I. Plîngerea deasupra Epitafului

Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El – plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

Domnul a luat cel dintîi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.

Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.

Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

II. Lecţii ale dragostei de Hristos

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…

Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.

Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primito pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19,26-27).

Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.

Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

Sfantul Luca al Crimeei

Sursa: logos.md

Preluare de pe cuvantul-ortodox

E Joia Mare. Azi, Tu, Doamne, ai stat la masă cu cei doisprezece, ai luat pâinea, ai mulțumit, ai binecuvântat, ai frânt, ai dat și ai zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Ai luat vinul, l-ai binecuvântat și ai zis: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu!”. Apoi ai poruncit: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea!”.

Și  ucenicii  au  împlinit  porunca  Ta. Căci au crezut în cuvintele Tale. Tu ai zis „Acesta  este  Trupul  Meu” –  și  ei  Te-au  crezut. Tu  ai  zis: „Acesta  este  sângele  Meu” – și  ei  te-au  crezut. Au  fost  încredințați că  acolo, deși văd o smerită bucățică de pâine și câteva picături de vin, acolo e Trupul și Sângele Tău. Cu adevărat. De aceea, atunci când creștinii se adunau ca Biserică, ei nu doar vorbeau despre Tine și învățătura Ta, ci se și împărtășeau – cu Tine. „Stăruiau  în  învățătura  apostolilor, în  părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2.42). Și asta în fiecare zi. Mai apoi, în fiecare Duminică. De ce-ar fi săvârșit ei „frângerea  pâinii” de fiecare dată când se adunau, deci, atât de des, prin catacombe, adesea noaptea, de ce și-ar fi riscat viața în vremea persecuțiilor, dacă ar fi crezut că e doar un ritual, doar ceva  simbolic, cum  au  început  unii, de la Reformă încoace să zică. De parcă Tu ai fi zis: „Acesta este simbolul Trupului Meu” sau „Acesta este simbolul Sângelui  Meu”. Nu, aceștia din urmă, Doamne, nu  Te-au crezut pe cuvânt. S-au crezut înțelepți și s-au apucat să Îți explice ei ce-ai vrut Tu să zici. Și au adăugat cuvintele lor în Scripturile Tale.

Azi e Joia Mare. Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise. Ne împărtășim numai noi, preoții. Dar cu strângere de inimă. Căci cum spun eu, preotul, în Biserica goală, „Pace tuturor” și „Harul  Domnului nostru Iisus Hristos… să  fie cu voi cu toți”, numai Tu știi.

Dar, cum ziceam acum câteva zile, de Florii (când vorbeam singur în biserica goală, sau poate cu Tine vorbeam, sau poate cu credincioșii nevăzuți, nici nu mai știu), e vremea cercetării noastre. Și-atunci, să ne cercetăm. Cât putem.

Doamne, ai îngăduit aceasta ca să înțelegem cu toții câte ceva. Să înțelegem, de pildă, ce e o biserică goală. Să înțelegem ce e preotul fără credincioși. Ce sunt credincioșii fără preot. Ce suntem noi toți fără Sfânta Liturghie. Ce e Biserica fără adunarea concretă a membrilor ei.

[…]

Poate, apoi, Doamne, îi cercetezi și pe frații creștini. Căci și tu, frate creștine, numai nu găseai timp de rugăciune și de citire a Scripturilor. Iată acum ai timp. Dar te rogi? Citești cuvintele Domnului? Sau tot televizorul te ispitește, tot el e cel mai important? Iată, acum poate ai vrea să te împărtășești. Dar nu poți. Ai avut sute, ce zic sute, mii de Duminici și zile la dispoziție ca să te spovedești și să te împărtășești, dar adevărul e că nu ți-a păsat. N-ai crezut că acolo, în Potir, e viața ta. N-ai crezut că cine nu va mânca și nu va bea Trupul și Sângele Domnului nu are viață întru el, cum Însuși Domnul a spus (In. 6,53). N-ai crezut că Acolo e cea mai importantă Lucrare din toate câte sunt. Poate ai zis: Lasă, mă voi împărtăși în Postul Mare, sau de Paști. Și, iată, acum, e Postul Mare, vin Sfintele Paști, și nu mai poți.

Sau, poate, atunci când te-ai împărtășit, ai făcut-o tot așa, ca mine, formal, fără dragoste de Domnul. Ai zis: așa trebuie să fac de Paști și de Crăciun, hai, fie, și de Rusalii. Să înșir câteva păcate sub patrafir, să zic „Cred, Doamne, și mărturisesc…”, să deschid gura și…, gata, mi-am făcut datoria. Dar tot acela ai rămas. Nimic nu s-a schimbat în viața ta. L-ai luat pe Hristos și n-ai înțeles că El e cu Tine. L-ai dus la crâșmă, L-ai afumat cu tutun, ai privit la desfrânări, ai spus miciuni, ai nedreptățit, ai, ai, ai… Și Hristos era în tine. Și, poate, acum El vrea să-ți arate că e destul. De-acum trebuie să-L primești altfel, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. E adevărat, și până acum ai zis asta, dar cam numai atât, ai zis, ai repetat după preot. De acum chiar trebuie s-o faci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, și, dacă se poate, și cu o lacrimă. Căci e Sângele vărsat pentru tine. Iată, acum e timpul în care nu mai poți primi acest Sânge care, totuși, încă se mai varsă, acest Trup care, uimitor, se tot frânge. Cel puțin o vreme n-o să poți. Doar o să-L vezi la televizor. Ca să-ți fie dor. Ca să te gândești: Cum mă voi împărtăși când va veni iarăși libertatea? (Dacă va mai veni vreodată. Dacă vor mai fi toate așa cum au fost cândva). Și câte ai mai avea de mărturisit…

Acum, dacă te-ai cercetat, poate simți ceva, măcar un dor. Poate puțină căință. Și chiar o lacrimă îți umezește ochiul. Și asta e bine. E un har dacă ți-e dor de Sfânta Împărtășanie! (…)

Par. Florin Moldovan

Iubiţii mei fraţi,

Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii” şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului.

Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi,

Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie Sfânta Evanghelie: Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim. Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, dar se temeau de popor; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel! Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!

De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care II lăudau.

Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 5). Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31). Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.

Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într- însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul (Ioan 11, 47-50).

Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.

Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în luda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).

Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!

Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui.

*

Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! în loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!

Deci Iuda, mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi (Matei 26, 14-15). Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!

Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult. Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.

Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.

Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!

Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.

Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toti se închină, dar în scurt, de toti se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toti oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.

Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător. Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi. Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda! Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?

Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut. Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de l-ai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.

Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. Ce voiţi să-mi daţi…? întreabă pe arhierei. întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte arginţii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Tc întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus, Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă? Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău? Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?

Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede? Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?

Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul. Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.

Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. îi răneşte inima cu iubirea de argint. îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa… Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii… Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.

Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc. Nu mai poate răbda: Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre? Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. Ce voiţi să-mi daţi? strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să vi-L dau pe El mâine?”

Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte. Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul. Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi… treizeci de arginţi. Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele Patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Pe ziua de astăzi – iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască  la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară”. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-l piardă?

După obiceiul pe care-l are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta. Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării – şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul.

Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului”. Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară.

„Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe”. Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul l-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său – şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră. Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume” (l Ioan 4, 4). Prin harul Său, Domnul va ucide, în clipa dezlegării, patima, şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată.

Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?” Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte”. Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul – iar nepăsători să nu se afle între voi.

Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică! Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

din “Predici la Triod”

Hristos pe Golgota! Mantuitorul pe Cruce!

Cel Unul drept in chinuire mare!

Iubitorul de oameni ucis de oameni!

Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa planga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta intamplare – tainica precum nesfarsitul, vartos precum pamantul si infricosator precum iadul? Dintre milioanele de intamplari care au loc in fiecare zi in intreaga lume, care se pot afla intru privelistea ochilor nostri si intru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit in falcile unui imparat precum sarpele? Sau cu o mama inconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea mestesugarului in masinaria pe care el insusi a facut-o, ca sa fie facut bucati bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci, pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe cand aici, oamenii cei rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vandut in Egipt? Dar acesta era un pacat impotriva fratelui lor, nu impotriva unui binefacator, pe cand aici pacatul este impotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea, ajungand hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat impotriva plasmuirii lui Dumnezeu, pe cand aici plasmuirea se ridica impotriva Plasmuitorului. Cu David cel minunat, impotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe cand aici cel Unul fara de pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de ingrozitoare! Samariteanul cel milostiv, care a mantuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut chiar El in mainile furilor.

Sapte feluri de talhari Il inconjura pe El. Cel dintai este infatisat de Satan, cel de al doilea, de batrani si capeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea de talharul nepocait de pe cruce si al saptelea de talharul pocait. Sa zabovim o clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, in mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu atarna rastignit pe cruce, insangerat si plin de rani.

Mai intai vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt indoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La inceput, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la sfarsit, el il ispiteste prin suferinta. Cand fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a last cu totul, ci numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a indepartat de la El, pana la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din nou. De data aceasta, el nu mai are nevoie sa se arate deschis si in chip vazut; de data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii intunericului, care fusesera orbiti de marea lumina a lui Hristos si, in orbirea lor, ei s-au asezat in mainile lui Satan, ca sa-i slujeasca lui ca arma impotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Il hulesc pe Hristos, in gura fiecaruia care scuipa fata Precuratului Hristos, in inima fiecaruia care arde de focul pizmei si al urii impotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si batranii poporului evreu in domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint carturarii, fariseii, saducheii si preotii, impreuna cu imparatul Irod care se afla in fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului – pizma fata de Cel Unul mai puternic, mai intelept si mai bun decat ei; si teama de a nu-si pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Il sprijina pe Hristos. “Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (Ioan 12:19) a fost strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor.

Care este cea mai mare facere de rau a lor impotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osandire dupa lege, ei L-au prins si L-au ucis. Este scris in Evanghelie: Atunci arhiereii si batranii poporului s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza sfat cum sa-L invinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci sa prinda pe Iisus… si sa-L ucida, si aceasta cu viclesug!Cand sustinatorul de lege Nicodim spune ca Domnul trebuie mai intai sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca ceea ce a facut El, ei inlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zambete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost partas la varsarea de sange a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om; batranii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din teama; Iuda se alatura lui Satan si batranilor poporului, din lacomie. Uciderea lui sta in vinderea Invatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai tarziu, Iuda recunoaste uciderea savarsita de el, in fata acelorasi batrani, care il naimisera pentru vinderea de sange nevinovat: “Am gresit vanzand sange nevinovat.”… Si el, aruncand argintii in templu, a plecat si, ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste impotriva lui, pentru ca se scrie despre el: si, cazand cu capul inainte, a crapat pe la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, intr-un fel ascuns, acesta era in numele lumii pagane, fara de Dumnezeu, la osandirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La inceput, el nu are nici un gand de a se face partas la osandirea lui Hristos: “Luati-L voi si judecati-L voi dupa legea voastra” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la invinuirile aduse lui Hristos. Mai tarziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o anume judecata, acesta spune iudeilor: “Eu nu gasesc in El nici o vina.” (v.38). In cele din urma, a fost infricosat cu amenintari: “Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se implineasca cererea lor (Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se face ucigator, fiindca statea intru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: “Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat isi asuma partasia intru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce il impinge pe Pilat sa savarseasca aceasta ucidere si ce il aseaza pe el impreuna cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii in apararea dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla in temnita pentru o rascoala… si pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atat dupa legea evreiasca, cat si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit impotriva lui Hristos in chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gandit sa-l foloseasca pe Baraba ca mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezand inaintea iudeilor alegerea libera: Hristos ori Baraba – si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atarna, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga lui Hristos, asa cum Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: “Cu cei facatori de rele a fost numarat” (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci cand este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati in aceeasi situatie grea: amandoi rastigniti pe cate o cruce, amandoi aflati la marginea vietii acesteia si nemaiasteptand nimic de la ea. Dar ce deosebire mare intre acestia! Iata raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii in aceleasi imprejurari materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapaniri si ei vor fi cu totii in acelasi duh. Un ucigator, inainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui Dumnezeu: “Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi.” (Luca 23:39), dar celalalt se roaga Domnului: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni, in Imparatia Ta” (23:42). Durerea rastignirii pe cruce il ucide pe unul in trup si in suflet, dar, cu toate ca aceeasi imprejurare ucide trupul celuilalt, in acelasi timp, ii mantuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar este mantuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau in jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai inainte de a osandi pe acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne intrebam daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, in miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mantuire pentru sufletul sau cel pacatos. Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita. Daca omul se afla imbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorator de Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrani ai iudeilor. Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care este Iuda. Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii in apararea celui drept, si se afla in mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va ingadui uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost. Daca omul starneste razvratire si varsare de sange de om, si un altul indura suferinta in locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este ucigator precum si Baraba a fost. Daca omul huleste impotriva lui Dumnezeu intreaga lui viata, fie prin cuvant sau prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si in clipa mortii sale – el este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste impotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci isi aduce aminte de pacatele sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mantuire. Fericit este cel de-al saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mantuitor erau suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui Dumnezeu si s-a aflat cel dintai in Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mantuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mantuitoare, chiar in clipa mortii, chipul mantuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am savarsit noi, in oricare chip ne-am indepartat de Dumnezeu si ne-am numarat printre ucigatori.

Fiecare pacat este ucidere impotriva lui Dumnezeu si cel care savarseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu carteasca, zicand ca suferinta lui il duce mai degraba la pieire decat la mantuire, ci fie ca intunericul suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta si rugaciune. Numai in felul acesta, suferinta ii va fi lui spre mintuire, iar nu spre pieire.

Si acum, cand i-am cercetat pe toti ucigasii care se stransesera imprejurul Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si inaintea Domnului Insusi si sa observam cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare grija in Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, in timp ce Domnul se ruga in genunchi si era in chinuire mare: “Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca.” (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant (Luca 22:44).

Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori cealalta. In Pruncul slab din pestera, Il vedem ca om. In fuga in Egipt sau in anii lucrarii ascunse in Nazaret, Il vedem iarasi ca om. Fiind flamand si insetat, obosit de calatoriile Sale, Il vedem ca om. Dar cand Il vedem inviind morti, inmultind painea, vindecand indracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vantul si umbland pe apa ca pe pamint uscat – atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. In Gradina Ghetsimani Il vedem atat ca Dumnezeu, cat si ca om.

Ca Dumnezeu – fiindca in vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugandu-Se in genunchi. Ca Dumnezeu – caci cine ar fi fost vreodata in stare sau ar fi cutezat sa se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvantul “Parinte” in afara de Cel Unul Nascut Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista intre El ca Fiu siTatal Sau. Ca Dumnezeu – caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvintul sau vor zbura la el pe pamant “douasprezece legiuni de ingeri” (Matei 26:53)?

Ca om – pentru ca El, ca om, ingenuncheaza pe pamantul murdar; ca om, El transpira sub chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Insusi; ca om, El se micsoreaza din pricina suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei. Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a trupului? Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era in chinurile mortii. Aceasta este chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care cauta mangaiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea nevazuta, despre ceva de care depinde intreaga lume zidita, de la inceputuri pana la sfarsit. Pe de o parte se afla chinurile ingrozitoare ale Omului a carui sudoare curge precum picaturile de sange in racoarea noptii; si pe de alta parte se afla planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului. Acestea doua se aflau in razboi si trebuiau sa fie asezate in pace. Omul a spus: “Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca” (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarat ca paharul trebuie sa fie baut. Si atunci cand Omul a primit hotararea lui Dumnezeu, sufletul Sau a aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamant, care nu poate fi tulburata prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea rastignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a castigat cea mai mare izbanda asupra lui Satan in Gradina Ghetsimani si a facut aceasta intru ascultarea Sa fata de Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost invins de catre Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a invins pe Satan, dand mantuire lui Adam si urmasilor sai. In Gradina Edenului, Satan a invins omul; in Gradina Ghetsimani, Omul l-a invins pe Satan. Acesta este razboiul pe care il relateaza Evanghelia.

Era trebuincios ca omul sa fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, asa incat toti oamenii sa poata avea inaintea lor acest pilda a razboiului si a biruintei – o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile ingrozitoare ale Omului; de aici strigatul: “treaca de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau de pe fata Lui.

Dar, daca trupul este neputincios, duhul este intru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai intai asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost in stare sa priceapa ca el a fost cu totul biruit in Gradina Ghetsimani si a continuat sa se veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci cand Domnul, prin moarte si ingropare, a coborat ca un trasnet in imparatia lui Satan, atunci Satan si-a dat seama ca izbanda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si simplu culminarea infrangerii sale din Gradina Ghetsimani.

In acelasi chip in care Domnul Iisus a flamanzit si a insetat ca om; in acelasi chip in care El era obosit ca om, ca El manca si dormea ca om, umbla si vorbea, plangea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu spuna: era usor pentru El sa sufere – El era Dumnezeu! – dar cum sa inving eu suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se impiedica din necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decat atat, suferinta a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decat pentru noi, care ne facem vinovati si plini de pacat. Cind suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim pentru pacatele noastre.

Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si pentru pacatele tuturor oamenilor. Si cand un singur pacat a adus moartea lui Adam; cand un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain; cand, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atat de mult; cand pentru multe pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat in robie – va puteti inchipul suferinta pe care a indurat-o El, cand apasau asupra Lui munti uriasi de pacate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate datorita carora s-a deschis pamantul si a inghitit oameni si animale; pacate datorita carora au pierit cetati si popoare intregi; pacate datorita carora a venit Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus razboaie intre popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora s-a intunecat soarele, s-a involburat marea si raurile au secat. Ce rost are sa le numaram pe toate? Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum otrava celui mai veninos sarpe – pentru ca plata pacatului este moartea (Romani 6:23) – fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca sudoarea Ii curge de pe frunte ca picaturi de sange?

Este de nepriceput cererea Lui: “treaca de la Mine acest pahar”? Iata, “cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Romani 5:7-8). Inchipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gandeste-te ce greu ar fi. Si mai inchipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas – si acel ucigas este tocmai unul care a savarsit ucidere impotriva ta. Gandeste-te ca esti osandit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gandul acesta va curge sudoare pe tot trupul tau! Si numai atunci iti sta in putinta sa pricepi sudoarea de sange a lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de infricosare, uimire si dus pana la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu! “Iata Omul!” a strigat Pilat multimii de iudei, aducandu-le pe Hristos purtand pe cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a starni simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta.

Sa strigam cu uimire: “Iata Omul!” Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci cind l-a facut pe Adam. Iata Omul – bland, smerit si ascultator fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a fost Adam in Rai inainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat in mijlocul vijeliei de ura si de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata in Gradina Ghetsimani. In clipa cand El a strigat, pentru a treia si ultima oara, “Faca-se voia Ta”, pacea s-a salasluit in sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El in cinste, ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze.

El Si-a dat trupul in Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai tarziu, Si-a dat sufletul in mainile Tatalui Sau. El Si-a supus in intregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu intelepciunea intreaga, a cazut in genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atat de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, impreuna cu trupul Sau, urmau sa fie rastignite pe lemnul Crucii. Dar ce spunem noi atunci cand vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici unui om la aceasta vreme cumplita?

Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pana in clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa faca pentru ei, in durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele. “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinta buna, ci o lucrare buna – cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de durere, Domnul era preocupat de mantuirea oamenilor. El le iarta oamenilor nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au strapuns cu sulita. La vremea rastignirii Sale, El a implinit marile porunci pe care le daduse oamenilor: poruncile despre neincetata rugaciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazand in mainile ucigatorilor – s-a rugat pentru mantuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazand in mainile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gandit la binele lor personal, isi faceau griji pentru ei si isi aduceau indreptatiri. Oamenii cei preadrepti, inainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a inalta rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului, razbunare impotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Isi iarta vrajmasii si Isi face griji pentru ei; El ii iarta si Se roaga pentru ei.

Ce lucruri marunte le tinem in noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre razbunare manioasa! Si noi facem aceasta, noi, care in fiecare zi ne atragem mania lui Dumnezeu, incalcand poruncile Sale sfinte cu ganduri necurate, doriri necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si iubeste aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni – oameni vii, adevarati. In desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, in desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au osandit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne imbogatim de uimire si minunare, vazand dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne rusinam de minunarea noastra – sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este. “Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare este suferinta”, spune Sfantul Teodor Studitul.

Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cat de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osardie mare sa masuram cat de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atat de mari si atat de cumplite, ca le-a simtit chiar si pamantul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si s-a intunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; talharul de pe cruce s-a pocait.

Fie atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decat pamantul, mai invartosate decat pietrele, mai lipsit de simtire decat mormintele si mai moarte decat mortii. Ci sa ne pocaim ca talharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin Preacuratul Sau sange, sa fim imbratisati de mainile Sale sfinte, intinse, si sa ne invrednicim de Imparatia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de seama fata de acestea, vor ramane in aceasta viata in ceata ucigatorilor lui Antihrist si, in lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu talharul nepocait, departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamint, El nu Se va mai afla niciodata impreuna cu ei in ceruri. Atunci, sa ne plecam intru marire inaintea suferintelor Domnului, inaintea Celui rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel sfant. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Sursa: ortodox.md

Cititi si:

•   Vinerea Mare. Răstignirea Domnului

“Vremea Mea aproape este; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei.”(Mt. 26, 18)

Asa a poruncit Mantuitorul sa se spuna stapanului acelei case in care avea de gand sa faca cele de pe urma Pasti. Cine anume a fost aceasta fericita gazda nu ni se spune, caci trimisii aveau sa-l cunoasca abia la fata locului. Aceasta s-a facut asa pentru ca vanzatorul cauta vreme potrivita, dupa cum zice evanghelistul, spre a-si implini planurile sale, de aceea trebuia sa se tainuiasca si locul unde avea sa se savarseasca Pastile, pana in momentul sosirii lor. Dupa savarsirea Pastilor, fara indoiala, au aflat toti la cine au fost ele savarsite, dar nici dupa aceea nu ne spune nici unul dintre evanghelisti numele stapanului acelei case fericite. Talcuitorii Sfintei Scripturi talmacesc in felurite chipuri aceasta tainuire. Dar socot ca nu gresim nici noi daca vom spune ca numele stapanului acelei case a fost trecut sub tacere pentru ca el inchipuieste pe fiecare urmator adevarat al lui Hristos.

Dar mai cu seama, fratilor, nu se poate sa nu inchipuie pe aceia dintre voi care voiti sa va impartasiti cu Sfintele Taine. Voi doriti sa mancati Pastile Domnului, sa va impartasiti cu Trupul si Sangele Mantuitorului vostru, iar Domnul si Mantuitorul vostru voieste sa manance Pastile la voi, sa intre in legatura stransa cu duhul si trupul vostru, sa se uneasca pentru vecie cu fiecare dintre voi. Si sa nu va mirati de aceasta, nici sa credeti ca acesta este un simplu joc de cuvinte, anume ticluit. Nu, caci Apostolii nu s-au ocupat cu jocurile de cuvinte, ci spuneau adevarul cand ziceau ca, intrucat copiii sunt partasi trupului si sangelui parintilor, si acela cu adevarat s-a facut partas lor (Evr. 2, 14).

Domnul si Mantuitorul nostru s-a facut partas carnii si sangelui intregii omeniri prin primirea firii noastre. Insa acum El voieste sa vina in atingere cu trupul, sangele si duhul fiecaruia dintre noi, voieste sa ne faca pe toti biserici si locasuri ale Sale, voieste in sfarsit sa fie principiul sau izvorul vietii noastre si sa ocupe mintea si inima noastra. La o astfel de impartasanie cutez eu a va chema astazi in numele Domnului! Cuvintele acestei cuvantari vor fi ale mele, daca putem zice ca avem ceva al nostru propriu, iar ideile pe care le voi exprima prin aceste cuvinte le voi imprumuta din sfaturile date de Domnul ucenicilor Sai. Daca voi sunteti sau, cel putin, daca voiti sa fiti ucenicii adevarati ai Lui, atunci nu veti socoti aceste sfaturi ca straine de voi.

“Vremea Mea aproape este”, a poruncit Domnul sa se spuna. Adica, cum a voit sa spuna El: “Slujba Mea pamanteasca se apropie de sfarsit. Lucrul pe care Mi l-a dat Parintele sa-l fac, l-am facut” (In. 17, 4). Spus-am numele Lui si dragostea Lui fratilor mei, oamenilor. Vestit-am fericire celor ce plang, celor blanzi si milostivi, celor prigoniti si suferinzi si n-am ascuns amaraciunea care ii asteapta pe cei rai, mandri, rapitori, mincinosi si calcatori de juramant.

Acum nu Mi-a mai ramas decat sa intaresc cu fapta cele ce am spus cu cuvantul, sa iau singur Crucea propovaduita de Mine tuturor, sa o ridic Eu insumi pe umeri si sa ma sui cu ea pe Golgota, spre pilda tuturor. Vremea Mea aproape este; ucenicul cel viclean M-a si vandut deja, argintii i s-au dat si i-a si primit; domnul lumii acesteia s-a sculat deja de pe scaunul sau spre a se uni la lupta impotriva Mea (In. 14, 30); straja este gata; nu mi-a ramas decat sa ies intru intampinarea ei, sa primesc sarutarea cea vicleana si sa-Mi dau spatele spre batai si obrajii spre palmuire (75. 1, 7).

Vremea Mea aproape este. Eu vad cum insusi Parintele a pregatit paharul maniei si al durerilor, care va veni si nu va trece de la Mine; sudoarea de sange nu va putea inlatura botezul de sange; Eu trebuie sa-Mi dau nu numai trupul, ci sa-Mi depun si sufletul in mainile Parintelui. Vremea Mea aproape este! Dar inainte de a-Mi termina chemarea si de a Ma duce la Tatal, eu doresc sa-Mi impartasesc simtamintele cu voi, urmasii Mei; voiesc sa insemnez cu ceva Testamentul cel Nou, pecetluit cu sangele Meu; voiesc sa las semn vazut si neschimbat al dragostei Mele catre voi; cu pofta am poftit sa mananc aceste Pasti cu voi inainte de patima Mea (Le. 22, 15).

Dar unde le voi manca? Ierusalimul este plin de vrajmasi de-ai Mei. In palatele lui Ana si Caiafa locuiesc fatarnicia, mandria si simonia. Cei de acolo sunt gata sa-si rupa vesmintele, dar nu pentru a le asterne pe cale inaintea Mea, ci pentru a ma goli pe mine. Eu voi merge acolo, dar nu ca sa fac Pastile, ci ca sa primesc palmuiri si scuipari. Pretoriul lui Pilat este ceva mai larg. Acolo, impreuna cu iubirea de lume locuieste si oarecare iubire de dreptate, dar titlul de prieten al Cezarului pretuieste acolo mai mult decat titlul de prieten al dreptatii dumnezeiesti. Nu Mie imi este dat sa fac Pastile cu favoritii lui Tiberiu. Sa-si spele ei singuri mainile inaintea poporului. Eu insa voi spala picioarele ucenicilor Mei. Mai bine este a fi osandit, decat a fi judecator intr-un asemenea loc pardosit cu pietre. Cand va fi nevoie arata-Ma-voi si acolo, pentru ca sa primesc cununa cea de spini.

Asadar, vremea Mea aproape este, iar loc de adapost si de scapare nu am. Vulpile au vizuini si pasarile cerului, cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul (Mt. 8, 20). M-am nascut in iesle si voi muri pe cruce. Dar ce sa fac? Sa parasesc Pastile? insa Eu n-am venit sa stric legea, ci sa o plinesc (Mt. 5, 17). Si apoi cum sa parasesc Pastile, cand ele inchipuiesc moartea Mea? Ce voi face deci? Iata ce voi face: la tine voi manca Pastile cu ucenicii Mei.

La tine, crestine, le voi manca, la tine, cel ce te numesti ucenic al Meu si te-ai jurat sa-Mi urmezi pana la moarte. Daca nici tu nu-Mi vei da adapost, atunci cine imi va da? Tu insa nu poti sa nu-Mi dai, caci tu ai fost reinnoit in baza botezului prin sangele Meu, ai fost uns si pecetluit cu Duhul Meu, te hranesti cu Trupul si Sangele Meu, astepti intru numele Meu viata vesnica, si tocmai tu sa nu Ma primesti si sa nu Ma adapostesti?

Asadar, unde este foisorul cel mare “asternut” (Lc. 22, 12) ca sa pot incapea cu sfintele Mele daruri? Unde sunt azimile curatiei si ale adevarului (I Cor. 5, 8)? Unde sunt ierburile cele amare, adica lepadarea de sine si rabdarea? Unde este mielul pascal, adica inima curata si duhul umilit? (Ps. 1, 12). Scoate tot ce ai, impodobeste cina Mea, da-Mi sa Ma bucur de ceea ce a savarsit in tine harul Meu.

Dar in loc sa te bucuri cu bucurie la glasul mirelui (In. 3, 29), tu taci ca un osandit. Vad Eu care-i pricina, pricina este ca nici omul tau cel dinauntru n-are unde sa-si plece capul, casa sufletului tau este pustie si stricata toata, nu este intr-insa nici candela credintei, nici untdelemnul dragostei, toata este plina de necuratie, de patimi si cugete vatamatoare. Vai tie! Ravna casei Tale m-a mancat pe Mine (In. 2, 17).

Dar vremea Mea aproape este si poate nici a ta nu este tocmai departe, venind altadata, poate nu te voi mai gasi pe pamant. Nu trebuie sa pierdem timpul nici tu, nici Eu. Sa ne grabim, deci! Sa nu dam timp vrajmasului tau sa te biruiasca. Eu am mijloace de a indrepta toate, primeste numai sa fii al Meu, deschide numai usa inimii tale si lasa-ma sa ocup tot interiorul tau. De indata ce Eu voi fi in tine, totul va lua o alta fata si toate pregatirile le voi inlocui prin mine insumi. Eu singur voi spala picioarele, Eu singur voi fi faclie si lumina, Eu singur voi fi miel de junghiere. Nu te intrista, caci amandoi vom fi satui, amandoi ne vom bucura. Eu de tine si tu de Mine, numai paraseste-ti aplecarile spre pacat, desparte-te pentru totdeauna de viata rea si hotaraste-te sa fii cu totul al Meu.

Fratilor, chiar dupa fata voastra se vede ca, desi sunt rostite cu nevrednica mea limba, cuvintele Domnului au totusi o mare influenta asupra voastra. Asadar, mie nu-mi mai ramane altceva de dorit decat ca influenta aceasta asupra voastra sa fie cat mai indelungata si sa lase in inimile voastre urme nesterse. Si cum sa nu fie indelungata? Pana acum voi ati auzit numai cuvinte, de acum veti vedea si fapte. Ce v-am dat eu voua? Domnul insa va va da trupul si sangele Sau. Un astfel de dar poate el oare sa nu miste pe cei ce-l primesc? Afara de aceasta, daca noi, servitorii Lui, vorbim cu voi in numele Lui, apoi este posibil oare ca El sa ramana mut in voi? El totdeauna striga constiintei noastre, deci nu poate sa nu graiasca inimii noastre dupa tainica unire cu noi.

Asadar, sa ia aminte fiecare la cele ce-i vorbeste acum Domnul. De-i va vesti pace, sa o primeasca cu multumire si sa o pastreze cu constiinta curata! De-l va mustra, de asemenea sa multumeasca si sa se sileasca a indrepta cele pentru care e mustrat! De va incepe sa izgoneasca din interiorul bisericii sufletului lui pe cumparatori si vanzatori, sa nu se impotriveasca, sa nu-i apere, ci mai vartos sa se uneasca cu El si sa-I ajute a-i goni pe toti afara! Domnul singur il va invata pe fiecare dintre voi ce trebuie sa faca (Fapt. 9, 6), numai sa ia aminte si sa faca ce-l va povatui. Amin.

Inochentie al Odesei

sursa: crestinortodox.ro

Mai intai spre a arata cat de mare este iu­birea de oameni a Sa, cata indurare, cata bunatate a Domnului! Cel vandut plange pentru vanzator! El il plange inca si pentru ca sa-i dea prilej de a se lasa de vanzarea sa. Fiindca insa sufletul aceluia nu mai primea samanta mantuirii, fiind nesimtitor la indemnare si desteptare, de aceea, intunecandu-se de patima, s-a aruncat in prapastie, indelung-rabdarea si sfatuirea Domnului Sau nu i-au ajutat lui nimic. Si de aceea mai mult plangea Iisus, caci ve­dea ca Iuda, dupa o invatatura asa de mult repe­tata si dupa indesite sfatuiri, totusi s-a aruncat in bezna pierzarii.

Pentru acesta Domnul simtea com­patimire si plangea; si prin aceasta ne-a invatat mai cu seama pe aceia sa-i plangem, care fac rele, iara nu pe acei ce sufera relele. Asa, cel ce sufera nefiind vinovat, acela mai vartos este de fericit. Pen­tru aceea a zis Hristos: “Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerului” (Mt. 5, 10). Asadar, vedeti ce folos aduce suferinta relelor. Dar priviti si la pedeapsa celor ce fac rele. Dupa ce Pavel a vorbit despre facatorii de rele, zice: “Sfar­situl lor va fi dupa faptele lor” (II Cor. 11, 15); si in alt loc: “Mania lui Dumnezeu a sosit, in sfarsit, asu­pra lor” (II Tes. 2, 16). Asadar, vezi ca facatorii de rele mostenesc mania lui Dumnezeu.

Insa eu, iubitilor, nu va spun aceasta in zadar, ci pentru ca pe viitor sa nu va mai maniati pe cei ce va fac rau, ci mai vartos sa-i jeliti si sa-i plangeti; caci tocmai aceia ce va fac voua rau pe nedrept, sunt cei mai nenorociti. De aceea noi, dupa po­runca Domnului, sa ne rugam pentru dansii si sa cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pen­tru noi insine trebuie sa iertam pe cei ce ne jig­nesc, caci prin aceasta noi primim mai mult decat dam, cand lasam sa se porneasca mania noastra asupra aproapelui. Tu intrebi: in ce chip primesc eu mai mult decat dau ? Asculta cu luare aminte: cand tu ierti vrajmasului gresalele pe care le-a fa­cut el impotriva ta, ti se vor ierta si tie pacatele pe care le-ai savarsit impotriva lui Dumnezeu.

Acestea din urma sunt multe si abia de iertat, iara cele dintai sunt chiar usor de iertat. Pacatele tale impotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanti din Evan­ghelie; iara pacatele aproapelui impotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Daca tu iei aproapelui tau cei o suta de dinari, se vor ierta si tie cei zece mii de talanti.

Dar sa ne intoarcem iarasi la cuvantarea noastra despre crima Iudei si sa vedem cum Domnul nos­tru a fost vandut, insa, ca sa cunoastem bine tur­barea vanzatorului, nemultumirea ucenicului si ne­spusa bunatate a Domnului, sa ascultam povestirea Evanghelistului insusi. “Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mer­gand la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cu­vinte se pare ca sunt foarte lamurite si ca nu cu­prind nimic alta ceva decat ceea ce se arata la in­taia privire, insa, daca se cerceteaza cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multa materie de gan­dire si arata o bogatie, de cugetari adanci.

Mai intai trebuie sa socotim timpul. Evanghelis­tul nu zice simplu: “El s-a dus la Arhierei”, ci adau­ga: “Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul in­seamna mai amanuntit timpul ? Aceasta nu este in zadar. Mai inainte, adica, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru si varsase unsoarea cea pre­tioasa pe capul Lui. Ea a aratat multa credinta, mul­ta stima, multa supunere si daruire. Ea s-a lasat cu totul de viata ei cea de mai inainte si s-a facut mai buna si mai morala. Deci tocmai cand pacatoasa s-a indreptat, atunci ucenicul a vandut pe invata­torul sau. Atunci cand pacatoasa a varsat asupra Domnului vasul cu mir si a sters picioarele Lui cu parul sau, a aratat lui Hristos mare respect, prin mar­turisirea sa starpind toate pacatele sale, atunci uce­nicul, care a vazut toate acestea, s-a dus spre a sa­varsi vanzarea sa cea rusinoasa. Aceea s-a ridicat din bezna pacatului la cer; iar acesta, macar ca va­zuse mii de minuni si de semne si macar ca prim­ise nenumarate invataturi, totusi a cazut in bezna iadului.

In astfel de mare nenorocire arunca pe om usuratatea mintii lui si vointa cea razvratita. De aceea zice Pavel: “Cel ce crede ca sta neclintit, sa ia aminte, ca sa nu cada” (I Cor. 10, 12) Dar ar pu­tea cineva sa zica: daca Hristos a putut sa atraga la Sine pe pacatoasa, pentru ce n-a putut El sa atraga la Sine si pe ucenic ? Negresit, El putea sa-l atraga la Sine, dar n-a voit sa-l sileasca, ci a voit sa-i lase voia lui cea libera si sa nu-l tarasca la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: “Iuda s-a dus”, adica el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfatuit, ci de buna voie a intreprins acest pas, s-a grabit de buna voie la fapta cea de rusine, de nimic altceva impins la vanzarea Domnului Sau, fara numai de razvratirea lui cea launtrica.

Evanghelistul spune mai departe: “Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. si in aceste cuvinte zace o para nu mica. Adica de spun ca unul dintre cei alesi, care in toate zilele umblau cu Domnul si se invrednicisera de o mare incredere, unul dintre acestia L-a vandut. Aici tu vezi totodata o dovada de bunatate si de ingrijire indelung rabdatoare a Domnului, care pana in seara cea de pe urma a suferit si a indemnat la indreptare pe vanzatorul si talharul.

Ai vazut cum pacatoasa a dobandit harul, iara apostolul s-a dus in pierdere. De aceea, uita-te la pacatoasa si nu te indoi de iertare, dar uita-te si la prapastuirea apostolului si nu fii neingrijitor si nu te bizui; amandoua sunt pierzatoare! Inima noastra este foarte plecata spre pacat si vointa noastra este foarte schimbatoare; de aceea, noi trebuie sa ne asiguram si sa ne intarim din toate partile. “Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce socie­tate stimabila el a pierit si ce mare nenorocire este usuratatea mintii ?

Evanghelistul zice mai departe ca cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Asa il inseamna el mai intai, spre a-l deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfantului lacov cel tanar. Dar pentru ce il numeste el, dupa locul nasterii sale, “Iuda, cel zis Iscarioteanul” si pentru ce nu zice “Iuda vanzato­rul” ? El face aceasta pentru ca sa ne indemne a ne tine limba curata de vorbe de ocara si de aceea se stapaneste a-l numi “vanzatorul”. Sa ne invatam, deci, a nu vorbi rau despre nici unul dintre vrajma­sii nostri.

Daca Evanghelistul chiar impotriva van­zatorului Domnului nu intrebuinteaza nici un cuvant aspru, cum am putea noi sa aflam iertare cand hulim pe cei de aproape ai nostri? Ba inca noi bat­jocorim nu numai pe vrajmasii nostri, ci si pe cei ce sunt catre noi cu bune plecari. Va conjur, sa nu mai fie una ca aceasta ! Ascultati numai ce zice Apostolul Pavel: “Nici un cuvant putred sa nu iasa din gura voastra”. (Efes. 4, 29).

Iuda a zis catre Arhierei: “Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua ?”. Ce glas nelegiuit, ce cri­ma nebuna ! Noi, iubitilor, tremuram numai gan­dind la aceasta. Cum a putut o gura omeneasca sa vorbeasca astfel, o limba omeneasca sa se miste spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele sa nu intepeneasca si intelegerea sa nu se clinteasca ? Spune, Iudo, pentru ce ai vandut tu pe Domnul tau ? Aceasta a facut-o iubirea de argint, aceasta radacina a tuturor rautatilor, aceasta patima care in­tuneca sufletele noastre; ea face sa se uite chiar legile firii, rapind judecata cea sanatoasa si starpind toata amintirea de prietenie, de multumire s.a.; cand o data iubirea de argint orbeste ochii duhului nos­tru, atunci noi umblam cu totul in intuneric. Ca sa te convingi desavarsit despre aceasta, socoteste nu­mai cat de multe lucruri in sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitarii.

Indata ce ea a intrat in acest suflet, s-a uitat toata petrecerea cu Domnul, toata acea sfanta legatura si societate, insasi in­vatatura cea admirabila a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: “Ra­dacina tuturor rautatilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). “Ce-mi veti da mie, a zis Iuda, ca eu sa vi-L dau pe El voua ?”.

Iudo, tu tradai pe Cel ce prin cuvantul Sau tine impreuna toata lumea, vinzi pe Cel nesfarsit, pe Facatorul cerului si al paman­tului, inca si al nostru Facator? Dar spre a arata cum ca El de bunavoie s-a lasat a se vinde, asculta ce a facut Hristos. Tocmai in timpul tradarii, cand ei au iesit asupra Lui cu sabii si cu ciomege, cu fa­clii si cu felinare, El a zis catre dansii: “Pe cine cau­tati?”. Ei nu cunosteau pe cel ce voiau sa-l prinda. Asadar, impotriva vointei Lui cu atat mai putin ar fi putut fi El tradat, caci ei nici nu-L cunosteau, cu toate facliile si felinarele lor. Insa ei, indata ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras inspaimantati si au cazut la pamant. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui si, prin caderea lor, si-au aratat slabiciunea; dar Domnul insusi s-a predat prin Sine lor, zicand: “Eu sunt”.

Dupa ce Iuda a vandut pe Domnul si a savarsit crima sa cea turbata, a aruncat cei treizeci de ar­ginti si a zis: “Gresit-am. ca am vandut sange nevi­novat} (Mt. 27. 4). Mai inainte el zisese: “Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua?”; iara acum, dupa ce a savarsit pacatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem ca, daca suntem usuratici de minte si nein­grijitori, nici o indemnare si sfatuire nu ne poate folosi la ceva; iara daca suntem ravnitori si priveghetori, putem iarasi a ne ridica chiar din caderea in pacat. Priveste numai: cand Domnul il sfatuia si voia a-l opri de la pravatul lui cel rau, el nu auzea si nu tinea seama de sfatuire. Acum insa, dupa fap­ta, cand nimeni nu-l sfatuia, acum s-a desteptat con­stiinta lui si, fara ca cineva sa-l indemne a aruncat cei treizeci de arginti la picioarele Arhiereilor.

Sa socotim acum si deosebirea intre Iuda si cei­lalti ucenici. Toate acestea ni le povesteste Evan­ghelistul cu de-amanuntul. El ne spune ca, atunci cand se facea tradarea, cand Iuda vindea pe Dom­nul, cand el incheia negotul cel rusinos si cauta pri­lej de a-L trada, pe atunci s-au apropiat ceilalti uce­nici de Domnul si L-au intrebat: “Unde voiesti sa gatim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi si pe celalalt! Acesta umbla dupa tradare, iara acela voia sa slujeasca Domnului. El incheia negustorie si voia sa ia bani pentru sangele rascumparatorului; iara ei se ocupau cu slujba Domnului.

Si el si ei vazusera aceleasi minuni si primisera aceeasi in­vatatura; de unde, deci, aceasta mare deosebire? Ea vine de la vointa. Vointa este pricina binelui si a raului. Ucenicii intrebau: “Unde voiesti sa gatim pasca”. Care pasca? Cea iudaica, care avea obarsia sa din Egipt, insa pentru ce tine Hristos aceasta pas­ca? Precum El in toate implinise legea, asa voia sa o pazeasca si in punctul acesta. De aceea a zis El si lui Ioan Botezatorul: “Se cade noua a implini toa­ta dreptatea” (Mt. 3, 15).

Asadar, ucenicii voiau a gati nu pasca noastra, ci cea iudaica, insa pasca noastra, cea noua, o gatea insusi Hristos, ba El insusi s-a facut Mielul pascal, prin sfanta Sa pati­ma Dar pentru ce se duce la patima ? Pentru a ne mantui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: “Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau Cel nascut din fe­meie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca sa nu poata ni­menea zice ca El a ridicat legea, pentru ca n-a pu­tut sa o pazeasca pentru greutatea si povara ei, de aceea El a implinit-o in toate punctele, iar apoi a desfiintat-o. Si pentru aceasta a tinut El si pasca. Iara pasca cea iudaica era o preinchipuire a celei crestinesti. Ca sa vezi aceasta, uita-te numai la asemanarea lor. Acolo este un miel si aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici insusi Stapa­nul vietii. Acolo este umbra, aici Adevarul. Soarele mantuirii a rasarit si umbra a disparut, Jertfa mielu­lui pascal al iudeilor nu era numai o preinchipuire a viitorului Miel pascal; care a patimit pe cruce.

Pe cand ucenicii mancau si beau, a luat Iisus painea cu sfintele si neintinatele Sale maini, a sa­varsit rugaciunea cea de multumire, a frant-o si a zis catre ucenici: “Luati si mancati; acesta este tru­pul Meu, care pentru voi se frange, spre iertarea pacatelor”. Si dupa aceea a luat paharul, 1-a dat si a zis: “Acesta este sangele Meu, care pentru voi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-28). Si Iu­da era de fata pe cand Domnul zicea toate acestea. Asadar, o, Iudo, acesta este sangele pe care tu 1-ai vandut pentru treizeci de arginti! Acesta este san­gele pe care tu nu demult asa de rusinos nu-l tar­guit cu fariseii cei necucernici!

Cat de mare este dragostea lui Hristos! Cat de mare este nerecunos­tinta Iudei! Domnul il hranea si sluga vindea pe Domnul. El il vindea pentru trezeci de arginti si Domnul isi varsa sangele Sau; inca si pentru van­zatorul Sau 1-a varsat, numai daca el ar fi voit sa se foloseasca de Dansul. Si Iuda era inca de fata la cina, pentru ca sa nu aiba nici o dezvinovatire, mai vartos pentru ca judecata sa vina asupra lui. Numai cel ce are constiinta curata sa se impartaseasca din Cina cea Sfanta; nici un Iuda necredincios, nici un inrautatit, nici unul care are otrava in inima sa, sa nu cuteze a se apropia de masa cea sfanta; caci Apostolul Pavel zice: “Oricare va manca painea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevred­nicie, vinovat va fi trupului si sangelui Domnului!” (I Cor. 11, 27), de care grea vinovatie sa ne pa­zeasca harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

Alte articole:

•   Denia celor 12 Evanghelii

•   Sfanta si marea zi de Joi

Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca temei neotestamentar mărturia Sfântului Apostol Petru, care precizează în prima sa epistolă că Hristos „a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 18-19).

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este este menţionată în al V-lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel Atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Acest adevăr dogmatic a intrat, de asemenea, și în cultul liturgic ortodox. Astfel, la încheierea Proscomidiei, precum şi la intrarea cu Cinstitele Daruri (Vohodul cel mare), preotul rosteşte, în taină, rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Acela ce eşti necuprins” (Liturghier). Apoi, la Utrenia Învierii Domnului, cântăm: „Una era Dumnezeirea lui Hristos în iad și în mormânt și mântuirea noastră, acelor ce cântăm: Izbăvitorule, Dumnezeule, bine ești cuvântat” (Penticostar, Utrenia Învierii Domnului, cântarea a VII-a).

Această coborâre a lui Hristos la Iad cu sufletul îndumnezeit sau cu sufletul unit cu Dumnezeu s-a petrecut îndată după răstignirea şi punerea în mormânt a trupului Domnului Hristos, în timpul celor trei zile și trei nopți, cât a stat cu trupul în mormânt, între răstignire și înviere (Mt. 16, 21). Despre această perioadă de timp a vorbit Mântuitorul zicând: „Precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopți” (Mt. 12, 40).

Sfântul Chiril al Alexandriei, pornind de la textul de mai sus al Sfântului Apostol Petru (I Pt. 3, 18-19), afirmă: „Sufletul lui Hristos care fusese unit cu Logosul divin s-a coborât la iad; și folosindu-se de puterea dumnezeiască și de stăpânirea divină s-a arătat și duhurilor de acolo. … Cuvântul lui Dumnezeu (Logosul),mergând a vorbit cu duhurile (sufletele morților) din închisoare (iad), ca suflet către suflete. Nu spun că Dumnezeirea singură și de sine însăși a Unuia-Născut s-a coborât la iad și a predicat duhurilor de acolo, complet separată de suflet. Căci Dumnezeirea este mai presus de vedere … precum Unul-Născut a petrecut în trup cu cei care trăiau în trupuri, tot așa sufletelor din iad le-a vorbit sufletul Său (unit cu Dumnezeirea – n.n.), având veșmântul său propriu” (De recta fide ad Theodosium, P. G.LXXVI, col. 1165).

Precum este îndeobște cunoscut, Scriptura învață (Lc. 16, 22-31) că sufletul, fiind nemuritor, își păstrează și după despărțirea de trup toate facultățile sale continuându-și viața dincolo. Până la pogorârea Domnului Hristos la iad, sufletele morților – atât ale celor drepți cât și ale celor păcătoși – de la Adam și până în acel moment, mergeau în același „loc” numit de Apostolul Petru „închisoare”, iar de Sfinții Părinți și de teologi, în general, „iad”. Întrucât raiul fusese închis, iar drepții nu primiseră încă dezlegare de blestemul păcatului strămoșesc, se aflau și ei în această „închisoare”, „împărăție a morților”, cu diferite despărțituri (Lc. 16, 20-31), așa cum și în cer „în casa Tatălui sunt multe locașuri” (In. 14, 2). Însă, chiar dacă sufletele drepților erau ținute acolo în întuneric, aceasta nu constituia pentru ele o mare suferință, nu erau pedepsite acolo, așa cum erau muncite sufletele celor păcătoși. Sufletele drepților erau pătrunse de pace lăuntrică și de nădejdea învierii Domnului (cf. Evr. 11, 35-40).

Părinții Bisericii, într-un glas, mărturisesc că Mântuitorul S-a pogorât la iad și a adresat mesajul mântuirii sufletelor celor răposaţi de la Adam şi până atunci, „duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 19). Hristos a dus vestea cea bună către toate sufletele, de la Adam până la venirea Domnului, deci nu numai la cei din Vechiul Testament, care au trăit conform voii lui Dumnezeu, ci şi la cei dintre neamuri sau la păgâni (Mt. 8, 10). „Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia X Pascalis, P. G. LXXVII, 605D).

Domnul s-a coborât la iad cu sufletul, ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiilor mesianice, începutul prăbuşirii puterii diavolului şi a morţii (Efes. 4, 9; I Pt. 3, 18-20; 4, 6), şi ca să se arate şi acelora care n-au crezut în venirea Lui şi L-au respins. Făcând referire la omorârea morții și zdrobirea puterii iadului, condacul din Sfânta și marea Duminică a Paștilor, compus de Sfântul Ioan Damaschin glăsuiește atât de frumos despre acest adevăr: „De Te-ai și pogorât în mormânt, Cela ce ești fără de moarte, dar putereaiadului ai zdrobit și ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilormironosițe: Bucurați-vă! Și Apostolilor pace dăruindu-le, Cela ce dai celorcăzuți ridicare” (Penticostar, Condacul, glasul al VIII-lea, Utrenia din Duminica Învierii).

Chiar dacă toți – drepţi şi păcătoşi – au luat cunoştinţă de venirea şi de opera Lui răscumpărătoare, precum și de propovăduirea Lui acolo, n-au putut beneficia toţi de ea, ci numai cei drepţi. Referința Evangheliei despre drepți nu se mărginește – precum am amintit și mai sus – numai la cei din Vechiul Testament, care au trăit conform voii lui Dumnezeu, căci Hristos Domnul extinde sfera dreptății la drepții din întreaga lume, deci și la cei dintre neamuri, sau păgâni, care deși n-au lege, din fire fac ale Legii (Rom. 2, 14). Aceştia, chiar dacă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi n-au auzit de Mesia, au cultivat însă virtuţile naturale: credincioșia, dreptatea, înțelepciunea, curajul sau bărbăția, cumpătarea sau înfrânarea, mila, curăția inimii etc.

Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează în acest sens: „Tirania morţii a fost înlăturată prin Trupul lui Hristos care a devenit nemuritor. Dar aceasta nu înseamnă că au fost iertate păcatele tuturor celor ce au murit înainte de venirea Lui” (Omilia a 36-ala Matei). În acest sens şi Sfântul Chiril al Alexandriei menţionează: „Hristos, mergând cu sufletul în iad, a convorbit ca suflet cu sufletele; pe Care portarii iadului văzându-L s-au spăimântat şi porţile de aramă s-au sfărâmat şi încuietorile de fier s-au rupt. Şi Unul-Născut a strigat cu putere sufletelor care sufereau deopotrivă: «Ieşiţi» … le-a vestit şi celor din iad, ca să-i slobozească pe aceia câţi ar fi crezut, dacă El s-ar fi întrupat mai înainte şi ar fi trăit în vremea vieţii lor”. (Fragmenta in Epistolam I B. Petri,P. G. LXXIV, col. 1013).

Continuând, autorul patristic explică și clarifică pentru ce n-au fost izbăviți toți cei din iad, ci numai o parte, adică doar cei drepți: „deci, precum prin venirea Sa în trup Hristos a vorbit cu cei de pe pământ și cei ce au crezut s-au folosit, tot astfel și prin pogorârea la iad, El a slobozit din legăturile morții numai pe cei ce L-ar fi cunoscut și ar fi crezut în El. Căci sufletele care au trăit în idololatrie și în neîngăduite desfrâuri, ca și cum ar fi fost orbite de poftele lor trupești, nu puteau privi spre strălucirea arătării Lui. De aceea nu puteau să recunoască în chip real pe Cel care i-a eliberat pe toți (cei drepți), și Care a propovăduit acolo tuturor, cu iubirea de oameni, dar arătând și dreptatea. Încât cei care s-au depărtat de acest fel de binefacere să se poată acuza ei înșiși că au părăsit pe Ziditorul și Dumnezeul tuturor și au slujit demonilor urâtori de oameni, petrecându-și viața după voia lor” (Ibidem).

În Cuvântarea din Sâmbăta cea Mare, Sfântul Ioan Damaschin arată cât se poate de laconic și de limpede cui a folosit această pogorâre a Domnului la iad. „După părerea mea n-au avut de primit de la bunătatea Sa mântuitoare decât acei care pe pământ au dus o viață foarte curată, care au practicat modestia, cumpătarea și castitatea, fără ca totuși să fi primit lumina credinței. Pe aceia, Domnul, care-și întinde peste toți Providența Sa, i-a atras la El; și, proiectând asupra lor razele Sale divine, i-a prins în plasa Lui divină, determinându-i să creadă în El. Căci El Cel milostiv nu putea îngădui, în adevăr, ca ei să fi lucrat în zadar” (Cf. Cazanii ce cuprind în sine Evangheliile tâlcuite ale duminicilor de preste an și cu cazaniile sinaxarului praznicelor împărătești și ale sfinților de preste an, Tipografia cărților bisericești, București, 1911).

Hristos coboară la Iad ca un Împărat, ca un biruitor, vesteşte victoria morţii şi a diavolului şi îi eliberează de acolo pe cei drepţi. Raiul,„patria strămoşească şi părintească, rămăsese închis pentru toţi, după îndepărtarea lui Adam. Acum îl redeschide Iisus, în prezenţa tâlharului, care este primul dintre cei ce au intrat în împărăţia cerurilor”.(Fer. Augustin, Sermo, 104, P. L. XXXIX, col. 2045).

Deci Domnul a redeschis raiul şi pentru noi şi a redat neamului omenesc locuinţa veşnică.(Ibidem, 155, P. L. XXXIX, col. 2048). Astfel, drepții au fost scoși  prin învierea Domnului, din „întunericul și din umbra morții” (Ps. 106, 10) și aduși la lumina, bucuria, pacea și fericirea raiului deschis.

sursa: Doxologia – pr. Liviu Petcu

* * *

Fratilor, daca cineva dintre cei necredinciosi si necunoscatori ai tainelor noastre ar intra astazi in vreuna dintre bisericile noastre, s-ar mira foarte mult de cele ce se petrec intr-insele: noi stam imprejurul sicriului unui mort, suspinam si oftam deasupra lui si, in acelasi timp, credem ca in acest sicriu este izvorul vietii si al nestricaciunii!

Daca Mantuitorul vostru, ne-ar zice necredinciosul, este invierea si viata, atunci cum a putut fi El omorat si inchis in mormant? De indata insa ce El a murit si a fost ingropat, cum va mai poate darui voua viata si nestricaciune? Una din doua: sau plangeti, sau va bucurati! Dumnezeu nu moare, mortul nu mai invie!

Asa ne-ar putea zice noua astazi orice necredincios. Dar dansul, fratilor, tot asa ne-ar vorbi daca l-am duce in Eden, unde locuiau candva stramosii nostri. Acolo ei au gustat dintr-o mancare care parea a fi buna la gust si frumoasa la vedere (Fac. 3, 6) dar, in loc de sat, a urmat foame vesnica si vesnica moarte. Se deschid ochii stramosilor nostri, dar nu vad pe ispititorul, ci isi vad numai goliciunea lor! Ei au vrut sa fie ca niste dumnezei, dar se indeparteaza de Dumnezeu!

Taina indoita! Dar cei ce au aruncat valul noi suntem. Ieslele si crucea de oameni sunt facute. Nu Dumnezeu S-a ascuns de om, ci omul s-a ascuns de Dumnezeu. Daca noi n-am fi cazut asa de jos, atunci s-ar vedea si cum suntem reabilitati. Acum e mult mai bine sa nu ne uitam in prapastia raului, pentru ca sa nu ametim la vederea adancimilor ei; e mult mai bine sa cunoastem toate doctoriile cerescului doctor, pentru ca sa nu ne inspaimantam de ele. Sa lasam toata purtarea de grija Aceluia in ale carui maini este puterea si mantuirea!

Dar pentru ce vorbesc eu oare aceste lucruri deasupra acestui mormant? Pentru ca si astazi sunt iudei care cer semne si elini care cauta intelepciune, iar noi propovaduim pe Hristos cel rastignit (I Cor. 1, 22-23). Da, il propovaduim si-L vom propovadui!

Pentru iudeu, Hristos cel rastignit sminteala este. Si ce-i cu aceasta? Oare iudeul nu s-a smintit si atunci cand i s-a trimis mana din cer, intreband el si atunci: “Ce-i asta?” (Ies. 16, 15). Oare nu tu, iudeule, te-ai vindecat de muscaturile veninoase ale viperei numai cu o singura privire la sarpele cel de arama, ridicat pe cruce? Spune-ne, deci, cum vederea aramii putea vindeca? Cum sarpele putea mantui de muscaturile sarpelui? Si atunci si noi iti vom spune cum Crucea loveste pacatele si izvoraste viata si nestricaciune.

Pentru elin, Hristos cel rastignit nebunie este. Si ce-i cu aceasta? Caci si el nu pentru intaia oara vazand nu vede si, crezandu-se intelept, a innebunit (Rom. 1, 22). In oglinda naturii, de la facerea lumii se vad nu numai intelepciunea dumnezeiasca, cea cantata de elini, ci si puterea si dumnezeirea (Rom. 1, 20). Dar multe a vazut oare in aceasta oglinda elinul? Si apoi, si cele pe care le-a vazut, nu le-a ascuns el oare in nedreptate? Nu a schimbat el oare slava adevaratului Dumnezeu intru asemanarea omului celui stricacios, si a pasarilor, si a patrupedelor, si a taratoarelor? (Rom. 1, 28). Pentru aceea, elinule, a si binevoit Dumnezeu ca prin nebunia crucii sa mantuiasca pe cei credinciosi, caci in intelepciunea lui Dumnezeu n-ai vazut tu intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 21).

“Dar si printre crestini sunt vrajmasi ai crucii lui Hristos” (Fil 3, 18). Da, au fost, sunt si vor fi, insa, cine sunt ei? Acestia sunt, mai intai, oameni al caror dumnezeu este eul lor. E de mirare, deci, daca aici n-are loc crucea? Acestor oameni le place acum a deriva lumea dintr-o sfera? De ce nu privesc cu mai multa luare-aminte aceasta sfera? Poate ca ar vedea intr-insa crucea. Altfel de dusmani ai crucii sunt aceia al caror dumnezeu, dupa cum zice Sfantul Apostol, este pantecele lor (Fil 3, 19). Fata de un astfel de dumnezeu, nici vorba nu poate fi de smirna si tamaie; lui ii trebuie jertfele lui Belphegor si Moloh [vechi zeitati – n.a.].

Fiul lui Dumnezeu este pe cruce! cu adevarat, minunea minunilor! Mantuitorul lumii este in mormant; cu adevarat, taina tainelor. Dar oare, necredinciosule, se ascunde aceasta de tine? Tu spui ca aceasta e de neinteles pentru tine. Si, cu toate acestea, ti se spune ca aceasta nu o pot pricepe nici ingerii. De ce deci sa te miri ca nu poti patrunde aceasta cu mintea ta cea marginita? Tu te minunezi de natura si-ti pleci fruntea inaintea ei; dar oare pricepi tu toate cele ce se cuprind intr-insa? Si apoi oare nu-ti pleci fruntea cu mai mult respect inaintea celor pe care le pricepi mai putin? Unui Dumnezeu cu totul priceput de tine, tu ai inceta de a I te mai inchina.

Dar ce sa mai lungim vorba? Despre pomul bun nu poate fi decat o singura parere, parerea pe care ne-o dau fructele lui. Arborele crucii este sec, dispretuit, inspaimantator, dar ia sa vedem cum sunt fructele lui.

Inaintea cui, iudeule, cade Ierusalimul si biserica ta, asa incat din ele nu mai ramane piatra pe piatra, asa incat insusi stapanitorul lumii, Iulian, nu le mai poate rezidi? Inaintea acestui Mort! Cui cedeaza locul Panteonul din Atena si Capitoliul din Roma, Cezarul si filosofii? Acestui Mort! Cine oare opreste pe barbari de a mina cu desavarsire imparatia Romei, cine ii face sa-si uite salbaticia si sa inceapa a fi oameni dupa Evanghelie? Acest Mort! Caror popoare le e data astazi stapanirea peste toata lumea? Acelora care cred in numele lui Iisus celui rastignit! De care steag fuge si astazi Mahomed? De acela pe care se afla chipul crucii!

Ce-ti trebuie, iudeule, alte semne mai bune decat acestea? Oare nu vezi tu din ele ca Hristos, chiar aici, pe pamant, este puterea lui Dumnezeu ( I Cor. 1, 24)?

Tie, elin vechi sau nou, iti trebuie intelepciune? Vino si vezi (In. 1, 46). Vezi tu oare cum pietele Atenei se prosterneaza inaintea idolilor tai, filosofii, acei oameni care in adunarile lor tainice de nimic nu radeau mai mult decat de idolii si zeii tai? Noi nu vom osandi tocmai aspru aceasta slabiciune a lor, caci viata e mai pretioasa decat filosofia. Dar cred ca esti de aceeasi parere, ca in filosofia ta nu se gaseste acea putere care ar putea sa lupte contra superstitiei ei; priveste deci si vezi ce are sa se intample. Nu vor trece nici cinci veacuri si in toata imparatia romana nu se vor mai gasi nici cinci idoli. Unde-s ei si cine i-a maturat de pe fata pamantului? Filosofii? Dar in Roma nu se mai gasesc nici cinci filosofi! Si apoi, si aceia, cati mai sunt, sunt pentru idoli. Idolii au cazut in fata predicii lui Pavel si Apolo [ucenic al Sf. Ap. Pavel – n.a.] ! 

Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune? Dar asculta mai departe ce zice dumnezeiescul tau Platon. “Adevaratul Dumnezeu, zice el, e greu de gasit si, chiar daca l-ar gasi cineva, totusi despre Parintele naturii i-ar fi imposibil sa sfatuiasca cu oricine.” Adica, elinule, Platon al tau vrea numai el singur sa-L cunoasca pe Dumnezeu si numai pentru folosul sau; ceilalti pot sa nu-l cunoasca! Putin folos ar trage omenirea de la o astfel de filosofie! Dar, spre fericirea ei, s-au gasit oameni mai curajosi si mai omenosi decat Platon al tau. Priveste ce are sa fie! Nu va trece nici macar un veac dupa moartea lui Iisus din Nazaret, si barbati din toate neamurile vor incepe a blagoslovi; pana si copiii cei mici vor cunoaste pe Parintele naturii si al oamenilor, ceea ce nici nu au visat academicienii; si toate acestea sunt lucrarile a doisprezece pescari din Galileea! Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune?

Asa s-a justificat intelepciunea crucii inaintea fetei a toata lumea de catre copii (Mt. 9, 19; 5, 16) si din lucrurile lor! Si inca se va mai justifica! Noii elini vor fi rusinati, cum au fost rusinati si cei vechi. Cisternele gaurite ale intelepciunii lumesti, oricat s-ar carpi, nu vor putea da apa vie (Ier. 2, 13). Fara Fiul nu vor cunoaste pe Tatal, ca pe El il va cunoaste numai acela, caruia va voi Fiul sa-i descopere (Mt. 11, 27), iar Fiul nu face aceasta descoperire decat numai de pe cruce.

Dar ajunge cate am vorbit iudeilor si elinilor; acum e timpul sa vorbim si cu tine, adevaratule crestin. Tu nu ceri semne, dar Domnul ti le arata fara sa le ceri. Tu nu cauti intelepciune, dar ea singura vine la tine. Tu insuti esti pentru lume un mare semn si o mare taina.

In adevar, crestine, tie ti s-au deschis ochii inimii (Is. 42, 7) pe care toti oamenii trupesti ii au inchisi si tu vezi desertaciunea tuturor lucrurilor care sunt mari si slavite in lume; o vezi si o socotesti greoaie, pentru ca sa dobandesti pe Hristos (Fil 2, 8); oare nu este acesta un semn? Pentru tine nu mai exista frica de moarte, asa ca tu, daca vei merge prin mijlocul umbrei mortii, nu te vei teme de rau (Ps. 22, 4); oare acesta nu este un semn? Tu gasesti hrana si dulceata in ceea ce pentru cei lumesti este amaraciune si povara si, din contra, te dezgusti si te ingretosezi de acele dupa care ei alearga toata viata; oare acesta nu este un semn? Tu, din cand in cand simti in tine puterea veacului ce va sa vina (Evr. 6, 5), te inalti cu duhul mai presus de lume si petreci cu Acela pe care l-a iubit sufletul tau (Cant. 3, 1); oare acesta nu e un semn?

Nu se poate ca sa n-ai tu si intelepciune! O, Domnul stie sa lumineze si sa invete pe aceia care stiu sa-L asculte si sunt gata sa puna in practica cele auzite. Fara indoiala, tu nu ai auzit o singura data inlauntrul tau pe Acel invatator care a stiut sa-si faca din pescari Apostoli. Si poate vei fi primit chiar acea ungere de la Duhul Sfant, pe care, primind-o cineva, nu mai are nevoie sa fie invatat, caci insasi aceasta ungere il invata toate.

Cum deci te vei mai indoi, crestine, ca Domnul cel rastignit este cu adevarat puterea lui Dumnezeu si intelepciunea, adevarul, sfintirea si izbavirea spre mantuire a oricarui om care crede (I Cor. 1, 24, 20), cand El cu insasi fapta ti-a facut tie toate acestea? Aceasta ar insemna sa te indoiesti chiar de mintea ta, care este a lui Hristos (I Cor. 2, 16), de insasi inima, care este a lui Hristos (Efes. 3, 17) si de insasi viata ta, care este a lui Hristos (Colos. 3, 4).

Dar daca, iubite crestine, Hristos nu s-a facut pentru tine toate acestea, daca crestinismul nu s-a infiltrat in viata ta, daca credinta ta se cuprinde j numai in vorbe, inchinaciuni si sentimentalism iute trecator, atunci clar sa-ti fie ca tu putin te deosebesti de iudeu si elin. Ce folos ca tu tii cu mana un tezaur pretios, daca nu te folosesti de dansul si umbli calic ca si mai inainte de a-l avea? Ce pretuieste inaintea ochilor tai doctoria cea tamaduitoare de toate bolile, cand tu nu o iei si deci continui a suferi chinuri de moarte? Hristos ne mantuieste pe toti, dar nu atunci cand ramane numai in Evanghelie, sau numai pe epitaf, sau numai in cer, ci cand intra in inima noastra, se uneste cu duhul nostru si devine principiul intregii noastre vietii si a tuturor faptelor noastre. Cugeta la acestea in fata acestui mormant.

Ganditu-ne-am vreodata, fratilor, ca noi cu totii am fost deja in mormant si ca asupra fiecaruia dintre noi s-a savarsit deja actul inmormantarii? Daca nu ne-am gandit, sa ne gandim cel putin acum, inaintea acestui mormant. Caci intr-insul, in acest mormant, am fost ingropati cu totii.

Cum si cand? La botez, raspunde Apostolul: “Caci aceia ce ne-am botezat in Iisus Hristos, in moartea Lui ne-am botezat; ne-am ingropat deci impreuna cu El prin botez in moarte, ca precum s-a sculat Hristos din morti cu slava Tatalui, asa si noi sa incepem a umbla in innoirea vietii.” (Rom. 6, 4).

A ne boteza in moarte! A ne ingropa impreuna in moarte! Ah, fratilor, oricum am talmaci cuvintele acestea, totusi ele sunt peste masura de puternice si de impresionante. Daca si moartea unui om de rand este ceva foarte insemnat, apoi cu cat mai mult moartea Dumnezeului Om! Si noi cu totii ne-am botezat in aceasta moarte! Cu totii ne-am ingropat in aceasta moarte!

De unde aceasta minunata si inspaimantatoare botezare? Pentru ce aceasta neajunsa de minte si dumnezeiasca ingropare? Pentru ce baia botezului nostru a fost un mormant si inca mormantul lui Hristos?

Pentru a pricepe cat mai lamurit aceasta, trebuie, fratilor, sa ne indreptam privirile asupra scopului botezului nostru. Pentru ce ne botezam noi? Spre iertarea pacatelor, raspunde Sfanta Biserica. Adica, lamurind mai pe larg aceeasi idee, noi ne botezam pentru a sfinti firea noastra cea intinata prin pacat, pentru a reinnoi intr-insa chipul lui Dumnezeu, pentru a-i reda ei nevinovatia pe care o avea la inceput si a o face capabila de a merge pe calea virtutii si a fericirii. Dar ce ne curateste si ne sfinteste pe noi in taina botezului? Oare apa cu care ne spalam atunci? Dar ea curata numai trupul si numai pe dinafara, iar nu sufletul, nu constiinta, nu mintea si vointa. Pentru suflet, care este intinat de pacat, pentru duh, care este cazut in prapastia fara fund a raului, trebuie o curatire de sus, interioara si duhovniceasca. Si aceasta curatire se savarseste in botez.

Altfel, la ce s-ar mai intrebuinta botezul? Daca apa nu o poate savarsi, atunci cine savarseste aceasta curatire? Iata cine: sangele cel intru tot sfant al Dumnezeului-Om. Pe noi ne curata scaldatoarea botezului, pentru ca in ea se afla ascuns harul Sfantului Duh, pogorat pe pamant prin intruparea Fiului lui Dumnezeu; noua ni se iarta pacatele prin botez, pentru ca pentru aceste pacate s-a adus jertfa cea mai mare pe cruce; noi iesim din botez fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de a mosteni viata vesnica, pentru ca la botez ne-am imbracat cu credinta in meritele Rascumparatorului, ale caruia sunt toate bunatatile vietii vesnice.

Astfel, botezandu-ne spre iertarea pacatelor, noi in chip vazut ne cufundam in apa, iar in chip nevazut, in moartea si sangele lui Hristos, in harul Sfantului Duh. Tocmai aceasta cufundare face atat de eficace botezul vazut, cel cu apa, care singur nu ar avea nici o influenta asupra sufletului. Indepartati din baia botezului credinta in Cel rastignit si impreuna cu aceasta se va indeparta si harul si de aceea nu va mai urma iertarea pacatelor; indepartati crucea si va disparea botezul!

Aceasta ne-o si spune Apostolul cand zice ca noi ne botezam in moartea lui Hristos. Dar ne putem boteza in moarte fara a impartasi aceasta moarte. In acest fel se boteaza crestinul in moartea Domnului sau; cufundandu-se in aceasta moarte, si el insusi moare sau, dupa cum graieste Apostolul, se ingroapa cu Hristos. Ingroparea aceasta impreuna cu Hristos ni se infatiseaza foarte lamurit pentru ochiul nostru trupesc prin cufundarea celui ce se boteaza in apa. Cufundandu-ne, noi ne ascundem oarecum de lume, incetam oarecum de a mai exista o clipa: ne ingropam; si, dimpotriva, iesind din apa, noi ne aratam din nou, incepem oarecum din nou a exista: inviem.

Aceasta, dupa cum am spus, o vede chiar si ochiul trupesc. Dar aceasta nu-i decat un simbol. De fapt insa, in botez, o data cu ingroparea vazuta cu trupul in apa, are loc si o ingropare nevazuta, adevarata, pentru toata viata noastra, atat vremelnica, cat si vesnica. Pentru a pricepe aceasta cat se poate mai lamurit, sa ne amintim iarasi scopul pentru care ne botezam. Biserica spune ca ne botezam pentru iertarea pacatelor. Asadar, cand ne apropiem de scaldatoarea botezului suntem necurati, cu pacate, vechi, dusmani ai lui Dumnezeu; iar cand iesim dintr-insa suntem indreptati, curatiti, fii ai lui Dumnezeu, oameni noi. Ce se intampla cu omul cel de mai inainte si vechi? Ramane in scaldatoare. Ce face el acolo? Moare si dispare. Cum si prin a cui putere? Cu puterea crucii. Rascumparatorul si Domnul nostru ia asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre, stricaciunea noastra, pe omul nostru cel vechi si le distruge cu puterea meritelor Sale de pe cruce, cu atotputernicul har al Duhului Sfant, si in locul tuturor acestora ne daruieste dreptatea Sa, viata Sa, puterile Sale si toate drepturile Sale la nemurire si slava; de aceea si iesim noi din scaldatoare oameni noi.

Daca in scaldatoarea botezului nu s-ar savarsi aceasta schimbare mantuitoare, daca Rascumparatorul nostru nu ne-ar intampina intr-insa intr-un chip asa de minunat, daca noi n-am invia impreuna cu El, atunci scaldatoarea botezului n-ar mai fi un mormant pentru omul nostru cel vechi, ci, cufundandu-ne cu pacate, noi am iesi din apa tot cu pacate. Pe de alta parte, Rascumparatorul nostru n-ar avea dreptul de a lua asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre si de a ne imbraca cu binecuvantare, daca El n-ar fi murit pentru noi pe Golgota, daca n-ar fi satisfacut dreptatea dumnezeiasca, daca n-ar fi luat asupra Sa pedeapsa noastra, daca n-ar fi meritat in locul nostru toate drepturile la viata vesnica si daca, astfel, nu si-ar fi castigat drepturile de a transmite mostenirea vietii vesnice acelora care cred in numele Lui si traiesc dupa poruncile Lui, cum trebuie sa fie si sa faca toti cei ce se boteaza.

Astfel, in scaldatoarea botezului, impreuna cu scufundarea noastra, se savarseste ingroparea omului nostru celui vechi, pentru ca nu ne scufundam singuri, ci impreuna cu Hristos; nu ne scufundam numai in apa, ci si in sangele lui Hristos; nu ne ingropam singuri, ci impreuna cu Hristos. Si pe toate acestea credinta le lucreaza. Prin credinta pacatele noastre sunt ridicate de pe umerii nostri si aruncate pe umerii Rascumparatorului nostru; prin credinta dreptatea Lui se ia de la El si ni se daruieste noua; prin credinta noi murim si inviem inaintea judecatii dreptatii dumnezeiesti in persoan Mijlocitorului nostru. Indepartati credinta din taina botezului si inmormantarea impreuna cu Hristos nu se va savarsi, nici inmormantarea omului nostru celui vechi; si fara aceasta ingropare a omului vechi nu se va savarsi nici innoirea sufleteasca, nici invierea; va ramane o simpla cufundare, un semn pentru ochi, dar nu se va primi nici o putere pentru duh, nici o lucrare pentru inima si nici o taina pentru viata de veci.

Nadajduiesc, fratilor, ca acum pentru fiecare dintre noi e cu totul lamurita puterea cuvintelor Apostolului; impreuna ne ingropam in moartea lui Hristos si astfel devine lamurit pentru ce mormantul lui Hristos este o cristelnita universala, precum si cristelnita in care ne botezam este mormantul lui Hristos.

Insa, fratilor, crestinismul nu se cuprinde numai in cuvinte, ci in putere; nu in idee, ci in fapta. Adevarurile despre care am vorbit trebuie sa cuprinda si sa patrunda intreaga noastra fiinta si sa se arate in toata viata noastra. Si pentru aceasta nu ni se cere nici macar o idee deosebita despre acele legaturi dintre botezul nostru si moartea lui Hristos; ci se cere numai o credinta vie in crucea lui Hristos, numai o credinciosie nestramutata fata de acele fagaduinte pe care le-am facut la botez. Cine nu pricepe oare aceste fagaduinte, daca nu le-a uitat din pricina nebagarii de seama, atragandu-si astfel o vinovatie de neiertat?

Deci, fratilor, dati-mi voie ca, in numele Celui ce se odihneste in acest mormant, in numele Domnului, sa va pun urmatoarea intrebare: simtiti voi oare inlauntrul vostru roadele tainei botezului in moartea lui Hristos, simtiti voi roadele pretioase ale acelei minunate legaturi pe viata si pe moarte, pe care ati incheiat-o in scaldatoarea botezului cu Domnul si Mantuitorul nostru? Daca noi suntem credinciosi acestei dumnezeiesti legaturi, atunci ea trebuie sa savarseasca in noi multe; trebuie sa agoniseasca pace pentru constiinta noastra, lumina pentru mintea noastra, curatie pentru inima si sfintenie pentru viata; ea trebuie sa indrepteze si sa desavarseasca intregul chip de cugetare si de simtire, sa sfinteasca toate legaturile si relatiile noastre, sa ne faca oameni noi, placuti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, vrednici de blagoslovenie aici pe pamant, si in cer, ridicati mai presus de toate nenorocirile lumesti si ale vietii. Trebuie, zic, caci sangele lui Hristos in care am fost cufundati in baia botezului nu poate fi neroditor.

Domnul nu in zadar S-a urcat pe Cruce si S-a pogorat in mormant; nu in zadar s-a pogorat El in scaldatoarea botezului nostru si S-a ingropat intr-insa impreuna cu noi; fructul acestora trebuie sa fie viata vesnica, care intru toata slava ei se va descoperi in vesnicie, dar in toata puterea sa trebuie sa ni se descopere aici, in timpul vietii noastre pamantesti.

Asa e oare, fratilor, si in fapta? Oare cu adevarat omul nostru cel vechi ramas-a el pentru totdeauna ingropat in baia botezului cu toate patimile si poftele lui? Nu cumva a inviat el si are asupra noastra putere desavarsita? Si oare nu cumva e ingropat in locul lui omul cel nou, cu care am iesit din baia botezului? Nu trebuie sa fie, fratilor, greu de raspuns la aceste intrebari. Moartea si invierea nu sunt lucruri pe care sa nu le putem vedea, sa nu le aflam sau sa le ascundem. Hristos Cel ce a murit a fost vazut de toti; chiar dusmanii lui au constatat moartea Lui.

Tot asa e oare si cu noi? Zis-a macar un singur om despre noi ca suntem morti pentru lume si pentru pacat? Simtit-am noi macar o singura data acest lucru in constiinta noastra? Hristos cel ce a inviat a fost vazut de multi. El s-a lasat sa fie chiar pipait de necredinciosi. Asa e oare si cu noi, fratilor? Putem noi oare sa zicem oamenilor care nu cred in puterea botezului, in harul innoitor, ceea ce ziceau oarecand vechii crestini catre pagani: veniti si vedeti aceasta reinnoire in viata crestinilor, in faptele lor cele bune si in curatia moravurilor? Cel putin, ingropandu-ne impreuna cu Hristos in botez, am inceput macar sa umblam in viata cea noua, primita de la El? Nu stam noi oare, din contra, cu totul in ne lucrare pe calea ce duce la mantuire? Nu zacem oare si nu dormim in mocirla patimilor?

Sa va mai pun inca o intrebare: ne amintim noi oare cel putin ca am fost candva botezati in moartea lui Hristos, ca haina cea alba, cu care am fost imbracati dupa iesirea din botez, era facuta din giulgiul lui Hristos? Vai! Cat de multi sunt acei crestini care nu pot sa dea un raspuns afirmativ nici la intrebarea de pe urma! Dumnezeul meu, ce inseamna atunci numele nostru de crestin, daca noi nu ne amintim in cine si in ce ne-am botezat?

Slava mormantului lui Hristos nu se micsoreaza, fratilor, prin nerecunostinta noastra; cu toata necredinciosia noastra fata de Dansul, El va ramane tot Domnul si Stapanul cerului si al pamantului; dar ce va fi cu noi daca, pierzand darul primit la botez, nu ne vom sili a-l castiga din nou prin pocainta? Sangele cel prea sfant al legamantului, in loc sa mijloceasca pentru noi, nu va striga oare impotriva noastra si nu va cere razbunare? Sa ne grabim, dar, pana cand avem vreme a ne boteza din nou cu lacrimile adevaratei pocainte; sa ne grabim a ne curati prin sangele legamantului pana nu inceteaza a curge din dumnezeiestile rani.

Mantuitorul ne striga in fiecare zi a vietii noastre, Intinzandu-Si mainile de pe cruce, si noi nu ascultam, nici nu alergam catre Dansul. Veni-va vremea cand vom striga si noi catre Dansul si nici El nu va auzi pe aceia care nu L-au auzit pe El.

Faca bunul Dumnezeu sa nu fim din numarul acestora! Amin.

parintele Inochentie al Odessei

sursa: crestin-ortodox.ro

Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Denia de Joi seara este cunoscută şi drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului şi despre Răstignirea Mântuitorului.

Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstigneşte pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviţi din robia păcatului. Calendarul evreiesc sărbătorea Paştile iudaic în noaptea de 14 spre 15 a lunii nisan, echivalentul lunii aprilie a calendarului latin. Ne aflăm, aşadar, la începutul primăverii anului 30, conform documentelor vremii. Dacă Paştile evreilor a fost sâmbătă, 15 nisan (8 aprilie), atunci Săptămâna Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos avea să înceapă duminică, 2 aprilie, anul 30.

Prima evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în faţa Mântuitorului şi a apostolilor la Cina cea de Taină. Iuda Iscarioteanul tocmai ieşise din foişorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoţilor un grup de ostaşi, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară. Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învăţătură, de despărţire şi de îmbărbătare, un reazem pentru încercările ce vor urma. Cu toţii primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul“. I-a anunţat că peste doar câteva ore Se va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă. La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte, însă El ştia ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulţimilor şi doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce. Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care „de la Tatăl purcede“ şi Care va mărturisi pentru El. Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli şi pentru Biserică, adică pentru toţi creştinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruieşte trădarea, lepădarea, părăsirea şi singurătatea. Iubirea Sa îndelung răbdătoare creşte chiar în mijlocul suferinţei, iar pe cei ce L-au părăsit în aceste grele încercări nu i-a abandonat, ci „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit“.

Încheind cuvântarea, Iisus a ieşit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoştea acel loc şi se apropia, cu oameni înarmaţi, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferinţa, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeaşi dragoste, oferindu-i chiar şansa de a se pocăi în ultima clipă. Deşi cunoştea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?“. Şi, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?“. Cu blândeţe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună faţă de Iuda în momentul trădării, aşa continua Iisus să-Şi iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare şi a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.

Aceeaşi iubire în faţa slăbiciunii omeneşti o va primi şi Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învăţătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan şi Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostaşii şi membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul şi îndată a cântat cocoşul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu ştia dacă se putea ţine: „Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui“, după cum aminteşte Marcu, sau: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte“, potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârşit: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoşul, „întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru“. O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar şi de duioşie, de tristeţe şi poate şi de îmbărbătare. Tradiţia spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reaşază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat şi pedeapsa definitivă pentru „regele iudeilor“: Răstignirea.

Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar şi aşezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape“. Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, şi aşezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieşirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască şi venirea Sa, în istorie, în lume.

Crucea Domnului şi mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârşit, în toate bisericile creştine, în chipul Sfintei Mese şi al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflaţi în faţa altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numeşte pe Hristos „Mirele Bisericii“, întrucât Biserica ia naştere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduinţa făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce şi sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtăşeşte acest har credincioşilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi şi asculta toate popoarele, până la sfârşitul lumii.

Pe drumul către locul Căpăţânii – Golgota – faţa Mântuitorului a fost ştearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiţie drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, „nefăcută de mână“ a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosiţe şi pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpăţânii, soldaţii L-au răstignit.

Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosiţe şi Ioan, ucenicul cel iubit. Şapte cuvinte de iertare, iubire şi rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa şi apostolul Ioan: „Femeie, iată fiul tău!“ şi „Iată mama ta!“. Nu Şi-a dat sufletul până ce nu Şi-a încredinţat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.

Iar înainte de a muri, a cerut iertare în faţa Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.“ Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Şi da duhul! Şi nu a fost un simplu cuvânt, ci primul „pomelnic“ al Bisericii: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!“. Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduieşte Mântuitorul, în aceeaşi zi aveau să fie, împreună, în rai.

Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos şi ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morţii, pentru ca noi să fim înviaţi: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.“

După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul „Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului“ (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: „Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit“. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă şi spune: „Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine“, adică paharul suferinţei şi al morţii. Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul săvârşeşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: „dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu“. Voinţa Lui umană urmează voinţei divine, care este în acord cu Tatăl Cel veşnic.

În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând“ sau „De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?“ Dar nu se vede nici o urmă de ură faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: „Nu-L cunosc pe El “(pe Iisus), Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge în Galileea“.

Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede faţă de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morţii Sale, când a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu“, iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“.

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire şi orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii şi în ea se găseşte sămânţa Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.

Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paşti.

Sursa: basilica.ro

Cuvant al IPS Serafim (Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi Luxembourgului) – despre semnificaţiile duhovniceşti ale acestei fapte şi despre modul în care femeia păcătoasă ni se face dascăl de pocăinţă:

Sinaxarul din Sfânta şi Marea Miercuri ne spune că dumnezeieştii Părinţi au rânduit ca în această zi să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a turnat mir de mare preţ pe capul Domnului, întrucât acest lucru s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă şi pentru că mirul preînchipuia smirna şi aloe cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare. Mântuitorul Însuşi spune în Evanghelia de la Sfânta Liturghie “că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).

Care sunt semnificaţiile duhovniceşti ale faptei ei?

Orice om păcătos când ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatul simte nevoia să aducă o jertfă sau un dar lui Dumnezeu, fie ca mijloc de ispăşire, fie ca recunoştinţă pentru iertarea păcatelor. Desigur, jertfa supremă este jertfa de sine însuşi, atunci când Dumnezeu o cere, cum este cazul mucenicilor. Deşi ideea de jertfă se raportează în primul rând la Dumnezeu, ea are însă un înţeles mai larg, fiind adânc înscrisă în firea omenească. Jertfa defineşte chiar fiinţa noastră, care nu se împlineşte decât ca relaţie sau ca dar de sine pentru ceilalţi şi ca darul celorlalţi pentru mine. Fiecare om trăieşte cu adevărat numai în măsura în care reuşeşte să facă binele în jurul său, să ofere din bunurile sale, până la ofranda de sine pentru ceilalţi. Nevoia jertfei aduse lui Dumnezeu au simţit-o primii oameni după căderea lor în păcat şi alungarea din Rai. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de jertfele lui Cain şi Abel, de jertfele lui Iov, ale lui Avraam şi ale patriarhilor, apoi de jertfele permanente aduse la Templul din Ierusalim. Tot Vechiul Testament urmăreşte în fond aprofundarea conştiinţei nevoii de jertfă, atât sângeroasă (de animale), adusă lui Dumnezeu pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor, cât şi nesângeroasă, prin efortul respectării poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea faptelor bune ca expresie a iubirii de Dumnezeu şi de semeni.

Prin vărsarea sângelui Său pe cruce, Mântuitorul a desfiinţat jertfele sângeroase ale Vechiului Testament. Noul Testament este un Testament al jertfelor duhovniceşti, al milei (“milă voiesc, iar nu jertfă”), al păcii, al iertării, al iubirii… care nu sunt doar stări emoţionale, ci fapte concrete, ca cea a femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi. Iar jertfa Mântuitorului de pe cruce, din care ne împărtăşim la fiecare Sfântă Liturghie, prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului, se face în noi izvor de viaţă şi de putere, pentru ca şi noi să ne jertfim în modul cel mai concret pentru semenii noştri.

De ce s-au supărat ucenicii pe această femeie pentru fapta ei şi cum se explică atitudinea surprinzătoare a Mântuitorului Hristos?

La vremea aceea, ucenicii Domnului judecau încă “după trup”, nu aveau o gândire duhovnicească, pe care o vor câştiga numai după Înviere şi mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt peste ei, la Rusalii. Ei vedeau în fapta femeii păcătoase doar o risipă şi nu înţelegeau pocăinţa ei profundă care-i cerea să facă această jertfă, după cum nu vedeau nici semnificaţia ei profetică. Din păcate, această gândire “trupească”, utilitaristă, care ignoră gratuitatea, este astăzi foarte răspândită printre creştini, care nu mai ştiu să aprecieze gesturi asemănătoare, cu încărcătură profund duhovnicească. Mântuitorul nu numai că apreciază fapta femeii păcătoase când spune “lucru bun a făcut ea faţă de Mine”, ci îi descoperă şi semnificaţia profetică, spunând “a făcut-o spre îngroparea Mea”, iar pe ucenicii care se gândeau mai mult la cele pământeşti (chiar dacă era vorba de săraci), într-un moment atât de important din viaţa Mântuitorului lumii, îi asigură: “Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”. Desigur este vorba aici de prezenţa Lui în trup, care se va încheia cu moartea de bunăvoie pe cruce, şi nu de prezenţa Lui duhovnicească. Pentru că, duhovniceşte, Mântuitorul este cu cei ce cred în El în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Cum ne poate ajuta înţelegerea semnificaţiilor faptei ei în viaţa noastră duhovnicească şi cum poate fi aplicat modelul pe care ni-l oferă femeia păcătoasă în contextul social actual, aflat de multe ori sub semnul materialismului şi al utilitarismului?

Fapta femeii păcătoase care exprimă pocăinţa ei profundă şi în acelaşi timp iubirea fără limite faţă de Hristos, în care ea a descoperit pe Dumnezeu Care iartă păcatele, cum n-au descoperit încă, la vremea aceea, ucenicii înşişi, are o semnificaţie permanentă. Mântuitorul Însuşi o spune: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute astfel de gesturi de pocăinţă şi iubire. Desigur, Dumnezeu nu aşteaptă de la toţi care se pocăiesc de păcatele lor şi-L iubesc din toată inima jertfe materiale, ca “mirul de mare preţ” al femeii păcătoase. Important este ca atunci când posedăm bunuri materiale să nu ne lipim inima de ele, ci să fim gata oricând să oferim o parte din ele. Să oferim din bunurile noastre lui Dumnezeu, ajutând la ridicarea unei biserici sau la împodobirea ei şi să oferim semenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Căci iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu pot fi separate.

Important este deci să nu ne lăsăm stăpâniţi de duhul veacului, adică al egoismului, al materialismului şi utilitarismului, care ne închid orizontul veşniciei şi ne limitează la lumea aceasta, care nu are nici un sens dacă nu-i deschisă spre Dumnezeu. Iar Dumnezeu este înainte de toate prezent în inima noastră şi în semenii noştri. “Mirul de mare preţ”, în sens duhovnicesc, este tocmai inima noastră pe care trebuie s-o predăm lui Dumnezeu şi prin El semenilor. Mirul femeii păcătoase, respectiv darurile noastre aduse lui Dumnezeu sau oferite semenilor sunt doar expresia inimii pline de iubire care se oferă pe sine însăşi odată cu darul. Căci un dar care nu este însoţit de iubire nu are nici o valoare. Evanghelia de astăzi ne învaţă de asemenea să ne ferim de judecata ucenicilor care n-au înţeles gestul de pocăinţă al femeii păcătoase. Se întâmplă adeseori ca şi noi să judecăm fapte pe care nu le înţelegem în profunzimea lor. De pildă, nu înţelegem cum se întorc unii oameni la pocăinţă, schimbându-şi radical viaţa, sau cum se angajează unii credincioşi la jertfe (post, rugăciune sau oferirea a tot ce au săracilor…) care depăşesc ceea ce noi numim normalul, adică gândirea care nu este transformată de Dumnezeu.

Prin exemplul femeii păcătoase pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte suntem chemaţi şi noi la pocăinţă, mai cu seamă în aceste zile în care Mântuitorul Hristos a suferit cu deosebire pentru păcatele noastre. Ştim că viaţa creştină este o permanentă actualizare a vieţii Mântuitorului în viaţa noastră de zi cu zi. Nu ne putem bucura de Învierea Domnului dacă nu-L însoţim şi noi – prin post şi rugăciune, ca şi prin pocăinţă exprimată în fapte bune, ca şi fapta femeii păcătoase – pe drumul pătimirii Sale.

Sursa: ziarullumina.ro

* * *

Sfantul Ioan Gura de Aur despre pomenirea femeii celei păcătoase care a uns cu mir pe Domnul in Sfânta şi Marea Miercuri

Femeia păcătoasă nu s-a apropiat de Iisus decât după ce alte femei au încurajat-o prin exemplul lor, ca samarineanca, cananeianca, cea cu pierdere de sânge şi multe altele. Conştiinţa sa, remuşcarea păcatelor sale au reţinut-o totdeauna. Ea nu este vindecată chiar în public: ea primeşte acest har în mod particular şi în taina unei case.

Toate aceste femei de mai înainte n-au mers să-l afle pe Iisus Hristos decât pentru vindecarea trupului. Aceasta singură vine să-l afle în această casă, pentru a-i face mai multă cinste lui şi pentru a obţine de la el vindecarea sufletului său. Căci ea n-avea nici o boală trupească şi este ceea ce face să se admire zelul ei către Iisus Hristos în aceste onoruri care i le face lui, nu ca de un om simplu – unui om simplu nu i-ar fi şters picioarele cu părul capului ei -, ci de cineva mai mare decât un om. De aceea, mădularul care era mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l-a pus la picioarele lui Hristos.

„Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.” (Matei 26, 8-13)

Dar de unde le-a venit ucenicilor gândul acela?

Auziseră pe Dascălul lor zicând: „Milă voiesc, şi nu jertfă” şi învinuindu-i pe iudei că au lăsat în părăsire poruncile cele mai grele: judecata, mila şi credinţa, dar lor vorbindu-le multe pe Munte despre milostenie. Din pricina acestora ucenicii se socoteau în ei înşişi şi gândeau că dacă arderile de tot nu-i sunt pe plac şi nici slujirea legii vechi, cu atât mai mult ungerea cu mir. Ucenicii aşa gândeau; dar El, văzând cugetul femeii, o lasă să toarne mir pe El. Mare era evlavia femeii şi negrăită râvna!

De aceea Hristos, făcând mare pogorământ, i-a îngăduit să-i toarne mirul pe capul Lui. Dacă nu S-a ferit să Se facă om, să fie purtat în pântece, să fie hrănit cu lapte, pentru ce te minunezi că n-a oprit-o să-L ungă cu mir? După cum Tatăl a suferit mirosul şi fumul jertfelor, tot aşa şi Hristos, precum am spus mai înainte, a primit gândul cu care femeia păcătoasă i-a adus mirul. Iacov a uns cu untdelemn stâlpul în cinstea lui Dumnezeu; la jertfe se aducea untdelemn, iar preoţii se ungeau cu mir. Ucenicii, însă, pentru că nu-i cunoşteau gândul, au ţinut-o de rău fără temei; iar prin vina pe care i-o aduceau au arătat dărnicia femeii.

Spunând că s-ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari, au arătat cât a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare i-a fost mărinimia sufletului ei. De aceea îi şi ţine Hristos de rău pe ucenici zicându-le;

„Pentru ce faceţi supărare femeii?”

Şi adaugă şi pricina, voind să le aducă aminte iarăşi de patimile Sale, că spune:

„Spre îngroparea Mea a făcut-o”

şi încă o altă pricină:

„Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” şi:

„Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va vorbi şi de ce a făcut ea”.

Ai văzut că prezice iarăşi că vor ieşi să propovăduiască neamurilor? Îi mângâie de durerea pricinuită de moartea Lui, arătându-le că după răstignire puterea Lui va străluci atât de mult, încât predica Evangheliei se va răspândi peste tot pământul. Cine-i oare atât de ticălos încât să se împotrivească unui atât de mare adevăr? Şi iată, ceea ce a zis s-a făcut! În orice loc de pe faţa pământului te-ai duce vei auzi de fapta acestei femei. Şi doar nici nu era o persoană de înalt rang, nici n-a avut mulţi martori când a făcut fapta aceasta, nici n-a săvârşit-o în adunare de lume ci în casă, – în casa unui lepros – de faţă fiind numai ucenicii.

Cine a făcut să se răspândească şi să i se ducă vestea pe faţa întregului pământ? Cine? Puterea Celui Ce a spus aceste cuvinte! Faptele strălucite ale nenumăraţilor împăraţi şi generali sunt date uitării, chiar dacă statuile lor mai sunt încă printre noi. Nu mai sunt cunoscuţi nici din auzite, nici după nume, deşi au întemeiat oraşe, au înălţat ziduri împrejurul lor, au câştigat bătălii, au biruit în războaie, au robit popoare multe, au dat legi şi au ridicat statui! Dar toţi cei de pe faţa pământului cântă şi vorbesc de o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos, în casa unui lepros, de faţă fiind numai 12 bărbaţi, iar pomenirea faptei ei nu s-a vestejit, deşi a trecut atât amar de vreme. Perşi şi indieni, sciţi şi traci, sarmaţi şi mauri şi locuitorii insulelor britanice trâmbiţează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea, de o femeie păcătoasă.

Mare e iubirea de oameni a Stăpânului! Îngăduie unei păcătoase să-i sărute picioarele, să verse mir pe ele, să I le şteargă cu părul capului ei! Da, Domnul îngăduie toate acestea şi ţine de rău pe cei care o certau. Că nici nu se cădea să fie nesocotită femeia când arătase atât de mare dragoste!

Te rog să te uiţi şi la aceea că ucenicii ajunseseră tare râvnitori pentru milostenie.

Dar pentru ce n-a spus numai atât că a făcut o faptă bună, ci mai întâi a spus: „De ce faceţi supărare femeii?”

Ca să-i înveţe pe ucenici să nu ceară de la început oamenilor mai slabi în credinţă cele mai mari fapte. De aceea nici nu judecă în ea însăşi fapta săvârşită de femeie, ci în legătură cu starea ei sufletească.

Dacă Domnul ar fi vrut să facă o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeşte de ea ca să afli că pentru ea a spus aceste cuvinte, ca să nu înăbuşe credinţa ei ce odrăslise, ci să o întărească mai mult. Le grăieşte aşa ucenicilor ca să lăudăm şi să încălzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o faptă bună, chiar dacă fapta lui nu-i desăvârşit de bună şi să nu-i cerem aceluia de la început să fie cu totul desăvârşit. Că Însuşi Domnul voia, mai cu seamă aceasta se vede de acolo că El, Care nu avea unde să-Şi plece capul, a poruncit ucenicilor să aibă pungă. Dar acum nu era timpul să îndrepte ce se făcuse, ci să laude o faptă bună. După cum dacă cineva L-ar fi întrebat înainte de a fi făcut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grăit aşa, tot aşa, după ce ea a făcut aceasta, Hristos a urmărit un singur lucru, ca ea să nu se simtă stânjenită din pricina mustrării ucenicilor, ci să plece mai bună, ajungând mai plină de râvnă, datorită blândeţii Lui.

După ce a vărsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreu rost mustrarea.

Şi tu, dar, dacă vezi pe cineva că face nişte sfinte vase şi că le aduce la biserică sau dacă vezi pe un om că împodobeşte zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci să vândă sau să strice ce-a făcut, că să nu-i înăbuşi râvna; dar dacă te întreabă înainte de a face, porunceşte să dea săracilor banii ce vrea să-i cheltuiască; pentru că şi Hristos tot aşa a făcut, ca să nu-i strice inima femeii, şi tot ce-a spus, spre mângâierea ei a spus-o.

Sf. Ioan Gura de Aur

sursa: ortodox.md

* * *

Predica la Sfanta si Marea zi de Miercuri (Par. Petroniu Tanase)

Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.

Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – ucenicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in starea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.

Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta credinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea: “Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.
Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducand cu mare cainta lacrimi si mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.

“Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau: “Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege; aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…“.

Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihoavnei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului: “Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila“.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israelul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea: “Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.

La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.

Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o neatentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.

Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Si Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi “s-a izbavit de puterea rautatilor“ si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.

Miercurea cea Mare este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi: “Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…“.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iudeu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Biserica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de darurile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Parintele Petroniu Tanase

sursa: crestinortodox.ro