Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea. Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a  dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi tăgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută(l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-l4). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omorâm cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci, să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într- o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă” (Filipeni 3, 18-l9). Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii, şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci, să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

Pe ziua de astăzi – iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască  la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară”. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-l piardă?

După obiceiul pe care-l are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta. Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării – şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul.

Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului”. Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară.

„Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe”. Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul l-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său – şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră. Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume” (l Ioan 4, 4). Prin harul Său, Domnul va ucide, în clipa dezlegării, patima, şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată.

Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?” Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte”. Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul – iar nepăsători să nu se afle între voi.

Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică! Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

din “Predici la Triod”

Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau!

Asadar, n-ai odihna, Doamne, caci vii la mine cautandu-ma pe mine, cel ratacit. A saptea zi Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mantuirii nu Te odihnesti, ci de la inceput si pana acum lucrezi – si Tu, si Tatal Tau. Atunci, cautandu-l in rai pe Adam cel cazut, l-ai chemat, zicand: “Adame, unde esti?” Adam s-a ascuns in desis – in dragostea lui de caderea sa.Acum Tu Te pogori chiar in adancul caderii noastre ca sa-i chemi inapoi pe cei ce au indragit acest intuneric.

O, Doamne, cheama-ne inapoi si pe noi! Insa da-ne sa nu ne ascundem, ci sa ne deschidem cu inima si sa iesim in intampinarea Ta, fiind gata sa raspundem la orice:

“Iata-ne! Suntem neputinciosi si slabanogiti: ia-ne, tamaduieste-ne, vindeca-ne. Iata mintea – acest grumaz de fier si frunte de arama: ia-o, fa-o praf inaintea fetei tale si salasluieste in ea deprinderea supunerii cu smerenie fata de cuvantul tau cel dumnezeiesc si de adevarul Tau. Iata inima pofticioasa, aceasta femeie cu scurgere de sange, din care curg necontenit siroaie de pofte necurate: ridica-ne la atingerea de Tine, ca sa inceteze curgerea acestui sange. Iata sufletul,care a uitat de Tine si numai cu gusturi pamantesti se hraneste: da-ne sa ne intoarcem in bratele Tale, simtind dulceata lor si sa ne veselim la masa Ta, ca sa uitam de toate aceste roscove, care nu hranesc, ci doar intarata gustul si chinuie printr-o sete care nu este nicodata potolita. Atunci si noi vom aduce Tie, Celui ce Te-ai nascut, aurul cunoasterii curate, fara amestec strain, a adevarurilor Tale, smirna – omorarea de sine fata de pofte si de patimi si tamaia – nazuinta catre cele de Sus si indulcirea doar de cele ceresti”.

O, de ar fi asa! Cine ar putea infrana cantarea noastra de lauda, de recunostinta si bucurie? Cum sa nu se bucure cel ce poarta izvorul bucuriei, in inima sa? Ingerul nu le spune pastorilor: “Bucurati-va!”, ci le spune doar: “Va binevestesc bucuria ce va sa fie”. Pentru ce sa-i spui: “Bucura-te!” celui ce n-a gustat inca bunatatile imbucuratoare? Si dupa ce L-au vazut pe Domnul, ei s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, nu bucurandu-se. Ei puteau sa nu se bucure, deoarece nu gustasera inca din bunatatile aduse de Cel nascut – dar este cu putinta, este de iertat ca cineva dintre noi sa nu se bucure?

Ne-am obisnuit sa ne facem urari de bine cu prilejul acestui praznic. In ele se poate ascunde, insa, o amara mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura in aceasta zi – iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut! Doar am fost deja chemati, ne-am apropiat de El si am fost primiti de El. Noi suntem ai Lui si El al nostru, asadar tot ce este al Lui este si al nostru. Iar ce este al Lui aduce negresit pace si bucurie. Ca atare, pacea si bucuria trebuie sa fie starea obisnuita a duhului nostru – si asta intotdeauna, mai ales in zile ca cea de acum!

Iata cat de multi suntem acum aici. Sa intram in constiinta proprie si impreuna cu ea sa ne dam raspuns la intrebarile urmatoare.

Care dintre noi este atat de bucuros ca intemnitatul care a primit libertate dupa un indelungat chin in temnita inabusitoare si intunecoasa? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram toti in Hristos Iisus, pentru ca in El primim libertate din nesuferita temnita a minciunii, pacatului si gusturilor pamantesti.Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca ne aflam inca in legaturi si in temnita?

Care dintre noi este la fel de bucuros ca un mostenitor caruia i s-a inapoiat mostenirea pierduta fara nadejde de intoarcere si i s-a dat in stapanire deplina?Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram cu totii in Hristos Iisus, fiindca in El am fost chemati la mostenire nestricacioasa, nevestejita, pastrata in ceruri pentru noi! Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca nu ne-am invrednicit inca sa primim mostenirea aceasta?

Bucuria nu este un simtamant care tine de vointa. Cel ce, intrand in impartasire cu Domnul, a gustat din toate bunatatile Lui, acela nu poate sa nu se bucure, iar cel ce, instrainandu-se de Domnul, nu a gustat din bunatatile acestea, oricat l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face sa se bucure. Asa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umbla!”

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecar

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecare in felul aratat si va primi totul si va primi bucurie atat de nestramutata, incat nimeni nu i-o poate lua. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul Domnului, este cel dintâi model de viată călugărească.

Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui.

Ca înainte-mergător al harului celui nou, ca propovăduitor al pocăinţei, ca arătător al rânduielilor după care ajunge omul să placă lui Dumnezeu şi călăuza către Hristos, el le este însă model şi îndrumător tuturor creştinilor în viaţa mântuitoare. Toate vârstele, toate clasele sociale şi toate felurile de meserii vor găsi destul spre zidire fie în faptele lui, fie în feluritele împrejurări ale vieţii lui. Acum prăznuim Tăierea capului Înainte-Mergătorului Ioan – sfârşitul şi cununa vieţii lui. Să străbatem, deci, cu pomenirea această viaţă începând de la zămislire şi până la moarte, aşa încât prin aceasta să împlinim datoria cinstirii lui pline de evlavie şi totodată să dăm fiecăruia putinţa de a lua din viaţa lui cele de priinţă şi trebuinţă, ca să tragă învăţătură şi să-i urmeze.

De la prima privire, viaţa Înainte-Mergătorului Domnului va părea de neurmat prin înălţimea sa şi prin caracterul excepţional al situaţiei sale. Ales din pântecele mamei, mărturisindu-L pe Hristos Domnul şi dând cinstire Preacuratei Stăpâne încă din pântece, silit la scurtă vreme după naştere să se ascundă în pustie, crescut acolo – bineînţeles, nu fără acoperământul şi îngrijirea de Sus, potrivit menirii sale – chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregătirii oamenilor pentru întâmpinarea Domnului, catehizând cu propovăduirea văile Iordanului, atrăgând la sine şi învăţând cete întregi de rătăciţi şi arătându-le tuturor calea mântuirii în Domnul – Mielul junghiat de la întemeierea lumii, botezându-L pe acest Miel-Mântuitor şi la scurtă vreme după aceea, ca unul care şi-a săvârşit deja lucrarea, a fost închis în temniţă pentru darea în vileag fără teamă a nedreptăţii – din răutatea unei femei pe de o parte şi dintr-o slăbiciune ca de femeie pe de alta -, îşi încheie aici alergarea prin sfârşitul mucenicesc, la porunca stăpânitorului care-şi pierduse cu totul chibzuinţa în focul poftei aprinse de mişcările dansului la ospăţ.

“Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, “şi ce să învăţăm de acolo noi, neputincioşii?” Pătrundeţi însă mai adânc, şi veţi afla!

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul este ales din pântecele maicii sale. Zămislirea lui este prevestită, viitoarea lui slujire e dinainte arătată, ca şi slava care-l aşteaptă în împărăţia harului. Iată trăsătura ce pare cel mai departe de noi şi care, totuşi, este cea mai apropiată. Nu vă miraţi dacă voi spune că noi toţi, creştinii, suntem aleşi din pântecele maicii noastre, că ni s-a prevestit şi menirea noastră, şi slava ce ne aşteaptă. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a ales pe noi în Hristos Iisus încă mai înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste, şi prin aceasta să fim moştenitori ai vieţii veşnice (Efes. 1, 4; 4, 16). Faptul că ne-am născut din părinţi creştini şi îndată ne-am făcut şi noi creştini prin botez este cea dintâi milă a lui Dumnezeu faţă de noi – alegerea noastră pentru a fi părtaşi ai haru­lui lui Hristos şi ai bunătăţilor celor veşnice ce ne sunt pregătite. Iată cum ne asemănăm Sfântului Ioan prin alegere! Să râvnim, deci, a ne asemăna lui şi îndreptăţind această alegere. El s-a vădit a fi chiar aşa cum a fost ales să fie. Să ne arătăm şi noi aşa cum am fost aleşi să fim. Scopul alegerii îl cunoaşteţi şi ştiţi cum să ajungeţi la el. Eu numai vă poftesc folosind cuvintele Apostolului: siliţi-vă, fraţilor, să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră (II Petr. 1, 10).

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul se însingurează în pustie ca să se pregătească pentru slujirea sa. Iată o lecţie pentru noi, părinţi şi educatori! Veţi spune: “Dar ce, trebuie să mergem şi noi în pustie cu copiii noştri?!” Nu, nu în pustie trebuie să plecaţi, ci trebuie neapărat să vă desprindeţi de toate obiceiurile potrivnice creştinismului şi să vă depărtaţi copiii de înrâurirea lor cea vătămătoare, căci şi pe Sfântul Ioan purtarea de grijă dumnezeiască l-a depărtat în pustie, cu scopul ca acolo să crească desăvârşit în noile principii şi rânduieli, fără amestecul vechilor rânduieli iudaice. Pruncul creştin primeşte prin botez sămânţa vieţii celei noi, harice. Duhul lumii şi obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vieţii acesteia. Îndepărtaţi, deci, de ele pruncul nou-botezat, aşa încât acest duh şi aceste obiceiuri să nu înăbuşe în el, ca nişte mărăcini şi ciulini, mlădiţa vieţii noi. Dacă veţi face aşa, aceasta va fi pentru el pustie. Şi să-l ţineţi în ea până când se va întări şi va ajunge în stare să iasă la lucrare potrivit menirii sale, ţineţi-l sub înrâurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelaşi neam cu mlădiţa vieţii pruncului creştin. Să nu audă şi să nu ştie alte cântări afară de cântările creştineşti. Să nu vadă şi apoi să nu îşi închipuie alte chipuri şi privelişti decât cele bisericeşti. Să nu ştie de alte biografii afară de Vieţile Sfinţilor, să nu cunoască alte locuri de vizitat în afara bisericii, alte cuvântări în afara celor ce slujesc spre zidire, şi aşa mai departe. După ce a fost educat în mediul acesta, după aceea chiar şi când va purcede la lucrare va lucra nu altfel decât în acelaşi duh şi, prin urmare, în chip potrivit alegerii sale.

După ce a crescut şi s-a pregătit, Înainte-Mergătorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, şi de către creştini atunci când ei purced la viaţa făptuitoare? El trebuie să fie auzit, şi cei ce iau aminte la sineşi, care purced cu frică de Dumnezeu la slujirea lor, îl vor auzi, fără îndoială. Felul de viaţă şi felul îndeletnicirilor noastre ne este hotărât în cea mai mare parte prin naştere. Dar dacă naşterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, şi după aceea multe rămân la alegerea noastră, pentru care ne trebuie îndrumare de nădejde, pe care nu avem de unde s-o aşteptăm, dacă nu de Sus. De noi depinde dacă vom rămâne în viaţa cetăţenească şi de familie sau ne vom retrage din lume. Dacă vom alege retragerea din lume, iarăşi, de noi depinde ce mănăstire vom alege şi în ce ţară: la miazănoapte sau la miazăzi, pe Athos sau în Palestina, şi aşa mai departe. Când te apuci să alegi, iau naştere şovăieli tulburătoare şi dureroase pentru inimă, şi tocmai aici face trebuinţă un glas de Sus. Tu însă caută, ia aminte, şi îl vei auzi! Dacă e să alegi viaţa cetăţenească şi de familie, aici toţi trebuie să-şi aleagă tovarăşa de viaţă, felul îndeletnicirilor şi locul lor, meseria, negoţul, slujba, legăturile şi celelalte laturi de tot felul ale vieţii obişnuite, care alcătuiesc întocmirea ei neapărat trebuincioasă. Multe sunt lăsate la alegerea noastră, însă se ştie că cea mai bună alegere este cea care împreună-glăsuieşte cu voia lui Dumnezeu, atunci când omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum să ajungi la asta dacă nu primeşti glas de Sus?! Şi iarăşi zic: caută, ia aminte, şi vei auzi. Eu nu pot arăta cum anume, pentru că fiecare trebuie să audă glasul acesta în felul aparte ce i se potriveşte; voi spune însă că cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt călăuziţi de ele şi aleargă pe calea vieţii preabinecuvântate, în pofida faptului că uneori se află în împrejurări cât se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul o săvârşeşte cu toată osârdia, necruţându-şi viaţa, nepărtinind şi nedorind să fie pe placul oame­nilor, nelăsându-se clintit de îndoială. Această lecţie este simplă şi toţi, chiar fără să vrea, o îndeplinesc, deşi poate că nu întru totul desăvârşit. După ce ţi-ai ales felul de viaţă, lucrarea ori slujba, ia seama să lucrezi în tot ce ţine de ea cu conştiinţă nepătată, aşa cum cere legea lui Dumnezeu, legea conştiinţei, legea vieţii şi cea civilă; nu fă strâmbătăţi nici în lucrurile mici, nici în cele mari, ci să umbli drept. Eşti servitor? Slujeşte aşa cum trebuie. Eşti meseriaş? Fă-ţi conştiincios meseria. Eşti negustor? Neguţătoreşte după dreptate. Eşti funcţionar? Fă-ţi datoria aşa cum ţi s-a arătat, şi aşa mai departe, în toate urmărind binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu. Asta arată şi Sfântul Ioan când dă poveţe deosebite pentru oamenii de tot felul.

Când s-a adunat popo­rul în jurul lui şi îl întreba ce să facă, el răspundea: cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutaţi-vă între voi care cu ce puteţi”. Îl întrebau vameşii ce să facă, şi el le spunea – iar prin ei şi tuturor celor ce iau asupră-şi slujiri care ţin de ocârmuire: să nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit (Lc. 3, 13). Întrebau ostaşii, iar el le poruncea: să nu asupriţi pe nimeni… şi să fiţi mulţumiţi cu leafa voastră (Lc. 3, 14), şi aşa mai departe.

Fără îndoială, orice îndatorire şi orice fel de tagmă şi slujire primea de la el lecţia potrivită, care arăta că în fiecare dintre ele este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu şi bineplăcut Lui. Lămureşte-ţi asta în lumina cuvântului dumnezeiesc şi niciodată să nu te abaţi de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neînfricată a nedreptăţii, Sfântul Ioan este închis în temniţă şi acolo este descăpăţânat prin răutăcioasa amăgire femeiască din vre­mea ospăţului şi a dansurilor care-i făcuseră pe toţi să-şi iasă din minţi. Pentru aceasta, el a fost proslăvit în Cer şi este slăvit în toată lumea creştinească de pe pământ, iar cei vinovaţi pentru moartea lui şi aici au fost pedepsiţi (au fost trimişi în surghiun, unde au trăit în sărăcie şi au avut parte de o moarte nenorocită), şi în cealaltă viaţă vor suferi, bineînţeles, veşnic.

Aşadar, oricare ar fi clasa ta socială, meseria, felul de viaţă, nu te teme atunci când, făcându-ţi treaba cu conştiinţa împăcată, te vei lovi de piedici, necazuri, strâmtorări, pierderi şi chiar îţi vei pune viaţa în primejdie. Răutatea n-are decât să triumfe – este un Ochi care vede toate şi este o dreaptă răsplătire a fiecăruia pentru faptele sale. Această viaţă este scurtă, şi pierderile ei tot scurte sunt, pe când cealaltă viaţă e nesfârşită. A dobândi veşnica odihnă printr-o pierdere mică şi de scurta vreme – ce schimb slăvit şi ce atrăgătoare agonisită! Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cât priveşte faptul că cei ce vor să trăiască în bună credinţă vor fi prigoniţi, aceasta e o lege a vieţii de aici, în mijlocul lumii nedrepte. Şi Domnul a pătimit, şi toţi Apostolii, şi toţi Sfinţii, într-o măsură sau alta. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12, 1-2).

Iată trăsăturile din viaţa Sfântului Ioan pe care trebuie să le urmăm. Să ia fiecare ce i se potriveşte mai bine şi să aplice în viaţa sa. Doar prin aceas­ta vom arăta cinstire adevărată Sfântului Înainte-Mergător, plăcută lui şi lui Dumnezeu, iar pentru noi mântuitoare. Neîncetat să răsune în inima voastră acest cuvânt al lui: tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Să facem roade vrednice de pocăinţă, şi de legămintele pe care le-am făcut, şi de numele ce-l purtăm, şi să ne învrednicim de bunătăţile făgăduite nouă, cu harul lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, a Căruia este slava în veci. Amin!

Sf. Teofan Zavorâtul – Din vol. “Predici”, Edit. Sophia, 2009

Sursa: theologhia.wordpress.com

Alte articole:

• Moastele Sfantului Ioan Botezatorul
• Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

Îl vedeţi la mal pe Sfântul Ioan, în strai din păr de cămilă, încins peste coapse cu curea din piele. Îl înconjoară mulţime fără număr de popor din Ierusalim, din Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului. Botezul Mântuitorului numai ce s-a sfârşit, şi ochii tuturor sunt aţintiţi la Fiul Omului, Care Se ridica din apă. Ei nu mai văd nimic altceva.

Voi faceţi însă ager prin credinţă ochiul minţii voastre şi în urma lui Ioan, trecând de acestea pe care le văd toţi, opriţi-vă privirea plină de luare-aminte asupra celor pe care nu le vede toată lumea: cerul deschis, porumbelul care se pogora şi glasul ce s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit! (Mt. 3, 17). Să vă opriţi privirile şi să nu vă desprindeţi luarea-aminte de această privelişte minunată! O! Cine va da cuvântului nostru putere ca să cântăm după vrednicie slavă lui Dumnezeu Care S-a arătat la Iordan în Trei Ipostasuri!

Împreună cu raiul pierdut, şi cerurile au fost închise de dreptatea lui Dumnezeu – dar după cum nici măcar un stăvilar trainic nu poate opri un mare potop de apă, şi tăria dreptăţii s-a topit în cele din urmă de la focul iubirii lui Dumnezeu, şi iată că s-au deschis cerurile. Aşa ne deschidem şi noi, fraţilor, toate puterile firii noastre, să-L primim cu nesaţ pe Dumnezeu, Care S-a descoperit nouă, şi să ne desfătăm de Dânsul. Să ne hrănim cu El toate simţurile, toate gândurile şi poftele.
Suntem cufundaţi în beznă, dar iată aici lumină îmbelşugată. Suntem loviţi de o tristă dezbinare atât faţă de cer, cât şi faţă de noi înşine, dar iată aici împăcare atotînviorătoare. Suntem istoviţi de neputinţă, dar iată aici izvor nesecat al puterilor de tot felul!

Aşadar, precum după îndelunga întunecime a nopţii toată făptura însetează de lumină şi năzuieşte cu dorire să primească cele dintâi raze ale soarelui ce răsare, aşa şi noi, aţintind la Dumnezeiasca Arătare ochiul luminat de credinţă al minţii, să primim cu poftă razele aducătoare de veselie ale dumnezeieştii rânduieli a mântuirii noastre, pe care le trimite cuvântul cel milostiv al lui Dumnezeu-Tatăl, şi să ne îndulcim de ele. Precum făptura zgribulită de frigul iernii întâmpină cu lăcomie primăvara, ce rupe legăturile gerului, şi primeşte din nou o înviorare plină de armonie, aşa şi noi să primim cu inimă înviorată de nădejdea mântuirii împăcarea care răsare în Domnul Cel botezat, şi să ne îndulcim de ea!
Precum în vremea arşiţei verii pământul însetat soarbe cu toate gurile sale ploaia care se pogoară la el din cer, aşa şi noi să primim cu toată dorirea sufletului puterile de tot felul, care sunt gata să se reverse asupra noastră de la Duhul, Ce Se pogoară în chip de porumbel, şi să ne îndulcim de aceasta!

Dar de ce să ne poftim pe noi înşine la aceasta? Căci doar n-am fost aduşi deja cu toţi în toată iconomia mântuirii, şi ca atare n-ar trebui să fie toţi şi luminaţi, şi împăcaţi, şi învioraţi? Ce bine ar fi fost însă să fie aşa! Cândva, pomenind de Ioan Botezătorul, Domnul le-a zis iudeilor cu dojană: El era făclie, care arde şi luminează, iar vouă vi s-a făcut de căutarea altor plăceri în ceasul când a luminat el.

Iată că an de an în Sfânta Sa Biserică Domnul trimite şi asupra noastră lumina Dumnezeieştii Sale Arătări de la Iordan, din vremea lui Ioan. Oare nu El ne spune prin aceasta: Iată, unde este lumina care arde şi luminează!? Aveţi grijă, deci, să nu vi se facă poftă de altceva decât de a vă bucura în ceasul când luminează El. Luaţi seama, dar, fraţilor, căci cu primejdie umblaţi! Oare chemările amăgitoare ale vrăjmaşilor mântuirii noastre nu ne înşeală uneori auzul?

Înţelepciunea cea deşartă şi mincinoasă îmbie: „Veniţi la mine, la mine este lumina” — însă la ea nu este lumina, ci numai o nălucă a luminii, şi cei care o ascultă numesc lumina întuneric şi întunericul – lumina.

Lumea cheamă: „veniţi la mine, eu vă voi da pace!” — însă la ea nu este pace, ci o nălucă a păcii şi cei care se lasă momiţi de ea, descoperind-o târziu, o osândesc mustrător, zicând: „Pace! Pace! Şi unde este pacea?”

Stăpânitorul acestei lumi făgăduieşte lărgime, şi viaţa, şi putere, şi îndestulare – însă la el nu e nici putere, nici libertate, nici îndestulare, ci numai o nălucă a acestora, şi cei amăgiţi de el au doar nume că sunt vii, liberi şi îndestulaţi, însă de fapt sunt robi căldicei, chinuiţi de lipsuri.

Grăbiţi-vă, fraţilor, să căpătaţi deprinderea de a deosebi toate acestea în lumina Dumnezeieştii Arătări, şi nu vă lăsaţi atraşi de ceea ce doar se numeşte lumină, şi pace, şi putere, însă de fapt nu este, ci mai vârtos năzuiţi spre Cel care este calea, adevărul şi viaţa, dreptatea şi sfinţirea şi izbăvirea!

Aproape că am ajuns, iată, la judecarea şi osândirea de sine. Asta şi vrea Domnul. Bisericii i-a poruncit să prăznuiască luminat Dumnezeiasca Sa Arătare, iar pe fiecare dintre noi binevoieşte să îl aducă în bucuria prăznuirii numai după ce l-a trecut prin judecata conştiinţei. Cine a gustat din darurile datorită cărora prăznuieşte Biserica, acela se bucura, iar cine nu a gustat, să guste mai înainte, şi se va bucura. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

Din vol. “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Citiţi şi:

● Botezul Domnului – Cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur

● Botezul Domnului (6 ian.) – Predica Par. Ilie Cleopa

● Predica la Botezul Domnului – Sf. Nicolae Velimirovici

Ii intrebi:

– Dar natura ce e?

– Pai uite, tot ce vezi,  răspund ei.

– Dar ce anume? Văd soarele luna, stelele, acestea sunt în natură?

– Nu.

– Văd aerul, apa, pământul – acestea sunt natura?

– Nu.

– Iar nu? Bine, vad plantele, animalele, omul – acestea sunt natura?

– Nu.

– Şi atunci ce este natura?

Trebuie să fie ceva nevăzut, nepipăibil,  care există în întregul ansamblu al celor ce sunt.

Dacă spunem că totalitatea celor ce sunt este natura, atunci, dat fiind că nici o parte nu reprezintă în sine natura, trebuie să socotim natura drept ceva atotpătrunzător, atotcuprinzător nevăzut în cele văzute. Astfel, pozitiviştii trebuie vrând-nevrând, să admită un concept de natură foarte… abstract şi ideal.

Îi mai intrebi pe “deştepţii” de acum:

– Floarea asta de ce-i aşa?

– Natura a făcut-o, răspund.

– Dar animăluţul asta de ce e aşa?

– Aşa l-a lăsat natura.

– De ce primăvara e aşa, iar iarna altfel?

– Organizarea naturii.

Orice i-ai intreba, natura şi iar natura. Aşadar, natura este ceva atotlucrător, atotrânduitor – iar întrucât rânduieşte tot ce vedem noi pe bucăţele, înseamnă că ea nu poate fii ceva dintre cele care se văd, şi pe deasupra trebuie să fi existat înaintea tuturor, să premergător tuturor, ca să le poată face pe toate.

Coroborând toate raţionamentele, trebuie să recunoaştem că natura este ceva  nevăzut, nepipăibil, atotpătrunzător, dinainte de timp, veşnic. Iar daca ne gândim cât de imensă este producţia naturii, cu câtă înţelepciune şi desăvârşită finalitate sunt rânduite toate, la însuşirile arătate mai sus va trebui să adaugăm ca ea este atotputernică, preaînţelaeptă, bună şi dreaptă.

Cu alte cuvinte, va fi tot Dumnezeu, adica ceea ce pozitiviştii nu vor să recunoască şi despre care se tem chiar să vorbească.

În Evul mediu se făcea deosebire între natura ca ansamblu al celor existente (natura naturata) şi natura atotorganizatoare (natura naturans).

Potrivit logicii lor reieşea că într-un sistem atotcuprinzător de filosofare, nu poţi rămâne numai cu cea din urmă; dar aceeaşi logică pretindea ca natura naturans [atotorganizatoare] să nu fi confundată sub nicio formă cu natura naturata [ansamblul celor existente].

Tentativa de confundare a lor a început cu Kant şi a fost încheiată de Hegel [adica cauza să se identifice cu efectul – n.a.] . Acum gândirea “hegelizantă” e la modă deşi nu se exprimă întotdeauna hegelian. Aşa sunt vremurile: este la modă să încropeşti o filozofare proprie, fără să te gândeşti prea mult la temeinicia ei.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

(Din vol. “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – Ed. Sofia)

Vedeţi şi:

● Ateismul

● PRINCIPIUL ANTROPIC – argument pentru Creaţie

Ar trebui acum doar să cântăm slava lui Dumnezeu, Care S-a arătat la Iordan în chip treimic, slava a cărei mare cuviinţă răpeşte până şi minţile îngereşti, iar limbile îngereşti le mişcă spre cântări duhovniceşti. Dar suntem oare buni să ne apucăm de această lucrare sfântă şi preacerească? Ne-am pregătit, oare, ne-am agonisit merinde de vederi cu mintea întru cugetare la cele dumnezeieşti şi de graiuri bineglăsuitoare, ne-am strunit, oare, sufletul, ca pe o psaltire davidică, încât să cântăm cu el, asemenea împăratului-proroc, psalm Fiului, Celui ce Se botează, Sfântului Duh, Care îl adumbreşte, şi Tatălui, Care dă despre El mărturie? Cine este gata, să cânte, îndulcindu-se de mângâietoarele mişcări ale inimii şi de multcuprinzătoarele vederi ale minţii. Eu sunt nevoit să-mi întorc însă cuvântul spre altceva.

De praznicul Dumnezeiescului Botez este vremea potrivită pentru a-i întreba pe cei botezaţi: „Voi, cei botezaţi, vă ţineţi oare în felul cuvenit celor botezaţi? Slujiţi, oare, Acelui Dumnezeu Căruia aţi făgăduit la botez că îi veţi sluji? Privind la voi, va spune, oare, oricine: «Aceştia sunt botezaţi, sunt cei care s-au lepădat de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui»?”

Dinainte vă rog: nu vă mâniaţi. Vreau să vă dojenesc. Vreau să vă dojenesc pentru faptul că v-aţi întors la obiceiurile păgâne, şi în loc să alergaţi la Dumnezeu aţi început să alergaţi la draci. Acestea nu sunt doar vorbe mari,ci adevărul adevărat! Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamănă asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi cărţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici? Dumnezeu, Stăpânul vremii şi al vieţii noastre, ne-a dat să încheiem un an şi să intrăm în altul.

În această clipă de trecere ce se cuvine oare? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor. Fie că faceţi aşa fiecare familie în parte, fie că vă adunaţi mai multe familii, aşa este binecuvântat să întâmpinaţi noul an. Dar ce noimă are să te învârţi cu paharele? Oare viaţa noastră este o glumă, iar vremea este un lucru bun de nimic? Dacă aşa stau lucrurile, bineînţeles că anul cel nou nu poate fi întâmpinat într-un fel mai bun decât prin grăire în deşert şi prin dansuri. Acestea ar da, nu-i aşa, tonul pentru anul ce vine. Dar nici voi nu gândiţi aşa despre vreme şi despre viaţă! Şi atunci, de ce aţi făcut aşa? Vi s-a făcut de distracţie?! Dar pentru distracţie n-aţi putut găsi, oare, un alt moment, cu totul neînsemnat?

Veţi spune: ,Aşa s-a încetăţenit obiceiul”. Iar eu voi întări: „S-a încetăţenit obiceiul”, şi voi adăuga: „obicei întru totul necreştinesc, ci păgânesc, necredincios, potrivnic lui Dumnezeu”. Pentru că aşteptaţi clipa aceasta ca pe o clipă sfinţită, şi luaţi paharele cu întru totul alte gânduri decât în alte clipe, şi vă învârtiţi nu în acelaşi duh ca de obicei. Faceţi toate acestea ca pe un fel de ritual. Acum vă voi întreba: „Pentru care Dumnezeu săvârşiţi voi ritualul acesta?! Pentru Hristos Mântuitorul, Ce ne-a răscumpărat, Care a gustat fiere şi oţet, ale Cărui mâini şi picioare au fost pironite pe cruce pentru a noastră mântuire?!” Bineînţeles că nu. Ce împărtăşire, ce împărtăşire este între Hristos şi Veliar?! Nu către Dânsul merg toate acestea, ci fie către Bacchus, zeul păgân al veseliei celei beţive, fie către Venera, zeiţa necuratelor desfătări trupeşti. Şi iată dumnezeii voştri, noule Israil! De la ei să şi aşteptaţi ceea ce vă uraţi unul altuia, iar de la Dumnezeu Cel adevărat n-aveţi ce aştepta, pentru că atunci când Sfânta Biserică se ruga Lui pentru binecuvântarea anului celui nou, voi nu eraţi în biserică. Nu mai aveaţi putere. Puterile voastre fuseseră jertfite dumnezeilor păgâneşti sau visării deşarte şi amăgirii vrăjmaşului.

Şi acum, unde duc urările voastre de bine? Parcă aţi fi luat în mâinile voastre toate bunătăţile şi le-aţi fi împărţit cu mână plină de dărnicie – unuia una, altuia alta – fară să vă întoarceţi către Dumnezeu Cel adevărat! Altfel nici nu se poate înţelege una ca asta, decât că aţi jefuit vistieria lui Dumnezeu şi faceţi cu ea ce vreţi, în pofida lui Dumnezeu, Atotţiitorul Cârmuitor al lumii – sau toate vorbele voastre dulci sunt o bufonerie copilărească. Chiar aşa: din orice parte ai privi la obiceiul acesta, trebuie spus că nu este bună lauda voastră. Şi să nu vă îndreptăţiţi zicând că nu aveţi gânduri apostate atunci când faceţi una ca asta, pentru că lucrul tocmai de apostaţi este, iar la Dumnezeu nici nu vă gândiţi când îl săvârşiţi. Şi atunci, cum se poate numi aşa ceva, fară numai apostazie? Să nu vă îndreptăţiţi nici prin aceea că nu ştiţi cum s-a încetăţenit acest obicei. Cum s-ar fi încetăţenit, dacă voi nu l-aţi fi primit? Nu l-ar fi primit unul, al doilea, al treilea – şi gata, nu s-ar mai fi încetăţenit deloc.

In fine, asta este deja de domeniul trecutului. Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Ii veţi bucura însă pe Domnul şi pe Sfinţii Lui dacă, dându-vă seama de nerozia lucrului pe care l-aţi făcut, vă veţi căi şi veţi lua hotărârea de a nu vă mai supune unor asemenea obiceiuri deşarte.

Trist a fost să auziţi unele ca aceasta, dar încă n-a trecut întristarea aceasta, că vine alta. Acum câteva zile am auzit că a venit nu ştiu care clarvăzătoare şi toţi dau fuga aşteptând să afle de la ea toate tainele şi toată soarta vieţii lor: ce a fost, ce este şi mai ales ce va fi. Oare nu aveţi nici măcar un pic de înţelegere creştină, ca să pricepeţi cât de neîntemeiate vă sunt nădejdile şi cât de şubrede sunt făgăduinţele acestei amăgitoare? întrucât ea promite că va răspunde la oricare întrebări. Aşadar ea afirmă că ştie toate. Iar voi nu v-aţi adus aminte că aşa ceva nu se poate spune despre nici un om, oricare ar fi el. Toate le ştie doar Dumnezeu, precum şi cei cărora Dumnezeu le descoperă. Iar ei Dumnezeu i-a descoperit? De unde şi până unde! Cel căruia Dumnezeu îi descoperă nu se apucă să facă negoţ cu descoperirile. Cum puteţi să vă bazaţi fară nici un fel de rezervă pe ceea ce spune ea? Poate că sunt lucruri pe care chiar le ghiceşte, dar mai mult încurcă şi ascunde sub cuvinte lipsite de limpezime.

Aici se întâmplă ceea ce se întâmpla cu oracolele în vremurile păgâne. Preoţii păgânii, pithiile, înşişi idolii proroceau. Cu ce putere se facea asta, puteţi judeca după faptul că atunci când se arăta undeva un rob adevărat al lui Hristos prezicătorii amuţeau şi dracii se plângeau în gura mare că sunt prigoniţi şi strâmtoraţi de creştini.

Când s-a răspândit creştinismul, oracolele au tăcut. Şi iată că acum, când creştinismul a slăbit, ele au început iarăşi să se ivească sub felurite chipuri, momindu-i pe cei lesne încrezători şi ruşinând în ei numele lui Hristos. La început, ele s-au deschis în Apus, iar de acolo au trecut şi la noi, şi iată că iau tribut de la cei superstiţioşi şi lesne încrezători. Şi bine ar fi să fie vorba doar de credulitate. Nu, aici este vorba de ceva mai rău, şi anume de trădarea nădejdii creştineşti. Întreabă-te singur la cine te duci şi de la cine aştepţi ajutor? Vei spune că acolo e o anumită putere. Dar tu nu ştii, oare, că singura putere adevărată este puterea lui Dumnezeu, singura de la care poţi aştepta toate? Iar întorcându-te către această putere necunoscută, oare nu apostaziezi de la singura putere adevărată? Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, unde duce asta? Bineînţeles, la puterea cea mincinoasă, potrivnică puterii adevărate, potrivnică lui Dumnezeu.

Nu mă voi apuca să vă lămuresc stările acestor prezicători. După părerea mea, este vorba fie de o stare neobişnuită, bolnăvicioasă, de o tulburare în urma căreia cei cuprinşi de ea parte văd mai multe decât vedem noi, iar parte – şi cel mai des – sunt unelte ale duhurilor viclene. Dracii se folosesc de tulburarea lor şi îi atrag prin ei pe cei slabi – pentru că ei sunt foarte bătrâni şi cunosc o mulţime de lucruri din trecut, zboară peste tot şi ştiu ce se face acum într-un loc sau altul, şi povestesc prin aceste unelte ale lor. Despre viitor ei nu au o cunoaştere sigură, ci doar ghicesc – dar întrucât celor ce îi întreabă ei le povestesc fară greş multe dintre cele ce au fost şi sunt, aceştia cred şi ceea ce li se spune despre viitor, cu toate că de obicei nu se împlineşte. Aici se află, cred eu, adevăratul izvor al „clarviziunii”. Judecaţi acum singuri: ce faceţi voi mergând la clarvăzători? Vă daţi în vileag credinţa în draci. Eu nu vă spun acum născociri de-ale mele.

Aduceţi-vă aminte ce s-a întâmplat în Filippi când propovăduia Sfântul Apostol Pavel. Acolo se afla o slujnică ce avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei ghicind şi prezicând (Fapte 16, 16). Apostolul Pavel a izgonit duhul acela, zicând: In numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea! Şi stăpânii, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pornit prigoană împotriva Sfântului Apostol Pavel şi a lui Sila, care era cu el. De acelaşi fel este şi această clarvazatoare, care acum va momeşte la sine. In ea este un duh iscoditor, iar scopul ei este de a scoate mult câştig pentru sine sau pentru cei care o duc încoace şi încolo. Iar voi n-aveţi nici un folos de tras de la ea, afară de cheltuială şi de spurcarea sufletului prin apropierea de puterea drăcească şi prin încrederea în ea.

Iată că şi la aceasta privind, sunt silit să spun: „Nu este bună lauda voastră!” Pe de o parte, găsesc la voi obiceiuri păgâneşti, care miros a închinare la idoli, iar pe de alta – împărtăşire nemijlocită cu dracii. Ce înseamnă asta? Oare v-aţi lepădat de numele lui Hristos? Ori s-a împărăţit din nou stăpânitorul întunericului, care a fost alungat de Hristos, Dumnezeul nostru? Căci dacă ar fi să înviem vreun păgân şi să îi arătăm de la început cum este întâmpinat la noi noul an, iar după aceea cum trag toţi la Pithia-prezicătoare, n-ar fi găsit la noi nici o deosebire faţă de cum era la ei. „Aici totul este al nostru”, ar spune el. „Şi noi slujeam la fel dumnezeilor noştri, cu distracţii şi cu beţie, şi la fel mergeam la prezicătoarele noastre. Unde-i aici Hristos şi unde sunt creştinii, care s-au botezat în Hristos, care atunci erau mai presus ca noi?!” Oare n-ar fi îndreptăţite spusele lui? Bineînţeles că da. După haină se cunosc, de pildă, civilul, funcţionarul şi militarul: după obiceiuri, după fapte şi după nădejdi se cunoaşte care ce credinţă are. Dacă veţi îngădui multe asemenea lucruri, care nu sunt potrivite pentru cei care cred în Domnul şi sunt botezaţi în numele Lui, cine va fi de vină dacă unii vor avea îndoieli în privinţa botezului vostru?

Iertaţi-mă, pentru Domnul, că de luminatul praznic al Botezului vă grăiesc asemenea cuvinte dojenitoare. Sunt dator să vorbesc astfel, şi o fac în cinstea Domnului, Care astăzi S-a botezat şi ne-a sfinţit pe noi cu botezul, neavând alt scop decât ca voi să luaţi seama şi să înlăturaţi din purtarea voastră tot ce poate fi ca o pată neagră pe luminatul strai în care v-aţi înveşmântat la botez. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

“Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos”

Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat cu crucea lui Hristos? Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.

De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.

O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Semnificatia Crucii

Iata o scurta explicatie generala a semnificatiei crucii. Domnul a plinit mantuirea noastra prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul pacatelor noastre; prin Cruce, ne-a impacat cu Dumnezeu si cu Tatal; prin Cruce a pogorat peste noi darurile harului si toate binecuvantarile Cerului. Asa este Crucea Domnului prin ea insasi. Fiecare dintre noi se face insa partas puterii ei mantuitoare numai prin propria sa cruce.

Crucea personala a fiecaruia, cand se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavarsit.

Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare in lucrarea mantuirii pe cat este si Crucea lui Hristos. Nu veti intalni nici un mantuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este inconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautandu-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mantuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te in jurul tau si inlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos, si vei fi mantuit.

Cu toate ca fiecare isi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste in lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune in slujba lucrarii mantuirii sale; de aceea, crucea nu este mantuitoare pentru fiecare. Sa luam la rand toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mantuitoare.

Felurile crucilor

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, in general, dintr-o nefericita soarta pamanteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a castiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare in voia lui Dumnezeu.

Va voi spune acum cateva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspandite pe toate drumurile noastre si se intalnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, in general, soarta pamanteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare.

Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici marirea pamanteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au impletit cu viata noastra pamanteasca din clipa in care s-a inchis raiul pamantesc si nu se vor desprinde de ea, pana cand nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mantuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a randuit Dumnezeu pentru mantuirea omului, in general, si a ta, in particular. De ce a randuit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamant fara necazuri si stramtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamant ca un bastinas in patria sa, ci ca un calator si ca un venetic intr-o tara straina si sa caute intoarcerea in adevarata sa patrie.

Cand omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, in afara raiului, a fost inconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se ingrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau.

Astfel, nu te mira vazand necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu ii sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gand in inima si poarta-ti soarta cu seninatate.

“Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin?” – vei spune. “De ce pe mine ma stramtoreaza necazurile, iar altuia ii merge bine aproape in toate? De ce eu ma frang de durere, iar altul se mangaie? Daca aceasta este soarta tuturor, macar sa se imparta in mod egal fiecaruia, fara exceptii“. Dar chiar asa se imparte. Uita-te mai bine si vei vedea.

Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau ii va fi maine, iar astazi ii ingaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste intreaga viata, de la inceput pana la sfarsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie intreaga viata! Pana si regii adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce la apasa inima.

Ti-e greu acum, dar inainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu iti va mai da si vei vedea si alte zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si asupra ta. In viata este ca in natura, sunt ba zile intunecoase, ba zile senine. S-a intamplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece?! Gandeste si tu la fel despre supararea ta si te vei mangaia de buna nadajduire.

Iti este greu. Dar este, oare, aceasta o intamplare fara motiv? Pleaca-ti cat de cat capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care se ingrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a intamplat decat cu ingaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decat El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si cand sa-i trimita; si cand trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te in jurul tau si vei vedea, in nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.

Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te indeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta in El, pentru ca apoi sa-Si arate in tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei.

De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti in inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si talcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care ii corespunde. Daca esti pacatos – cum esti, de altfel – bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamant. Dar muta-te cu gandul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osandit, cate necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osandire?!

Spuneti in sinea ta: “Dupa pacatele mele imi sunt trimise aceste lovituri” si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te indruma spre pocainta. Apoi, in loc sa te intristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Cand vei cugeta astfel, vei spune, desigur: “Inca este putin ceea ce am primit! Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit“.

Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima impacata, primindu-le cu recunostinta din mainile Domnului, ca pe un leac impotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa in imparatia Cereasca.

Nu cârti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tanguirii zadarnice. Caci asa se intampla in nenorocire: unul incepe sa se tanguiasca si sa carteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade in deznadejde, iar altul se cufunda in necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si inalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mantuirii.

Domnul le da in maini conlucrarea mantuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, iti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mantuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare in miscarea gandurilor si in starile inimii tale.

Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mana puternica, pocaieste-te, indrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta in pronia Lui Dumnezeu, readu-ti-o in suflet si vei saruta dreapta lui dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei.

Daca ai uitat ca amarul soartei pamantesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, inviaza-ti in minte acest gand si, cu inima impacata iti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te intampine acolo milostivirea vesnica a Domnului.

Este mult oare? Este greu? Dar, in acelasi timp, aceste ganduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mantuitoare. Fara acestea, crucea ramane tot in spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mantuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mantuiesc si nu ne mai putem lauda in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Spunand putine despre crucile din afara, va invit, fratilor, sa umblati in intelepciune, rascumparand timpul suferintei si al necazurilor printr-o senina, multumitoare si pocaita rabdare. Atunci vom simti puterea mantuitoare a crucilor suferintelor noastre si ne vom bucura, supunandu-ne lor, intrevazand prin ele lumina slavei, si vom invata sa ne laudam cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci si pentru cele de acum.

Al doilea fel de cruci sunt crucile launtrice. Pe acestea le intalnim in timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfantul Apostol: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele“(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si fiindca ceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.

Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.

Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte.

Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima – ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane – ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.

Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.

Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: “Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.

Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul.

Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala.

Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.

Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.

Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.

Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios – prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.

N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?

Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini.

Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.

Priveste Golgota. Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu – neconditionata, deplina, fara intoarcere.

Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: “Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Mt. 26, 39).

De la cuvantul “Eu sunt” cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.

Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.

Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos – el, apostolul, barbatul desavarsit – a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: “Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).

Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos, ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.

Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.

Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.

Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumnezeu. “Ati murit – spune Apostolul – si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu” (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumnezeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!

Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.

Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?

Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.

Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici – frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei – se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.

Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.

Voi spuneti, de obicei: “Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?“. Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.

Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.

Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin !

Sfantul Teofan Zavoratul

sursa: biserica-sfantulvasile.ro

În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru” şi „Pavel”, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?

„Petru” înseamnă „piatră”, şi arată tăria, sta­tornicia şi neclintirea. „Pavel” înseamnă „mic”, şi arată părerea de1 s,ine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine, şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţaşi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mân­tuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri.

În al doilea rând, luaţi aminte la schimbarea numelor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel – Saul. Domnul le-a schimbat numele şi pe Simon l-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Această schimbare a numelor arată schimbarea esenţială care s-a petrecut în sufletele Apostolilor, pentru că Dumnezeu nu pune numele la întâmplare, ci în aşa fel că prin punerea lor nu numai că arată schimbarea, ci o şi face. La fel, fraţilor, primim şi noi, toţi creştinii, un nume nou printr-o schimbare esenţială. Ne naştem, ca toţi oamenii, din Adam cel vechi, şi după acest Adam de pământ ne numim şi suntem şi noi de pământ, precum şi acela era de pământ. După aceea însa ne naştem pentru a doua oară în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos, şi după Acest Adam Ceresc ne numim şi suntem cereşti, precum şi El este ceresc. Creştinul se împodobeşte cu numele lui Hristos tocmai pentm că primeşte o viaţă nouă de la Hristos Domnul. Dacă este cineva în Hristos, faptura nouă este (II Cor. 5, 17). Aceasta se săvârşeşte prin Sfintele Taine, şi se săvârşeşte prin cuvânt. Odată cu cuvintele „se botează robul lui Dumnezeu” moare omul cel vechi şi se naşte cel nou; odată cu cuvintele: „pecetea darului Sfântului Duh” se pogoară şi se întipăresc în fiinţa noastră noile puteri harice. La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat şi fiinţare: şi aici, cuvântul lucrător de taină pricinuieşte în chip de taină ceea ce a plănuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraţilor, ce vom spune? Vom spune: „Mulţumim Domnului pentru darul Lui negrăit!”

Şi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru să fie şi vieţuirea noastră. Hristos, odată înviat, nu mai moare: şi noi, odată renăscuţi prin har la viaţa nouă, să începem a umbla întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încă dinainte de întemeierea lumii ne-a numit pe noi ca să ne înfieze prin Iisus Hristos (v. Efes. 1, 4-5). Numindu-ne astfel însă, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui în dragoste. Aşadar, fraţilor, fiind părtaşi chemării cereşti, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi (Efes. 4, 1), ca altminteri să nu cadă şi asupra vreunuia dintre noi mustrarea: ai nume că trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Numele nu ne este de folos singur. Trebuie să adăugăm la nume şi fapta. Iudeii se lăudau că sunt fii ai lui Avraam şi se mândreau cu asta; Domnul ce le-a zis însă: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul (In 8, 44). Şi noi suntem de fapt aşa cum ne vede Domnul, deşi El nu doreşte să ne vadă niciodată astfel. Numele nostru este cel de „creştini”, însă de fapt poate că unii dintre noi sunt păgâni, iar alţii necredincioşi prin felul lor de a gândi şi de a trăi. Asa îl şi vede Dumnezeu, şi unul ca acesta poartă în chip de taină numele potrivit – bineînţeles, nu spre îndreptăţire, ci spre mustrare. Să râvnim, deci, a fi aşa cum Dumnezeu doreşte să ne vadă pe toţi în Domnul nostru Iisus Hristos, adică sfinţi şi neprihăniţi în dragoste, precum ne-a şi nu­mit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit, să slujească; cel ce are îndatorirea de a învăţa, să înveţe; cel ce este într-un post de conducere, să conducă; cine are îndestulare materială, să dea cu simplitate şi altora; între noi să trăim în dragoste nefăţarnică, urând răul şi alipindu-ne de bine, să fim harnici cu osârdie, să ardem cu duhul, slujind Domnului prin rugăciunile de acasă şi prin cele de la biserică. Indeobşte, potrivit Apostolului,nu trebuie să ne potrivim cu acest veac, ci trebuie să ne schimbăm prin înnoirea minţii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bună, şi plăcută, şi desăvârşită (Rom. 12, 2).

,,Dacă ne vom întocmi un asemenea fel de viaţă şi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafară, cât şi cele lăuntrice -, luaţi seama ce făgăduinţe mari ne vesteşte Domnul:

Biruitorului îi voi da să mănânce din mana cea de taină, şi îi voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul (Apoc. 2, 17),

şi în continuare:

Cel ce biruieşte va fi îmbrăcat în veşminte albe, şi nu voi şterge nicidecum numele lui din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5),

iar în cele din urmă:

Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp in templul Dumnezeului Meu, şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoară din Cer, de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12). Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, să audă. Amin

Sfantul Teofan Zavoratul

Sursa: ortodoxia.md

Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când.  Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.

În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: “Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.

Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia Harul şi ne lasă singuri, spunând parcă: ”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte. Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

Cel mai mult nesimţirea şi răceala vin în urma mâniei, a nedreptăţii, a supărării, a osândirii, a trufiei şi a celor asemenea lor. Un singur lucru ne rămâne – să ne rugăm pentru izbăvirea de această uscăciune şi de nesimţire alături de împietrire. În perioada răcelii şi a nesimtirii, în minte sunt greu de tinut cuvintele rugăciunii totuşi este posibil. Trebuie să lucrăm împotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L îndupleca pe Domnul spre milă şi de a înapoia harul. Dar nu trebuie nicicum să renunţăm la rugăciune.

Sfântul Macarie spune:

Domnul vede cât de sincer îţi doreşti binele acesta şi ţi-l trimite. Iar rugăciunea împotriva răcirii inimii, cu cuvântul tău, înainte de pravilă şi după pravilă şi în continuarea ei lui Dumnezeu să I-o ceri, ca şi cum aducând înaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, aşadar, un cuvânt şi se va vindeca!” Cu aceleaşi cuvinte şi în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

Cel mai important este să nu lăsaţi sufletul să se răcească. Aveţi grijă ca lumânarea să ardă şi căminul sufletesc să fie cald. Puneţi mai des lemne de foc în el. Adică tineti gândurile sfinte în minte şi simtiţi-le în acelaşi timp, în inimă.

Răceala este o stare amarnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de călăuzire, învăţare şi îndreptare. Însă poate fi şi ca pedeapsă. Cauza acestui lucru este păcatul vădit, dar, atunci când nu îl puteţi vedea, trebuie să căutaţi pricinile în simţămintele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva vi s-a strecurat îngâmfarea că nu sunteţi ca ceilalţi? Nu cumva aveţi de gând să păşiţi singuri pe calea mântuirii şi să ajungeţi sus numai prin mijloacele voastre? Nu cumva vă mulţumiţi cu rânduiala de viaţă pe care o duceţi şi v-aţi culcat pe o ureche spunând că nu mai trebuie să vă îngrijiţi de nimic? Gândurile acestea şi cele asemenea lor vă duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răcire. De aceea osteniţi-vă să vă adunaţi gândurile mai mult pe ideea că încă nu aţi început lucrul. Apoi adăugaţi convingerea potrivit căreia, chiar dacă aţi ajunge pe trepte înalte, nici una nu este sigură faţă de cădere. Iar calea către acest vrăjmaş o aşterne nepăsarea – insoţitoarea răcelii. Adunând, aşadar, aceste gânduri provocatoare, să nu credeţi că vă veţi aprinde singuri pe voi înşivă.  Domnul vă va aprinde când va veni vremea. Iar lucrul vostru este osteneala şi iar osteneala. La această osteneală lăuntrică să adăugaţi rugăciunea către Domnul, anume pentru izbăvirea de această rană. Lăsaţi toate celelalte lucruri şi păstraţi numai această rugăciune împotriva răcelii. Şi să nu vă daţi pace până când nu vă veţi încălzi. Incălzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastră, iar căldura neîncetată este vederea Domnului în inimă. Să vă dăruiască Domnul acest bine. Nu fiţi nepăsători şi nu vă descurajaţi.

Cineva a spus: “Pune-te în situaţia celui muribund … ” Iar altcineva a adăugat: “Mai bine pune-te în momentul judecăţii tale, când este gata să iasă din gura lui Dumnezeu ultima sentinţă pentru tine”. Nu se poate să nu fiţi de acord cu faptul că aceste lucruri, realmente, au puterea să înmoaie inima împietrită.

Iată cuvântul Sfântului Isaac Sirul – în cazul răcelii şi al nesimţirii: “Nu fi tulburat în cuget şi nu încuraja slăbirea sufletească, ci rabdă, citeşte cărţile învăţătorilor, sileşte-te la rugăciune şi aşteaptă ajutor. El va veni atât de curând încât nici nu-ţi vei da seama“.

Eu cred că faţă de răceala voastră trupul are vina lui. Nu vă propun excesul, ci îndestularea. Dar şi această îndestul are îndobitoceşte simţământul duhovnicesc şi reduce energia. Osteniţi-vă să disciplinaţi această sclavă lăsată slobodă ca să nu vă devină stăpână. Cum? Cred că ştiţi! Acest lucru se referă şi la hrană, şi la somn, şi la celelalte privilegii. Faceţi ca trupul să simtă că o mână grea se află peste el. Ură şi duşmănie neîmpăcată faţă de trup să aveţi şi voia lui să o persecutaţi.

Îndată ce trupul slăbeşte, simţământul duhovnicesc învie. Foarte mult înseamnă să nu-l lăsaţi să se prăbuşească, să ţineţi în bunăstare toate mădularele lui prin încordarea lăuntrică a muşchilor. Acest lucru menţine cu putere vioiciunea duhului şi ajută sufletul să stea în stare de trezvie.

Puneţi-vă ca lege: să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Sclava cea rea – trupul – va simţi că asupra sa se află o mână puternică. Faptul că aţi pus capăt beţiei este minunat. Acesta este cel mai bun ajutor pentru trup ca să fie vioi, treaz şi curat. Mare lucru este acesta.

Nimic nu este spre plăcerea trupului, ci numai pentru sănătate, căci trupul niciodată nu este sătul. Binevoiţi să vă alegeţi o măsură pentru mâncare şi băutură, aşa cum au făcut toţi sfinţii.

Sfantul Teofan Zavoratul – “Sfaturi intelepte” (Ed. Egumenita, 2006)

* * *

Când Domnul se retrage, sufletul se pustieşte

Din lucrarea Sbornicul – Lucrarea mintii (Culegere despre rugaciunea lui Iisus):

314. Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată fiinţa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi. Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Dumnezeu, cântă în faţa Lui şi se încălzeşte la sânurile Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă pe Oaspetele cel bun al sufletului. Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.

315. Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înţelepţire şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum în dumneata el nu se vede, atunci cauzele trebuiesc căutate în simţămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi furişat întru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alţii? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace?

316. Faci atâta osteneală dar „nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă“. Aşa este doar şi legea: să te împotriveşti fiinţei tale, cânde vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine însuţi când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Care spune: că Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug. Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta? De altfel, către sfârşit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor.

„Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici simţăminte“.

Uneori suntem încercaţi de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales de învăţătură a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate numai de la unicul Dumnezeu. Câteva experienţe de acest fel curmă încrederea de sine, dar izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu suntem vrednici de alta mai bună, noi o merităm. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este, trebuie s-o purtăm neluând-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne înfăţişăm şi să strigăm către Domnul: Fie voia Ta! Miluieşte-mă! Uşurează-mă! Prin urmare, să nu ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră; altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viaţa trăită după Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.

317. În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptăţii, înciudării, mândriei şi celorlalte păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi din nesimţirea împietrită.

318. Trupul este creat numai din ţărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul – duhul lui Dumnezeu – cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulţumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.

319. De îndată ce-ţi vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îţi pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.

320. Încearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit faţă de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viaţă dreaptă, dar care nu se gândesc la viaţa lăuntrică şi nici la rostul acesteia faţă de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simţirea, care năpădeşte sub acţiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămân atunci netulburaţi. Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie. De ce anume, se retrage? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi spre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.

321. Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfătare a simţurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puţine răciri. Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?

322. Ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ţi să petreci puţin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ţi-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citeşti despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. Îmi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuţi, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în faţa ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.

323. „Nu este nici o izbândă“ şi nici nu va fi niciodată atâta vreme cât este încântarea de sine însuţi şi cruţarea de sine. Cruţarea de sine şi încântarea de sine însuţi mărturisesc direct că în inimă stăpâneşte „eul“, iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul, care vieţuieşte în noi şi de unde se trage şi toată decăderea şi care îl face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. Dar când întreg omul este păcătos, cum va veni spre el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărârea de a lucra pentru Domnul are două căpătâie: unul este lepădarea de tine însuţi, al doilea este: „vino după Mine…“ Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine şi prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuţi şi a cruţării de sine, – nici în cele mici, nici în cele mari.

324. Cel dintâi vrăjmaş al vieţii trăită în Dumnezeu este grija de multe; iar grija de multe este pârghia care pune în mişcare activitatea de sine mişcătoare şi lumească. De dimineaţa şi până noaptea târziu, în fiecare zi, ea îi zugrăveşte pe întreprinzătorii lumeşti de la un lucru spre altul şi nu le dă nici un moment de odihnă. Ei nu au timp să se întoarcă spre Dumnezeu şi să petreacă cu El într-o înălţare pătrunsă de rugăciune către El. Această grijă de multe nu are ce căuta printre monahi. Apoi cei ce îşi dau seama de starea lucrurilor, tocmai de aceea intră în mănăstire ca să scape de această tirană şi scapă, dar după căderea grijii de multe, mintea şi inima rămân cu desăvârşire libere şi nu întâmpină nici o piedică în faptul de a petrece cu Domnul şi să se bucure în Dumnezeu. Cei ce-şi conduc lucrarea lor monahicească cu pricepere, repede sporesc în ea şi se întemeiază în scopul ei. Apoi rămân să se păzească această comoară. Fiecare călugăr sau călugăriţă au de îndeplinit un anumit program, în cutare şi cutare lucru în 24 de ore. Cum însă aceste lucruri sunt obişnuite, ele nu cer o luare aminte deosebită şi se întâmplă ca atunci, când mâinile lucrează, mintea să stea de vorbă cu Dumnezeu şi cu aceasta hrăneşte inima. O asemenea normă de rânduială lăuntrică a prescris-o încă Sfântul Antonie cel Mare. Vezi, prin urmare, că şi la cei ce au intrat în monahism, există o viaţă activă, care se aseamănă cu viaţa mirenilor; numai că în vremea îndeplinirii acestor lucrări, ei nu au grijă de multe care îi roade pe mireni; ci fiind liberi de ele, potrivit cu rânduielile vieţii de mănăstire, au putinţa să-şi atingă scopul sau să petreacă fără ieşire cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.

325. „Te-ai risipit“! Aceasta este cea dintâi năvală ce se dă din partea vrăjmaşului şi se îndreaptă asupra rânduielii lăuntrice. Îngrijeşte-te să intri în aşa chip în legătură cu alţii şi să-ţi aranjezi astfel treburile cu ei, încât – odată cu ele – să-ţi aminteşti şi de Domnul şi tot ce faci şi vorbeşti să-l faci cu conştiinţa că este aproape şi toate să le îndrepţi spre buna lui plăcere. Pentru aceea, când întâmpini ceva în cale, să te pregăteşti de mai înainte ca în aducerea mai departe a lucrării să nu te depărtezi de Domnul, ci să fi în prezenţa Lui şi să te rogi Lui pentru aceasta. Aceasta o poţi preface într-o deprindere, numai să te hotărăşti, ca de aici înainte să lucrezi întotdeauna aşa. Al doilea duşman al petrecerii lăuntrice este lipirea inimii de ceva şi robirea de ceva în vremea întipăririi simţurilor sau în vremea cugetării asupra vreunui lucru. Acesta este mai rău. Dumneata nu l-ai avut pe acesta şi te-ai întors repede la vechi. Dar dacă inima dumitale s-ar fi lipsit de ceva, atunci multă vreme te-ai fi chinuit. Atunci ar fi trebuit ca mai întâi să smulgi din lucrurile de care s-a lipsit şi să ai un dezgust pentru ele. Binevoieşte să ai în vedere acest lucru şi să te păzeşti pe toate căile de risipire, cât – şi într-o măsură mai mare – de robirea inimii. Mijlocul este mai sigur: să nu dai înapoi cu luarea aminte din faţa Domnului şi de la conştiinţa prezenţei Lui. Pentru ce eşti trist după o lungă convorbire cu cineva? Pentru că în vremea convorbirii dumneata te îndepărtezi cu luare aminte de Domnul. Acest lucru nu este plăcut Domnului şi El ne face cunoscut acest lucru prin mâhnire. Binevoieşte să te deprinzi să fi cu Domnul fără abatere, orice lucru ai face şi totul să-l săvârşeşti pentru El, stăruindu-te să te cumpăneşti cu poruncile Lui.

326. De câte ori îţi dai seama de datoria pe care ţi-o insuflă conştiinţa, să fii cu Domnul, să nu preferi nimic în locul Lui. Amintirea acestei datorii într-adevăr nu pleacă de la dumneata! Să fie dar şi acest lucru în putere la dumneata! Că doar aici stă scopul nostru. Când noi suntem cu Domnul, atunci şi Domnul este cu noi. Şi totul este luminos. Într-o cameră, când toate ferestrele sunt deschise şi soarele luminează, este foarte luminos. Dar încearcă să închizi o fereastră şi ai să vezi că se întunecă, iar când vei închide toate geamurile, va fi beznă deplină. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când el este îndreptat spre Domnul cu toate puterile şi simţirile întru sine, totul este luminos, bucuros şi liniştit. Când însă îşi întoarce atenţia şi simţirea spre altceva, în afară de Domnul, această lumină se micşorează. Pe măsură ce mai multe lucruri ocupă sufletul, în aceeaşi măsură intră mai mult întunericul. Iar mai târziu, se face întuneric beznă şi întunecă nu atât gândurile, cât simţirile; o scurtă răspândire a simţirilor nu face cât face o împătimire către ceva. Mai mult decât orice, întunecă păcatul făcut cu fapta.

Sbornicul – Lucrarea Mintii. Culegere despre rugaciunea lui Iisus (vol. I)

Sursa: Pateric.ro