început El i-a spus: Iertate sunt păcatele tale, şi abia după aceea: Scoală-te şi umblă!

De asemenea, din Evanghelie aflăm cum mulţi oameni se vindecau atingându-se cu credinţă şi cu pocăinţă de veşmintele lui Hristos (cf. Luca 8, 44). In Faptele Apostolilor citim despre ucenicii lui Hristos: Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Astfel peste cei bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Fapte 19, 11-  12). Adică Domnul, proslăvindu-i pe cuvioşii Săi, chiar prin veşmintele lor făcea minuni.

In acest sens pot fi evocate o mulţime de cazuri de vindecare ale bolnavilor prin atingerea de moaştele sau chiar odăjdiile sfinţilor. Mă voi referi doar la un singur caz din practica mea. După o slujbă oficiată de mine, am pus pe mâna bolnavei paralizate V. o mănuşă care a aparţinut Sfântului loan din Kronştadt. Imediat după aceea bolnava a început să mişte din degetele mâinii paralizate şi curând a putut să şi meargă. Medicii care o tratau au rămas adânc impresionaţi de o însănătoşire atât de rapidă.

Or, sfinţii îi vindecau pe cei mai mulţi dintre bolnavi nemijlocit prin rugăciune, adică însănătoşirea o săvârşea Domnul prin Duhul Sfânt datorită rugăciunii sfântului. Bunăoară, în Patericul de la Pecerska citim despre preacuviosul Agapit, care tămăduia pe toţi bolnavii prin rugăciunea sa şi niciodată nu lua nimic de la nimeni pentru însănătoşire, căci spunea el, nu tămăduia cu puterea sa, ci cu a lui Hristos. Revenind la timpurile noastre, să evocăm numele Sfântului loan din Kronştadt. Există o mulţime de cărţi în care sunt atestate mii de cazuri de tămăduiri săvârşite, uneori chiar la depărtare considerabilă de bolnavi, prin rugăciunile acestui mare sfânt.

Acum să încercăm să înţelegem de ce oamenilor li se dau boli şi dureri. Şi cum trebuie să-şi trateze bolile un creştin. Mai întâi să dăm cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Iată ce spune Sfântul loan Gură de Aur în cuvântul său „Despre cei care tămăduiesc bolile prin vrăji”: „Când vei fi cuprins de o suferinţă cumplită, mulţi vor încerca să te înduplece să te duci la vrăjitori sau magi, tu însă, nădăjduind în Dumnezeu, rabdă, ştiind că aceste chinuri îţi aduc cunună şi te izbăvesc de chinuri viitoare dacă vei răbda boala, mulţumind lui Dumnezeu. Dacă suntem creştini, să ne supunem lui Hristos şi să nu mergem la vrăjmaşii Domnului – magi, vrăjitori (adică senzitivi), căci ei sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Mai bine să murim, decât să mergem  la vrăjmaşii lui Dumnezeu. Ce folos ai dacă îţi vindeci trupul, iar sufletul ţi-l pierzi? Ce vei câştiga, dacă aici vei găsi o mică alinare, iar acolo vei fi trimis cu demonii la chin şi în focul veşnic? Iată ce se spune în Biblie (cf. IV Regi l, 1-12): S-a îmbolnăvit regele lohozia şi, necrozând în ajutorul lui Dumnezeu, a trimis soli la magi. Dumnezeu îl pedepsise cu o boală pentru a-şi aduce aminte de păcatele sale. Pe când el, uitând de Dumnezeu, a trimis soli la idolul Baal şi la preoţii lui, ca să afle dacă va trăi. Vai tu, înrăitule, vai minte nesăbuită! Să-L laşi pe Dumnezeu şi să trimiţi după vrăjitori să-i întrebi de viaţă! Proorocul Ilie a întâmpinat slugile lui lohozia şi le-a spus: «Mergeţi şi spuneţi regelui vostru că, de vreme ce L-a părăsit pe Dumnezeu şi legea Lui şi a trimis soli la demoni să-i întrebe dacă va mai trăi, aşa îi răspunde Domnul: va trebui să moară înainte de vreme, pentru că L-a părăsit pe Dumnezeu şi vrea să-şi cunoască viaţa de la slugile diavolului». Astfel, fraţilor, cei care se adresează magilor [senzitivilor – n.a.] mor înainte de vreme”.

Sfinţii Apostoli au blestemat magia, Sfinţii Părinţi, la sinoade, au respins-o şi ei, pentru mulţi ani i-au afurisit pe cei care au umblat la vrăjitori, şi i-au supus la epitimii grele pentru a se curaţi de păcat.

Fugiţi, iubiţii mei fraţi, de vrăjitoria cea blestemată, căci murind la timpul sorocit, veţi fi lăsaţi pradă chinului veşnic.

Tu zici că te chinuie rău boala ta grea. Dar tu încă n-ai suferit dureri ca fericitul Iov; el şi-a pierdut turmele şi boii şi toată averea, şi nici pierzându-şi toţi copiii, nu L-a hulit pe Dumnezeu. Dar a spus mult răbdător: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Şi a zăcut în suferinţă cumplită şapte ani, şi n-a încercat să se vindece prin vrăjitorie, ci zicea: „Mai bine mor, decât să îl hulesc pe Dumnezeu”. La fel şi Lazăr, flămând şi bolnav, toţi anii cât a fost bolnav a zăcut  la poarta casei bogatului, uitat şi batjocorit, aşa a murit, dar n-a chemat vracii.

Ei au răbdat suferinţe atât de mari, iar noi, e suficient să ne îmbolnăvim un pic, că de îndată aducem în casa noastră pe vraci şi vrăjitori. O, fraţilor, aşa cum aurul în foc se încearcă, la fel şi omul prin suferinţă se curăţă de păcate. Să ne amintim, fraţilor, de apostoli, de prooroci, de mucenici, care au luat asupra lor chinuri grele. Cei care rabdă nevoi şi suferinţe grele în viaţa aceasta vor fi răsplătiţi cu prisosinţă în împărăţia Cerească. Gândeşte-te, omule, că vrăjitorii nu te vor izbăvi de suferinţe, ci doar vei comite un mare şi greu păcat. Dacă te duci la demoni, părăsindu-L pe Domnul, cum vei primi mila Lui şi cum vei apela la El în rugăciuni? De ce să-ţi prăpădeşti sufletul, şi ce vei răspunde lui Dumnezeu dacă, din pricina unei mici suferinţe, lăsându-L pe Dumnezeu, mergi la vrăjitori? Cum vei sta în biserică, cum vei primi Sfânta Împărtăşanie, cum vei asculta povăţuirile? O, omule, dacă vei răbda cu recunoştinţă suferinţa sau alte nenorociri, vei fi încununat cu mucenicii în ziua cea mare, căci ei au răbdat chinuri, iar tu rabdă cu recunoştinţă suferinţele şi nevoile.

Prin urmare, din toate cele expuse mai sus pot fi trase următoarele concluzii:

(De ce) Dumnezeu îngăduie ca oamenii să fie supuşi la suferinţe şi dureri:

1) pentru păcate, spre a şi le ispăşi, a-şi schimba modul vicios de viaţă, spre înţelegerea acestei imoralităţi şi a faptului că viaţa pământească nu este decât o scurtă clipă, dincolo de care se află veşnicia, şi cum va fi ea pentru tine, depinde de viaţa ta de aici;

2) deseori pentru păcatele părinţilor suferă copiii (pentru ca durerea să le răstoarne viaţa lor bezmetică, să-i facă să cadă pe gânduri şi să se schimbe), în asemenea cazuri, oricât de crudă ar părea această pedeapsă omului contemporan secularizat (adică indiferent faţă de religie), educat în spiritul  umanismului (spirit care venerează trupul, punând mai presus de toate trebuinţele şi dorinţele sale), totuşi sunt pline de adevăr cuvintele: suferinţa este necesară acestor oameni pentru mântuirea sufletului! Căci Domnul Se îngrijeşte înainte de toate de mântuirea sufletului veşnic al omului, iar pentru aceasta omul trebuie să devină o fiinţă nouă, aşa cum l-a conceput Dumnezeu, şi în acest scop el trebuie să se schimbe, să se cureţe de patimi şi vicii. Dumnezeu şi poruncile lui Hristos trebuie să fie pe primul plan al vieţii, şi nu sănătatea temporară, trecătoare, bunăstarea, abundenţa de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea reprezintă acel viţel de aur pentru care vechii iudei îl schimbau pe Dumnezeul lor Preaveşnic; iar creştinii zilelor noastre îl vând pentru acelaşi viţel de aur;

3) adesea pentru smerenia noastră şi oprirea de la fapte nevrednice şi păgubitoare.

4) deseori pentru ca datorită unei mici neplăceri să fim feriţi de una mai mare. (Căci, dacă în situaţia respectivă am fi fost sănătoşi şi am fi acţionat ca de obicei, ni s-ar fi întâmplat o mare nenorocire; aşa însă, abătându-ne datorită bolii de la cursul obişnuit al vieţii, Domnul ne fereşte de acea nenorocire).

Aşadar, atitudinea creştină faţă de boli constă în:

1) în acceptarea cu smerenie a voinţei lui Dumnezeu;

2) în înţelegerea imoralităţii şi a păcatelor pentru care este îngăduită suferinţa;

3) în pocăinţă şi schimbarea modului de viaţă. Rugăciunea, postirea, milostenia şi alte virtuţi îl îmbunează pe Dumnezeu, şi El ne trimite vindecarea de boli. Dacă cerem şi ajutorul doctorilor, cerem  binecuvântarea Domnului pentru vindecare; şi Ie cerem doctorilor să ne tămăduiască doar trupul, şi nu sufletul. Sufletul, în afară de Dumnezeu, nu îl încredinţăm nimănui.
lată cum scrie despre aceleaşi lucruri Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Cugetarea lumească consideră suferinţele drept o nenorocire, iar tămăduirea lor, mai cu seamă printr-o minune, drept o mare fericire, îngrijindu-se prea puţin dacă însănătoşirea e îmbinată cu folos pentru suflet sau cu pagubă pentru el… Scăpând ca prin minune de suferinţă, mulţi nu au ţinut seama de binefacerea Domnului şi de datoria lor de a fi recunoscători pentru binefacere, ci şi-au reluat viaţa în păcat, întorcând darul lui Dumnezeu împotriva lor, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din această pricină tămăduirile minunate se întâmplă rar, deşi celui care trăieşte cu trupul îi sunt plăcute şi foarte dorite. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri (Iac. 4, 3). Inţelepciunea duhovnicească ne învaţă că suferinţele şi  alte dureri pe care Dumnezeu le trimite omului, sunt trimise din mila deosebită a Domnului ca leacuri tămăduitoare amare pentru bolnavi. Ele ajută mântuirii noastre, fericirii noastre veşnice, mult mai sigur decât vindecările prin minuni”.

In afară de aceasta, multe boli, după cum am arătat în capitolul întâi, se datorează acţiunii duhurilor necurate. Mai ales că urmările acestor atacuri demonice se întâmplă să fie foarte asemănătoare cu bolile fireşti. Astfel, din istorisirea Evangheliei aflăm că o femeie gârbovă avea duh de neputinţă (cf. Luca 13, 11). Ea nu era îndrăcită, însă boala îi provenea din acţiunea duhului necurat. In asemenea cazuri orice artă medicală este neputincioasă. Tocmai de aceea Sfântul Vasile cel Mare spune: „Aşa cum nu trebuie să ocolim cu totul iscusinţa doctoricească, la fel nu e bine să ne punem toată nădejdea în ea“. Căci astfel de boli se tămăduiesc numai cu puterea lui Dumnezeu, prin izgonirea duhului răutăţii.

Răspuns ia întrebarea dacă un creştin poate să se trateze ia senzitivi, a căror natură am clasificat-o ca fiind demonică, vom evoca un extras din Nomocanon (cod de legi şi hotărâri ale Sfinţilor Apostoli şi Sinoadelor Ecumenice – n.a.): „...dacă cineva umblă ia vrăjitori şi ghiceşte sau se ocupă de astrologie, cei care îşi ghicesc la ţigancă şi care aduc vrăjitori pentru tămăduirea unui bolnav, sau altceva, cinci ani să nu se  împărtăşească potrivit canonului 24 al Sinodului de la Ancira. Iar canonul 61 al Sinodului Trulan pe aceştia îi opreşte pe 6 ani, iar pe preoţi îi cateriseşte”. De asemenea, pe 6 ani sunt opriţi cei care „de duh ispitiţi, cred celor ce, de necuratul învăţaţi, prezic viitorul, care, atunci când au dureri de cap sau alte boli aduc babele, cheamă pe vracii binefăcători în ajutor pentru vindecarea lor“.

E spus destul de clar. Rămâne doar de adăugat că creştinul care se tratează la un senzitiv sau încearcă să afle de la el viitorul, trădează pe Hristos. Căci pentru sănătatea promisă, pentru vindecarea îndoielnică, pentru curiozitatea nesănătoasă de a afla viitorul, el intră în contact cu necuratul diavol.

Incheiere

Dacă un om plin de patimi, cu puţină credinţă, neexperimentat duhovniceşte sau chiar nebotezat este înzestrat cu un dar supranatural, acesta este primejdios pentru el. Pentru că acest dar îl poate conduce la trufie, îngâmfare, înfumurare, adică la moarte spirituală.

După părerea Sfântului Ignatie Brianceaninov, „adevăraţii cuvioşi nu numai că nu doresc să fie făcători de minuni, ci chiar şi atunci când ii se dă darul de a face minuni îl refuză. Ei nu vor acest lucru nu numai în faţa ochilor lumii, ci nici în propria conştiinţă, în adâncul inimii lor. Unul dintre sfinţii părinţi, datorită neprihănirii lui, a căpătat prin harul dumnezeiesc darul de a prezice celor care veneau la el; el însă ruga pe Dumnezeu, îndemnându-i şi pe prietenii lui să se roage pentru acelaşi lucru, pentru a i se lua acest dar. Dacă unii dintre sfinţi au primit darul, l-au primit pentru că aşa trebuinţa le cerea s-o facă sau datorită simplităţii lor; alţii l-au primit la îndemnul Duhului dumnezeiesc, care lucra în ei, şi deloc întâmplător, fără pricină...”

De aceea nu vă grăbiţi să vă bucuraţi, dacă v-aţi pomenit având o capacitate sau alta paranormală. Nu vă repeziţi mâncând pământul să vindecaţi oameni, să le preziceţi viitorul. Dacă aceste capacităţi au şi apărut la dvs. nu vă pasionaţi de ele, ci fiţi treji, privegheaţi, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Orice acţiune energetică supranaturală nu rămâne  neobservată în lumea duhurilor, ci atrage asupra autorului ei atenţia duhurilor necurate, care din acest moment încearcă în fel şi chip să-i supună influenţei lor.

Şi pentru un om care nu are cunoştinţă de lumea duhurilor, plin de patimi şi lipsit de acoperământul credinţei, postirii şi rugăciunii, acest lucru e păgubitor. De aceea e mai bine să mergi pe calea cunoscută a Sfinţilor Părinţi, pe calea smereniei, a răbdării, iubirii, postirii, rugăciunii. Căci numai acela poate căpăta darul capacităţilor pline de duh pentru a le pune în slujba oamenilor, care va renunţa de dragul lui Hristos la sine, la  puterile demonice, şi îl va căuta pe Hristos pe calea bisericească a pocăinţei şi rugăciunii, îmi dau seama că e puţin probabil ca această carte îi va face pe senzitivi să-şi părăsească îndeletnicirea lor şi să înceteze a urma această cale fatală care duce la pierzanie sigură. E prea mare ispita. „Tu eşti ales, tu nu eşti ca toţi, ţie îţi este încredinţată misiunea de a ajuta şi a salva omenirea suferindă. Mergi, trudeşte, aceasta e datoria ta supremă” -ne şopteşte necuratul, măgulindu-ne orgoliul. Şi uităm că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (Mt. 7, 14), că această cale este smerenia şi crucea luptei cu patimile. Calea pe care cei care merg nu aşteaptă talente supranaturale şi nici nu le voiesc, ci nu fac decât să caute pe Dumnezeu şi voia Lui.

Parintele Rodion – “Oameni si demoni”
Editura Egumenita, 2006

 
Cititi si:

&#8226 “Nevointa si inselare” de Paisie Aghioritul (vol. “Nevointa duhovniceasca”)

Lecturi recomandate:

&#8226 “Ortodoxia si religia viitorului” – Ieromonah Serafim Rose

&#8226 “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov

&#8226 “Oameni si demoni” – Pr. Rodion