Despre icoane. Ce este o icoana? De ce sunt cinstite icoanele în Biserica Ortodoxă? Cine a pictat prima icoana? Cum arăta Iisus Hristos în realitate?

– Invatatura de credinta ortodoxa

Interviu cu Părintele Ciprian Negreanu

– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.

După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa mur­dărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dum­nezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa.

E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.

– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?

– Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.

– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?

– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!”  Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.

Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a vă­zut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună.

In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…

– Şi să le mărturiseşti…

– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.

Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.

– Părinte, v-aţi confruntat ine­vitabil cu problema asta mare, aproa­pe generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?

– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit trau­me foarte mari (accidente, moar­tea celor apropiaţi, violuri, homo­sexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…

– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.

– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.

Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).

Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.

(Revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (37)/ februarie 2012)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

 * * *

Protos. Hrisostom de la Putna:

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Există unele abordări ale Tainei  Sfintei  Spovedanii pe care noi nu luăm seamă, la care nu ne gândim. Cum ar fi dacă, de exemplu, am înlocui problema păcatelor cu cea a împăcării? Cum ar fi dacă ne-am duce la Dumnezeu ca la Cel pe care-L iubim cel mai mult și față de care ne-am cam răcit, dar dorim mai presus de orice să ne împăcăm cu El? Taina Sfintei Spovedanii  este  o  întâlnire cât se poate de reală cu Dumnezeu. Și, ca orice întâlnire, pentru a fi reușită, are nevoie numaidecât de o pregătire. Cum? Cu maximă sinceritate și onestitate și… cu o declarație de dragoste. Să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim. Așa ne îndeamnă protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna. Vă invit să lecturați câteva cuvinte ale sfinției sale care să constituie un îndemn pentru viitoarele noastre întâlniri cu Dumnezeu.

„Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80% dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime taine; taină nu înseamnă nimic ascuns, taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, și cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat…” Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei…, greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul – prieten al Mirelui –Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne deci ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă, judecata aceasta personală pe care și-o face – să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei  trebuie  privit ca atare.

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne  propunem  noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât  bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune  Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului,  mai presus decât bucuria  Raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun înafara unei relații; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua  neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El niciun rol? Dă-i un rol. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi așa cum este, cum Se și prezintă, ca Cel care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

 „Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie  tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine?  De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie.

sursa: doxologia.ro

* * *

„La Spovedanie nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dacă vom înlocui problema păcatelor la Taina Spovedaniei cu problema împăcării, vom observa că o  greșeală este mare doar în măsura în care ea ne-a îndepărtat pe noi de Dumnezeu. Și mai presus de greșelile săvârșite contează cele bune pe care nu le-am făcut, faptul că I-am înșelat lui Dumnezeu așteptările, că puteam să fim mai frumoși, mai buni, mai mult împreună cu El – și n-am fost, scuzându-ne că avem altele de făcut. Vă invităm să lecturați partea a doua a abordării Tainei Sfintei Spovedanii pe care ne-o propune  protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa?”

Personal, consider că două sunt întrebările la care ar trebui să răspundă cineva înainte să vină la Spovedanie. Prima: ce crezi că te ține pe tine pe loc și nu te lasă să alergi către Dumnezeu cu brațele deschise, asemeni unui copil către tatăl lui?

A doua întrebare: dacă Hristos ar veni aici, acum, în fața ta, ce crezi că te-ar face să-ți pleci rușinat ochii în jos, fără să poți să te uiți în ochii Lui și să-I zici că-L iubești? Dacă răspundem la întrebările acestea, restul sunt detalii.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos și unirea aceasta o vreau cât mai intimă, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Îmi voi pleca genunchiul și prima întrebare pe care o voi pune în această întâlnire a mea dinainte de Spovedanie va fi aceasta: Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu mai suntem cum eram? De ce nu suntem cum am vrea să fim? Eu cu Dumnezeu am discuția aceasta. După aceea, trebuie să-I declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de acest lucru.

„Să-I mulțumesc pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tot ceea ce face Dumnezeu nu face pentru alt motiv decât ca să ne determine pe noi să-L iubim. Așadar, să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea – iubire care este mai presus de răutatea mea – și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, nu numaidecât pentru cele pe care le-am observat mai repede sau mai greu, dar mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste. Când îmi voi da seama că tot ce a făcut El pentru mine a făcut din dragoste, atunci cu siguranță mă voi întoarce către mine și-mi voi spune: Măi, dar oare merita Dumnezeu să-I fac una ca asta? Atâtea a făcut El pentru mine, și eu…., asta-i răsplătesc? Asta se aștepta El de la mine? Așa Îi dovedesc eu că-L iubesc?

Dacă acestea se întâmplă înainte de Spovedanie, este simplu. Spovedania s-ar putea să nu dureze mai mult de cinci minute. Foarte mulți se plâng că n-au timp, că părintele prea îi grăbește, sunt cozi interminabile în biserică. Bineînțeles, de cele mai multe ori dau vina pe faptul că sunt biserici de parohie și de aceea vin la mănăstire… Sunt pretexte, nimic altceva.

„Comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe”

Spovedania poate să dureze și-o oră; asta veți hotărî voi: tu și cu Dumnezeu. Duhovnicul nu va îndrăzni să întrerupă legătura voastră, vă promit. Dar dacă veți confunda Spovedania cu o discuție amicală sau cu o vizită la psiholog,  atunci sigur că veți avea nevoie de mai mult de cinci minute. Dacă veți confunda duhovnicul cu un confident, veți avea aceeași problemă.

Chiar dacă duhovnicul nu se grăbește, încercați să separați discuțiile de Spovedanie. Mai bine discutați înainte, decât după. Și după ce primiți răspuns la întrebările pe care le puneți, începeți Spovedania. Țineți  Spovedania în inima voastră. Nu spuneți nimic la nimeni după aceea, mai ales nu din ceea ce ați auzit, ci din ceea ce ați înțeles de acolo, căci comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe. Vrăjmașul aude ce se întâmplă acolo, dar nu înțelege și atunci caută prin orice fel de mijloace să vă întrebe ce ați înțeles, ca să afle și el. Țineți în inima voastră și ce s-a întâmplat la Spovedanie, și ce se va întâmpla după, și ce s-a întâmplat înainte – totul, căci altminteri Taina va fi murdărită, va fi coborâtă de la înălțimea ei.

„La Spovedanie nu tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării”

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că icoana pocăinței este pilda fiului risipitor. În această pildă nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da, dar „iartă-mă” – nu. De ce? Nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Cuvântul acesta „primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru: pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem la Spovedanie să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării. Mă duc la Dumnezeu să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli.

Iei îndrumarul cu tine și îl ții sub cheie, bineînțeles, că n-apuci să ștergi mereu ce ai bifat acolo, să nu vadă cumva cineva ce ai scris. Și începi să citești ce ai însemnat. Acelea nu sunt păcatele tale. Cele scrise acolo respectă foarte clar și riguros titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești pe-acolo ceva care să-ți arate câteva lucruri. Dar nu zice: acestea sunt păcatele tale. De ce nu zice? Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu.

Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu. În funcție de cum lovește în relația mea cu Dumnezeu, voi ști cât de grav sau mai puțin grav este acel păcat.

Există momente în care, chiar dacă stai și te chinuiești, scotocind prin minte, n-o să găsești prea multe păcate pe care să le spui: iar mă duc la Spovedanie, ce să-i mai zic? Iar îi zic că am făcut aia și aia și aia? Păi asta am zis și data trecută, serios. Adică acum două dăți i-ai spus că ai furat un ou, data trecută i-ai zis că ai furat un ou, acum îi zici că ai furat un ou – e același păcat. Dar cum furi tu același ou, nu înțeleg. Nici același ou nu e, și nici același furăcios. Și atunci nu vorbim de același păcat.

Însă se întâmplă să nu găsești păcate: Măi, parcă n-am făcut nimic. M-a păzit Dumnezeu și n-am făcut nici aia, nici aia, bineînțeles că nici pe mama n-am omorât-o, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nici măcar o amendă, ce să-i zic eu la Spovedanie, că trebuie să-i zic ceva, nu?

 „Nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dar dacă abordăm Taina altfel și ne punem noi în fața Persoanei iubite de care ne-am cam răcit și pe care mergem s-o împăcăm acum, veți vedeți că nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut. Cât anume că I-am înșelat așteptările, că […] puteam să fiu mai bun și n-am fost, puteam să fiu mai mult împreună cu El și m-am cam scuzat, că am altele de făcut. Și atunci altfel mergem la Spovedanie.

E aproximativ la fel ca atunci când te întorci de la școală după ce ai luat un patru și evident că profesoara a apucat s-o înștiințeze pe mama. Și ajungi acasă și vezi pe ochii mamei că știe ce ai făcut și te întreabă cum a fost la școală. Până la urmă va trebui să-i spui. Dar ce să-i spui, doar vezi că știe? În momentul acela observi că se întâmplă ceva cu inima ta și ai o apăsare de care nu poți să scapi, apăsare pe care trebuie s-o rezolvi cu un „iartă-mă”, care vine destul de greu, dacă te gândești că mama se pregătește să te pedepsească.

Dar totuși trebuie să-i spui. Și-i spui. Și ea nu te ceartă. Nu te ceartă deloc. Te iartă fără să i-o ceri. Ei, atunci apar lacrimile pocăinței, când sentimentul vinovăției tale se întâlnește cu iertarea ei, când știi că ești vinovat, dar înțelegi că vinovăția  aceasta stă între tine și ea sau El și asta te doare cel mai mult.

Aceasta este Spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la Spovedanie, evident că ai să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul Spovedaniei. Și toată nevoința noastră trebuie să se încadreze în efortul acesta de a strânge relația cu Dumnezeu.

Avem nevoie numaidecât să ne împrietenim cu Dumnezeu, cât mai repede și cât mai bine, altminteri vom auzi cel mai greu cuvânt pe care-l poate auzi vreun om la Judecată: acela că “nu te cunosc pe tine”.

Când omul se află în fața lui Hristos, preferă să audă „luați-l, legați-l, duceți-l în focul cel mai dinafară…”, cum zice în Scriptură – decât „nu te cunosc pe tine”, și să simtă acea tristețe din vocea lui Hristos.

Dacă aceste lucruri le vom avea noi în minte, altfel vom merge la Spovedanie și, mai ales, altfel vom ieși de acolo. Să facem tot ce putem ca să ne împrietenim, ca să ne iubim mai mult și mai profund cu Dumnezeu. […] Faceți tot ce vă vine în minte ca să strângeți relația cu Dumnezeu. Orice efort în afara acestui lucru este în zadar.

Protos. Hrisostom de la Putna

sursa: doxologia.ro

Citiţi şi:

● Pregatirea pentru o spovedanie adevarata

● Sfaturi înainte de spovedanie si împartasanie

● Despre Spovedanie (Sf. Nectarie de Eghina) – de ce este necesara si cum sa ne marturisim

● Sfantul Nectarie – Despre pocainta

● “Totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire” – Cuv. Paisie Aghioritul

● Îndreptar de Spovedanie – de Par. Ilie Cleopa

Spovedania este o marturisire sincera si de bunavoie a pacatelor pe care le-am savârsit, fara rusine sau rezerve, ci cu osândire de sine si zdrobire

Pentru a fi adevarata si a-si atinge scopul, spovedania trebuie sa fie de bunavoie si sincera. O spovedanie în graba sau nesincera nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuscari adânci si nici un semn al unei dorinte [pentru vindecare].

Spovedania trebuie facuta fara jena sau rezerve, ci cu curaj si cu mustrare de constiinta, deoarece curajul este expresia parasirii pacatului si dispozitia de a descoperi pacatul; rusinea, sfiala denota o lipsa de curaj. Spovedania trebuie facuta cu zdrobire de inima. Aceasta confirma o schimbare autentica a mintii, exprima o tristete pentru încalcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercam sa ne împacam.

Fara zdrobirea inimii, spovedania dovedeste o lipsa de simtire profunda a vinei pentru încalcarea Legii Dumnezeiesti. Spovedania adevarata si lucratoare este cea însotita de pocainta sincera si schimbarea mintii; numai aceasta spovedanie aduce roadele mântuirii. Pentru aceasta, este de trebuinta ca cel ce doreşte sa se marturiseasca, sa se duca la parintele sau duhovnic si sa-şi deschida inima pentru a-si descoperi adâncurile lui cele ascunse şi nestiute, fara jena sau rezerve, cautând sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca şi sa se împace cu Dumnezeu, pentru a-si vindeca sufletul si a dobândi mântuirea.

Cei ce au pacatuit şi nu se spovedesc din cauza rusinii, îsi pricinuiesc moarte sufletului lor tocmai din pricina acestei rusini. Acesti oameni sufera ca si bolnavii care nu se grabesc sa alerge la doctori tot din pricina ruşinii: înfrânti de boala, sunt degraba trimisi în Iad. Cel ce a pacatuit trebuie sa-si martiriseasca pacatele pentru a fi mântuit. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceste: …marturiseste-ti faradelegile tale, ca sa te îndreptezi, Eu sunt Cel ce sterge faradelegile tale (Is. 43: 25).

Celor ce se rusineaza sa faca o spovedanie de suflet mântuitoare, Sfintii Parinti le spun ca rusinea, daca putem numi rusine ceea ce rezulta de pe urma spovedaniei, aduce har si slava. Înteleptul Sirah zice si el: Caci este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har (Înt. lui Iisus Sirah, 4: 23).

Nu te sfii sa marturisesti pacatul, astfel încât 1) prin rusinea de acum sa eviti rusinea ce va sa fie în viata de apoi – deoarece si aceasta face parte din chinurile viitoare, si 2) sa dovedesti ca într-adevar ai urât pacatul, defaimându-l si biruindu-l ca pe un tiran. Parintii recomanda sa ne grabim, deoarece Dumnezeu ne-a rânduit timpul mântuirii doar în aceasta viata. Iata ce spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pentru cei morti, în Iad nu mai exista marturisire si îndreptare, fiindca Dumnezeu a limitat calauzirea si lucrarea la aceasta viata; în vreme ce în cealalta viata, cercetarea faptelor .”

Acelasi dumnezeiesc Parinte învata ca este cu neputinta sa scapam de rusinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor noastre, caci daca aici nu ne marturisim din pricina rusinii, acolo ne vom umili în fata a miriade de oameni. Iata cuvintele Dumnezeiescului Parinte: „Daca aici, în fata unei singure persoane, nu suportam ruşinea, ce vom face atunci, în fata miilor de miriade? Gândeste la cum va fi scaunul de judecata al lui Dumnezeu; gândeste-te la pacatele pe care le-ai facut. Chiar daca tu uiti pacatele, Dumnezeu nu le uita; dar, daca tu nu-ti vei sterge pacatele prin pocainta şi marturisire, El va pune totul în fata ochilor tai.”

Si iarasi: „Multi dintre cei ce pacatuiesc, spun: «Ma simt tare rusinat. Cum ma voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora?» Acestia sufera de o evlavie draceasca. Nu aveti nici un fel de îndrazneala? Încercati si nu va temeti, pentru a dobândi multa îndrazneala. Cine este Cel Ce voieste sa se împace cu tine? Este Cel Ce foarte tare doreste sa te slobozeasca de pacatele tale, este Dumnezeu. Nu tânjesti tu dupa izbavirea ta cât El doreste mântuirea ta?”

Înteleptul Sirah îndeamna: nu te rusina sa-ti marturiseşti pacatele. (Înt. lui Iisus Sirah, 4: 26)
Iar Iov spune: Acoperit-am eu, ca lumea cealalta, pacatele mele, ascunzând, în sânul meu, greseala faptuita, pentru ca, adica, ma temeam de zarva cetatii si ma înspaimânta dispretul cetatenilor în fata îndraznetei mele marturisiri (Iov 31: 33-34).

Sf. Vasile cel Mare spune ca, din pricina ca am pacatuit cu trupul, este de trebuinta sa ne marturisim, fara teama, cu propria gura. Iata cuvintele lui: „Oare nu am pacatuit atunci când ne-am predat pacatului madularele trupului pentru a lucra faradelegea? Haideti atunci sa ne marturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi instrument pentru risipirea pacatului. Ai fost lacom? Plateste. Te-ai apucat de betie? Posteste. Ai fost trufas? Smereste-te. Ai fost pizmas? Consoleaza-te. Ai ucis? Sufera mucenicie sau sufera lucruri asemanatoare muceniciei; sileste-ti trupul prin marturisire. Iar apoi, dupa marturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în psaltire cu zece strune.”

Iata ce le spun Parintii celor ce amâna spovedania de pe-o zi pe alta: „Nu folosesti nimic amânând sau rusinându-te a-ti descoperi gândurile tale; mai degraba, ceea ce faci tu este aceea ca, prin ceea ce faci, dai a se întelege ca vrajmasul ti-a încredintat o taina, si ca îti este teama sa te lupti pentru a scapa de iubirea lui. Sa-ti descoperi aceasta celor duhovnicesti.”

Înteleptul Sirah ne sfatuieste spunând: Mai înainte de judecata ispiteste-te pe tine, si în ceasul judecatii vei afla mila (Înt. lui Iisus Sirah, 18: 20). Iar Domnul spune: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în alta tara si, lasându-si casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecaruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit sa vegheze. Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosilor, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind. Iar ceea ce zic voua, zic tuturor: Privegheati! (13: 33-37).

Cei ce se duc la spovedanie din obisnuinta sau cu pretentii, cei ce-si marturisesc pacatele cu faţarnicie si, din pricina rusinii, îsi osândesc pacatele aducând scuze în sprijinul lor, cei se îndreptatesc pe ei însisi acuzându-i pe altii, acestia batjocoresc nebuneste pe Dumnezeu. Ca Unul Care le stie pe toate, Dumnzeu nu poate fi înselat. Cei ce-si ascund pacatele sufera ca si cei ce-si ascund de doctori durerile si pricinile lor, din cauza rusinii. Unor astfel de oameni, David li se da ca pe un exemplu, spunând: Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea (Ps. 31: 5). Si iarasi: Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu (Ps. 37: 18). Si iarasi: Zis-am: „ Marturisi-voi faradelegea mea Domnului ;” si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu (Ps. 31: 6).

Solomon noteaza: Omul drept se învinuie pe sine când începe sa vorbeasca (Pilde 18: 17). Si iarasi, spun pildele: Cel ce ascunde dusmania dospeste viclesugul, dar se descopera prin aceea ca-n adunari si-arata pacatele (Pilde 26: 26). Cel ce a pacatuit, daca-i este mila de sufletul sau, nu-si poate îngadui sa-si piarda timpul, ci trebuie sa se
pocaiasca neîntârziat, si sa se apropie de spovedanie, aflând astfel multa putere pentru împidicarea pacatului.

Sfântul Nil spune: „învatatura duhovniceasca stie cum sa împrastie fumul raului din sufletele noastre”. Dracii voiesc sa ne distruga, dar atunci când ne pocaim si ne spovedim, ei nu-si mai ating tinta, împlinind astfel Scriptura care zice: Pofta pacatosilor va pieri (Ps. 111: 10). Sfântul Nil noteaza ca: „Mare lucru este sa nu consimti cu pacatul; totusi, daca se- ntâmpla sa gresim prin înselaciunea vrajmasului, trebuie sa facem bine si sa fugim cu nadejde spre Dumnezeu, din pricina ca oamenii sunt înclinati catre cele contrare”.

Sfântul Vasile cel Mare spune ca: „Cel ce pofteste mântuirea, nu are nevoie de anumite vremi pentru ea; daca tâlharul ar fi fost nepasator, acum el n-ar mai fi fost mântuit; dar prin simpla lui credinta, el a câstigat nepretuita comoara a Împaratiei.”

Iov afirma urmatoarele: …când inima-i gândeste omului întoarcerea la Domnul, spunându-i acestuia pacatul sau întreg si-si va vadi de faţa cu toti faradelegea; atunci Domnul nu-l va lasa sa cada în moarte si-i va înnoi trupul ca varul pe perete si oasele lui iarasi cu maduva le-o umple si frageda-i va face carnea, ca de prunc, si-i va reda lui însusi barbatul între oameni (Iov: 33: 23-26).

Didim spune ca: „pocainta pentru pacatele savârsite, curateste mintea celui ce se pocaieste”. Sfântul Ioan Scararul spune: „dreptul judecator ne porunceste sa ne marturisim chiar si celorlalti. Caci ranele descoperite nu se vor mari, ci se vor tamadui.” Precum ouale pasarilor, încalzite în cuibar, nasc viata, asa si gândurile nearatate se umplu de viata (prin puterea dracilor) si înainteaza la fapte. Iata cât de mari si cât de multe sunt foloasele unei spovedanii prompte si sincere.

Si înca, proorocul Isaia ne sfatuieste sa fim foarte pregatiti: Cautati-l pe Domnul, si când Îl veti afla, chemati-L; iar când El Se va va apropia de voi, atunci sa-si paraseasca necredinciosul caile si nelegiuitul sfaturile si sa se întoarca la Domnul si va afla mila, si la Dumnezeul vostru sa se întoarne, ca El cu îmbelsugare va ierta pacatele (Is. 55: 6-7).

Sfântul Grigorie Teologul învata si el despre metoda de îndreptare a pacatelor savârsite. El spune: „Înconjoara-te cu cenusa, lacrimi, suspine; dobândeste îndreptarea prin marturisire si printr-un comportament cinstit: de nimic nu se bucura Dumnezeu mai mult decât de îndreptarea si izbavirea omului, pentru fiecare cuvânt si taina care au loc”.

Cu toate acestea, spovedania cere aflarea unui doctor experimentat si priceput. Iata ce spune un sfânt parinte despre aceasta trebuinta: „Asa cum oamenii refuza sa-si descopere oricui durerile trupesti, ci numai celor priceputi în tratarea unor astfel de boli, în mod asemanator, marturisirea pacatelor trebuie sa fie facuta în fata celor ce sunt în stare sa ofere un tratament.” Pentru aceasta, trebuie sa fim foarte atenti atunci când cautam doctori priceputi si capabili de a vindeca ranile lasate în inima de pacate. Datorita gravitatii ranilor si a diferitelor patimi, lucrarea are un caracter urgent. Este o grija presanta datorita primejdiei iminente. Asa cum doctorul nepriceput trimite multi oameni catre portile Iadului, în acelasi fel, duhovnicul incapabil si neglijent, trimite multe suflete în Iad.

Ce rau îngrozitor pentru ca cineva sa afle moartea în timp ce cauta vindecare. Cine poate socoti maretia acestei mari nenorociri? Cine ar putea sa jeleasca o asemena pierdere? Trebuie ca ochii sa se prefaca în izvoare de lacrimi pentru a plânge cum se cuvine aceasta nenorocire. Vai! Vai celor ce pretind a fi parinti duhovnici dar care ucid sufletele acelora pe care îi spovedesc. Vai celor care cer bani pentru iertarea pacatelor, în loc de zdrobire, smerenie si împacare cu Dumnezeu printr-o viata adevarata de virtuti. Vai celor care cauta sa vânda iertarea faptelor rele în schimbul unei rasplate. Vai fatarnicilor care fataresc evlavia pentru a-i însela pe altii si a profita de ei, care predica evlavia pentru a câstiga bani. Vai celor care fagaduiesc rugaciuni si canoane celor care au pacatuit pentru a primi arginti. Vai vânzatorilor de suflete care vând dracilor sufletele crestinilor în schimbul a câteva monezi! Vai celor ce învata minciuna! Partea lor va fi cu tatal lor, diavolul, tatal minciunilor.

Iubiti credinciosi! Dumnezeu nu are nevoie de nimic si de nimeni, fiindca Lui nu-I lipseste nimic. De aceea, nu oferiti rugaciuni si canoane exterioare pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiasca pe care ati jignit-o, ca sa va împacati, chipurile, cu mâniosul Dumnezeu (*). Numai prin acestea nu dobândesti nimic.
* Cum trebuie sa întelegem aceasta mânie a lui Dumnezeu? Sf. Teognost spune: „Nu vom fi pedepsiti si osânditi în veacul ce va sa fie pentru ca am pacatuit, odata ce am primit o fire nestatornica si schimbacioasa. Ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, dupa ce am primit putere si vreme pentru pocainta, ca sa aratam si mai mult ca dumnezeirea e buna si nu, dimpotriva, patimasa, ca una ce pedepseste si se mânie. Dar El pedepseste pacatul si nu pe noi. Caci El este în afara de orice patima si pedeapsa, desi se zice ca se conformeaza faptelor si dispozit iilor noastre, întorcând fiecaruia dupa valoarea celor facute în viata.”

Ai pacatuit? Simti povara pacatului? Te mustra constiinta? Cauta sa te usurezi. Cauta sa stingi mustrarea constiintei. Parintele duhovnic este singurul doctor. Cauta mai degraba un tratament decât rugaciuni si canoane. Dar chiar daca ceri unele ca acestea, totusi nu neglija tratamentul. Atunci când ne îmbolnavim, învata Apostolul Iacob, cerem rugaciuni, dar suntem unsi si cu untdelemn (Iac. 5: 14). La fel si aici, cautati leacul, si daca sunteti bogati, cereti rugaciuni sfintilor pentru a se ruga pentru voi, rugându-va si voi împreuna cu ei. Rugaciunile celor ce se roaga cu voi trebuie sa fie o expresie a dorintei voastre arzatoare de a va împaca cu Dumnezeu. Cu toate acestea, daca sunteti neglijenti, rasplata pentru rugaciunile altora nu va va fi de nici un folos, din pricina ca nu v-ati îmbunatatit moraliceste cu nici un chip.

Iubitilor, noi vorbim de nastere etica. Vorbim despre calauzire crestina. Vorbim despre o viata virtuasa si modesta. Suntem pentru o relatie strânsa cu Dumnezeu. Vorbim despre desavârsire si sfintenie. Daca am ajuns sa putem vorbi de asa ceva, deja noi participam la viata vesnica. De aceea, daca nu ne nevoim, nu am împlinit nimic. Si atunci, rugaciunile parintilor duhovnici sunt zadarnice, canoanele de pocainta, acatistele si alte rugaciuni de acest fel ale preotimii se fac desarte, cele patruzeci de Liturghii se zadarnicesc si ele, atunci când sunt savârsite pentru o persoana nepocaita care nu s-a împacat cu Dumnezeu si care traieste înca în pacat.
Ne mântuim prin zdrobirea inimii si spovedanie sincera.

Necesitatea spovedaniei

Spovedania este necesara pentru urmatoarele motive: 1) pentru ca este porunca de la Dumnezeu; 2) pentru ca aduce si restabileste pacea dintre Dumnezeu si om; si 3) pentru ca-i foloseste omului atât moraliceste cât si duhovniceste.

Cunoastem din Sfintele Scripturi – din Noul si Vechiul Testament – ca spovedania este o porunca a lui Dumnezeu. Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le spune fiilor lui Israel urmatoarele: Spune fiilor lui Israel: Daca un barbat sau o femeie va face vreun pacat faţa de un om, si prin aceasta va pacatui împotriva Domnului si va fi vinovat sufletul acela, sa-si marturiseasca pacatul ce a facut si sa întoarca deplin aceea prin ce a pacatuit si sa mai adauge la aceea a cincea parte si sa dea aceluia faţa de care a pacatuit. (Num. 5: 6-7).

Si iarasi: daca un suflet pacatuiste … sa-si marturiseasca pacatul pe care l-a savârsit… si sa-l plateasca pe de-a întregul; pentru ceea ce a pacatuit el cu privire la lucrul cel sfânt, va plati pretul acestuia si va mai adauga a cincea parte din pret ;… Iar pentru greaseala sa va duce din turma un berbec fara meteahna, pretuit dupa masura pacatului (Lev: 6).

În Pildele lui Solomon se spune astfel: Cel ce-si acopera propria rautate nu va propasi, dar cel ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit (Pilde 28: 13) Toti proorocii, David în mod deosebit, poruncesc marturisirea. Spovedania a fost întotdeauna o urmare a pocaintei. Cei ce au venit la propovaduitorul pocaintei, Proorocul, Înaintemergatorul si Botezatorul Ioan, îsi marturiseau pacatele înainte de a fi botezati. Iata cuvintele Evanghelistului: Atunci a iesit la el Ierusalimul si toata Iudeea si toata împrejurimea Iordanului. Si erau botezati de catre el în râul Iordan, marturisindu-si pacatele (Mt. 3: 5-6).

Vedem astfel ca spovedania este o porunca dumnezeiasca si, ca atare, este necesar sa fie savârsita cu exactitate pentru mântuirea cel ce se pocaiesc. În Noul Testament, porunca a dobândit un nou înteles. Spovedania este usa de intrare în Crestinism, asa cum bine s-a aratat la marturisirea celor ce erau botezati În Iordan de catre Sfântul Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a Crestinismului; iata ce spunea el: Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa Mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc încaltamintea; Acesta va va boteza cu Duh Sfânt si cu foc (Mt. 3: 11).

Avem de asemenea marturii în Faptele Apostolilor. Apostolul Luca relateaza cum au trecut efesenii la Crestinism; el noteaza ca acestia veneau sa-si marturiseasca pacatele chiar si în faţa altora. Iata cuvintele Apostolului: Si multi dintre cei ce crezusera veneau ca sa se marturiseasca si sa spuna faptele lor (Fapte 19: 18) . Rugaciunea „Tatal nostru” este o spovedanie zilnica si continua: cererea de iertare a pacatelor este o marturisire a pacatelor. Apostolul Iacov, fratele Domnului, îndeamna si el la spovednie spunând: Marturisiti- va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului (Iac. 5: 16). Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca : Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea (1 In. 1: 9). Spovedania, ca o veche taina a Bisericii, este mentionata de Irineu, de Tertullian, de Clement Alexandrinul, de Origen, si de Ciprian si de altii.

Vechii greci priveau marturisirea ca pe ceva necesar si folositor; ca unii care erau initiati în misteriile eleusine si samotraciene, ei îsi marturiseau în prealabil pacatele (Plutarh, Despre Sparta : Zicale ). Socrate considera ca marturisirea este mântuitoare: „Daca gresesti, tu însuti sau altcineva caruia îi porti de grija, de buna voie sa te duci acolo unde se plateste cel mai repede vina, la judecator, întocmai ca la medic, grabindu-te ca nu cumva învechirea bolii sa faca sufletul cangrenos si incurabil” (Platon, Gorgias ) . Pitagora spunea si el: „nu încerca sa-ti acoperi pacatele cu cuvinte, ci trateaza-le cu repros.” Iar Aristotel afirma: „omul care-si marturiseste sincer pacatul pe care l-a facut, nu e departe de curatie”.

Spovedania este într-adevar o porunca dumnezeiasca pentru ca este un îndemn a inimii. Omul care a pacatuit îsi simte inima împovarata si nu-si afla linistea decât daca-si marturiseste pacatul înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Sciptura marturiseste – ca pe cel mai vechi exemplu – marturisirea lui Lameh, care cu tristete a marturisit sotiilor sale faptul ca omorâse un om (Fac. 4: 23-24). În urma pacatelor savârsite, cele mai vechi civilizatii ofereau divinitatii sacrficii de pace. Oferind aceste sacrificii, ei îsi marturiseau pacatele. Aceste rugaciuni adresate de pe tot cuprinsul pamântului unui zeu, reprezinta un fel anume de marturisire simultana catre divinitate a rasei umane. Sacrificiile de pace sunt un fel anume de marturisire lucratoare a pacatului si a vinei acelora care care le ofera.

Omul care nu-si marturiseste pacatele nu-si va gasi niciodata pacea deoarece refuza sa se apropie vreodata de Dumnezeu. Cel ce nu-si va marturisi pacatul sau se va afla permanent sub greutatea vinei si a departarii de Dumnezeu. Sufletul cauta sa se marturiseasca fiindca constientizeaza dumnezeiasca porunca. El îsi da seama ca este singurul mijloc de realizare a armoniei si împacarii cu Dumnezeu, pe Care Îl simte mâniat de pacatele lui pe care cauta sa si le rascumpere, si pentru ca Dumnezeu sa nu-l paraseasca, ci sa Se faca milostiv si iertator faţa de pacatele lui. La fel cum dorinta de marturisire este un imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinta de a-L împaca pe Dumnezeu este o sugestie launtrica care-l îndeamna pe om spre spovedanie. Sufletul este constient ca a pacatuit împotriva lui Dumnezeu, simtindu-se obligat sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca, astfel ca, în acest fel, el va afla tratament si vindecare.

Numai Biserica a  primit autoritatea de a a-l împaca pe om cu Dumnezeu si de a-i da vindecare. Iata de ce persoana care a pacatuit se simte obligata sa alerge la Biserica; numai Ea îl poate împaca pe om cu Dumnezeu. Asa cum vom demonstra cel cele ce urmeaza, rolul si misiunea Bisericii da marturie de aceasta, satisfacerea Dreptatii Dumnezeiesti are ca scop tratamentul si vindecarea sufletului. Iata ce spune Sfântul Talasie: „Pocainta naste pazirea poruncilor; iar pazirea poruncilor aduce curatia sufletului… Lupta pentru poruncile lui Hristos pâna la moarte; caci curatindu-te prin ele, vei intra în viata.” (Filocalia, Talasie Libianul)

Despre iertarea pacatelor

Cel ce a pacatuit împotriva lui Dumnezeu are nevoie de împacare. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos si puterea de a ierta pacatele data Apostolilor Sai da martuire de aceasta. Daca iertarea pacatelor nu ar fi fost necesara pentru vindecarea sufletului, atunci nici iertarea pacatelor lumii nu ar fi fost necesara pentru ca Apostolii sa fie împuterniciti cu o asemenea autoritate atunci când au fost trimisi sa propovaduiasca Evanghelia. Credinta în Hristos si Botezul ar fi fost suficiente, drept pentru care Dumnezeu Si-ar fi pastrat pentru Sine puterea de a ierta pacatele. În schimb, El le-a dat Apostolilor putere nu numai pentru a dezlega (ierta) pacatele ci si pentru a le lega: le-a dat putere sa lege si sa dezlege: Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute (In. 20: 23). Aceasta putere data lor, afirma foarte clar faptul ca marturisirea pacatelor a fost un rezultat si o componenta a misiunii apostolice. Daca Biserica de curând întemeiata a primit acesta misiune apostolica cu scopul de a o continua, urmeaza ca ea a primit si dreptul de a lega si dezlega.

Puterea de a lega si dezlega care i s-a dat Bisericii a fost exercitata înca din epoca apostolica. Aceasta este marturisita de însusi Apostolul Pavel, care porunceste corintenilor sa înlature din Biserica pe cel ce a desfrânat cu sotia tatalui sau si sa-l dea pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5: 5).

Dupa modul cum a fost folosita, puterea de a lega si dezlega a fost data pentru a pastra sfintenia Bisericii, ca ea sa ramâna sfânta si fara prihana. Din acest motiv spune Apostolul Pavel ca Domnul nostru Iisus Hristos a iubit Biserica Ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvânt, Si ca s-o înfatiseze Siesi, Biserica slavita, neavând pata sau zbârcitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfânta si fara de prihana (Ef. 5: 26-27). Aceasta putere îi îngaduie Bisericii sa se pastreze sfânta si fara prihana, sa devina adevaratul ferment care dospeste toata framântatura: Iar daca este pârga sfânta, si framântatura este sfânta; si daca radacina este sfânta, si ramurile sunt (Rom. 11: 16).

Daca Biserica ar fi lipsita de aceasta putere, ea ar fi incapabila de a-si împlini misiunea. De altfel, cum ar fi în stare sa se pastreze Sfânta si fara prihana? Cum s-ar putea tine pe cei întinati departe de adunare, sau cum i-ar putea primi pe cei ce s-au pocait? Ce fel de constiinta ar avea despre starea morala a membrilor ei? Cum ar putea sti ca Ea da cele sfinte sfintilor, sau ca nu-i lipsesc de ele pe cei ce deja s-au împacat cu Dumnezeu prin pocainta?

Puterea de a lega si dezlega este si va fi puterea care mentine Biserica sfânta si fara prihana. Iata de ce Biserica nu a încetat sa-si exercite aceasta mare autoritate înca din timpurile apostolice. Cei ce îngrijesc de mântuirea sufletelor sunt obilgati sa alerge la Biserica ca la singura clinica, altfel nu va fi nici o mântuire. Domnul a luat asupra Sa toata povara si neputinta pentru a le da oamenilor odihna. Biserica, prin continuarea lucrarii lui Hristos, îi cheama pe cei împovarati cu pacate pentru a le da odihna. Cum se vor odihni cei cazuti în pacate daca Biserica n-ar avea puterea sa lege si sa dezlege? Cum s-ar putea odihni popoarele daca Apostolii n-ar avea putere a ierta pacatele? Cum s-ar putea continua misiunea apostolica daca Biserica n-ar fi mostenit acest dar apostolic? Numai Biserica este capabila sa-i usureze pe cei împovarati de greutatea pacatelor.

Chiril al Alexandriei, interpretând versetul 23 din capitolul 20 al Evangheliei Sfântului Ioan ( Carora le veti ierta pacatele, vor fi tinute si carora le veti tine, tinute vor fi ), spune: „Purtatorii de Duh iarta pacatele sau le tin, dupa întelegerea mea, în doua moduri. Caci sau cheama la Botez pe cei ce sunt vrednici de acesta prin curatia vietii si prin proba credintei, sau îi împiedica si îi opresc pe altii de la harul dumnezeiesc daca înca nu s-au facut vrednici, sau, iarta si tin pacatele, mustrând pe fii Bisericii care pacatuiesc, iar pe cei ce se pocaiesc îi iarta, precum Pavel l-a izgonit pe cel desfrânat din Corint spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca , dar l-a reprimit în obste, ca nu cumva sa se piarda din pricina unei dureri prea mari, precum spune în Epistola (2 Cor. 2: 6-7) ” .

Atât înalta misiune a Bisericii cât si natura ei dumnezeiasca îi obliga pe membrii ei sa o pastreze sfânta si fara prihana, fara pata, fara zbârcitura sau ceva de acest fel; astfel încât, ca o mireasa iubita a lui Hristos, curatita prin sângele lui Hristos, sa se prezinte sfânta si fara prihana; astfel ca, având misiunea de a fermenta întregul aluat, sa-si poata împlini slavitul ei scop. Cei împovarati cu pacate, care se desfateza în ele, care înca se afla în comuniune cu Biserica, spurca sfintenia Bisericii si se fac piedica în calea slavitei sale misiuni. Este de trebuinta ca membrii Bisericii sa fie sfintii si fara prihana. Asa marturiseste si Sfântul Pavel: Precum întru El ne-a si ales, înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana înaintea Lui, Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, dupa buna socotinta a voii Sale [Ef. 1: 4-5].

Crestinii nepocaiti care pacatuiesc din nestiinta trebuie sa-si dea seama ca prin pacatele lor ei îsi aduna lorusi o mare osânda si ca rascumpararea pentru osândire va fi întreita, deoarece 1) au nesocotit poruncile calcând în picioare Legea lui Dumnezeu, facându-se astfel robi ai pacatului, 2) si-au adaugat pete, zbârcituri si au necinstit Biserica, si 3) au zadarnicit lucrarea Bisericii, întinând-o prin împotrivirea constienta la misiunea Ei. Iata motivul pentru care Dumnezeiescul Gura de Aur spunea ca: „Daca noi am fi cu adevarat crestini, idolatrii ar fi venit la Hristos.” De aceea, noi, zadarnicim lucrarea Bisericii prin aceea ca nu mergem pe calea lui Hristos si ducem razboi împotriva Ei. De aceea, iubitilor, sa nu mai staruim în nedreptate, ci sa ne schimbam gândurile si sa ne sfintim prin iertarea pacatelor, ca sa nu ne osândim prin aceasta întreita jignire. Sa dam satisfactia cuvenita, ca sa putem satisface Dreptatea Dumnezeiasca si sa ne împacam cu Dumnezeu.

Cel ce a pacatuit este nevoit sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca

Satisfacerea Dreptatii Dumnezeiesti, ofensata prin savârsirea pacatului de catre omul nedrept, este atât 1) ceva cerut de dreptate (pentru a se aplica tratametul sufletului) cât si 2) o dispozitie launtrica a omului pacatos de a se împaca cu Dumnezeu.

Necesitatea dreptatii si dispozitia inimii îsi au originea în acelasi izvor: natura vesnica a Legii lui Dumnezeu. Dreptatea cere satisfactie în virtutea vesniciei Legii Dumnezeiesti, împotriva careia a complotat pacatul. În plus, datorita unui îndemn launtric, inima cauta si ea sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca; launtric, ea doreste si cauta împaratia Legii Dumnezeiesti si se grabeste sa lucreze pentru adevarul ei vesnic. Aceasta dorinta lantrica izvoraste din concordanta vointei launtrice a omului cu Legea lui Dumnezeu.

Necesitatea dreptatii si dorinta inimii se unesc pentru a combate pacatul, fiindca orice pacat este un adversar al Legii lui Dumnezeu, un vrajmas al pacii si al împaratiei lui Dumnezeu de pe pamânt, pe care pacatul cauta sa o tulbure si s-o aduca în confuzie si dezordine.

Pacatul, fiind de nedorit prin fire, este ceva necreat; ca si necreat, este ceva neexistent. Totusi, atunci când este creat de vreo dorinta umana nefireasca, el primeste ipostas. Dar fiindca întreaga cretie este plina de lucrurile Domnului, în vreme ce Legea Lui e marturisita de pe întreaga faţa a pamântului, dorinta nefireasca a omului si creatia sa care primeste ipostas, primesc si ele un fel de loc care sa înlocuiasca binele creat de Dumnezeu. Astfel, daca Dumnezeu a creat totul bun foarte, urmeaza ca aceasta creatie noua care a intrat în lume a vatamat si a tulburat binele care împaratea, complotând împotriva Legii lui Dumnezeu. Prin urmare, pacatul este un mare rau îndreptat împotriva lui Dumnezeu, deoarece ameninta sa distruga lucrarea lui Dumnzeu. Si fiindca creatorul sau este omul, când acesta pacatuieste, el pacatuieste împotriva lui Dumnezeu; iata de ce este obligat sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca, nimicind în acelasi timp pe care l-a creat si lucrând pentru vesnicia Legii lui Dumnezeu.

Atât evreii cât si pagânii aveau credinta ca orice pacat era îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi si scrierile pagânesti sunt pline de asemenea marturii. Tie Unuia am gresit si rau înaintea David, marturisindu-si pacatele lui Dumnezeu, zicea: Ta am facut (Ps. 50: 6).

[…] De aceea, atunci când pacatuim, pacatuim împotriva lui Dumnezeu si devenim astfel vrajmasi ai Legii Dumnezeiesti. De aici, este necesar sa alergam la Dumnezeu ca sa ne împacam cu El.

În Sfânta Scriptura gasim numeroase exemple de pedepse ale lui Dumnezeu pentru pacatele oamenilor.

Se spune ca David, în timp ce împaratea peste Israel, a pacatuit înaintea lui Dumnezeu din pricina ca a numarat poporul. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor care a ucis sapte mii de oameni în trei zile (cf. I Paral. 21: 1: 30). Mai mult, poporul din regatele lui Iuda si Israel au fost adesea pedepsiti pentru nelegiuirile regilor lor.

Pe lânga toate acestea, în Sfânta Scriptura gasim multe exemple ce marturisesc faptul ca dreptatea este ceruta de fiecare pacat savârsit; dintre acestea, episodul cu Moise si soara lui Miriam are o semnificatie deosebita. Miriam i s-a împotrivit lui Moise. Calomniile ei au fost socotite ca un pacat împotriva lui Dumnezeu, ea îmbolnavindu-se imediat de lepra. Scriptura spune ca daca n-ar fi fost închisa în afara taberei timp de sapte zile nu s-ar fi vindecat de lepra (cf. Num. 12: 14). De asemenea, daca desfrânatul din Corint n-ar fi fost predat Satanei de catre Apostolul Pavel, duhul lui n-ar mai fi avut sanse de mântuire (cf. I Cor. 5: 5). Din aceste exemple, atât Sfintele Sinoade cât si Sfintii Parinti – Sfântul Atanasie cel Mare si Petru, Patriarhi ai Alexandriei, Sfântul Dionisie, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile, Dumnezeiescul Gura de Aur si altii, vorbesc despre faptul ca pacatosii trebuie sa dea satisfactie conform cu numarul si gravitatea pacatelor; cei ce nu împlinesc aceste canoane sunt pasibili de a fi trimisi ulterior în tribunale pentru a da socoteala pentru nelegiuirile comise, ca unii care s-au împotrivit legilor Bisericii.

De aceea, satisfactia Dreptatii Dumnezeiesti jignite este o cerinta de neevitat. Astfel, o nevoie stringenta ne obliga sa ne grabim a ne împaca cu Dumnezeu, mai ales ca nu stim ce ne va aduce ziua de mâine. Trebuie sa ne grabim cu lacrimi. Trebuie sa ne înfatisam înaintea judecatorului milostiv si vindecator, a duhovnicului afectuos si iubitor, cu inima zdrobita, strapunsa de parerea de rau pentru pacate. Marturisindu-ne pacatele, trebuie sa ne revarsam inima, ca sa fim scutiti de osândirea judecatii ce va sa fie – unde vor fi trimisi toti cei care n-au dat socoteala în faţa tribunalelor pamântesti de faptele comise – si sa ne împacam cu Dumnezeu, împartasindu-ne de viata cea vesnica.

Legat de toate acestea, iata cum ne mustra Sfântul Vasile: „Plângeti cât aveti vreme, ca sa nu plângeti acolo. Pocaiti-va acum, cât e cu putinta. Caci mai târziu, n-o sa mai aveti pentru ce sa va pocaiti, deoarece n-o sa mai fie timp de pocainta. Sa lucram binele, cât suntem în putere. Daca pierdem bani, îi putem obtine din nou; în schimb, daca pierdem timp, nu-l mai putem recupera. Nu-si iubeste logodnicul logodnica cât iubeste Dumnezeu sufletul ce se pocaieste. Iata bunatatea si iubirea de oameni a Stapânului; celui ce se întoarce la el El, nu-i întoarce spatele, ci îi da o mâna.”

Daca cineva a cazut în pacate mari si grave, nu trebuie sa deznadajduiasca; ci, mai degraba sa se apropie cu curaj si îndrazneala de bunavointa lui Dumnezeu si va afla mila. Iata ce spune mai departe Sfântul Vasile despre aceasta: „Nici nu deznadajdui, nici nu înceta rugaciunea, ci apropie-te, chiar daca ai pacatuit, ca sa-L slavesti pe Stapânul si sa-I dai pricina sa-Si arate bunavointa Sa atunci când ti se vor ierta pacatele. Tot astfel, daca ti-e teama sa te apropii, e ca si cum te-ai împotrivi marinimiei Sale, stavilind nemasurata Lui bunavointa, care în realitate îti este destinata”. Sfântul Nil ne sfatuieste si el: „Hristos Împaratul nu Se deparetaza de cei îsi deschid inima si suspina din adâncul sufletului lor, chiar daca sunt împovarati cu multe pacate. Mai degraba, El îi primeste, îi curateste si le daruieste înfierea, numindu-i, pe masura treceri timpului, lucratori ai virtutii.”

Spovedania este folositoare atât moraliceste cât si duhovniceste

Cel ce se spovedeste des se foloseste atât moraliceste cât si duhovniceste. Se foloseste moraliceste din pricina faptului ca amagiturile morale se risipesc pe zi ce trece; duhovniceste, pentru ca este învatat de parintele duhovnic acele lucruri de folos pentru mântuire. O mai mare frecventarea a spovedaniei duce la risipirea amagirilor morale, la o sporire duhovniceasca tot mai mare, devenind astfel desavârsit în virtute, sau în viata în Hristos, ca unul care este calauzit de parintele duhovnic si întarit de sfaturile lui. Cunostintele si experienta parintelui duhovnic – de a carui învatatura si sfat asculta crestinul care se spovedeste– îl învata pe cel ce se pocaieste, pe de-o parte, ce trebuie sa faca sau sa împlineasca, iar pe de alta parte, ceea ce trebuie sa respinga sau pe ce sa se mânie. Prin cunoasterea sa parintele duhovnic îl zideste moral cu ajutorul virtutilor, în vreme ce prin experienta sa, îl pazeste de amagiturile morale, calauzindu-l astfel spre mântuire. Descoperirea propriilor gânduri nimiceste cursele vrajmasului si face desarte mestesugitele lui atacuri, deoarece experienta parintelui duhovnic le vadeste si le osândeste.

Încrederea acordata parintelui duhovnic este o stavila împotriva pacatului deoarece împiedica îndemnurile acestuia si taie dorintele nesabuite. Constiinta sau nevoia cuiva de a aparea în faţa parintelui sau duhovnic pentru a-i vesti nelegiuirile sale, de a se înfatisa ca un patimas, înclinat spre pacat si mincinos în fagaduintele sale catre Dumnezeu si parintele duhovnic, este ca o amintire care îi pune în faţa celui ce se pocaieste rusinea ce va sa vie, fapt de natura sa-i potoleasca patimile si poftele.

Cel ce se spovedeste sporeste duhovniceste deoarece 1) prin calauzire, cunostintele dascalului îi sunt transmise gradual, ca si unui elev; si 2) mintea lui se lumineaza pe masura ce este curatita de întunericul pacatului si amagirilor. Astfel, el va spori si va întelege minunile lui Dumnezeu.

Spovedania este doctoria de suflet mântuitoare pentru societate deoarece este capabila sa salveze de la distrugere o multime de suflete – suflete pierdute prin dezamagiri, prin amintiri spurcate [desfrânare] si gânduri rele. Ceea ce doreste sufletul este un parinte duhovnic, caruia pacatosul voieste sa i se descopere, sa-si reverse inima pentru a-si vadi ranile sufletului, pentru a afla un tratament, pentru a fi usurat.

Parintele duhovnic este mijlocitorul care uneste sufletele, întarind legaturile de familie, prieteniile si dragostea. Numai parintele duhovnic este capabil sa uneasca între ele sufletele parintilor si ale copiilor, a cuplurilor, fratilor si a rudelor. Parintele duhovnic este dascalul launtric al societatii, aparatorul moravurilor familiei, mângaierea celor în suferinta si limanul celor ce plutesc pe oceanul acestei vieti.

Parintele duhovnic este doctorul moral al societatii. Numai el este capabil de a detecta toate relele care afecteaza societatea în care traim. El îi învata pe cei rataciti; el îi ridica pe cei cazuti; el îi sustine pe cei ce se clatina; el îi lumineaza pe cei întunecati; el îi calauzeste pe cei slabi; el îi ajuta pe saraci; el potoleste mâniile; el potoleste patimile; el îi împaca pe cei despartiti; el face pace între vrajmasi; el întareste legaturile dintre oameni, el aduce pace în familie. Iata ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral pe care noi, din pacate, nu am înteles-o, ci am renuntat la ea. Iata de ce exista atât de multe lucruri rele care afecteaza societatea.

Crestini! Tineti poruncile Bisericii, fiindca în aceasta tinere exista viata vesnica. Cautati doctori pentru pacea sufletelor voastre.

Spovedania trebuie facuta dupa o înainte-pregatire

[Cititi si: Sfantul Nectarie – Despre pocainta]

Spovedania are trebuinta de o pregatire prealabila. Cel ce vine la duhovnic nepregatit – ca o urmare logica – nu reuseste sa-si aminteasca nici neputintele, nici nu va întelege cum se cuvine excesele sale. Altfel spus, el trece cu vedere atât îndatoririle pe care le-a neglijat, ignorând totodata si multimea pacatelor. Este cu neputinta pentru cel ce nu s-a cercetat pe sine – cu multe zile înainte de spovedanie – cu cea mai mare atentie, exactitate si nepartinire, sa se aleaga cu vreun folos dintr-o spovedanie spontana si nepregatita. Slabiciunea memoriei îl împiedica sa-si aminteasca totul; putinul timp acordat cercetarii de sine si lipsa simtirii constiente a gradului de responsabilitate face spovedania neroditoare. Astfel, îngaduim ca multimea patimilor sa afecteze sanatatea sufletului pe care îl lasam netratat, lasând în urma semintele pentru noi pacate.

De aceea, este de trebuinta ca cel ce voieste sa mearga la spovedanie, sa se cerceteze cu multe zile înainte, pentru a cântari fiecare fapta, pentru a-si constientiza neputintele si excesele, si astfel sa se apropie de spovedanie si sa marturiseasca numai acele lucruri de care am vorbit mai sus. A discuta cu parintele duhovnic despre propriile virtuti si fapte bune, neglijând si chiar ascunzând cu buna-stiinta patimile care infecteaza sufletul, este asemanator cu ceea ce face un bolnav care discuta cu doctorul despre taria si sanatatea fizica, nepomenind nimic despre boala care îi macina trupul. A vorbi cu parintele duhovnic despre virtute si realizari, utilizând si un limbaj pompos, este o atitudine fariseica, un semn al laudei de sine si a slavei desarte – o actiune total nepotrivita, cu atât mai mult cu cât ne aflam la spovedanie, unde ne marturisim în faţa lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie sa uitam ca în timpul spovedaniei noi stam si ne marturisim pacatele înaintea lui Dumnezeu, ca sa aflam mila si sa primim iertarea pacatelor. Dumnezeu stie virtutile noastre, si deci nu are nevoie de un interpret. Asa cum în faţa doctorului ne aratam numai bolile, tot asa sa facem si în fata parintelui duhovnic: sa ne marturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit si zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregatesc pentru Sfânta Împartasanie, aceasta este un motiv în plus pentru ca pregatirea necesara sa aiba un caracter ireprosabil.

Pregatirea pentru spovedanie si Sfânta Împartasanie, dupa Sfintii Parinti, trebuie însotita de post. Dar postul adevarat…, nu cel fariseic, ci cel stabilit de Biserica, care tinteste la supunerea patimilor sufletului si trupului, la unificarea mintii împrastiate, la ridicarea acesteia din cugetarea la materia inferioara care ne poate absorbi toata atentia îndeletnicind-o cu lucruri de suflet vatamatoare si desarte. Întrucât fiecare crestin trebuie sa-si dea seama daca îsi ridica mintea si inima catre Dumnezeu prin post si rugaciune, daca aceasta inima nu este zdrobita prin post si nevointa, este cu neputinta ca cineva sa ajunga la o constiinta a pacatoseniei sale, sa-si dea seama de gravitatea pacatelor, sa caute iertarea acestor pacate cu o dorinta arzatoare, sa multumeasca Dreptatea Dumnezeiasca si sa împace cu Dumnezeu. Trebuie sa mai stim ca nu vom putea fi constienti de pacatele noastre decât în masura în care vom fi luminati de Sus. Sunt luminati de sus în masura în care inima si mintea noastra sunt ridicate spre Dumnezeu. Dar suntem ridicati numai în masura în care duhul nostru devine mai usor prin post si rugaciune.

Rugaciunea si postul sunt folositoare ca mijloace de a ne examina, de a stabili adevarata noastra stare morala, de a ne evalua cu exactitate pacatele si de a întelege adevarata natura a pacatului. Fara post si rugaciune nu putem ajunge la o cunoastere de sine; nu ne putem face o imagine clara a pacatelor, o constiinta desavârsita a lor si nici nu putem dobândi zdrobirea inimii si, prin urmare, sa facem o spovedanie si adevarata si rodnica. De aceea, întrucât postul si rugaciunea sunt singura cale de pregatire pentru o spovedanie adevarata, suntem nevoiti sa urmam cu sârguinta aceste porunci ale Bisericii…, suntem nevoiti sa marturisim sincer, cu credinta ca ne vom împaca cu Dumnezeu, si ne vom atinge scopul, savârsind binele cel mai desavârsit pe care nu l-am dorit. De aceea, veniti! Sa lepadam pacatul; sa întoarcem lucrurile dobândite prin nedreptate; sa ne împacam cu vrajmasii nostrii si face fapte vrednice de pocainta ca sa ne împacam cu Dumnezeu si sa aflam mila dumnezeiasca, si astfel sa devenim vase vrednice de primirea Împaratiei Cerurilor. Fie ca toti sa ne învrednicim de mostenirea ei. Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

(Din vol. “Despre Pocainţă şi Spovedanie” – Edit. Cartea Ortodoxa – Egumenita 2004)

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.

– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?

– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?

– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.

– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.

Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.

In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.

– Parinte, ce este intristarea cea datatoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din intristarea pentru vreo greseala de-a noastra. In intristarea datatoare de bucurie exista si durere si bucurie, de aceea se si numeste “intristare vesela”. Se intristeaza omul din marime de suflet, pentru ca L-a mahnit pe Hristos, insa se bucura deoarece simte mangaiere dumnezeiasca. Pacatosul, atunci cand se pocaieste sincer, il iarta Dumnezeu, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca si poate ajunge la veselia duhovniceasca.

– Parinte, omul care se nevoieste poate trai pocainta in toata viata lui?

– Da, daca se nevoieste corect nu-si vede sporirea sa, ci numai caderile si traieste in pocainta continua. Nu stie ca la inceput se lupta cu un diavol, iar dupa aceea poate se lupta cu o ceata. Deoarece cu cat cineva depune mai multa putere ca sa-si dezradacineze o patima si sa dobandeasca o virtute, cu atat mai multi vrajmasi se aduna si trag si ei in jos de radacini. Atunci, desi nu isi vede sporirea, cu toate acestea sporeste destul de bine. Si se poate ca pana la moarte sa traiasca aceasta stare, sa nu-si vada sporirea, sa creada ca nu sporeste deoarece are caderi, dar in realitate exista sporire, pentru ca mereu isi mareste nevointa si se lupta cu tot mai multi diavoli. Pocainta pentru nevoitor este o rucodelie care nu se termina niciodata. Pe cei morti ii plangem, ii ingropam, ii uitam… Pacatele noastre insa le plangem mereu, pana ce vom muri, dar cu discernamant si nadejde in Hristos, Care S-a rastignit ca sa ne invieze duhovniceste.

Schimbarea vietii

Pentru ca omul sa inceteze sa faca un pacat trebuie sa incerce sa evite orice prilej care pricinuieste acest pacat. Betivul, de pilda, daca vrea sa se ajute pe sine si sa nu mai bea, nu trebuie sa mai treaca nici pe dinaintea tavernei. Este nevoie de putina straduinta si de intentie buna, si Bunul Dumnezeu ne va ajuta sa depasim greutatile. Sa spunem ca cineva are o patima. O recunoaste, se nevoieste s-o taie, se pocaieste, se smereste. Intentia ce o are ca sa-si taie patima sa Il vesteste pe Dumnezeu, care Il ajuta. Dar daca nu depune straduinta ca sa se schimbe si continua sa pacatuiasca, atunci Dumnezeu cum sa-i dea harul Sau? Harul lui Dumnezeu nu vine intr-o stare gresita, pentru ca lucrul acesta nu l-ar ajuta pe om. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu ar fi dat harul Sau si diavolului. Omul care nu mai vrea sa ramana in caderea sa, in gandurile lui pacatoase, ci se pocaieste pentru gresalele lui si se nevoieste sa nu mai pacatuiasca, primeste harul lui Dumnezeu si este ajutat. Insa atunci cand nu exista pocainta si pacatul este considerat moda, acesta este o stare demonica.

– Parinte, cum s-a mantuit unul din cei doi talhari care a fost rastignit impreuna cu Hristos?

– Acela a urcat pe zid si a sarit in Rai! “Pocainta talharului raiul a deschis“. Adica a furat si raiul prin marea lui pocainta.

– Parinte, daca cineva si-a schimbat viata si nu mai ramane in vechile lui obisnuinte pacatoase, dar uneori mai cade in vreunul din vechile lui pacate, asta inseamna ca nu are pocainta?

– Ei, daca depune straduinta care trebuie si totusi mai cade, are o oarecare circumstanta atenuanta. La inceput nu este tocmai usor. Dar atunci cand cineva isi da seama cu adevarat cat de grav este ceea ce a facut, nu va mai cadea. Mai demult, exista pocainta sincera. Atunci cand cineva se pocaia, nu se mai intorcea inapoi. Imi aduc aminte cat m-a ajutat o femeie prin pocainta ei adevarata. Avea multa zdrobire, nici nu vorbea. Se imbracase in negru – era ca o calugarita – si ingrijea de o bisericuta unde aprindea candelele… Chiar si numai cand o vedeai, te foloseai mult. Acum insa ii vad pe cate unii care, de indata ce-si schimba putin viata, incep sa faca pe dascalii cu altii, desi inauntru lor exista omul lor cel vechi. Desigur, sa se pocaiasca cineva, sa-si inceteze viata sa cea pacatoasa de pana atunci si sa inceapa sa traiasca duhovniceste, toate acestea constituie ajutoare eficiente si pentru ceilalti. Insa din acea stare in care se afla sa se prezinte imediat ca om duhovnicesc si sa inceapa sa predice, ei bine, aceasta este inselare.

– Adica, Parinte, ei fac aceasta cu intentia sa-i ajute pe ceilalti?

– Da, ca sa-i ajute. Insa in spatele acestei actiuni a lor, mai ales daca erau intrucatva si cunoscuti in lume, se ascunde gandul cel mandru: “Acum oamenii vor inceta sa mai vorbeasca despre Karaiskaki si Kolokotroni (La 1821, conducatori si eroi nationali ai grecilor in razboiul de eliberare dus impotriva turcilor) si vor discuta despre mine“. De aici poti intelege cat de gresit merg unii ca acestia. Daca isi simt cu adevarat greseala lor, pentru un interval de timp ei nu trebuie s-o uite si sa se incurajeze, ci sa ia aminte tot mai mult. Iar atunci cand le trec diferite idei sau ganduri din viata lor de mai inainte, sa le alunge ca pe niste ganduri de hula. Si dovada ca nu le mai primesc este ca organismul reactioneaza. Adica trebuie sa aiba cineva multa smerenie si sa se fi ingretosat de toate cele vechi ca sa se schimbe cu adevarat. Daca din viata lui de mai inainte mai pastreaza ceva pe care el il considera bun, le murdareste si pe celelalte. Din clipa in care are fie si cea mai mica parere despre sine, Dumnezeu nu ajuta si orice ar face nu este curat.

– Parinte, atunci cand cineva isi schimba viata, trebuie sa se ingrijeasca sa indrepteze gandul ce l-au avut mai inainte ceilalti despre el?

– Nu va cauta in chip egoist sa indrepteze gandul celorlalti, ci va cauta sa se indrepte el insusi si atunci se vor schimba de la sine si gandurile acelora. Daca pata pricinuita de viata lui pacatoasa va ramane in societate sau in mediul lui restrans, ea se va sterge prin buna lui purtare. Nu este trebuinta sa vorbeasca nimic. Va vorbi Dumnezeu prin pocainta lui.

“Si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5)

– Parinte, oare ajuta sa-si insemneze cineva greselile lui ca sa nu le uite pana ce se va marturisi?

– Atunci cand m-a durut cu adevarat pentru o greseala ce am facut-o, nu o mai pot uita. Constiinta ma mustra, sufletul ma doare si-mi aduc aminte de ea mereu. In rastimpul pana ce ajunge la marturisire, greseala lucreaza in mine, imi impunge inima si sunt mustrat de constiinta. Adica sufar, dar sunt si rasplatit de Dumnezeu pe masura. Iar cand fac o greseala si nu ma mai gandesc la ea, atunci greseala nu ma mai inteapa deloc; o uit si raman neindreptat. De aceea unii, desi le faci observatii pentru vreo greseala ce au facut-o, rad ca si cum nu s-ar intampla nimic. Insa gestul acesta are obraznicie, nepasare; este ceva cu desavarsire satanicesc. Ai auzit ce spune David: “Faradelegea mea eu o cunosc si ma voi ingriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 19) si “Pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps 50, 5). Cu toate ca Dumnezeu il iertase, acela din marime de suflet suferea inlauntrul sau si de aceea primea mereu mangaiere dumnezeiasca. Altii se pierd prin continue diagnostice asupra lor insisi. Insemneaza si iarasi isi insemneaza in mod scolastic greselile lor – chipurile ca sa faca o lucrare mai fina – le trec prin rafinarie, le ametesc, dar nu se indreapta. Daca insa ar prinde unul dupa altul defectele cele mari, si s-ar nevoi sa le indrepte pe acestea, ar disparea si cele mici.

– Parinte, daca cineva nu traieste in pocainta, dar slavosloveste pe Dumnezeu, este primita de Dumnezeu slavoslovia lui?

– Nu, cum oare sa primeasca Dumnezeu aceasta slavoslovie? Unuia ca acesta mai intai ii trebuie pocainta. Caci daca ramane in pacat, la ce ii foloseste sa spuna: “Slava Tie, Celui Ce ne-ai aratat noua lumina…“? Aceasta inseamna obraznicie. Ceea ce se potriveste sa spuna este numai aceasta: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca nu trimiti un traznet sa ma arda“, pentru ca acest fel de slavoslovie are pocainta.

Pocainta de nevoie

– Parinte, Avva Isaac scrie: “Orice pocainta ce se face fara dorinta nu izvoraste din ea bucurie si nu aduce rasplata celor ce o au” (Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice”, Cuv. 30, p.164). Cum se poate pocai cineva fara de dorinta sa?

– Este nevoit sa se pocaiasca pentru ca a scazut in ochii oamenilor, dar aceasta nu are smerenie. Eu asa inteleg.

– Adica exista pocainta fara de dorinta noastra?

– Da, este pocainta de nevoie. Adica iti cer sa ma ierti pentru un rau ce ti l-am facut ca sa scap de consecinte, dar launtric nu ma schimb. Omul indracit se face, chipurile, ca se pocaieste si lucreaza cu viclenie, face metanii cu bunatate prefacuta, ca sa-i insele pe ceilalti. Dar si faptul de a merge cineva sa-si spuna pacatele sale duhovnicului pentru ca se teme ca nu cumva sa mearga in iad, nici aceasta nu este pocainta. Pentru ca acesta nu se pocaieste pentru pacatele lui [marturiseste doar formal – n.a.]; ci problema lui este sa nu mearga in iad. Pocainta adevarata este ca mai intai omul sa-si simta greseala sa, sa-l doara, sa ceara iertare de la Dumnezeu si apoi sa se spovedeasca. Astfel va veni mangaierea dumnezeiasca. De aceea totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire. Iata, atunci cand se face vreun cutremur, vezi cum cei care au intentie buna sunt zguduiti, se pocaiesc si isi schimba viata. Ceilalti, cei mai multi, isi vin in simtire pentru moment, dar de indata ce trece primejdia iarasi se intorc la viata lor de mai inainte. De aceea, cand mi-a spus cineva ca in orasul unde locuieste a fost un cutremur puternic, i-am zis: “V-a scuturat bine? V-a trezit?”. “Ne-a trezit, ne-a trezit”, imi raspunde el. “Ei bine, iarasi veti adormi“, i-am spus.

[…]

– Parinte, atunci cand dupa o greseala urmeaza o stare de pocainta, dar se simte totusi o zdrobire sufleteasca si trupeasca, oare aceasta inseamna ca pocainta nu este corecta?

– In prima zi se justifica o zdrobire sufleteasca si trupeasca. Dar dupa aceea, atunci cand exista pocainta adevarata, desi omul se mahneste si-l doare launtric, simte mangaiere dumnezeiasca.

– Da, dar nu isi uita greseala sa.

– Da, nu o uita. Se mahneste – se mangaie, se mahneste – se mangaie. Isi da o palma pentru greseala ce a facut-o, primeste o mangaiere de la Dumnezeu; o palma – o mangaiere… Aceasta este pocainta ce aduce mangaierea dumnezeiasca”.

Cuv. Paisie Aghioritul

Fragment din Vol. “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Sursa: razbointrucuvant.ro

Astfel, după ce te-ai întors către Dumnezeu, cunoaşte-ţi păcatele. Hotărându-te să părăseşti păcatul ai căpătat conştiinţa propriei păcătoşenii, căci atunci de ce ai fi avut o nevoie atât de grabnică de a-ţi schimba viaţa? Reprezentarea stării de păcătoşenie era lipsită de o cunoaştere amănunţită, pe când acum străduieşte-te să te vezi ca cel mai rău dintre păcătoşi şi mai ales să cunoşti amănunţit împrejurările păcatului – unde, când, de câte ori a fost săvârşit fiecare în parte – care sporesc sau diminuează răutatea unei fapte.

[…] Cercetează-ţi toate faptele şi întreaga viaţă, şi nu te judeca doar ca pe o fiinţă omenească obişnuită, ci ca pe un creştin, menit să susţină numele cu purtarea sa. […]

Ceea ce trebuie să înţelegi tu este că prima treaptă a conştientizării păcătoşeniei este o cunoaştere amănunţită a tuturor faptelor tale. Aşa cum agenda de lucrua unui om de afaceri este scrisă cu o precizie matematică, tot astfel ar trebui întocmită şi în mintea ta lista cuprinzând faptele tale, cu menţiunea precisă a tuturor împrejurărilor -timpul, locul, oamenii, piedicile etc. Dacă autoexaminarea noastră nu dă roade, este pentru că ea a avut loc doar în linii mari.

Să nu zăbovim prea mult asupra acestor detalii, ci să păşim în profunzime, pe drumul păcatului, să pătrundem în adâncimile inimii înghiţite de păcat; dincolo de fapte, cuvinte, gânduri, pofte, dorinţe şi sentimente, vom găsi o constantă înclinaţie păcătoasă a inimii, care dă contur trăsăturilor noastre caracteristice. Unele fapte le săvârşim rău din neştiinţă, iar altele pur şi simplu ţâşnesc din inimă cu aşa putere, că nu avem stăpânirea de sine să ne înfrânăm; există însă şi alt soi de fapte, pe care le facem fără întrerupere şi care au căpătat putere de lege asupra noastră. Ispitindu-ne astfel pe noi înşine, va fi mai lesne să aflăm care sunt faptele ascunse în inimă şi care aţâţă şi nasc o permanentă poftă spre păcat, poftă care răsare din ele. Tocmai acestea sunt înclinaţiile păcătoase şi cunoscându-le pe ele vom scoate la iveală firea inimii noastre, precum şi numărul lor şi felul în care se sprijină unele pe altele.

După ce am procedat astfel, patima de căpetenie nu mai are unde să se ascundă. Ştim că maica tuturor relelor este iubirea de sine, ale cărei vlăstare blestemate sunt iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui („iubirea de plăceri”) şi slava deşartă, care la rândul lor odrăslesc toate celelalte patimi fără de număr, din care opt sunt de moarte. Oricine păcătuieşte este stăpânit de toate patimile – de unele prin fapte, pe altele avându-le în germene – pentru că tot cel ce păcătuieşte îşi rânduieşte viaţa cu iubirea de sine, începătură şi rădăcină a toate patimile şi pornirile păcătoase. Nu toate patimile se vădesc pe sine în aceeaşi măsură. Cineva poate fi stăpânit de mândrie, unul de iubirea de plăceri,altul de iubirea de arginţi.

Cel stăpânit de duhul slavei deşarte nu este străin de plăcerile trupeşti, dar nu e neapărat să le aibă. Cel iubitor de arginţi se poate înălţa pe sine, dar nu e nefiresc ca el să se mai „smerească” uneori, pentru a obţine cât mai mult profit. Şi iubitorul de plăceri este alipit cu duhul materiei, dar va renunţa uşor la averile sale pentru a-şi satisface poftele şi a-şi procura plăcerea, în felul acesta fiecare avem câte o patimă de căpetenie şi toate celelalte patimi stau oarecum în umbră, ocârmuite de aceasta, neîndrăznind să primejduiască cumva împlinirea ei. Toate înclinaţiile şi pornirile păcătoase pe care le va afla cineva în inima sa sunt hrănite şi rânduite să acţioneze de o singură patimă, maică şi izvor a toate relele: iubirea de sine. Ajungând la conştiinţa că suntem stăpâniţi de ea, vom duce la bun sfârşit mărturisirea păcătoşeniei noastre.

În fine, vei reuşi să cunoşti care este rădăcina a tot păcatul şi să deosebeşti „tulpinile” – înclinaţiile păcătoase – şi roadele – nenumăratele fapte rele, înfăţişându-ţi astfel toată istoria păcătoşeniei tale pe care o vei zugrăvi ca pe un tablou.

Să deşteptăm simţirea cea mântuitoare a unei pocăinţe sincere

Ajungând să-ţi cunoşti starea de decădere, nu sta departe ca unul ce e nepăsător la toate, ci sileşte-te să deştepţi în sufletul tău sentimentul mântuitor al pocăinţei sincere. La prima vedere s-ar părea că sentimentul pocăinţei se naşte deodată cu cunoaşterea propriei păcătoşenii, dar în fapt nu este totdeauna aşa. Păcatul învârtoşează inima, şi aşa cum un muncitor îşi înăspreşte firea din cauza trudei zilnice, tot aşa cel ce lucrează necontenit păcatul se face nesimţitor, căci s-a vândut cu totul pe sine pierzătoarei slujiri a păcatului -căutând roşcove şi hrănindu-se cu ele. Pentru aceasta e trebuinţă iarăşi de multă nevoinţă, ca să deşteptăm sentimentul pocăinţei. Putem înlesni acest proces prin simţământul vinovăţiei pentru păcate şi al neputinţei de a le justifica. Sentimentul propriei vinovăţii se află la jumătatea drumului între cunoaşterea păcatelor şi sentimentul pocăinţei şi el este la rândul său înlesnit de osândirea de sine.

Pune acest început bun, osândirea de sine, şi osândeşte-te. Mută-ţi atenţia de la orice ţi-ar putea îngreuna lucrarea şi pune-te pe tine singur cu conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul Cel ce toate le vede. Recunoaşte că ai ştiut că răul n-ar fi trebuit săvârşit şi totuşi l-ai săvârşit. Ai fi putut lesne să te îndepărtezi de orice pricină de păcat, dar nu ţi-ai folosit voinţa spre binele tău. Raţiunea şi conştiinţa au fost împotrivă şi s-au ivit chiar şi piedici exterioare, dar tu cu bună ştiinţă te-ai lipsit de tot sfatul cel bun. Aşa să faci cu fiecare păcat şi ai să te încredinţezi că fiecare păcat a fost săvârşit din propria ta voinţă, având conştiinţa că este un păcat şi chiar depunând efortul de a înlătura toate piedicile ce se împotriveau săvârşirii lui. Vicleana inimă păcătoasă va încerca să se îndreptăţească pe sine, cum că am păcătuit din pricina unor slăbiciuni ale firii, sau a unui temperament nestăpânit, sau a mersului evenimentelor, sau a stresului zilnic – să nu o asculţi. Toate acestea ar fi mărit ispita de a păcătui într-un fel sau altul, dar nimeni nu te poate sili să păcătuieşti. Este o problemă de voinţă.

Puteai foarte bine să spui: „Nu vreau să fac asta”, şi ai fi pus astfel capăt ispitei! Şi pentru ca să faci cât mai rodnică osândirea de sine, arată amănunţit toată personalitatea ta: cine eşti, unde şi când ai păcătuit, astfel încât să afli cu precizie cât de mare este păcatul tău, cântărit după măsura şi împrejurările lui. Vei găsi în toate acestea nu circumstanţe atenuante, ci pricini care agravează vinovăţia ta. Trebuie în cele din urmă să ajungi la o conştiinţă a propriei vinovăţii, la o sinceră osândire de sine, în care inima să spună: „N-am nici o îndreptăţire – sunt vinovat.”

Prin lucrarea aceasta a învinovăţirii de sine, omul îşi mărturiseşte unul după altul toate păcatele sale şi spune: „Sunt vinovat şi de asta, şi de aceea, şi de cealaltă, întru toate sunt vinovat”. Se osândeşte pentru toate fărădelegile şi începe să simtă că acestea îl strivesc cu povara lor enormă. Când ajungi la cunoaşterea propriei păcătoşenii, îţi vezi păcatele oarecum din exterior, pe când osândirea de sine ne aduce la cunoaşterea propriei vinovăţii şi a împovărătoarei greutăţi a păcatelor care ne apasă. Şi greutatea lor creşte din moment ce nu avem nici o îndreptăţire pentru a le fi săvârşit. Ajuns în această stare, omul nu poate decât să rostească: „Sunt vrednic de toată osânda! Toate cele ce am făcut sunt fărădelegi. Eu singur sunt vinovat că răul este sălăşluit în mine.”

De îndată ce omul rosteşte în inima sa: „Sunt un ticălos”, se nasc în el unele după altele simţăminte de căinţă pentru păcate. Ii este ruşine că s-a dedat la nişte fapte atât de josnice, este mânios că s-a răsfăţat în aşa hal pe sine, făcându-se de râsul şi batjocora dracilor, este îndurerat că s-a afundat atât de adânc în mocirla păcatului şi înspăimântat că L-a mâniat pe Dumnezeu şi şi-a primejduit mântuirea vremelnică şi veşnică. Toate aceste trăiri sufleteşti roiesc în jurul lui şi omul este ars de ele ca de văpaie. Se vede pe sine atârnând deasupra unui hău ca un osândit.

Din această privelişte se naşte o stare răscolitoare, care e foarte apropiată de deznădejde, şi acum este momentul în care demonul deznădejdii pune gheara pe câte unul, şoptindu-i: „Eşti un osândit, n-ai să scapi niciodată de osândă”. Tot păcătosul are parte de aceste trăiri sufleteşti într-o măsură mai mare sau mai mică. Să nu ne pierdem cu firea de venirea lor, ci mai mult, să le dorim să vină cât mai mustrătoare cu putinţă. Cu cât arde un om în propriile sale remuşcări şi cu cât este mai încins focul, cu atât folosul îi este mai grabnic spre mântuire, în mărimea văpăii stă rezistenţa temeliei viitoarei îndreptări. Acum cunoaşte inima amărăciunea roadelor păcatului şi în ea găseşte puterea de a se smulge de îmbrăţişarea păcatului.

Sentimentul pocăinţei trebuie să ducă la o făgăduinţă

Sentimentele de pocăinţă împlinesc de bună seamă o lucrare de despărţire, deoarece Cuvântul pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, a încheieturilor şi măduvei şi judecă mişcările inimii. Harul lui Dumnezeu săvârşeşte lucrarea aceasta nu pentru a distruge, ci pentru a crea cele noi prin distrugerea celor vechi. Noul se zămisleşte prin acea adiere a nădejdii în putinţa de schimbare. Este cu putinţă să schimbăm ce este de neschimbat şi să recuperăm irecuperabilul – numai să ne punem pe fapte. Fiindcă se pare că sentimentul pocăinţei naşte o făgăduinţă: „Voi părăsi păcatul şi făgăduiesc să lucrez pentru Unul Dumnezeu prin împlinirea poruncilor”; se cuvine să arătăm că cel ce face această făgăduinţă trebuie să creadă că păcatele lui vor fi iertate, pe de o parte, iar pe de altă parte că va primi puterea care să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire promisiunea. Iată de ce a face făgăduinţa de a lucra pentru Dumnezeu e uşoară: pentru că avem nădejdea cea bună că vom primi milostivirea şi întărirea Lui; nădejdea se naşte din credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru, prin a Cărui răstignire zapisul păcatelor noastre a fost rupt şi după a Cărui Înălţare ne-au fost dăruite prin dumnezeiasca Lui putere „toate cele ce sunt spre viaţă şi evlavie” (II Petru 1,3).

Fără această credinţă şi fără nădejdea care o urmează, chinuitoarele sentimente de căinţă şi părere de rău ne împing pe drumul lui Iuda. Aici se vădeşte Crucea lui Hristos ancoră pentru om! Zvârcolindu-se în durerile pocăinţei, clătinându-se deasupra unei prăpăstii, omul o vede ca pe singura sa mântuire – îşi pune în ea toată puterea nădejdii şi credinţei lui şi capătă puterea şi dorinţa nestăvilită de a face o făgăduinţă. Precum cel în primejdie să se înece se agaţă cu toată puterea lui de un copac, tot aşa cel ce se pocăieşte îmbrăţişează Crucea lui Hristos şi primeşte încredinţarea tainică că nu va pieri. Cunoaştem toţi cu mintea puterea morţii pe cruce a Mântuitorului, dar cel ce a trecut prin sentimentul amar al pocăinţei o trăieşte, pentru că ea devine o parte integrantă a vieţii lui.

Astfel, strâmtorat de pocăinţă şi păreri de rău, păcătosul îşi mărturiseşte în biserică pocăinţa şi face făgăduinţa să se îndrepte. Ceara topită care curge fără vreun rost precis nu lasă nici o urmă, însă vărsată într-un tipar sau presată cu o pecete va lua imediat forma acelei peceţi. Şi noi trebuie să aplicăm o pecete pe omul nostru lăuntric, încât el să capete o înfăţişare anume, iar acest lucru se petrece în Taina Pocăinţei – aici este pecetluit cu harul Duhului Sfânt [adică spovedania].

De ce este necesară Taina Pocăinţei?

Lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte firea conştiinţei noastre. Când săvârşim păcatul credem că el nu lasă urme asupra noastră, fie în exterior, fie în interior, dar de fapt sapă urme adânci în interiorul şi exteriorul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, dar mai cu seamă în ceruri, în cărţile judecăţii dumnezeieşti, în clipa în care păcătuim, se hotărăşte acolo sus soarta noastră, căci în cartea vieţii noi suntem trecuţi printre cei osândiţi şi scriitura se pecetluieşte. Harul nu se pogoară asupra cuiva până ce nu se şterge numele său dintre cei osândiţi, până când el nu primeşte dezlegare acolo sus. Însă I-a bineplăcut lui Dumnezeu ca ştergerea osândei din cărţile cereşti să fie făcută prin dezlegarea păcatelor ce au fost legate pe pământ.

Apropie-te de Taina Pocăinţei, ca să primeşti uşurare şi dezlegare de păcate pe pământ şi în cer şi să-ţi deschizi astfel uşa sufletului spre a se pogorî harul. Acum, când conştiinţa se spală şi se curăţeşte, redobândindu-şi prospeţimea şi sensibilitatea faţă de lucrarea binelui, trebuie să primească încredinţarea că îi sunt iertate păcatele. Aşa este şi în desfăşurarea firească a vieţii noastre: nu ne lasă conştiinţa să ne arătăm unei persoane pe care am supărat-o până nu suntem siguri că ea ne-a iertat, iar în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu conştiinţa e şi mai meticuloasă. Făgăduind să facă faptele mântuirii, omul capătă o încredinţare că s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, însă ea are un caracter subiectiv şi nu e vrednică de crezare.

Simţământul acesta va fi foarte curând măcinat de îndoieli: „Aşa este cu adevărat? Poate este amăgire?”, din îndoieli se naşte neliniştea, iar din nelinişte se naşte slăbirea sufletului; în aceste condiţii viaţa nu va avea putere şi nu va urma făgaşul cel bun. De aceea avem nevoie ca Dumnezeu să ne încredinţeze de dezlegarea păcatelor, şi, împăcaţi,mai cu osârdie să împlinim poruncile. Mergi şi te spovedeşte – şi Dumnezeu îţi va ierta păcatele.

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

❶ Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

❷ Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

❸ Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

❹ Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit.

Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

❺ Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

❻ Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale.

Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

❼ Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nârăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat.”

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Sfantul Teofan Zavoratul – Din “Calea spre mantuire”

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.

Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.

Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.

Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.

Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.

Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.

Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.

Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.

Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire – sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

Sfântul Teofan Zavorâtul – “Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”

Sursa: credo.ro

1. Am păcătuit cu încrederea prea mare şi nesocotită împotriva lui Dumnezeu, zicând că El este milostiv şi mă va ierta şi pentru aceea pot să păcătuiesc mereu.

2. Mi-am pus în minte ca să păcătuiesc cât voi putea, zicând că mă voi pocăi la anul, la bătrâneţe, pe patul morţii. Am zis că dacă va voi Dumnezeu mă voi mântui, iar dacă nu, mă va pierde.

3. M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, că tot nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu.

4. Mi-am pus în minte să mă sinucid şi chiar am încercat să fac aceasta. Am fost autor moral la sinuciderea cuiva.

5. Am stat împotriva adevărului arătat şi dovedit al Bisericii cuprins în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istorie, motiv pentru care am întristat şi alungat Duhul Sfânt de la mine (Caz concret).

6. Mi-am împietrit inima, neprimind şi nepăzind cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumnezeieştile Scripturi mincinoase. Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor sau a altor lucruri sfinte (Trebuiesc spuse gândurile de hulă).

7. Am hulit faptele bune ale aproapelui; am invidiat pe aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.

8. Din răutate nu am dat învăţătură despre credinţă (dacă am ştiut) celor neştiutori.

9. N-am vrut să aud vorbindu-se despre Dumnezeu, credinţă, religie.

10. Am zis că Dumnezeu e o născocire a preoţilor, că El nu există în realitate; că nu există suflet, nici îngeri, nici draci, nici judecată, nici înviere, nici rai şi iad, nici altă viaţă viitoare; m-am lepădat de Dumnezeu cu cuvântul, cu gândul, chiar şi în scris.

11. Am zis că Dumnezeu ne-a dat uitării, că nu se mai ocupă de noi.

12. Am crezut mai mult în calendar decât în învăţătura Bisericii, ţinând sărbătorile şi posturile după calendarul vechi.

13. Am ţinut calendarul pe vechi, nesocotind hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am fost naş la Botez sau la Cununie la cei care au fost botezaţi sau cununaţi de către preoţii stilişti.

14. M-am lepădat de unica şi dreapta credinţă în Dumnezeu, cea ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare, schismatice sau filosofii (evrei, musulmani, budhişti, baptişti, penticostali, adventişti, iehovişti, stilişti, catolici, atei etc.). Am practicat yoga, arte marţiale, dianetică, bioenergie, parapsihologie, radiestezie, telepatie, hipnotism, spiritism, meditaţia transcendentală, zen-budismul şi alte asemenea acestora. Am îndemnat şi pe alţii la aşa ceva.

15. Am luptat împreună cu potrivnicii Ortodoxiei la discreditarea preoţilor şi a învăţăturilor Bisericii; am făcut glume pe seama lor. Am participat la slujbe cu cei de alte credinţe şi m-am rugat împreună cu ei, căzând sub afurisenia Bisericii.

16. Am ucis cu voia sau fără de voia mea.

17. Am asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani; pe cei neputincioşi sau lipsiţi. Am oprit plata celor ce mi-au lucrat.

18. Am defăimat, batjocorit, bătut pe părinţii mei trupeşti sau duhovniceşti.

19. Am silit pe alţii să păcătuiască sau i-am ajutat la păcat (la care anume); am luat apărarea celui ce păcătuia.

20. Nu am mustrat păcatul altora, când a fost vremea a face acest lucru.

21. Am avut îndoială, şi mai am, de credinţa întru Unul Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

22. Am avut îndoieli asupra credinţei Ortodoxe şi a celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocă-inţa sau Spovedania, Împărtăşania, Preoţia, Nunta şi Sfântul Maslu).

23. N-am iubit pe Dumnezeu mai presus de orice. Am căutat să plac mai întâi oamenilor şi apoi lui Dumnezeu.

24. M-am ruşinat a face fapte urâte înaintea oamenilor, dar am făcut în ascuns fără a mă ruşina de Dumnezeu.

25. Am purtat numele de creştin, dar cu viaţa am fost mai rău decât un păgân.

26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii, primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-mă împreună cu ei. Am fost în casa lor sau la adunările lor încurajându-i în credinţa lor, zicând că şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.

27. Am primit binecuvântare, daruri şi ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar. M-am căsătorit prin cununie mixtă (de exemplu: am primit Taina Cununiei şi la ortodocşi şi la catolici); am îngăduit copiilor mei să facă o astfel de căsătorie. Am avut naşi la Botez sau Cununie persoane de altă credinţă.

28. Am avut şi mai am îndoieli asupra Sfintei Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte sau a altor învăţături ortodoxe.

29. Am citit cărţi eretice sau sectare, care sunt păgubitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii. Am vândut publicaţii sectare, eretice, pornografice.

30. Am făcut glume, ironii; am făcut pe alţii să râdă pe seama cuvintelor din Sfânta Scriptură, a Sfinţilor, precum şi a preoţilor şi a celorlalţi slujitori ai Bisericii. Am profanat biserici, troiţe sau morminte

31. Am trăit anticreştineşte şi prin mine s-a hulit numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute la păcat.

32. Am ţinut ziua sâmbetei, la fel ca adventiştii, în loc de Duminică.

33. Am crezut în spiritism; m-am dus la cei care vorbesc cu morţii, la cei care deschid cărţile sfinte (chiar şi la preoţi); am crezut în vise şi vedenii.

34. Am defăimat şchiopii, ologii, ciungii, cocoşaţii, urâţii etc., nesocotind că şi ei sunt oameni şi zidiri ale lui Dumnezeu. M-am automutilat. Am fost sau sunt de acord cu: schimbarea sexului, eutanasia, clonarea etc.

35. M-am ruşinat a face semnul Sfintei Cruci la arătare, când am trecut pe lângă biserici sau troiţe. Am batjocorit semnul Crucii, făcându-l strâmb pe faţa mea. Am făcut semnul Crucii pe cusături, covoare, pături pe care le-am aşezat pe jos sau pe pat, călcând sau aşezându-mă pe ele.

36. Am slujit făpturii mai mult decât lui Dumnezeu, iubind copiii, părinţii, fraţii, soţia (soţul), ru-deniile, prietenii, sau: averea, luxul, deşertăciunile lumeşti, jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât pe Dumnezeu.

37. M-am lăsat amăgit de păcat, de frica şi ruşinea oamenilor, pentru bunuri trecătoare, păcătoase şi pentru plăceri trupeşti.

38. Am slujit idolilor, adică: pântecelui, iubirii de arginţi, precum şi altor păcate idoleşti, jertfindu-le din agoniseala mea.

39. Am ocărât pe alţii că sunt blânzi, răbdători, că merg la biserică, că postesc şi se roagă. Am râs de cei ce se înfrânau de la jocuri, petreceri, glume şi cântece desfrânate, fumat şi băuturi ameţitoare; precum şi de cei ce se spovedesc şi împărtăşesc, păzind poruncile lui Dumnezeu.

40. Am oprit pe alţii de la faptele cele bune.

41. Am fumat, bucurând pe diavol şi mâniind pe Dumnezeu, cheltuind banii în loc să ajut pe cei lipsiţi.

42. Am ajutat pe cei ce fumează oferindu-le ţigări şi chibrite. Am oferit ţigări în schimbul unor servicii, făcându-mă astfel părtaş la păcatul lor.

43. Am folosit droguri, stupefiante sau multă cafea, distrugându-mi sănătatea sau viaţa.

44. Mi-am ras barba şi mustăţile, m-am tuns după moda veacului de acum sau mi-am lăsat plete.

45. M-am mascat dându-mi o altă înfăţişare, schimbându-mă din bărbat în femeie sau invers, sau în capră, urs, strigoi, paiaţă sau alte chipuri urâcioase.

46. M-am roşit, vopsit, parfumat; mi-am tăiat părul, am umblat cu capul descoperit, chiar şi în biserică (ca femeie). Am purtat cercei (chiar şi în semnul Sfintei Cruci), mărgele, inele; m-am ras pe părţile ascunse ale trupului. Ca femeie am purtat pantaloni, devenind urâciune înaintea lui Dumnezeu (vezi: Deuteronomul 22, 5; canoanele Sinodului din Gangra).

47. Am fost la ştranduri, plajă; am făcut nudism.

48. Ca femeie, am intrat în biserică fiind în rânduiala firii (perioada lunară). Am sărutat Sfintele Icoane, am luat anaforă sau m-am împărtăşit; mi s-a pus Sfântul Potir pe cap, am sărutat mâna preotului slujitor, fiind în această stare.

49. Am luat anaforă după ce am mâncat sau băut, ori când am trăit trupeşte cu soţia sau bărbatul, sau când am avut scurgeri în vis.

50. Am hipnotizat, am adus oameni în transă, am prezis lucrurile viitoare.

51. M-am ocupat cu telepatia; am crezut că este un lucru bun, folositor.

52. M-am dus la descântători, ghicitori, la cei care deschid cărţile sfinte (preoţi, călugări sau la altcineva) şi mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palmă etc.

53. Am făcut şi eu însumi farmece, vrăjitorii, am ghicit, am descântat, am explicat visele, vedeniile, zodiacul; am dat copilul pe geam, am făcut şi alte lucruri vrăjitoreşti (se va spune ce anume).

54. Am crezut în noroc, destin (predestinaţie), horoscop, astrologie etc.

55. Am crezut în superstiţii sau că este semn rău când îţi ţiuie urechea, se zbate ochiul; când îţi iese cu găleata goală în faţă; când îţi trece pisică neagră prin faţă sau preotul etc. Am folosit culoarea roşie împotriva deochiului; am purtat baiere, amulete, talismane crezând că-mi pot fi de folos.

56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor, precum şi semnul Sfintei Cruci, pentru vrăjitorie, descântece…

57. Am crezut că există strigoi, vârcolaci, zmei şi alte chipuri ale satanei şi din aceste pricini am ţinut unele datini sau zile ca să nu mi se întâmple ceva rău.

58. Am legat bărbat şi femeie să nu se împreune, să nu se poată căsători; am luat mana de la animale, am turnat cărbuni şi am descântat la cei bolnavi.

59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în oglindă, verighetă, am pus busuioc sub cap şi alte multe obiceiuri drăceşti ca să-mi visez soarta. Pentru a fi iubită de un anumit bărbat, i-am pus spurcăciuni în mâncare sau băutură.

60. Am sfătuit pe alţii să meargă la vrăjitori sau să facă lucruri vrăjitoreşti. Am avut credinţa mincinoasă că sufletul după ieşirea din trup se reîncarnează în alt trup sau intră în animale, plante etc.

61. Am jurat strâmb la judecată sau în alte împrejurări (urmările jurământului).

62. Am răul obicei de a folosi numele lui Dumnezeu şi al sfinţilor fără de rost, la toate nimicurile.

63. Nu am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri, pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat pe mine, dorindu-mi chiar şi moartea; am blestemat pe alţii.

64. M-am jurat că voi răsplăti cu rău celor ce mi-au făcut rău.

65. Am socotit că trebuie să împlinesc jurământul nelegiuit făcut la mânie sau la beţie şi l-am împlinit.

66. În loc de a mă împăca, am dat în judecată pe aproapele meu.

67. M-am jurat să mor, să orbesc, să mă ardă focul, să moară mama, tata, copilul meu etc.

68. Am silit pe alţii cu bani, prin îngrozire sau vicleşug ca să jure pentru mine.

69. Am drăcuit pe cei din casă, pe străini, dobitoace, lucruri, chiar şi pe mine însumi.

70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur sau în faţa copiilor, a oamenilor mari, îndemnând şi pe alţii la aşa ceva.

71. Nu m-am luptat pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, ci pentru a le dispreţui, a le huli.

72. M-am împărtăşit cu nevrednicie cu Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos.

73. După spovedanie şi împărtăşanie m-am întors din nou la păcate, făcându-mă fur de cele sfinte.

74. Am scuipat după ce m-am împărtăşit.

75. Am luat părticele.

76. Am luat Aghiasmă Mare fără a fi spovedit.

77. Am trecut la pomelnicul morţilor pe cei vii care mi-au făcut rău; i-am scris pe toacă sau clopot pentru a fi pedepsiţi de către Dumnezeu.

78. Am crezut şi am spus şi altora că nu trebuiesc botezaţi copiii când sunt mici, zicând că ei nu au păcate.

79. Am făcut făgăduinţe bune lui Dumnezeu la vreme de strâmtoare, la grea cumpănă, iar când mi-a fost bine le-am călcat.

80. Am făgăduit a da daruri la Biserică, la cei necăjiţi, săraci şi nu am dat, călcându-mi făgăduinţa.

81. Am lucrat Duminica şi în sărbătorile bisericeşti, la mine sau la alţii. Am făcut lucruri care aş fi putut să le fac şi în alte zile: cumpărături, mâncare, spălat etc.

82. Am cumpărat şi vândut în acele zile în loc să merg la biserică.

83. Am făcut clăci cu povestiri necuviincioase, cu vorbe şi glume murdare, cu lăutari, cu beţii şi jocuri, ajungându-se la certuri şi scandaluri.

84. Mergând la biserică mi-am ales un loc de cinste şi nu am stat cu bună rânduială, vorbind şi tulburând pe cei din jur.

85. Nu am ascultat cu toată evlavia şi credinţa slujbele din biserică. În timpul slujbelor am dormit sau m-am gândit la lucruri deşarte.

86. Nu m-am dus Duminica şi în sărbători la biserică, ci am stat acasă uitându-mă la slujba de la televizor sau ascultând la radio, fără a avea un motiv binecuvântat.

87. Am venit la biserică după ce a început slujba şi am plecat înainte de a se termina, asemănându-mă cu Iuda, vânzătorul.

88. Duminica şi în sărbători nu am făcut fapte bune potrivite vredniciei zilei.

89. Am lepădat Sfânta Tradiţie a Bisericii susţinând că numai Sfânta Scriptură este izvorul de credinţă şi mântuire.

90. M-am dus la biserică numai de ochii lumii, sau cu gânduri deşarte, sau spre a mă ruga pentru osânda celor ce mi-au greşit.

91. Am îndemnat pe alţi creştini să nu meargă la biserică.

92. Nu mi-am făcut pravila de rugăciune şi canonul rânduit de către duhovnic, ocupându-mă cu cele lumeşti.

93. Am postit post negru sâmbăta şi Duminica. Am făcut metanii în aceste zile, fără a avea canon de la duhovnic.

94. Am stat la masă fără a face rugăciune şi m-am ridicat fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat.

95. Am mâncat şi băut cu lăcomie, peste măsură, fiindu-mi rău; am vomitat după ce am stat la masă, din cauza multei mâncări sau băuturi.

96. Nu am postit cele patru posturi, nici lunea, miercurea şi vinerea de peste an. Am postit numai o săptămână la început şi alta la sfârşit.

97. Ca părinte, nu am avut grijă în egală măsură de fiecare din copiii mei.

98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea credinţei sau să se călugărească, să meargă la biserică, ba i-am şi pedepsit pentru asta.

99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei; nu i-am dus la spovedanie şi împărtăşanie şi nu le-am dat pildă prin viaţa şi comportarea mea.

100. Când copiii mei au avut apucături rele nu i-am mustrat, nu i-am pedepsit şi nu i-am oprit de la acestea.

101. Ca părinte m-am purtat prea aspru şi am pedepsit pe nedrept pe copiii mei.

102. Am povăţuit pe copiii mei sau pe cei din familie să calce peste semănăturile oamenilor, sau să strice munca şi avutul altora, să fure, să mintă sau să facă alt rău.

103. Am purtat ură împotriva părinţilor mei pentru că nu am fost lăsat în voia mea să fac ceea ce îmi plăcea mie.

104. Nu am ascultat părinţii când mi-au dat sfaturi folositoare de suflet, când mi-au cerut să nu umblu prin localuri de petreceri şi să nu mă întovărăşesc cu cei care au apucături rele şi desfrânate.

105. Nu mi-am îndeplinit datoria faţă de părinţii mei; nu i-am cinstit cu lucrul şi cu cuvântul, am fost neascultător şi m-am purtat urât cu ei.

106. Mi-am blestemat părinţii, i-am batjocorit, i-am bătut, le-am spus cuvinte jignitoare; le-am dorit boală, necaz şi chiar moartea. I-am părăsit la nevoie, la boală şi în neputinţe, neajutându-i.

107. Ca părinte nu m-am ruşinat de copiii mei, dezbrăcându-mă în faţa lor.

108. Am văzut goliciunea părinţilor mei.

109. Nu am ascultat de cei mai mari ai mei (profesori, conducători, şefi) atunci când m-au învăţat de bine.

110. Nu am ascultat de părinţii mei duhovniceşti (duhovnic şi naşi), nu m-am rugat pentru ei; i-am batjocorit, i-am vorbit de rău, i-am urât.

111. Ca părinte duhovnicesc (naş) nu am purtat grijă de fii mei sufleteşti, atât cât mi-a stat în putinţă.

112. Nu mi-am ales soţie/soţ ţinând seama de învăţăturile Bisericii şi binecuvântarea părinţilor, ci după voia şi plăcerea mea.

113. Ca bărbat nu mi-am iubit soţia ca pe mine însumi; am batjocorit-o, am certat-o, am bătut-o, am socotit-o ca pe o roabă, nu am ajutat-o şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea în viaţa de familie.

114. Ca soţie nu am ascultat de soţul meu, ci l-am certat, l-am ocărât, încât am ajuns la ceartă şi scandal.

115. Am silit pe soţul meu, din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să cheltuiască bani prea mulţi pe îmbrăcăminte luxoasă şi la modă, pe plăceri şi deşertăciuni lumeşti.

116. Nu m-am supus soţului/soţiei la îndatoririle conjugale, motiv pentru care a păcătuit.

117. M-am despărţit de soţie/soţ fără motiv bine-cuvântat şi m-am recăsătorit, despărţind familie.

118. Am avut gând de răzbunare şi chiar m-am răzbunat asupra vrăjmaşilor mei, dorindu-le necazuri, chiar şi moartea; i-am pizmuit, i-am bătut, i-am mutilat sau le-am făcut alt rău.

119. Am făcut rău aproapelui meu, l-am ocărât, defăimat, făcându-i viaţa grea prin tot felul de insul-te şi ponegriri, spunând despre el multe neadevăruri, ucigându-l sufleteşte. Am îndemnat şi pe alţii la bătăi şi ucideri.

120. Am ucis pe aproapele cu arma, prin junghiere, sufocare, otrăvire…, cu voie sau fără de voie.

121. Am ucis pe aproapele meu pentru a-i răpi averea sau soţia (soţul).

122. Am luat diferite doctorii pentru a nu rămâne însărcinată sau pentru a ucide copiii în pântece; am îndemnat şi pe alte femei să facă la fel sau le-am ajutat într-un anumit fel.

123. Am îndemnat, obligat sau am fost de acord ca soţia să facă avort. Am ajutat pe altă femeie (sau pe medic) să facă avort, sau am dat bani pentru a face avort.

124. Am folosit diferite metode pentru a nu rămâne însărcinată şi încă nu am renunţat la ele.

125. Am făcut avort (cu voie sau fără voie).

126. Am născut copil mort.

127. Am omorât copilul după naştere, nebotezat sau botezat.

128. Am avut copil care a murit nebotezat din vina mea sau a altcuiva.

129. Am botezat copiii născuţi morţi sau avortaţi, la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie) sau cu altă ocazie.

130. Am fost neatent şi am lăsat copilul să cadă în apă, în foc, de la înălţime sau să umble cu obiecte tăioase ca astfel să se schilodească, să se rănească sau chiar să moară.

131. Am părăsit de bună voie copiii, lăsându-i în voia soartei.

132. Am păcătuit în înţelegere cu soţia/soţul sau cu cine am avut relaţie sexuală ca să nu avem copii prin diferite metode: păzire, anticoncepţionale, leacuri, băi, calendar, sterilet, prezervativ etc.

133. Am păcătuit cu soţia/soţul sau cu altcineva prin împreunare împotriva firii (perversiuni sexuale: gomorie – relaţii orale; sodomie – relaţii între persoane de acelaşi sex, între oameni şi animale; pedofilie).

134. Mi-am distrus singur sănătatea, scurtân-du-mi viaţa, prin mâncare peste măsură, băutură, fumat, petreceri nesăbuite şi altele asemănătoare.

135. Am făcut pariuri drăceşti, întrecându-mă cu alţii la fumat, băut, la joc sau alte chipuri năstruşnice, stricându-mi sănătatea mea sau pe a altora, pricinuind chiar şi moarte.

136. Am câştigat bani şi averi cu vicleşug, cu vrăji şi alte mijloace drăceşti, ucigând sufletul meu şi pe al altora.

137. M-am purtat crud cu animalele, păsările şi alte vieţuitoare, ucigându-le. Am pus greutăţi mari pe animale şi le-am bătut fără de milă.

138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat animale sugrumate, omorâte de fiare sălbatice, împuşcate fără a curge sângele din ele.

139. Am avut cugete şi pofte trupeşti necuviincioase (uneori şi când am privit la icoane); am păs-trat în suflet acele cugete şi nu le-am alungat, îndul-cindu-mă de ele.

140. Nu am săvârşit păcatul cu lucrul dar cu gândul am păcătuit iar prin imaginaţie îmi închipu-iam şi cum am să-l săvârşesc atunci când voi avea ocazia.

141. Am căutat prilej de a păcătui dar nu am avut ocazia.

142. În loc de a-mi stăpâni poftele, am căutat să le aprind mai tare.

143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând să mă scutească de războiul desfrânării, dar eu nu m-am străduit să mă înfrânez.

144. Am rostit cuvinte şi am făcut fapte necuviincioase în faţa copiilor şi a celor mai în vârstă. Am râs fără de socoteală, cu neruşinare; am făcut cu ochiul, am jucat şi aţâţat poftele altora, am jucat, am bătut din palme, am chiuit şi am râs cu poftă la petreceri şi nunţi.

145. Am plătit cu bani sau am dat daruri cântăreţilor sau celor care cântau cântece şi spuneau glume necuviincioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am cântat sau am făcut alte măscăriciuni şi obscenităţi.

146. Am păstrat în casă, am primit diferite tablouri sau poze cu desfrânări; le-am pus pe pereţi.

147. Am cumpărat, am citit, am dat şi altora cărţi, reviste sau poze pornografice.

148. Am avut vise desfrânate în timpul somnului, pătimind şi scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din dezmierdare sau prea multă îmbuibare.

149. Nu mi-am făcut canonul după ce am pătimit scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.

150. Mi-am stricat fecioria sau curăţenia prin păcatul malahiei (masturbare).

151. Am făcut păcatul malahiei cu altcineva.

152. Am privit feţe străine cu gând de poftă trupească; m-am unit şi învoit cu mintea şi cu inima spre a sta de vorbă cu gândurile desfrânării celei trupeşti. Am păcătuit, curvind cu mintea şi cu inima, îndulcindu-mă prin închipuirea păcatelor trupeşti. Am curvit prin imaginaţie, mai bine zis cu dracul curviei, ca şi cu nişte femei (bărbaţi), înfierbântându-mă cu trupul. Am privit cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă. Chiar în vremea sfintei rugăciuni, uneori, m-am aflat curvind şi preacurvind cu mintea şi inima. Am răpit sau violat cu forţa.

153. Am desfrânat cu fecioară, văduvă, feţe bisericeşti, cu rudenii sau cu cei de altă credinţă.

154. Am trăit cu soţia înainte de cununia religioasă.

155. Am păcătuit cu dobitoace, păsări. De multe ori voind să-mi răscolesc dezmierdările cele trupeşti şi să mă îndulcesc cu ele, mi-am închipuit cu mintea împreunări de oameni, de dobitoace, de păsări şi alte feluri de închipuiri drăceşti prin care mi-am spurcat mintea şi inima, aprinzând în mine focul desfrânării, cel ce m-a făcut vinovat de focul cel veşnic.

156. Fiind căsătorit, am preacurvit cu altcineva, chiar şi cu femeie măritată, despărţind familii.

157. Am trăit trupeşte cu soţia în zile de post, Duminica şi sărbători, în timpul perioadei lunare a soţiei sau în cele patruzeci de zile după naştere.

158. Nu m-am înfrânat de la împreunare nici când soţia a rămas însărcinată.

159. Am mers la biserică (ca femeie) înainte de cele patruzeci de zile după naştere şi fără a-mi face molifta de dezlegare.

160. Ca părinte am culcat în pat cu mine fete sau băieţi mai mărişori, sau i-am pus să doarmă împreună.

161. Am păcătuit înainte de căsătorie şi am minţit pe soţ sau soţie, nespunând adevărul.

162. Fiind copil m-am jucat diferite jocuri pătimaşe, desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau băieţi.

163. Am fost la nunţi cu lăutari, baluri, hore, discoteci şi alte petreceri păgâne, necreştine. M-am uitat la televizor, video etc. la filme pornografice, întinându-mi mintea şi sufletul; nu am purtat grijă de copiii mei şi le-am îngăduit să privească la filme imorale, chiar şi în prezenţa mea.

164. Am jucat table, biliard, cărţi sau alte jocuri de noroc, păgubindu-mă băneşte pe mine sau pe alţii.

165. Am fost la stadioane, săli de sport, teatre, pentru a urmări meciuri, spectacole, circuri, conferinţe sau alte manifestaţii păgâne ori sectare.

166. Am frecventat case şi locuri unde se spuneau cuvinte şi fapte de sminteală, necuviincioase şi nemernice: bar, bordel, sex-shop, striptease etc.

167. Am fost şi am mâncat în casă la cei care trăiau necununaţi la Biserică; nu i-am sfătuit să se cunune; am primit daruri de la ei şi i-am pomenit la slujbele Bisericii.

168. M-am căsătorit cu rude de sânge, din cuscrie, din înfiere sau din botez.

169. Am avut de gând sau am furat averea aproapelui, a bisericii sau a mănăstirii. Nu mi-am plătit datoriile cuvenite.

170. Am vândut marfă falsificată, stricată; am luat un preţ mai mare decât cel cuvenit.

171. Am înşelat la cântar; am folosit vorbe meşteşugite la vânzare sau cumpărare spre a înşela pe aproapele, nu am spus adevărul.

172. Am silit pe alţii să cumpere scump de la mine marfă proastă, să-mi lucreze sau să-mi vândă ieftin. Am făcut afaceri necurate din care au rămas oameni înşelaţi, pe drumuri sau chiar în temniţă. Am făcut trafic cu droguri, femei, arme etc. Am răpit/sechestrat alte persoane.

173. Prin viclenia sau falsitatea mea am înşelat statul, pe aproapele sau Biserica.

174. Am luat dobândă (inclusiv cei de la casa de amanet), mită sau alte daruri.

175. Am nedreptăţit pe aproapele, ţinând seama de îmbrăcăminte, avere sau poziţia sa socială, nesocotind dreptatea legală, căutând şi folosul meu.

176. M-am mâhnit pentru sărăcia mea materială, tulburându-mă foarte tare şi am dorit să mă îmbogăţesc.

177. Am furat de la cei din familie, de la stat, de unde am lucrat şi nu am întors cele furate.

178. M-am pornit cu ură împotriva celor ce m-au furat sau păgubit, dându-i în judecată, bătându-i sau făcându-le alt rău.

179. Am păgubit pe aproapele de cinste, de merite, de funcţie şi de locul său mai bun.

180. Am găsit lucruri furate şi ştiind ale cui sunt nu le-am înapoiat, păstrându-le pentru mine.

181. Am tăinuit lucruri împrumutate sau date spre păstrare, neîndurându-mă a le înapoia; am păstrat în casă lucruri furate, am cumpărat lucruri care am ştiut că sunt furate.

182. Am jefuit averile morţilor, mormintele.

183. Nu am respectat făgăduinţa dată de a face parastase, liturghii sau praznice după moartea părin-ţilor sau a celor care m-au rugat şi le-am promis.

184. Am luat de la Biserică lucruri, bani, lumânări, untdelemn, icoane etc. şi nu le-am înapoiat. Am fost cu răutate asupra Bisericii sau mănăstirii, zicând că au prea mult.

185. Am răpit cu sila, cu minciuni, jurăminte false sau prin judecată pământul aproapelui meu.

186. Am sfătuit pe alţii să fure, să facă rău, ajutându-i şi eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.

187. Nu mi-am respectat nici contractul, nici făgăduinţa făcută aproapelui.

188. Nu am lucrat după puterea mea la locul de muncă, nefăcându-mi datoria.

189. Nu mi-am plătit datoriile faţă de stat; am făcut declaraţii false, înşelând statul.

190. Având posibilitatea să înlătur pagubele aproapelui, nu l-am ajutat.

191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.

192. Am bănuit, am năpăstuit, am pedepsit pe alţii, pentru pierderea avutului meu.

193. Am făcut vrajbă între mireni sau (şi) clerici, provocând tulburare.

194. Am mărturisit strâmb asupra aproapelui în faţa oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l, pricinuindu-i păgubire sufletească sau materială, necazuri şi suferinţe.

195. Nu am ţinut seama de datoria de a fi sincer, ci am grăit minciuni de tot felul.

196. Am minţit de frică să nu pătimesc ceva rău, fiind ameninţat.

197. La judecată am dat bani sau alte bunuri ca să-mi micşoreze pedeapsa.

198. Am stat la îndoială să spun adevărul.

199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în credinţă şi făgăduinţă, minţind pe alţii şi păgubindu-mi sufletul.

200. Am vorbit cu două înţelesuri; am vorbit altfel de cum am gândit, căzând în făţărnicie.

201. Am fost linguşitor cu făţarnicii, cu şarlatanii, cu oamenii mari şi cu mincinoşii.

202. Am minţit în faţa judecătorilor ca pârât, ca inculpat sau ca martor.

203. Am minţit la mărturisire, de ruşine, din teama de a dezvălui unele însuşiri rele ale mele sau unele păcate ruşinoase.

204. M-am lăudat, m-am înălţat cu gândul.

205. Am voie slobodă şi din mândrie mi-o împlinesc.

206. Am obiceiuri rele şi din mândrie nu le părăsesc.

207. Sunt încăpăţânat, nesupus, ambiţios şi mândru în comportare.

208. Sunt orgolios, nu suport să mi se poruncească, să mi se arate adevărul sau să fiu criticat, deşi recunosc că sunt vinovat.

209. Sunt încrezut, mă încred în bunurile lumeşti, în oamenii mari şi mă laud cu toate.

210. Sunt îndrăzneţ, doritor de a face numai ce doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals şi fără de sfială; mă supăr repede.

211. Sunt potrivnic, neascultător, împietrit, aspru şi plin de mine însumi.

212. Mă mândresc cu podoabele hainelor şi cu frumuseţea lor.

213. Mă mândresc cu podoabele casei mele, pe care am dat sume mari de bani, şi cu alte deşertăciuni.

214. Mă mândresc cu avere străină, cu rude bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea socială.

215. Mă mândresc cu podoaba părului, cu chipul meu frumos, cu sănătatea, cu tinereţea sau cu vârsta înaintată pe care am apucat-o, cu tot ce am frumos şi bun, uitând că toate sunt de la Dumnezeu.

216. Din mândrie şi ca să arăt bine, îmi îngrijesc cu multă atenţie părul, tenul, unghiile pe care le las să crească, le vopsesc, îmi rad părul de pe picioare, mă coafez, îmi vopsesc părul, buzele şi ochii cu diferite vopsele, arătând prin aceasta lui Dumnezeu că nu m-a făcut aşa cum trebuia.

217. Am purtat haine fine, scumpe, la modă şi extravagante, făcând sminteală celor ce mă priveau şi cu dorinţa de a place celor din jurul meu; m-am îmbrăcat necuviincios arătându-mi în felurite feluri goliciunea trupească prin fuste scurte, rochii decoltate…

218. Am intrat în Sfânta Biserică împodobită ca la paradă, făcând sminteală celor ce mă priveau.

219. Am stat în faţă ca să fiu văzută şi admirată.

220. M-am împărtăşit îmbrăcată necuviincios, cu chipul şi buzele vopsite, cu capul descoperit, cu pantaloni, atingând înfricoşatele Taine ale lui Hristos, arătând lipsă de evlavie.

221. Am postit cu gândul să slăbesc, să fac siluetă, nu din evlavie.

222. Mi-am cheltuit averea şi chiar ultimul ban din casă pentru lux şi deşertăciuni lumeşti.

223. Am purtat la gât mărgele, medalioane, cercei, inele şi alte bijuterii ca să atrag atenţia şi să mă mândresc cu ele, fără a mă gândi că sunt lucruri idoleşti şi mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.

224. Din mândrie am defăimat portul călugăresc şi preoţesc, precum şi sărăcia sau nevoinţele lor.

225. Din mândrie am râs de păcatele altuia, dispreţuindu-l şi vorbindu-l de rău, iar pe ale mele nu le-am socotit.

226. Din mândrie am defăimat pe cei săraci, lipsiţi, neştiutori, pe cei ce au greşit cu ceva, pe cei neputincioşi şi pe cei ce au sărăcit din anumite motive sau necazuri, în loc să mă rog lui Dumnezeu pentru ei.

227. Din mândrie m-am socotit deştept, înţelept, talentat şi cu multe calităţi.

228. M-am mândrit şi m-am socotit mai presus decât ceilalţi cu frumuseţea, cu ştiinţa, cu felul de a vorbi, cu glasul meu, nesocotind că aceste daruri nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, şi pentru care trebuie să-I mulţumesc.

229. M-am mândrit cu sărăcia, cu hainele modeste, cu postul, cu slăbiciunea trupului, cu visele şi vedeniile pe care pretind că le-am avut.

230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare decât alţii ca să fiu auzit şi lăudat.

231. Am dat milostenii la săraci, în văzul lumii, ca să fiu lăudat, mândrindu-mă prin aceasta.

232. Din mândrie şi slavă deşartă am intrat în Sfântul Altar. Fiind paracliser, m-am atins de Sfânta Masă şi de alte obiecte sfinţite (de ce anume). Ca femeie, la îndemnul preotului, am intrat în Sfântul Altar şi am făcut curăţenie; m-am atins de Sfânta Masă sau de alte obiecte sfinţite.

233. Din mândrie am iscodit despre casa şi bogăţia altora; am ascultat pe la ferestre şi am vrut să ştiu cum vieţuiesc, pândind tot ce fac. Am vrut să ştiu starea duhovnicească a fratelui meu, ispitindu-l prin tot felul de întrebări.

234. Am căutat să mă ţin după moda lumească, fără a ţine seama de ce-mi este folositor şi îngăduit.

235. M-am trufit şi semeţit; am fost mincinos şi lăudăros.

236. Am fost făţarnic şi mi-a plăcut mult să fiu cinstit şi lăudat de oameni.

237. Am păcătuit cu iubirea de sine, cu părerea de sine, cu simţirea de sine, cu bizuirea pe sine şi cu trufaşa încredere în sine.

238. Am păcătuit foarte mult cu rânduiala de sine, adică mi-a plăcut să umblu după voia mea şi am urât supunerea şi tăierea voii.

239. Am fost stăpânit în toată vremea de duhul mulţumirii de sine, adică am fost mulţumit cu starea şi aşezarea mea sufletească, socotind că nu sunt ca ceilalţi oameni.

240. N-am avut adevărata cunoştinţă de sine, adevărata mustrare de sine, fiind stăpânit în toată vremea de îngâmfarea de sine şi preţuirea de sine.

241. Am fost stăpânit în minte şi cuvânt de duhul îndreptăţirii de sine. Am vrut şi mi-a plăcut să am întotdeauna dreptate, să nu fiu contrazis, să vorbesc mult şi să fiu ascultat de ceilalţi.

242. Am fost stăpânit de trâmbiţarea de sine, adică am spus altora isprăvile mele cele părute bune.

243. Am hrănit în toată vremea pe fariseul meu cel dinlăuntru cu închipuirea de sine şi cu arătarea.

244. Fiind stăpânit de mândrie şi încăpăţânare, am vorbit împotrivă faţă de cei mai mari.

245. Fiind mândru şi semeţ, am urât pe cei ce m-au mustrat şi am iubit pe cei ce m-au lăudat.

246. M-am mândrit şi m-am lăudat cu cele patru feluri de bunătăţi: cu cele fireşti, cu cele câştiga-te, cu cele din întâmplare şi cu cele câştigate prin nevoinţe (duhovniceşti).

247. Având unele bunătăţi duhovniceşti, n-am recunoscut că le am de la Dumnezeu.

248. Am recunoscut că am unele bunătăţi de la Dumnezeu, însă nu am recunoscut că le am în dar, ci fiindcă mi s-ar cuveni, socotindu-mă vrednic de ele.

249. Am socotit că am unele bunătăţi duhovniceşti pe care niciodată nu le-am avut.

250. Am defăimat legile canonice şi liturgice pe care le-au rânduit Sfinţii Părinţi în Biserică şi nu am voit să mă supun întru toate predaniilor Bisericii.

251. Am fost robit şi stăpânit de defăimarea ascultării, de iscodire, de înşelarea cu mintea, de tru-fie, de slava deşartă, de laudă, de înălţarea cu mintea, de pregetarea cea făţarnică, de voia liberă, de deprinderea păcatului.

252. Am păcătuit înaintea lui Dumnezeu cu gândul de hulă, de necredinţă, de încăpăţânare, de îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stăpânire şi de altele asemenea acestora.

253. M-am mândrit că eu aş fi feciorelnic cu trupul, defăimând în mintea mea pe cei ce au păcătuit.

254. N-am iubit niciodată în viaţa mea de a fi ocărât, defăimat, necinstit de alţii şi nebăgat în seamă.

255. Nu m-am silit a curma din mintea mea vicleşugurile cele gândite ale slavei deşarte; nu m-am silit a face ceva înaintea oamenilor ca să fiu defăimat de către ei.

256. Am avut întotdeauna viaţa mea făţarnică, plină de prefăcătorie, şi fiind eu înlăuntru plin de rănile conştiinţei şi urâciunea păcatelor mele, pe dinafară m-am arătat mormânt văruit prin cuvioşia şi făţărnicia mea, prin care am vânat slava şi lauda de la oamenii cei neiscusiţi care nu au cunoscut vicleniile mele.

257. M-am lăcomit la avuţii.

258. Am fost zgârcit şi împietrit cu inima.

259. Nu m-a interesat sărăcia şi lipsurile altora.

260. Sunt nesăţios, viclean şi nedrept, însuşindu-mi bunuri străine pentru a mă îmbogăţi.

261. Am strâns bani sau avere prin vicleşug sau prin cerşetorie, spre a mă îmbogăţi.

262. Am fost grabnic a lua şi zăbavnic a da.

263. Am dat milostenii cu îndoială şi cu zgârcenie, ocărând pe cei cărora le-am dat.

264. Nu m-am gândit la viaţa veşnică, dându-mi milostenie pentru sufletul meu, ci am socotit că o să-mi dea alţii, după plecarea mea din această lume.

265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe la Biserică pentru răposaţii mei şi pentru uşurarea păcatelor mele.

266. Am clevetit, am şoptit la ureche cuvinte despre alţii, sau am făcut semn cu mâna, arătând pe alţii şi vorbindu-i de rău.

267. Am zavistuit (invidiat) pe altul pentru bunăstarea lui şi m-am bucurat pentru necazurile lui.

268. Nu mi-am reparat greşeala, când am ne-dreptăţit pe aproapele, nici nu am cerut iertare.

269. Din pricina invidiei nu am răspuns la salut, nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai înzestraţi cu darurile decât mine.

270. Din pricina zavistiei mi-am umplut sufletul de patimi şi ciudă, întunecându-l cu multe păcate grele.

271. Sunt foarte duşmănos şi rău; nu am recunoştinţă faţă de cei ce-mi fac bine; ţin minte răul, batjocoresc pe aproapele şi mă bucur când alţii sunt batjocoriţi.

272. Am povestit altora greşeala aproapelui şi am încărcat şi mai mult păcatele lui.

273. M-am iuţit şi m-am mâniat de foarte multe ori în viaţa mea, cu motiv şi fără motiv.

274. Din cauza mâniei care m-a stăpânit mi-am pierdut răbdarea şi pacea minţii şi a inimii.

275. Nu am avut râvnă sfântă şi nu m-am îm-potrivit celor ce au călcat şi batjocorit legile canonice ale Bisericii lui Hristos.

276. Din cauza mândriei şi a lenevirii mele am devenit nesimţitor şi împietrit la inimă şi n-am avut umilinţă şi lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei şi al iuţimii.

277. De multe ori, în timpul rugăciunii, mi-am amintit cu ură şi cu mânie faţa celui care m-a supărat şi am urzit în minte gândul de răzbunare.

278. Fiind stăpânit de mânie am ţinut minte răul asupra altora.

279. Am duşmănie asupra aproapelui meu şi nu vreau să-l iert.

280. În toată vremea vieţii mele am fost lacom la mâncare şi băutură.

281. M-am sârguit în toată vremea de a-mi procura mâncăruri gustoase, scumpe şi de multe feluri.

282. Mi-am făcut pântecele dumnezeu, slujindu-i lui şi făcându-i totdeauna voia.

283. Mi-am îngrăşat trupul cu mâncăruri şi băuturi peste măsură, din care cauză mi-am îndobitocit mintea şi am devenit leneş, trândav şi greoi la lucrarea tuturor faptelor bune.

284. Am fost stăpânit de nesăturare, de cârtire şi nemulţumire în timpul mesei.

285. Am fost iubitor de dulceaţă şi mi-a plăcut să beau băuturi dulci şi cu anumite condimente.

286. Fiind rob al pântecelui, am aşteptat cu mare nerăbdare să vină Paştile, Crăciunul sau alte praznice mari spre a face dezlegare la toate mâncărurile şi băuturile.

287. Am mâncat carne în săptămâna brânzei.

288. Deşi am postit posturile, totuşi, am dat la alţii mâncare de frupt.

289. Din cauza săturării pântecelui, mi-am făcut mintea groasă şi molatică, scăzându-mi trezvia, atenţia şi memoria.

290. Fiind sătul de tot felul de bucate, am avut nebunia de a mă face dascăl şi a tâlcui altora din Sfânta Scriptură, uitând că: În pântecele plin, cunoş-tinţa lui Dumnezeu nu locuieşte.

291. Am postit cu scopul de a face rău vrăjmaşilor mei.

292. Am postit după a mea rânduială şi părere, încălcând postul rânduit de Biserică.

293. Am postit numai de mâncare dar nu şi de păcate, fiind duşmănos şi rău.

294. În post am mers la petreceri, ospeţe, zile onomastice.

295. M-am lenevit de a lucra toată fapta bună prin gând, cuvânt şi lucru, după a mea putere.

296. M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu în toată vremea.

297. Am dormit prea mult şi nu m-am sârguit de a priveghea după a mea putere.

298. M-am lenevit de a citi Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

299. M-am lenevit de a fi veghetor şi treaz cu mintea în fiecare clipă, spre a nu fi luat prin surprindere de momelile cele subţiri ale dracilor.

300. M-am lenevit de lucrarea cea tainică a minţii, adică de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de apoi, la Rai şi iad, precum şi la alte cugetări duhovniceşti şi ziditoare de suflet.

301. Am fost stăpânit de moleşeala trupului, păruta neputinţă a trupului şi trândăvie.

302. Din lenevie nu m-am ostenit a face metaniile şi închinăciunile cum trebuie.

303. De multe ori lenea mea de a mă ruga lui Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini părute a fi folositoare.

304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu căzut în îndoială, deznădejde.

305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fără rugăciune, iar dimineaţa, din pricina grabei, am plecat la activităţile mele fără a-mi face rugăciunea, socotind că am această îngăduinţă din pricina împre-jurărilor. M-am lenevit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, aşteptând să-mi vină cele de tre-buinţă fără osteneala mea de a mă ruga şi a mulţumi.

306. Din lene am lăsat să se strice icoanele şi alte podoabe sfinte.

307. Mi-a fost lene să-mi cercetez cu deamănuntul păcatele mele, când a trebuit să mă mărturisesc, şi din această pricină m-am împărtăşit cu nevrednicie.

308. M-am lenevit să-mi aprind candela sau lumânarea, să îngenunchez cu amândoi genunchii în vremea rugăciunii.

309. Mi-am încurajat lenea zicând, că m-aş ruga mai mult dacă aş fi călugăr, dar aşa, fiind în lume, nu este cu putinţă.

310. M-am lenevit a chema preotul să facă aghiasmă, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme potrivită.

311. Nu am făcut sfeştanie în casă nouă; n-am sfinţit fântâna şi vasele cele spurcate.

312. Din lene şi nepăsare m-am lenevit de a mă spovedi la vreme de ispită şi când am făcut păcate grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, căutând pe cel mai îngăduitor, pentru a nu mi se da canon potrivit cu păcatele mele cele grele.

313. Din cauza lenevirii şi a trândăviei nu am voit să lucrez după a mea putere faptele cele bune pe care aş fi putut să le fac cu lucrul.

314. Am fost leneş, molatec şi nepăsător de a ajuta în orice chip pe alţii care se aflau în primejdie trupească sau duhovnicească.

315. Am putut dar nu am vrut să împiedic pe aproapele de a păcătui (Caz concret).

316. Nu m-am rugat pentru aproapele şi pentru toată lumea.

317. Nu am mângâiat pe cei întristaţi.

318. M-am împărtăşit fiind supărat şi învrăjbit.

319. Nu am pus cuvânt bun şi de garanţie pentru cei care îi ştiam vrednici.

320. Nu am săturat pe cei flămânzi.

321. Nu am dat să bea celui însetat.

322. Nu am îmbrăcat pe cel gol.

323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din închisoare.

324. Nu am primit pe cel străin.

325. Nu am îngropat pe cel mort.

326. Nu m-am ostenit să cunosc dogmele, învăţăturile şi rânduielile credinţei.

327. Nu am avut dragoste să-L cunosc pe Dumnezeu din frumuseţile naturii şi din tot ce ne înconjoară.

328. Nu m-am ostenit să pătrund mai adânc Crezul şi credinţa Ortodoxă.

329. În necaz, ispite, pagube, suferinţe, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu că mă poate ajuta.

330. Când am păcătuit greu, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu, zicând că nu mă va ierta niciodată şi că nu mă pot mântui niciodată, căzând în deznădejde şi făcând voia satanei.

331. Nu m-am ostenit să aprind în sufletul meu focul sfintei dragoste.

332. Nu m-am silit să câştig virtuţile dragostei creştine în legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele.

333. Nu am ţinut seama de smerenie şi răbdare, prin care se învinge răul şi se câştigă virtutea.

334. În toată vremea vieţii mele am fost stăpânit de neştiinţă, de nesimţire şi împietrirea inimii.

335. Din cauza nesimţirii mele, în toată vremea m-a stăpânit uitarea, lenea, nepăsarea, deznădejdea, neevlavia şi nefrica de Dumnezeu.

336. Din cauza nesimţirii inimii mele am trăit ca şi cum nu aş mai muri vreodată, ca şi cum nu aş avea de dat seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele mele.

337. Am fost stăpânit de răceala şi uscăciunea sufletului faţă de toate lucrurile cele bune şi am stat încremenit şi lâncezit cu trupul şi cu sufletul faţă de tot lucrul duhovnicesc.

338. Fiind cuprins de nesimţire, de împietrirea inimii, am pierdut râvna, zdrobirea inimii şi umilinţa, precum şi orice simţire a lui Dumnezeu din sufletul meu şi astfel, viu fiind cu trupul, cu sufletul din mine sunt mort.

339. Fiind cuprins de nesimţire pentru păcatele mele, m-am apucat ca să învăţ pe alţii.

340. Fiind stăpânit de nesimţire, am mâncat şi băut prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult şi fără de folos.

341. De multe ori, fiind în biserică, atâta ne-simţire am avut faţă de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe deşarte, cu dormitare şi chiar cu glume şi râs, ca în mijlocul unui spectacol.

342. Din cauza nesimţirii şi a împietririi inimii mele, niciodată nu am putut să am adevărata desluşire a gândurilor mele, având mintea oarbă la desluşirea celor bune şi n-am priceput că nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.

343. În toate lucrurile, cuvintele şi gândurile mele nu m-am sârguit să am răbdare şi blândeţe.

344. Neavând răbdare şi blândeţe, m-a stăpânit în toată vremea iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, necazul, tulburarea, neliniştea, nealinarea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia.

345. Fiind fără răbdare şi blândeţe, am fost străin în toată vremea de nerăutate, de simplitate şi de nevinovăţia cea cuvenită unui suflet curat.

346. Neavând răbdare şi blândeţe, am fost nemulţumitor şi cârtitor la obligaţiile pe care le aveam.

347. Nu am avut adevărata cunoştinţă de sine, adică nu am avut vedere clară şi desluşită cu mintea despre toate slăbiciunile şi neputinţele mele.

348. Având mintea întunecată de patimile mele şi neavând dreaptă socoteală, nu am putut înţelege când a fost cu mine ajutorul lui Dumnezeu, rămânând pururea nesimţitor şi nerecunoscător faţă de El.

349. Neavând dreapta socoteală, am început de multe ori a face lucruri mai presus de puterea şi de priceperea mea şi în loc de folos, m-am ales cu pagubă şi primejdii.

350. Neavând smerenie şi dreaptă socoteală, m-am apucat uneori a face pe dascălul, tâlcuind altora, după capul meu, unele locuri grele din Sfânta Scriptură, înşelându-mă şi pe mine şi pe alţii.

351. M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu neîncetat, ziua şi noaptea.

352. M-am lenevit de multe ori a merge la biserică, lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv, căzând sub mare afurisenie.

353. M-am lenevit de a mă ruga mai mult, uitând că rugăciunea multă duce la rugăciunea curată.

354. În timpul rugăciunii m-am silit a bolborosi multe cuvinte dar nu m-am silit să-mi concentrez atenţia minţii spre a înţelege cele citite, spre simţirea lor cu inima, hrănind pe fariseul cel din mine.

355. Uneori stând la rugăciune am avut gân-duri spurcate; alteori am pierdut rugăciunea prin răspândirea la lucrurile cele deşarte şi nefolositoare.

356. În vremea rugăciunii am avut uneori cereri nechibzuite către Dumnezeu şi, dacă după o vreme nu le-am dobândit, m-am întristat şi descura-jat de a mă mai ruga, neînţelegând că Dumnezeu are mare grijă de mine, de cele ce sunt spre folosul meu.

357. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, căci, sosind vremea de rugăciune, m-am apucat de alte treburi, neînţelegând că nici o treabă nu este mai de folos decât rugăciunea.

358. Ştiind că Dumnezeu cere de la om rugăciunea curată, fără imaginaţie, în vremea rugăciunii am lăsat mintea să-şi închipuiască fel de fel de forme şi închipuiri.

359. Când mila Domnului m-a cercetat în vremea rugăciunii şi când sufletul a început a se ruga din inimă cu cuvinte proprii, eu, păcătosul, am început a căuta cuvinte subţiri şi cu meşteşug spre a vorbi în acele momente sfinte cu Dumnezeu şi prin această mândrie şi prostie am alungat darul şi umi-linţa de la ticălosul meu suflet şi am mâhnit pe Preabunul Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite, simplitate şi nevinovăţie.

360. În vremea rugăciunii am ţinut cu toată tăria de anumite forme, ca poziţia trupului, plecarea capului, ţinerea respiraţiei, iar de cele de mare ne-voie, adică de atenţia minţii şi de simţirea inimii, prea puţin m-am apropiat.

361. Am avut şi această mare nechibzuinţă că uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul rugăciunii, nu am încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat spre rugăciunea cea citită, am citit mai de-parte psalmi şi rugăciuni.

362. Uneori am stat la rugăciune având răutate sau ţinere de minte de rău asupra celor ce m-au su-părat sau nedreptăţit.

363. Fiind leneş şi stăpânit de toată moleşeala şi nesimţirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de sus a rugăciunii, dar cu toate acestea, uneori, am început să visez cu gândul că parcă tot am sporit oarecum şi nu aş fi cel mai de jos în asemenea privinţă.

364. În vremea rugăciunii, de multe ori, m-am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul, uneori stând de vorbă cu gândurile şi imaginile care veneau de la draci şi luând aminte la ele, am râs şi m-am tulburat de alte patimi; şi aşa, stând cu trupul la rugăciu-ne înaintea Domnului, cu mintea şi cu sufletul m-am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.

365. N-am avut chibzuinţa şi dreapta socoteală ca în vremea când am fost singur să mă rog cu rugăciunea cea dinlăuntru, ci m-am rugat cu glas tare.

366. Când cineva m-a rugat să mă rog pentru el, eu fiind leneş, am pus motivul că sunt nevrednic şi nu am voit, ascunzându-mi lenevirea în spatele unei smerenii făţarnice.

367. Alteori m-am rugat pentru alţii, şi dacă Dumnezeu le-a împlinit cererea lor, pentru a lor cre-dinţă, eu m-am mândrit ca şi cum pentru a mea rugă-ciune s-a făcut aceasta, lăudându-mă cu lucru străin.

368. Auzind Dumnezeiasca Scriptură spunând că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, nu m-am silit a căuta pe Dumnezeu înlăuntrul inimii mele prin chemarea cât mai deasă a Preasfântului Său Nume: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

369. Am păcătuit foarte mult cu limba înaintea lui Dumnezeu, în tot felul, în tot locul şi în toată vremea.

370. Am osândit pe alţii şi i-am judecat din ură şi răutate.

371. Am clevetit şi am pârât pe alţii, din care cauză ei au suferit diferite necazuri (Ce necazuri).

372. Am omorât cinstea altora prin vorbirea de rău şi prin defăimarea lor.

373. Am ocărât, am defăimat, am certat, am mustrat, am blestemat şi am batjocorit pe alţii.

374. De multe ori nu mi-am oprit limba de la multe vorbe deşarte.

375. Prea de multe ori am avut obiceiul de a mă lăuda şi a spune minciuni.

376. De multe ori am vorbit cu viclenie şi făţărnicie spre a fi lăudat de oameni.

377. De multe ori am lăudat pe cei răi şi lucrurile lor cele rele şi am vorbit de rău pe cei buni şi lucrurile lor cele bune.

378. De multe ori am avut obiceiul de a spune poveşti, de a vorbi despre isprăvile cele rele ale oa-menilor care au fost tâlhari, desfrânaţi, beţivi.

379. Am vorbit (făcut) de multe ori glume, chiar şi cu cuvinte sfinte.

380. Am râs de multe ori în hohot şi cu glas tare, până la lacrimi, prin care am dovedit că sunt om nebun şi fără de minte.

381. De multe ori m-am lăudat cu lucrurile mele, cu rudeniile şi prietenii.

382. Am avut răul obicei de a lăuda pe alţii în faţă şi am vorbit de multe ori cu viclenie şi linguşire.

383. Nu m-am silit să opresc pe alţii de la vor-birea de rău, de la clevetire, de la nedreptate şi de la orice fel de păcat.

384. M-am ruşinat şi m-am temut de a spune adevărul şi de a mustra pe faţă nedreptatea şi hula împotriva lui Dumnezeu, pe care cei necredincioşi şi hulitori le-au vorbit la arătare.

385. N-am avut tăria cea bună şi cu dreaptă socoteală, din care cauză am tăcut acolo unde era nevoie de a vorbi şi am vorbit acolo unde era nevoie să tac.

386. Ştiind că multa vorbire este scaun al slavei deşarte, totuşi nu am încetat de la multa vorbire cea cu laudă de sine şi de la vorbirea cea deşartă.

387. Neavând dragoste faţă de aproapele, nu m-am silit cu toată puterea de a mângâia pe cei în-tristaţi, de a învăţa pe cei neştiutori şi de a apăra pe cei nedreptăţiţi.

388. Din cauza nepăsării şi a cutezanţei de sine, nu m-am silit cu toată puterea de a fugi şi de a mă feri de locurile acelea unde se râdea, se glumea şi se spuneau deşertăciuni.

389. Am fost stăpânit şi de aceste patimi: uitarea, neevlavia, iuţimea, amărăciunea, înfurierea, ura de oameni, pomenirea de rău, osândirea, întristarea de suflet, îndoiala, laşitatea, rivalitatea, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, nebărbăţia, nemulţumirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, cârtirea, clevetirea, înfumurarea, părerea de sine, mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, iubirea de a porunci, iubirea de arătare, dorinţa de a plăcea oamenilor, neruşinarea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, îndoiala, rătăcirea gândurilor, iubirea de slavă, iubirea de argint, iubirea de plăceri trupeşti, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor răutăţilor.

390. De asemenea, am fost stăpânit şi de aceste patimi: hulă, blasfemie, semeţie, împietrirea inimii, nesupunere, bârfă, defăimare, amăgire, nebunie, neînfrânare, nepricepere, neştiinţă, ieşire din minţi, aiureală, sălbăticie, toropeală, negrija de cele bune, greşeala de fiecare clipă, risipă, zgârcenie, cunoştin-ţa mincinoasă, odihna trupească fără de trebuinţă, moleşeală, răutate, nepăsare, puţina credinţă, slujirea la multe patimi, înălţare, amăgire, cutezanţă, întristare, grăirea împotrivă, făţărnicie, prefăcătorie, curiozitate, învoirea cu păcatele cele pătimaşe ale sufletului şi deasa cugetare la ele.

*
Pe lângă acestea mai am şi alte păcate de care nu îmi aduc aminte sau nu îmi dau seama de ele că sunt păcate. De toate acestea numai eu sunt vinovat, pentru care îmi pare rău şi din toată inima mă căiesc şi mă voi căi. Deci, iartă-mă, părinte, şi canon să-mi rânduieşti, că de aici înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, cu ale tuturor Sfinţilor şi cu rugăciunile sfinţiei voastre, vreau să pun început bun.

Păcatele împotriva celor zece porunci

 
Împotriva poruncii I greşesc:

– Cei fără de Dumnezeu;

– Cei cu mulţi dumnezei;

– Cei ce se leapădă de pronia lui Dumnezeu şi cred în noroc, în superstiţii, ursitori, fermecători, vrăjitori, descântători, eretici;

– Cei ce se nădăjduiesc spre sine şi spre alţi oameni;

– Cei care se deznădăjduiesc de mila lui Dum-nezeu;

– Cei care se hotărăsc de a păcătui până la moarte şi a nu se pocăi;

– Cei ce urăsc pe Dumnezeu şi se leapădă de El;

– Cei care ispitesc pe Dumnezeu şi cer de la El minuni fără de nevoie;

– Cei care fură lucruri sfinte şi bisericeşti;

– Cei care cumpără cu bani darul lui Dumnezeu;

– Cei care se lenevesc şi nu voiesc a învăţa tainele credinţei celei dreptmăritoare;

– Cei care citesc cărţile eretice şi care se îm-părtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Hristos.

La porunca a II-a greşesc:

– Cei care se închină zidirii în locul Ziditorului;

– Cei care prin împătimirea către materie slu-jesc zidirii în locul Ziditorului, aşa cum sunt iubitorii de argint, desfrânaţii, lacomii cu pântecele, pe care Apostolul îi numeşte închinători de idoli, zicând: Omorâţi mădularele voastre cele de pe pă-mânt: desfrânarea, iubirea de argint şi lăcomia, care este slujire de idoli (Coloseni 3, 5) şi cărora dumne-zeul lor este pântecele (Filipeni 3, 19);

– Toţi câţi au evlavie făţarnică;

– Cei care cred în viziuni şi în vedenii deşarte şi înşelătoare;

– Toţi iubitorii de dezmierdări, care iubesc chipurile şi idolii patimilor cu mintea şi cu inima lor.

La porunca a III-a greşesc:

– Toţi hulitorii, cei ce jură strâmb şi pun pe alţii să jure;

– Cei ce zic „zău” sau „Dumnezeu ştie”;

– Cei ce fac făgăduinţe bune şi le calcă;

– Proorocii cei mincinoşi, dascălii cei mincinoşi, ereticii;

– Cei ce fac glume cu cuvintele Sfintei Scripturi;

– Cei ce hulesc şi cârtesc împotriva lui Dumnezeu la necazuri şi la supărări;

– Toţi care nu suferă cu răbdare şi mulţumire bolile, necazurile, pagubele şi alte încercări care le vin prin îngăduinţa lui Dumnezeu;

– Toţi care hulesc adevărul şi Sfintele Scripturi şi zic că în Scriptură se află basme şi alte neadevăruri.

 
La porunca a IV-a greşesc:

– Toţi care nu merg regulat la Sfânta Biserică în ziua Duminicii, întru care a mutat Dumnezeu sâmbăta cea veche.

– Cei ce lucrează în Duminici şi Sărbători;

– Cei ce prăznuiesc păgâneşte şi nu creştineşte şi se duc în Duminici şi sărbători la cârciumi, la ba-luri, la jocuri, la filme nepermise, la scrânciob, la jocuri de noroc;

– Toţi păstorii duhovniceşti care nu învaţă poporul în zile de Duminici şi sărbători, din Sfânta Evanghelie şi din alte învăţături ale Sfintei Scripturi.

La porunca a V-a greşesc:

– Toţi copiii care nu cinstesc şi nu ascultă pe părinţii lor;

– Cei care nu ascultă de părinţii lor duhovniceşti, de arhierei, de duhovnici, de dascălii Bisericii;

– Toţi supuşii care nu ascultă de stăpânii şi conducătorii ţării lor;

– Toţi părinţii trupeşti şi duhovniceşti care nu se îngrijesc de fiii lor trupeşti şi duhovniceşti;

– Bărbaţii care nu îngrijesc trupeşte şi sufleteşte de femeile lor şi femeile care nu ascultă de bărbaţii lor când aceia le învaţă pe ele cele bune.

La porunca a VI-a greşesc:

– Toţi care omoară pe alţii cu mâna lor sau prin alte meşteşuguri, sau prin pâră şi clevetire;

– Toţi care omoară sufleteşte pe alţii, precum sunt ereticii şi învăţătorii cei mincinoşi;

– Cei ciumaţi care molipsesc pe alţii în vremea ciumei sau holerei sau a altor boli molipsitoare;

– Cei care se aruncă în primejdie de moarte fără de socoteală şi se omoară singuri în orice fel;

– Femeile care omoară pe pruncii lor şi cei ce le ajută pe ele la acest mare păcat;

– Toţi cei care fac sminteală prin pilda vieţii lor celei rele;

– Toţi care se bucură de răul şi primejdia aproapelui lor;

– Toţi care zavistuiesc şi se mâhnesc pentru binele şi sporirea aproapelui lor;

La porunca a VII-a greşesc:

– Toţi câţi preacurvesc cu femei străine, măritate sau nemăritate;

– Monahii care au căzut din făgăduinţă;

– Cei ce se sulemenesc cu scopul de a atrage pe alţii în cursa desfrânării;

– Cei ce au căzut în desfrânare duhovnicească (eres);

– Toţi câţi au îndemnat pe alţii să păcătuiască, i-au ajutat sau i-au sfătuit prin scrisori şi prin alte mijloace spre păcatul desfrânării.

La porunca a VIII-a greşesc:

– Toţi furii, tâlharii, răpitorii cei ce iau cu sila lucrurile sau viaţa altora;

– Toţi care fură din averea altora;

– Toţi negustorii care fură cu vicleşug prin cumpene nedrepte şi înşeală la cântar;

– Toţi care cumpără lucruri de furat ştiind aceasta;

– Toţi care iau amanet lucru străin şi îl strică sau nu-l dau înapoi în starea în care a fost;

– Toţi care fură prin acte false de la stat, de la Biserică sau de la oricine;

– Cei ce lucrează cu vicleşug şi cu nepăsare la lucrul aproapelui şi îl fac în pagubă în loc de folos;

– Toţi care nu plătesc, cât s-au învoit, la cei ce le-au lucrat;

– Toţi câţi amestecă cele bune cu cele rele (cum ar fi vinul curat cu apă, laptele cu apă, smântâna cu lapte, mierea cu zahăr, seminţele de grâu cu alte seminţe, cu corpuri străine, spre a trage mult la cântar ş.a.m.d.).

– Cizmarii, croitorii, lemnarii, cojocarii şi alţi meseriaşi care fac lucrul rău sau fură din materialul care li s-a încredinţat, spre a face lucrul cerut.

– Toţi care mută gardul sau hotarul ş.a.

La porunca a IX-a greşesc:

– Cei ce mărturisesc strâmb asupra altora;

– Cei ce jură strâmb spre paguba altora;

– Cei ce primesc şi se învoiesc cu minciunile minţii, adică cu păreri greşite asupra altora;

– Cei ce râd de sluţeniile şi neajunsurile fireşti ale altora;

– Cei ce îndeamnă pe alţii să jure strâmb;

– Cei ce clevetesc pe fraţii lor şi îi pârăsc pe ei la alţii spre a le face rău sau pagubă sau necinste;

– Judecătorii care luând mită judecă strâmb;

– Toţi cei care spun minciuni sau îndeamnă pe alţii să spună minciuni sau să jure strâmb;

– Toţi care din zavistie pun piedică altora care au dregătorii spre folosul de obşte al poporului.

La porunca a X-a greşesc:

– Toţi care poftesc lucru străin, ca de exemplu: femeie, casă, ţarină, bou, slugă, slujnică, haine, avere şi toate câte sunt ale aproapelui.

*
Din cele zece porunci, patru învaţă dragostea şi datoriile noastre faţă de Dumnezeu, iar celelalte şase porunci învaţă dragostea şi datoriile noastre faţă de aproapele. Din acestea şase, primele cinci opresc pă-catul cu lucrul: cinsteşte pe tatăl şi pe mama, să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui, iar porunca a zecea este cea mai subţire, căci opreşte păcatul spre a nu se face nici cu gândul şi nici cu pofta. Cu alte cuvinte această poruncă scoate păcatul din rădăcina lui.

Această sfântă poruncă ne învaţă pe noi şi ne porunceşte să ne păzim inima noastră de poftele şi gândurile cele rele care izvorăsc din ea, căci după cu-vântul Domnului: Din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoa-se, hule (Matei 15, 19). Şi în alt loc zice: Cel ce cau-tă la femeie cu poftă, a şi preacurvit cu ea în inima sa. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Precum flacăra aprinde pe trestie, aşa pofta aprinde pe suflet. Precum fumul întunecă şi vatămă ochii, aşa pofta întunecă şi orbeşte mintea”. Şi iarăşi zice: „Rădăcină a preacurviei este pofta cea neînfrânată”.

Cuvânt pentru Spovedanie

Din frica de Dumnezeu vine mustrarea de conştiinţă: „Măi, nu este bun ce fac eu! Mă mărturisesc şi las păcatul”. Căci supărăm pe Dumnezeu în tot chipul. De aceea vreau să vă spun, cât vom putea, să fim atenţi, cu băgare de seamă. De vezi că te mustră cugetul, nu lăsa! Du-te la mărturisire şi nu mai face păcatul! Cât de bun este Dumnezeu că ne primeşte la pocăinţă! Că de n-ar fi pus între noi şi El Taina Spovedaniei, nimeni nu s-ar putea mântui. Că zice Evanghelia: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Nimeni fără mărturisire nu se poate mântui. Că acolo este atâta sfinţenie şi curăţenie! Cum să intre în Rai omul păcătos? Ce? Dacă ai o cămaşă şi se murdăreşte, n-o mai speli? Sau o haină, când se umple de noroi, nu zici: „Ia s-o spăl, că s-a murdărit”? Aşa să faci şi cu sufletul. Spălare prin pocăinţă şi spovedanie şi părăsirea păcatelor.

A pus Dumnezeu pocăinţa. Este al doilea Botez. Te-ai mărturisit, te-a dezlegat preotul, să nu mai faci păcatul. Fă oleacă de canon şi te-ai curăţit. Când simţi că iar ai mai greşit, du-te iar la spovedanie. Când vedeţi în casa voastră că a slăbit cineva: tata, mama, sora, copilul, nora, oricine ar fi, şi vezi că-i bolnav tare, nu aduce întâi doctorul! Doctorul este un bolovan de pământ ca şi mine. Eu mor acum, el moare mâine. Ai văzut vreun doctor de 500 de ani? Cum să moară, dacă are şi injecţii şi pastile şi-i doctor? Cum să moară? Dar când a sosit clipa, toţi ne ducem.

Stalin avea mii de doctori lângă el şi când i-a venit ceasul, l-a luat dracul! N-au putut doctorii să-l scape. Mai mare grijă să ai de suflet, decât de trup, că sufletul este nemuritor. Sufletul este mai scump decât toată lumea, cum zice Mântuitorul: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă ar câştiga toată lumea ce folos dacă îşi va pierde su-fletul său? Adă întâi preotul, că el a luat putere de la Hristos: Ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. Şi zi-i: „Părinte, vino şi spovedeşte după carte pe mama, pe tata, copilul sau fata sau nora sau ginerele”.

Omul, când a slăbit tare, nu mai ţine minte ce păcate a făcut. El uită, dacă-i chinuit de boală şi-i ameţit de cap; dar îl poţi spovedi chiar dacă nu poate vorbi, ci numai dacă aude. Şi dacă aude, preotul îl întreabă, şi el, dacă a făcut păcatul face semn că „Da”. Dacă n-a făcut, face semn că „Nu”. Dar dacă i s-a legat limba şi şi-a pierdut şi cunoştinţa, nu-l mai poţi mărturisi că el nu mai ştie nimic.

De aceea nu aştepta, Doamne fereşte, să cadă omul în comă. Sau cum a păţit nu de mult o femeie cu bărbatul ei care zicea: „Nu aduce preotul că doar eu nu mor!”. „Dar eşti slab, măi Ioane”. „Nu aduce preotul acum!”. Şi în noaptea aceea a murit nespove-dit de douăzeci de ani. Vedeţi cum l-a înşelat diavolul să nu aducă preotul? Dar ce, preotul vine cu moartea la tine? Vine cu Preacuratele Taine. Şi Hristos este Viaţa lumii! Vine cu Viaţa, cu Învierea şi cu Dumnezeirea lui Iisus Hristos să te vindece şi să-ţi dea sănătate!

Iată, vine de la Dolhasca, dintr-un sat, o femeie de 63 de ani, slabă, necăjită, cu sora ei, cu ginerele şi cu fata, cu o maşină. Îmi spunea că bărbatul ei n-a fost la biserică de când s-a însurat, de 43 de ani. Nu mai asculta de Dumnezeu; înjura, fuma, era beţiv şi desfrânat şi nu credea în nimic. Numai cu ţigara în gură stătea. Soţia era plecată la o fată măritată acolo în sat. El a venit de la crâşmă, beat, cu ţigara în gură şi s-a culcat cu ţigara aprinsă. De la ţigară s-a aprins casa şi a ars omul plin de păcate. Numai câteva oase i-au mai găsit.

Ai auzit cum moare omul păcătos? Ce spune Apostolul Pavel? Al cărui sfârşit va fi după faptele lui. Patruzeci şi trei de ani n-a fost în biserică, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit. Şi acum a ars cu ţigara în gură! De la focul acesta s-a dus în focul cel veşnic. Aici a luat arvuna muncii celei veşnice. L-a ars Dumnezeu de viu pentru păcatele lui, ca să ardă în veci, cum spune Mântuitorul: Unde focul lor nu se stinge şi viermele lor nu doarme. Aşa moare păcătosul. Ai auzit ce spune în Psaltire? Moartea păcăto-sului este cumplită.

Şi a venit femeia să-l pună la slujbe.

„Mătuşă – i-am zis –, dacă îmi dai munţi de aur, de aici până la Bucureşti, nu-l pot pune la slujbe!”. Şi i-am citit din Pravila Mare, unde scrie: „Cine moare din beţie, ca şi cel care moare spânzurat”. O murit din beţie, e ca şi cum s-ar fi spânzurat, şi-a făcut sama. Şi n-am putut să-l pun la nici o slujbă. Pentru că o păţesc şi eu. Canoanele Bisericii mă opresc şi cade şi pe cei vii ai lui.

ANEXĂ [1]

Cine pune apă în vin şi-l vinde, să nu se îm-părtăşească 5 ani şi 66 metanii pe zi.

Ascultătorul la ferestre un an să nu se împărtăşească şi să facă câte 15 metanii pe zi.

Femeia care a pierdut copilul fără de voie se canoniseşte un an. Femeia care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca să nu nască copii, 7 ani şi câte 200 de mtanii pe zi.

Mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se împărtăşească, să facă post, metanii şi milostenii.

Cei care s-au căsătorit cu nuntă nelegiuită să cadă sub canon 7 ani, fireşte după ce s-au despărţit de acea însoţire. Cine îşi va însura copiii în altă cre-dinţă, să aibă canon 5 ani. Cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani.

Nunta întâi este lege, a doua este iertare, a treia este călcare de lege. Căsătoria a doua nu se binecuvintează cu cununie (pe cap), ci se canoniseşte 2 ani a nu se împărtăşi, iar a treia căsătorie 5 ani. La aceste nunţi, preotul să nu mănânce.

Cel ce cleveteşte, un an să nu se împărtăşească.

Curvarul va fi neîmpărtăşit 7 ani. Cel ce a preacurvit 15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire, 15 ani. La fel şi pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va fi fost cu silă, mai puţin.

Femeia care a fost siluită [violată] de bărbat, şi viaţa ei dinainte era cinstită, să nu se afurisească; iar dacă viaţa ei era necinstită, să se afurisească.

Cel care a siluit fată minoră, 12 ani.

Curvia cu dobitoace. Cei ce au păcătuit înainte de a împlini 20 de ani, să nu se împărtăşească 20 de ani. Cei care după 20 de ani, având şi femei, 30 de ani. Iar dacă unii, fiind căsătoriţi au păcătuit, având peste 50 de ani, numai la ieşirea din viaţă. Celui ce a păcătuit cu dobitoace i se va aplica 15 ani, dacă se va mărturisi singur.

Cine va greşi cu naşă-sa, 9 ani să se pocăiască şi să facă 150 de metanii pe zi. Cine cu fină-sa ce a botezat-o, 12 ani şi metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu mama logodnicii lui, 14 ani şi nunta să nu se facă. Cine a curvit cu soacra, 15 ani şi în toate zilele câte 160 de metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani. Femeia cu doi fraţi, 11 ani. Cine păcătuieşte cu ma-ma vitregă, 12 ani. De se va întoarce fiul spre mamă sau tatăl spre fiică, 20 de ani să se pocăiască şi în toate zilele să facă câte 366 de metanii. Cine a păcătuit cu sora sa, 12 ani. Cu vara sa primară, 10 ani; cu vara a doua, 9 ani. Cine va curvi cu călugăriţă, 9 ani şi 150 de metanii pe zi.

Cel ce a făcut păcatul malahiei se canoniseşte 40 de zile, mâncând mâncare uscată şi făcând câte 100 de metanii pe zi, iar de nu vor putea să mănânce sec, atunci să nu se împărtăşească un an şi să facă în fiecare zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie între dânşii, atunci să mănânce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească 2 ani şi câte 50 metanii.

Onania este păcatul care-l fac doi soţi, care întrebuinţează mijloace de a nu face copii (Facere 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca malahia şi avortul, până la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare. Pe cei ce fac acest păcat Dumnezeu îi pedepseşte aşa: li se întunecă mintea şi se îmbolnăvesc sufleteşte, devin nervoşi, le tremură mâinile şi trupul, au visuri îngrozitoare, li se nasc copii slabi şi bolnavi, îmbătrânesc mai repede şi mor rău.

Cei care au casă de toleranţă să se afurisească, iar dacă nu se pocăiesc, nici darurile lor să nu se primească, nici în cimitir să nu se îngroape când vor muri. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii, 15 ani.

Cei care iau dobândă nu se cuvine a fi împărtăşiţi, dacă stăruiesc în nelegiuirea lor.

Fumatul se canoniseşte la fel ca luxul şi jocul de noroc, 1-3 ani.

Gomoria se pedepseşte la fel ca sodomia şi uci-derea de suflete, până la 20 de ani.

Cine are vrajbă asupra cuiva, să nu fie primit la Biserică, nici prescurile lui, până ce nu va face pace, că rugăciunea lui se preface în blestem.

Jocul de noroc, sub orice formă, şi cu orice scop, se canoniseşte la fel ca furtul şi uciderea.

Jocul la nunţi sau petreceri de orice fel, 1-3 ani.

Nici un mirean sau cleric să nu joace în zaruri, table, cărţi, ghioc, dame sau alte jocuri de acest fel, iar de va face acestea, clericul să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.

Se opreşte cu desăvârşire a se face mimi şi teatre ale acestora, precum şi privirile jocurilor de pe scenă, stadioane. Cei care nu se supun acestui canon, să se afurisească.

Călcătorii de jurământ (la tribunal) vor fi necuminecaţi 10 ani. Cel ce jură strâmb ca să ia bunurile altuia, 3 ani să facă post, metanii şi milostenii şi să întoarcă neapărat bunurile luate.

Cine mănâncă sânge de animal, 2 ani să nu se împărtăşească.

Cel care ţine mânie, un an să nu se împărtăşească şi 150 metanii pe zi.

Minciuna uşoară, fără gând de a face rău, se canoniseşte ca şi defăimarea, un an.

Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neîmpărtăşit. Cei care ard trupurile morţilor, 20 de ani.

Cine nu va posti cele patru posturi, miercurile şi vinerile de peste an, fără a fi împiedicat de slăbiciune trupească, să se afurisească.

Cel care va mânca carne, ouă sau brânză în Postul cel Mare sau miercurile şi vinerile de peste an, 2 ani să nu se împărtăşească. Cine mănâncă carne în lunea brânzei sau cine mănâncă brânză în lunea dintâi a Postului Mare, 4 ani să se pocăiască şi 300 de metanii pe zi. Cine se va spurca din neştiinţă în Postul Mare, un an şi 36 de metanii pe zi.

Cine răpeşte şi ia al străinului cu nedreptate 5 ani şi câte 100 metanii pe zi (cu condiţia să întoarcă ce a răpit).

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, se înlătură o zi de la împărtăşire, să se spele, să-şi schimbe acoperământul trupului, să zică Psalmul 50 şi să facă 49 de metanii; iar cel ce s-a întinat, fiind treaz cu trupul, se înlătură de la împărtăşire 7 zile, zicând în fiecare zi Psalmul 50 şi câte 49 de metanii.

Femeile care se află în scurgerea de sânge obişnuită lor, nu pot intra în biserică până la 7 zile, nici a se împreuna cu bărbaţii lor, nici a săruta Sfintele Icoane, nici a lua anaforă ori aghiasmă, dar pot a se ruga şi a citi sfintele cărţi. De se va afla în Biserică şi va simţi că-i vine această scurgere, să iasă afară, iar de se va ruşina şi nu va ieşi, atunci să primească canon; de a luat şi anaforă, să primească canon mai greu. Femeile care zămislesc copii în aceste 7 zile vor naşte copii bolnavi sau copii care se vor îmbolnăvi după naştere cu boli care nu au leac.

Cel ce a ucis de voie şi după aceasta s-a pocăit, va fi neîmpărtăşit 20 de ani; cel ce a ucis fără de voie, 10 ani; cel ce ucide în război, 3 ani.

Omul mirean de se va îmbăta şi va vomita, să nu se împărtăşească un an şi 12 metanii pe zi.

Cel ce se supune vrăjitoriei (descântă) se va canonisi cu timpul ucigaşului (20 de ani).

Cine ia mana grâului, a dobitoacelor, sau altceva dintre acestea să aibă pocăinţă 4 ani şi câte 100 de metanii pe zi. Cei ce se adresează prezicătorilor, ca să afle ceea ce ar voi, se canonisesc 6 ani. Dacă vor stărui în acestea, să se lepede de tot de la Biserică.

Preotul care deschide sfintele cărţi, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.

Cei care practică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemănător acestora (care acceptă reîncarnarea sau destinul), să se supună canoanelor pentru vrăjitori, până la îndreptare.

Sinuciderea este un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de slujbe. Fac excepţie cei care sunt bolnavi mintal (schizofrenicii) şi cei demonizaţi.

Nici un cleric nu poate dezlega pe cel legat de altul, decât numai dacă cel ce a legat a murit, sau a fost legat pe nedrept şi în urma judecăţii făcute, sinodul sau episcopul a hotărât să fie dezlegat. Oricare bărbat sau femeie de îşi va lăsa duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică împreună cu cel ce l-a primit pe dânsul.

Pentru cei ce se pocăiesc în curăţenie şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul se scurtează timpul de pocăinţă, după măsura înfrânării. Adică, dacă cineva ar primi să nu bea vin în zile rânduite, se scade un an din canonul prevăzut de Părinţi pentru greşeala lui. Dacă promite să nu mănânce carne un timp, se scade încă un an. Iar dacă vrea să nu mănânce brânză, ouă, peşte sau untdelemn, pentru fiecare din aceste abţineri se scade câte un an. Tot aşa şi pentru o altă nevoinţă (metanii, post, milostenie) [Vezi Sfântul Ioan Ajunătorul].

[1] Această „Anexă” se doreşte a fi un ajutor celui care se spovedeşte în a-şi cunoaşte mai bine gravitatea păcatelor, ştiind că Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie ţinea foarte mult la respectarea Sfintelor Canoane şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. La redactarea ei s-au folosit: Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652, Pidalionul, tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1844, Molitfelnic, ediţia 1937, Pravila cea Mică, de arhimandrit Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica – Ilfov, 1939

Sursa:http://www.tezaurul-ortodox.com/topic/1819-indreptar-de-spovedanie-pentru-mireni-scris-de-pr-cleopa-m-rea-sihstria/