Uitând de Dumnezeu, “deştepţii” vremurilor noastre cred că toate vin “de la natură” – credinţă ce le vine fie din dispoziţia lor morală, fie dintr-un sistem de raţionamente sui generis.

Ii intrebi:

– Dar natura ce e?

– Pai uite, tot ce vezi,  răspund ei.

– Dar ce anume? Văd soarele luna, stelele, acestea sunt în natură?

– Nu.

– Văd aerul, apa, pământul – acestea sunt natura?

– Nu.

– Iar nu? Bine, vad plantele, animalele, omul – acestea sunt natura?

– Nu.

– Şi atunci ce este natura?

Trebuie să fie ceva nevăzut, nepipăibil,  care există în întregul ansamblu al celor ce sunt.

Dacă spunem că totalitatea celor ce sunt este natura, atunci, dat fiind că nici o parte nu reprezintă în sine natura, trebuie să socotim natura drept ceva atotpătrunzător, atotcuprinzător nevăzut în cele văzute. Astfel, pozitiviştii trebuie vrând-nevrând, să admită un concept de natură foarte… abstract şi ideal.

Îi mai intrebi pe “deştepţii” de acum:

– Floarea asta de ce-i aşa?

– Natura a făcut-o, răspund.

– Dar animăluţul asta de ce e aşa?

– Aşa l-a lăsat natura.

– De ce primăvara e aşa, iar iarna altfel?

– Organizarea naturii.

Orice i-ai intreba, natura şi iar natura. Aşadar, natura este ceva atotlucrător, atotrânduitor – iar întrucât rânduieşte tot ce vedem noi pe bucăţele, înseamnă că ea nu poate fii ceva dintre cele care se văd, şi pe deasupra trebuie să fi existat înaintea tuturor, să premergător tuturor, ca să le poată face pe toate.

Coroborând toate raţionamentele, trebuie să recunoaştem că natura este ceva  nevăzut, nepipăibil, atotpătrunzător, dinainte de timp, veşnic. Iar daca ne gândim cât de imensă este producţia naturii, cu câtă înţelepciune şi desăvârşită finalitate sunt rânduite toate, la însuşirile arătate mai sus va trebui să adaugăm ca ea este atotputernică, preaînţelaeptă, bună şi dreaptă.

Cu alte cuvinte, va fi tot Dumnezeu, adica ceea ce pozitiviştii nu vor să recunoască şi despre care se tem chiar să vorbească.

În Evul mediu se făcea deosebire între natura ca ansamblu al celor existente (natura naturata) şi natura atotorganizatoare (natura naturans).

Potrivit logicii lor reieşea că într-un sistem atotcuprinzător de filosofare, nu poţi rămâne numai cu cea din urmă; dar aceeaşi logică pretindea ca natura naturans [atotorganizatoare] să nu fi confundată sub nicio formă cu natura naturata [ansamblul celor existente].

Tentativa de confundare a lor a început cu Kant şi a fost încheiată de Hegel [adica cauza să se identifice cu efectul – n.a.] . Acum gândirea “hegelizantă” e la modă deşi nu se exprimă întotdeauna hegelian. Aşa sunt vremurile: este la modă să încropeşti o filozofare proprie, fără să te gândeşti prea mult la temeinicia ei.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

(Din vol. “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – Ed. Sofia)

Vedeţi şi:

● Ateismul

● PRINCIPIUL ANTROPIC – argument pentru Creaţie