Cuviosul Dimitrie cel Nou s-a născut la începutul secolului al XIII-lea, într-o familie de ţărani din satul Basarabov – localitate aflată pe teritoriul Bulgariei.

Încă din copilărie Dimitrie a făct tot ce i-a stat în putinţă pentru a dobandi o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune. Într-o zi, pe când s-a dus cu oile la păscut, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotât să stea desculţ trei ani. Ulterior s-a retras în pădure şi s-a adăpostit într-o peşteră pentru a se ruga în linişte la Dumnezeu. A murit în acea peşteră, între două lespezi de piatră.

Au trecut ani mulţi şi lumea uitase de existenţa acestui pustnic, până într-o zi, când – la trei secole după moartea Sfântului Dimitrei cel Nou – o inundaţie a făcut ca apele râului să urce până la peşteră. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi a purtat cu purtat cu în apă trupul ramas nestricat.

După alţi o sută de ani, Sfântul i-a apărut în vis unei fetiţe bolnave de duh necurat căreia i-a spus să ceară părinţilor ei s-o ducă la malul râului, pentru a-şi afla tămăduirea. De cum au aflat acest lucru, o mulţime de oameni, în frunte cu clericii din episcopie, a însoţit familia fetiţei până la locul în care, mai înainte, locuitorii observaseră deja o lumină misterioasă şi credeau că este o comoară. Au săpat şi astfel au descoperit trupul Sfântului Dimitrie cel Nou. Fetiţa s-a vindecat iar corpul sfântului a fost transportat cu mare cinstire până în satul Basarabov.

Spre sfârşitul războiului ruso-turc, armata rusă ajunsese în preajma satului Basarabov.Generalul Piotr Saltikov a hotărât ca moaştele Sfântului Dimitrie să fie transportate în Rusia, pentru a le feri de o eventuală profanare. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucuresti, un creştin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, i-a cerut acestuia să lase românilor moaştele. Generalul Saltikov a fost de acord şi a luat numai o mână a Sfântului pe care a trimis-o la Kiev.

Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov sunt în Catedrala Patriarhală din Bucuresti, fiind expuse într-o frumoasă raclă de argint.

* * *

Minunea savarsita de Sfantul Dimitrie, cu prilejul furarii sale de catre bulgari, in timpul stapanirii silnice nemtesti din 1918

(Din cartea “Sfantul Dimitrie cel Nou, patronul Bucurestilor”, Ed. Fund. Culturala D’ale Bucurestilor, 1995)

[…]
Dupa inceperea ostilitatilor, la 15 august 1916, aeroplanele ivindu-se mai intai sfioase, iar dupa aceea foarte indraznete, au navalit intruna, bombardand Bucurestii si sfaramand edificii mari.
Toata lumea se gandea la scapare de pericolul continuu: si la auzul clopotului celui mare, fugea care unde putea sa se ascunda. Totusi, victime omenesti au fost destule. In ziua de 13 septembrie 1916, bombardarile au fost foarte mari deasupra Bucurestiului. Ele, incepand de dimineata, au tinut pana seara, urmand in special Camera si Mitropolia. Atunci doua bombe au lovit biserica si trei locuinta Catedralei, careia i-a fost distrusa aripa dreapta, iar batranul Mitropolit Conon, ranit, a scapat de moarte printr-o minune dumnezeiasca.

Lupte furioase au inceput, mai intai peste Carpati, si apoi peste Dunare, cu bulgarii. Rezultatele dureroase cuprinsesera de spaima pe toti. Dusmanii nostri mari si multi, luand avant, trec Dunarea si inainteaza naprasnic asupra capitalei noastre.

Toti suprinsi, iau drumul pribegiei in Moldova. Erau grozave zilele acelea din toamna anului 1916, cand se pregatea bombardarea capitalei. Incepuse bombardarea fronturilor de primprejur, toti cei dinauntru ramanand inmarmuriti de spaima.

O comisie extraordinara, compusa din reprezentanti provizorii ai diferitelor departamente din capitala, dimpreuna cu primarul si cativa membri curajosi ai consiliului comunal, gandindu-se la mijlocul de a scapa capitala tarii de distrugerile amenintatoare, au intrat in tratative cu dusmanul navalitor.
Dupa intelegeri anumite, in timpul noptii, dusmanul intra in capitala. Ai nostri apucasera sa sfarame lucruri de care vrajmasul s-ar fi putut folosi precum arsenalul din Dealul Spirii.

E ziua de 23 noiembrie 1916, cand ostirile dusmane au navalit si au cuprins capitala. Toata lumea s-a ascuns pe unde a putut. Sufletul tuturor a fost cuprins de cea mai grea apasare, cand administratia militara de ocupatiune a dat porunca sa se inchida bisericile ortodoxe, iar preotii sa aduca ei insisi cheile la comisariatele respective. Mitropolitul Conon, vazand aceasta grozavie, ca ni se rapea ce aveam mai scump, a protestat energic si prin adresele nr. 210 si 211, a cerut girantilor de Minister de la Interne si Culte, care aveau fiecare pe langa dansii cate un neamt de legatura, ca sa mijloceasca spre a nu dainui aceasta nelegiuire, impotriva libertatii cultului, care era garantat prin conferintele de la Haga, unde se vad iscaliti si imparatii Germaniei si Austriei; iar rezultatul a fost ca vrajmasul a revenit la sentimente mai bune pentru respectarea cultului nostru, liberandu-se toate cheile bisericilor.

Apoi una din incercarile cele mai indraznete a fost impunerea cu forta a unui membru al Papistasilor spre a fi conducatorul lucrarilor din cancelaria Sfintei Mitropolii si deci un mare ghimpe pentru Biserica. Pentru a scapa de aceasta rusine, mitropolitul si poporul, in frunte cu doamnele din Societatea ortodoxa a femeilor romane, au facut un protest, care a avut ca rezultat izgonirea lupului din Mitropolie si staulul nostru ortodox.

Alta lovitura a fost ordonanta pentru inventarierea si ridicarea odoarelor si clopotelor de la biserici, incepand cu Catedrala Sfintei Mitropolii. La protestul mitropolitului, ca e pacat sa se ia aceste avuturi pretioase, unele cu ctitorii foarte vechi de pe la marii nostri domni din trecut, spre a nu amuti glasul locasului dumnezeiesc; rezultatul a fost ca: bronzariile, alamariile, candelele si sfesnicele deocamdata sa ramana asa cum se gasesc, dar clopotele sa fie toate sparte si ridicate, incepand cu Sfanta Mitropolie, de furia carora n-a putut scapa decat clopotul cel mare, in considerare ca este facut sub auspiciile si in mare parte cu cheltuiala Regelui Carol I.
Era o mare durere pentru credinciosi sa vezi si sa auzi cum soldatii unguri si nemti, inarmati cu ciocane mari, loveau fara mila in clopotele ce mugeau surd si protestand parca de stricarea linistii si rostului lor, caci pana acum, in sunetul dulce, chemasera pe credinciosi la rugaciune, iar de acum, sfaramate, trebuiau sa serveasca la material pentru distrugerea omenirii.
La sfaramarea clopotelor din capitala, durand cateva zile de-a randul, s-au vazut si minuni adevarate, unde spargatori, ca cei de la Sfanta Mitropolie, Sfantul Spiridon si de la Domnita Balasa, au fost aspru pedepsiti, prin caderea bucatilor peste capul lor, ranindu-i grav, pentru ca, peste cateva zile, sa moara in spitalul Branconvenesc.

Unele clopote au mai scapat prin ingropare, dar cele mai multe au fost luate.
Prin sate, lumea impodobea carul in care erau clopotele si bocind cu mic cu mare, le conducea pana la statia cea mai apropiata.

Tot din dorinta de a ne lua tot ce-i mai de pret din tara noastra, dusmanii savarsesc crima cea mai grozava, furand Sfintele moaste ale Sfantului Prea Cuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel Nou, facatorul de minuni, din Catedrala Sfintei Mitropolii. Locuitorii unei comune din Bulgaria cerusera printr-o petitie foarte cutezatoare, Comandamentului German, sa le ingaduie sa ridice moastele Sfantului Dimitrie si sa le treaca in dreapta Dunarii. Argumentul principal, pe care se sprijneau in cererea lor, era ca Sfantul Dimitrie este de vita bulgareasca.

Locotenentul Dietz, cerand informatii, i-a fost prezentat un memoriu foarte documentat de catre un scriitor de seama al bisericii noastre, Gala Galaction, fost pe atunci loctiitor de administrator al Casei Bisericii si astazi Preotul Grigorie Pisculescu, misionarul Sfintei Patriarhii. In urma prezentarii acestui memoriu, sus-numitul locotenent a facut un referat negativ sefilor sai si cererea bulgarilor a fost respinsa. Bulgarii, pe care noi i-am ajutat de cateva ori, scapandu-i chiar si din robia turceasca, vazand ca cererea nu le-a fost ascultata, recurg la mijlocul miselesc al furtului.
In ziua de 17 februarie 1918, la miezul noptii, pe o vreme furtunoasa, au spart usile catedralei, furand marele sicriu cu sfintele moaste ale Sf Dimitrie, patronul Capitalei.

Dupa jefuirea capitalei in noaptea adanca, printr-o anumita comisiune, s-a denuntat faptul si s-a cerut prinderea hotilor la toate autoritatile locale, precum si de catre Comandatura, Ministerul de Culte, Politie, Procuros, Presedintele Curtii de Casatie etc., continuu sunand clopotul cel mare, spre desteptarea tuturor si stiinta de cele ce se petrec pe Dealul Mitropoliei.
Dupa aceasta, a doua zi, dis de dimineata, a navalit la Mitropolie toata lumea, ca sa vada jefuirea Bisericii. Batrani, femei si copii plangeau cu mare jale, ca li s-a furat singura lor mangaiere in aceste clipe de deznadejde.

Dupa masurile luate, s-a primit stirea ca toate punctele trecatoare peste Dunare fiind instiintate telefonic, Sfantul Dimitrie nu va putea trece in Bulgaria. Dupa amiaza s-a raspandit vestea ca furii s-au impiedicat pe drum si pot fi prinsi. A doua zi, s-a primit telegrama de la Generalul Zach din Giurgiu ca hotii au fost prinsi si sfintele moaste au fost aduse in Giurgiu si a treia zi vor fi aduse cu mare cinste in Capitala.
Lumea, continuu agitata, s-a mai linistit. A doua zi s-a primit stirea ca Sfantul Dimitrie, cu escorta anume, soseste in Capitala.

De la bariera Belului, publicul imens iesind intru intampinare, mitropolitul, arhierei, preoti, calugari au primit marele convoi, de care s-au ingrozit si nemtii.

S-au facut rugaciuni publice inaintea bisericii, pentru multumire catre Dumnezeu, ca nu ne-a lipsit de acest pretios odor, dupa care, intrand in biserica, Sfantul Dimitrie a fost asezat la locul sau, in lacrimile de multumire ale credinciosilor. Mitropolitul Conon a tinut o fulgeratoare cuvantare, contra jefuitorilor, ocarand pe toti furii de cele sfinte.

Iata minunea savarsita de Sfantul Dimitrie:

El a voit mai bine sa ramana intr-o camera de garda, dar pe pamant romanesc, decat sa treaca la poporul vecin si sa paraseasca pe crestinii romani care-l cinstesc atat de mult.
Le-a zapacit mintile jefuitorilor de au ocolit capitala pana la ziua, iar cand au aflat drumul adevarat, de trei ori li s-a stricat automobilul, pana cand au fost nevoiti sa-l puna intr-o caruta., si asa a fost desoperit.

Rapirea moastelor Sfantului Dimitrie si felul cum au fost regasite si aduse inapoi la Bucuresti arata – pentru cel ce cugeta mai adanc – iarasi o purtare de grija a lui Dumnezeu. Desigur ca in starea de tristete generala in care ne gaseam noi romanii in iarna anului 1918 si in preajma pacii, ce era sa urmeze, desigur ca daca sfintele moaste ne-ar fi fost definitiv rapite, jalea noastra ar fi fost si mai mare.

Intoarcerea moastelor Sfantului Dimitrie ni s-a parut tuturor ca un inceput de indurare dumnezeiasca, si prin toate inimile au trecut fiorii cucerniciei si ai bunelor sperante.Toata lumea exclama in acele zile: “Dumnezeu nu le-a ajutat; Sfantul Dimitrie n-a voit sa ne paraseasca, ci a voit sa ramana cu noi.”

Drept aceea, cu bun temei, toata lumea crestina, cucernica, a socotit si socoteste, intre minunile Sfantului, si pe aceasta din urma ca, zadarnicind planurile viclene ale rapitorilor, Marele Sfant Dimitrie, ocrotitorul cetatii Bucuresti si al intregii tari romanesti, a binevoit sa ramana in mijlocul acestui popor si sa mijloceasca si mai departe pentru noi la tronul milostivului Imparat, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

* * *

Alte minuni ale Sfantului Cuvios Dimitire cel Nou

(Sursa: Ziarul Lumina)

Prezenţa Sfântului Dimitrie cel Nou în centrul oraşului Bucureşti vorbeşte lumii de astăzi despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte celor ce se roagă cu credinţă Lui. Mijlocirile făcute de sfinţi pentru oamenii care le cer ajutorul aduc alinare sufletelor şi trupurilor. Multe fapte minunate s-au petrecut şi la racla moaştelor Cuviosului Dimitrie cel Nou. Câteva dintre ele ne-au fost povestite de mai mulţi părinţi, slujitori la Catedrala patriarhală, care adăposteşte, de mai bine de 200 de ani, trupul nestricăcios al smeritului păstor din Basarabi.

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

Dumitru a început să meargă des la Catedrală pentru a se închina la moaştele Cuviosului. Trecând mai multe zile, într-o noapte i s-a arătat Sfântul în camera unde se odihnea. Omul l-a recunoscut. Avea chipul asemenea cu cel zugrăvit în fresca de la raclă. Nu i-a spus nimic, doar a înclinat puţin capul, după care a dispărut. A doua zi, ieşind din biserică, Dumitru a plecat din nou îngândurat. Mergea fără nici o destinaţie. Din urmă, a fost ajuns de o bătrână. L-a întrebat: «De ce eşti mereu lipsit de bucurie?» «Nu am unde să mă duc. Soţia mă goneşte de acasă, nu am unde locui». «Dacă cauţi gazdă, eu am două camere. Vino şi vezi». Dumitru a plecat la bătrânică şi a rămas la ea. S-a căsătorit cu nepoata acesteia şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal. Pentru priceperea lui în aranjamentele florale, Dumitru a ajuns să fie cunoscut chiar de Ceauşescu, care i-a dat sarcina să se ocupe de cele mai importante grădini publice din Bucureşti. Ba i l-a recomandat şi preşedintelui Iugoslaviei, Tito, care l-a primit la Belgrad pentru a înfrumuseţa grădinile din capitala sârbă. Dumitru are acum 80 de ani.“

Omul care a plecat fără cârje de la moaştele Cuviosului Dimitrie

Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhală din anul 1989, povesteşte despre faptele minunate petrecute în viaţa creştinilor care s-au rugat la moaştele Sfântului: „În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul de se închina. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu – şi dânsul a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.“

„Dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei şi nu te-aş fi consultat, nu te-aş fi crezut“

„O altă faptă minunată, îşi aminteşte pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu. Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Acest caz s-a petrecut sub ochii mei, ştiam deci despre ce este vorba, şi cu emoţie aşteptam toţi rezultatul – să vedem dacă e cancer sau nu. Primul drum pe care l-a făcut a fost acela de la Spitalul Fundeni la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună». Deci, Sfântul Dimitrie, la fel, a făcut minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

Şi cred că sunt şi alte multe minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit celor ce s-au rugat cu credinţă la racla lui de-a lungul timpului. Eu v-am spus doar două pentru că la acestea am fost martor ocular.“

„Părinte, eu vreau să mă spovedesc“

„Multe sunt minunile Sfântului Dimitrie, dar mai importantă decât vindecarea trupească este lucrarea tainică pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte în sufletul omului, faptul că foarte mulţi credincioşi vin şi îngenunchează la sfintele sale moaşte şi se ridică senini, luminaţi, îndreptaţi, pocăiţi şi iertaţi prin rugăciunea şi binecuvântarea sfântului. Aceasta cred că este cea mai mare vindecare pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte. De altfel, vezi un om care n-a călcat în faţa altarului de multă vreme, care se ridică din faţa raclei şi spune: «Părinte, eu vreau să mă spovedesc» sau «Părinte, am făcut cutare păcat». «Dar cine v-a îndemnat?», îi întreb. «Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar când m-am pus la moaştele Sfântului Dimitrie, am simţit că trebuie să mărturisesc păcatul acesta pe care îl tăinuiesc de ani şi ani de zile». Cea mai mare lucrare pe care Sfântul Dimitrie cel Nou o săvârşeşte asta este, aici în mijlocul acestui oraş atât de zgomotos şi preocupat de cele materiale. De foarte multe ori, noi, creştinii, căutăm să vindecăm trupul, să ne vindecăm de cancer, de boli, dar uităm adesea de lucrarea tainică, harică, pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin aceste minuni ale sfinţilor în viaţa noastră. Şi mai mult decât atât, este importantă îndreptarea. Nu poţi să rămâi cum ai fost, după ce te-ai închinat la moaştele unui sfânt“, a conchis părintele Antim David, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale.

„Antihristul“ pocăit

Părintele protosinghel Dimitrie Irimia, slujitor al Catedralei patriarhale, dă şi el mărturie despre vindecările de boli săvârşite prin mila Sfântului Dimitrie cel Nou: „De obicei, în Biserica Ortodoxă, noi nu contorizăm cazuri de minuni, pentru că aşa Mântuitorul a spus: «Fericit eşti, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut». Deci, pe acest principiu ne orientăm şi noi în Biserica Ortodoxă şi, aşa cum am spus, nu căutăm să scoatem în evidenţă aceste minuni, pentru că foarte uşor s-ar putea cădea în acest extremism, adică să se creeze la Catedrală un fel de «fenomen Maglavit».

Minunea se produce în sufletul omului, nu trebuie ca, după ce s-a produs minunea, omul să fie interesat, adică accentul se pune pe credinţă, pe relaţia omului cu Dumnezeu, aşa cum avem şi exemplul Sfântului Dimitrie care s-a rugat şi a fost atât de discret toată viaţa, încât cei din timpul său n-au ştiut că el este un sfânt. De unde vine discreţia aceasta? – din faptul că el a înţeles că rugăciunea îl face pe om să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, îl face pe om nu numai să practice rugăciunea, ci să o trăiască şi să trăiască în şi pentru Dumnezeu.

Vă voi povesti şi eu două cazuri pe care le consider minuni ale Sfântului Dimitrie.

Unul, petrecut în anul 2004 – a venit la mine cineva în jur de 30-35 de ani şi mi-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Sigur, am întrebat despre ce păcate este vorba. Mi-a spus că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.

Când a ajuns la mine, omul era bolnav, avea o semiparalizie. I-am spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Sigur că i-a fost foarte greu, adică nu mai avea aceleaşi pârghii pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.“

„Eu numai cu o mână am zgâriat, dar îmi curge sânge din amândouă“

„Un alt caz care m-a impresionat, îşi aminteşte părintele Dimitrie Irimia, a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: «Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor». I-am făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-am explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci mi-a spus: «Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile». Apoi, a venit cineva din familie şi mi-a spus că s-a vindecat. De atunci nu am mai văzut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am văzut şi auzit.“

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri
aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv,
izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie:
Bucura-te, Facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

De citit şi:

● Pomenirea Sf. Dimitrie cel Nou (27 oct.) – Noi minuni ale Sfantului Dimitrie (de la Basarabi)

● Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov (27 oct.)

Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre cinstirea sfinţilor, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioşilor creştini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinţilor, ea nu se poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinţilor.

Astăzi nu este praznic de sfinţi, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuieşte şi sărbătoreşte pe Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraţilor. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să ştiţi cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a mutat Maica Vieţii de la noi la cer. Iată cum:

Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Acelaşi dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naşte pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum şi-i vesteşte mutarea din această viaţă pământească la odihna cea veşnică şi la slava şi cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Şi venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea şi pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie şi şi-a gătit casa ei cu lumânări şi cu tămâieri; şi rugându-se, a ieşit din casă şi s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu şi Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor şi rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare şi prea slăvită: măslinii şi toţi copacii de pe muntele acela, şi toţi pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat şi ei cu dânsa până la pământ. Şi de câte ori se închina ea, şi copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare şi de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieţii. După aceasta, s-a întors acasă şi s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Şi ea a căzut la rugăciune şi a aprins iarăşi lumânări şi tămâie, şi a chemat pe toate sfintele femei împreună vieţuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosiţe şi pe prietenele ei, şi le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu şi Dumnezeul meu”. Şi s-au întristat foarte şi au plâns mult sfintele femei şi mironosiţele şi toate acele sfinte văduve şi fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi învăţăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare şi un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimişi la propovăduire) să ia parte la cinstirea şi îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuşi Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste şi slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Şi când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinţii mei ucenici şi ai Fiului meu Apostoli şi ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri şi de acolo să vă ajut”.

Şi au plâns toţi dumnezeieştii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieţii şi a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuşi petrece pururea cu noi şi că-L văd chiar pe Dânsul. Şi multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci şi tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veşnică. Dar noi ne şi bucurăm, ne şi întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri şi la veselia cea fără de margini, dar ne şi întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea şi fără blândeţea ta, şi fără sfintele tale povăţuiri şi sfintele tale rugăciuni cele prea puternice” (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Aşa au vorbit şi ceilalţi apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ţinut ultimul cuvânt şi le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu şi voi aşeza trupul meu aşa cum îmi va fi voia, iar voi aşa să-l lăsaţi.” Şi zicând aceasta, şi-a luat iertare de la toţi cei de faţă, de la dumnezeieştii apostoli şi de la sfintele femei, şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept şi şi-a dat duhul.

Şi o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică şi-a dat duhul ei preasfânt şi preacurat în mâinile Fiului Său, toţi orbii şi toţi ologii, şchiopii şi bolnavii care veniseră acolo, din oraş şi de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoşi! Muţii vorbeau, surzii auzeau, leproşii s-au curăţit, şchiopii umblau, că aşa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să ştie toţi că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieştii apostoli, îndată ce Maica Domnului şi-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii şi milioane de cântări îngereşti în văzduh, care lăudau şi cântau cântări pentru ieşirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Şi au început a cânta şi ei, ca şi îngerii în văzduh. Şi luând patul acela cu preacuratul şi preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Şi erau însoţiţi de cântările îngereşti din văzduh, iar apostolii şi mulţimea creştinilor şi toţi ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Şi era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ şi a celei înţelegătoare din cer, adică a îngerilor. Şi petreceau şi cerul, şi pământul – adică şi oamenii, şi îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt.

Mergând ei astfel şi auzindu-se cântările şi simţindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; şi unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie şi să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toţi cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit şi nu mai vedeau nici de unde au venit şi nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă braţele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leşinat şi aproape mort. Şi cerea iertare Maicii lui Dumnezeu şi cei orbiţi, şi cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Şi atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiţi şi deodată s-au făcut sănătoşi, şi atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Şi aşa s-au săvârşit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toţi să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos şi mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!”.

Şi mergeau cu toţii împreună. Mergeau chiar şi cei ce zavistuiau mai înainte, cântând şi mărturisindu-şi păcatele lui Hristos Dumnezeu, şi căindu-se ei de greşeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ţinuse păcatul lor, ci îi iertase pe toţi şi le dăduse vindecare.

Şi ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, şi punând piatra pe uşa mormântului, au auzit trei zile şi trei nopţi cântări îngereşti împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea Domnului şi de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici, a întârziat şi acum, prin iconomie dumnezeiască. Şi nu a fost adus pe norii cerului o dată cu toţi ceilalţi, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist şi mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credinţa şi la înviere şi am întârziat şi acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?”. Şi atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obşte, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute şi Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, şi să ia mângâiere şi nădejde tare că este primită şi propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Şi deschizând mormântul şi sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese şi la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri şi a aşezat-o la locul unde El ştie.

Acesta este fapt adevărat, fraţilor, şi adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luaţi seama că şi la patima cea înfricoşată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea şi la moartea Lui, s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al şaselea până la al nouălea ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul şi pietrele s-au despicat în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis şi morţii au înviat. Deci aşa cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite şi măreţe minuni, aşa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu şi Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească şi adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieştilor apostoli pe nori, orbirea şi tăierea mâinilor celor îndrăzneţi şi vindecarea lor după ce s-au căit, cântările îngereşti care se auzeau în toate părţile în chip nevăzut, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, şi apoi înălţarea ei cu trupul la cer şi lăsarea preasfântului ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când şi-a dat duhul Maica lui Dumnezeu, s-au vindecat atâţia orbi şi surzi, şi leproşi, şi şchiopi, şi ciungi, şi ologi, şi tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi şi pentru credinţa noastră, ca să ştim până la sfârşitul lumii cine a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul…” şi celelalte – şi, în acelaşi timp, Maica Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăşi Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea preasfântă şi preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinţi, pe prooroci şi pe câte unul în parte, vom auzi de la toţi: astăzi s-a mutat la cer porumbiţa cea duhovnicească şi cuvântătoare, care a adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbiţa lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune şi dumnezeieşti prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înţelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul ei strămoş şi părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, şi ne va spune şi el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită şi împodobită şi preaînfrumuseţată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat la cer uşa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul Dumnezeu, şi încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând peceţile fecioriei ei. De vom întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este şi va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune şi el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Şi iarăşi ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toţi proorocii, toţi vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieţii, Maica milei şi a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Aşa fraţilor, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul şi nimeni nu poate să o laude pe dânsa după vrednicie. Dar să ştim că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei şi a milostivirii. Toţi care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă şi pururea mijloceşte pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeştii Părinţi, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, aşa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece şi L-a înfăşat pe El în iesle, tot aşa leagă ea şi acum mânia Domnului şi o opreşte, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voieşte Maica milei şi a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că ştie că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaş al atâtor păcate şi răutăţi.

Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică şi ca sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea şi roaba Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujeşte Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toţi sfinţii şi îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea mijloceşte şi pururea se roagă pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Avem acolo, în cer, o Mamă bună şi milostivă. Să nu credeţi că dacă astăzi s-a mutat Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închişi, spre cei care sunt prigoniţi, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toţi cei din necazuri, pentru toţi cei asupriţi şi pentru toţi cei ce o iubesc pe dânsa şi o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei şi a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos şi pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiţi, de trei ori fericiţi sunt creştinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu în casele lor şi care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer şi pe pământ altă faţă mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepţilor, a tuturor sfinţilor şi a tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu şi putere foarte mare ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor şi celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor înţelepţi şi celor simpli, şi celor bolnavi şi celor sănătoşi, şi tututror credincioşilor, fiind în acelaşi timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creştinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului, din toată inima şi oriunde se duc, zicând aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă şi o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, şi cât de aproape este de cei ce cred în ea şi o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul şi, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Şi copiii întrebau, ca nişte prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?”. Şi ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă”. „Dar dumneata nu ne eşti mamă?”. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri şi o cheamă Maica Domnului”. „Dar cine e copilul acela pe care-l ţine ea în braţe?”, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi şi Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt şi a fost Dumnezeu şi om desăvârşit”.

Aşa îi învăţa biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, şi-i învăţa pe dânşii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineaţa, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru şi apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, aşa mici cum erau, după puterea înţelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în ţarină şi nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiaţi singuri în casa lor. Şi aşa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare şi le-a spus: „Voi rămâneţi acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat”. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?”. „Iată, rămâneţi cu Mama voastră” – şi le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Şi le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi şi o să vă apere, dar voi să fiţi cuminţi şi să vă rugaţi când o să fiţi la nevoie, să strigaţi la ea, că ea vă apără!”.

Copiii s-au încredinţat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Şi s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe ţarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mişca şi nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării şi au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară şi să nu plece de acasă, ştiind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Şi copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Şi ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele şi ce mai era în ea, şi când au văzut că toată casa a luat foc şi nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară şi oamenii erau plecaţi la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, nu ne lăsa!”. Şi – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu aceşti doi copilaşi!

Femeia a auzit în ţarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să ştii că ţi-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!”. Dar acela nu ştia să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, ştiind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieşea inima de alergare şi de spaimă. Şi când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?”. Da, i se spuse, ţi-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare şi s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!”. Şi văitându-se şi plângând, alerga aproape ca nebună. Şi când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins şi copilaşii se ţineau cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, mamă!”. Şi văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului şi cu mare recunoştinţă a mulţumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredinţase ei, i-a păzit sănătoşi.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă şi ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra şi pe el, şi pe copiii lui, şi vitele lui, şi toată agoniseala lui. Să aveţi această credinţă întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul şi cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, şi ori la ce scârbă veţi ajunge, ori la ce necaz, chemaţi pe Maica Domnului din toată inima şi negreşit pururea va fi de faţă, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele şi preaputernicele ei rugăciuni.
Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămâie ruşinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua judecăţii, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului şi Prea Dulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l, miluieşte-l şi fă cu dânsul milă”. Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua judecăţii. Amin!

Par. Ilie Cleopa

Minune la icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultatoare”

Dimitrios Dimitrakopoulos din Farsala ne istorisește o minune recentă a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”, așa cum a trăit-o el însuși, spre slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”

Pe 9 septembrie 2014, sfânta icoană a Maicii Domnului „Grabnic Ajutătoare” din Sfânta Mănăstire Dohiariou se afla la metocul sfintei mănăstiri din Sochos (regiunea administrativă Tesalonic).

Eu adunam roșii în satul Paliopirgos, lângă Trikala. Plouase mult și adunatul roșiilor se făcea cu greutate.

Un producător local cu o foarte bună producție de roșii mi-a arătat terenul său de unde trebuia să-i strâng roșiile.

În acel moment, vremea era închisă și ploua, fiind cu neputință să-mi fac treaba.

Atunci eu i-am spus omului că voi merge la Sochos să mă închin la sfânta icoană a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”. (n. red.: între Paliopirgos și Sochos sunt aproape 300 de km.)

El a scos din buzunar 20 de euro și m-a rugat să aprind și pentru el o lumânare, pentru ca Maica Domnului să îl ajute să adune recolta de roșii.

I-am spus că o voi ruga pe Maica Domnului, să nu îi fie teamă.

Acestea s-au petrecut pe la 11 dimineața.

Astfel, am plecat, parcă zburând, plin de bucurie la gândul întâlnirii cu Împărăteasa mea de aur, adăpostul meu cel de necuprins cu mintea, nădejdea mea cerească, și am ajuns la metoc când în biserică toți cei prezenți cântau Paraclisul Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”.

Cuprins fiind cu totul de bucurie, am început să cânt și eu cu putere, din adâncul sufletului meu, cu dragoste și smerenie, îndreptând către Maica Domnului multe rugăciuni, una dintre ele fiind cea pentru producătorul de roșii.

Când Paraclisul a luat sfârșit, l-am văzut pe Părintele Grigorie, duhovnicul meu, și pe ceilalți părinți, și, în timp ce vorbeam cu ei, mi-a sunat telefonul: era producătorul din Trikala, care mi-a spus că, ceva mai devreme, chiar în momentele când noi cântam Paraclisul, vremea dintr-o dată s-a înrăutățit și mai mult, iar el a mers pe câmp să vadă ce se întâmplă.

Și, ce a văzut atunci? În timp ce peste tot în jur era un potop de nedescris, pe ogorul său ploaia se oprise!

Acest eveniment minunat, petrecut în mod vădit prin puterea Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, a continuat timp de câteva zile în acele locuri, atât timp cât oamenii au avut nevoie să-și adune roșiile de pe câmp.

Am auzit mai apoi că în acel sat a fost adusă o copie a icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, urmând ca în fiecare an, de 1 octombrie, icoana să fie prăznuită de întreaga obște a creștinilor din acel ținut.

 * * *

Icoana Maicii Domnului „Prousiotissa” si germanul ce voia sa arda biserica manastirii

Pe culmile împădurite ale Evritaniei de sud-vest, între amețitoarele stânci cenușii pline de măreție ce o înconjoară, se poate vedea Sfânta Mănăstire Prousou.

Aceasta este o mănăstire stavropighială și de tradiție, clădirile sale pe trei niveluri având o măreție deosebită.

Între aceste clădiri se află o peșteră săpată în stâncă ce adăpostește biserica veche a mănăstirii. În această biserică se păstrează icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se cheamă „Prousiotissa”.

Tradiția spune că această icoană se găsea înainte într-o biserică din Prousa (Asia Mică). În 829 d.Hr., în timpul perioadei iconomahiei, o anumită căpetenie a luat icoana pentru a o aduce în Grecia, cu gândul de a o feri de mânia luptătorilor împotriva sfintelor icoane.

Când a ajuns însă în Kallipoli, acela a pierdut icoana. Cu toate acestea, icoana a ajuns în chip minunat în locul în care se găsește și astăzi, adică în Sfânta Mănăstire Prousou.

Vestea acestei întâmplări minunate s-a răspândit de îndată, și astfel a ajuns la urechile căpeteniei care mai înainte o pierduse. Acesta a alergat acolo într-un suflet, a recunoscut icoana, și s-a călugărit în acea mănăstire. Astăzi este considerat primul ctitor al Mănăstirii Prousou.

În istoricul mănăstirii este consemnat faptul că mănăstirea a fost distrusă de multe ori în timpul turcocrației.

Ultima oară mănăstirea a fost distrusă în 1944 de către germani.

După transformarea clădirilor în ruine, un ofițer german voia să ardă și biserica mănăstirii, care rămăsese în picioare.

A încercat să o ardă de multe ori, însă de fiecare dată fără nici un rezultat.

În timp ce stătea în afara bisericii și dădea ordine, a fost pedepsit în chip pilduitor de mâna Maicii Domnului.

O putere nevăzută l-a aruncat cu mânie pe lespezile de piatră ce acopereau curtea interioară a mănăstirii. Căderea ofițerului a fost violentă și dureroasă, acesta nemaiputând să se ridice de jos.

Soldații l-au ridicat pe brațe și l-au pus pe spatele unui animal de povară, pentru a-l duce mai apoi în Agrinio.

Astfel, biserica a rămas nevătămată de furia ofițerului necredincios.

* * *

Doua lacrimi indurerate si raspunsul Maicii Domnului

Lecția de retorică și catehetică se apropia de sfârșit. Întrebările studenților din primul an al Facultății de Teologie „Sfântul Athanasie Athonitul” din cadrul Universității Orthodoxe din Congo începură să se facă auzite:

– Cum trebuie să ne apropiem de oameni?

– Cum îl putem ajuta pe preotul din parohia noastră?

– Preotul nostru slujește într-o eparhie mare și are în grijă multe sate, multe biserici; unele dintre ele sunt din piatră, iar altele din chirpici?

– Noi nu avem preot. Avem însă o biserică frumoasă, și cineva care ne catehizează. Ne strângem acolo și cântăm. Câteodată vine și un preot; e posibil să ajungă și acum de Sfintele Paști.

– Cu toții vorbeau despre greutățile pe care le întâmpinau în orașele și satele lor.

Discuția se întețise, însă Haralambie din Bandundu era trist și îngândurat privindu-i pe colegii săi.

La un moment dat, el nu putu să-și mai țină în frâu supărarea: două lacrimi apărură pe chipul său, mâhnirea din suflet ieșind la iveală.

– Noi nu avem biserică nici în orașul nostru, nici în apropierea lui.

Lacrimile începură să-i cadă pe bancă. Pentru câteva clipe se așternu tăcerea. Pentru a ieși din impas,  am încercat să curm acea tăcere în care căzuserăm cu toții:

– Să vedem ce putem să facem, Haralambie, să vii după oră în biroul meu.

Nu am apucat să termin, și telefonul începu să sune. Mi-am dat seama că apelul era de departe.

„Poate o fi ceva urgent”, mi-am spus eu. Mi-am cerut iertare de la studenți și am răspuns:

– Bonjour… Comment ça va?

– Cine, cine? Atunci mi-am dat seama că la telefon era vocea cunoscută a unui frate de la biroul Frăției Misionare pentru Exterior din Tesalonic.

– Preasfințite, Maica Domnului vă trimite în dar o biserică ce va fi afierosită Bunei Vestiri. Imediat trebuie să vă apucați de lucru.

Mă pierdusem cu totul. Mă uitam când la Haralambie, când la telefonul din mâna mea. Mă încurcam în cuvinte:

– Voi vedea, am răspuns. Acum sunt în clasă, chiar despre așa ceva vorbeam cu studenții.

Maica Domnului răspunsese lacrimilor lui Haralambie!

Imediat l-am căutat pe responsabilul cu misiunea din regiunea Bandundu, domnul Theodor Fumuaza, decanul Facultății de Pedagogie din Kinshasa și prorector al universității noastre ortodoxe, originar de-acolo de unde se trage și Haralambie.

– Theodore, Preasfânta noastră îți trimite o biserică închinată Bunei Vestiri, aveți teren?

– Da, două hectare, suficient pentru o biserică. Avem și trei studenți la facultatea noastră de teologie, pregătiți pentru a începe această lucrare.

– Atunci ne apucăm de treabă! Maica Domnului a deschis un nou centru misionar în Bandundu, Congo! Preasfânta a văzut mâhnirea lui Haralambie și a răspuns de îndată lacrimilor lui.

* * *

O minune cutremuratoare a Maicii Domnului de la Malevi

Icoana Maicii Domnului de la Malevi

Undeva în Peloponez, la poalele muntelui Parnonas, se află una dintre cele mai importante mănăstiri ale Greciei, și anume Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului Malevi, care este cunoscută pentru icoana  făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir a Adormirii Maicii Domnului.

După sfânta tradiție, această icoană a fost zugrăvită de însuși Apostolul Luca.

Multe sunt minunile lucrate de Maica Domnului prin această icoană, una din ele petrecându-se chiar in zilele noastre.

În continuare, o lăsăm pe maica Agnia să ne povestească această minune:

„În anul 2007 a venit la mănăstirea noastră un băiat în vârstă de 15 ani, care pe atunci se afla la un pas de moarte. Era din Cipru, și din primii ani ai vieții sale se tot lupta cu cancerul.

Tatăl său murise, iar mama sa încerca să se țină tare atât pentru Andrei, băiatul său bolnav, cât și pentru cel mic, Vasilie.

Andrei suferise douăzeci și trei de intervenții chirurgicale, toate fără nici un rezultat.

Starea sa înrăutățindu-se, medicii spitalului din Athena i-au spus mamei lui că trebuie să mai fie operat o dată. Nu știau însă dacă va supraviețui operației, copilul fiind deja paralizat.

Cu o zi înainte de a pleca la Athena, mama lui Andrei a avut un vis în care Maica Domnului îi spunea: «Nu te neliniști. Sunt Maica Domnului. Vino acasă la mine în Malevi, și Andrei se va face bine.»

Îndată după ce s-a trezit, femeia a întrebat-o pe mama sa dacă a auzit despre Maica Domnului din Malevi, pentru ea că nu știa despre ce este vorba.

Cele două femei au întrebat pe altcineva, și astfel au aflat că Malevi se află în Grecia, mai exact în regiunea Kinouria.

Astfel, mama și-a luat copilul și a venit imediat la mănăstire.”

După cum ne-au relatat maica Agnia și oamenii din satul de lângă mănăstire, monahiile și taximetristul au ajutat-o pe mama lui Andrei să-l pună pe acesta în scaunul cu rotile, și apoi l-au dus în biserică pentru a se închina la icoana Maicii Domnului.

Îndată ce a sărutat icoana, minunea s-a produs.

Așa cum ne-a povestit el însuși, dintr-o dată a simțit că o putere neobișnuită îi străbate trupul și un glas îi răsună în inimă: „Ridică-te și mergi!”.

El a strigat atunci: „Lăsați-mă să merg singur!”

Mama sa și toți cei ce se aflau lângă el au înghețat. Au început cu toții să plângă. Andrei s-a ridicat, a făcut câțiva pași și a început să alerge.

Maica Agnia ne-a mai spus: „Sunt de patruzeci de ani în mănăstire, și mărturisesc că în acel moment am simțit prezența Maicii Domnului atât de intens… m-am cutremurat. Andrei a plecat pe picioare, și ne-a lăsat aici scaunul său cu rotile, pentru că, așa cum ne-a zis, nu mai avea nevoie de el.”

Medicilor care l-au cercetat după ce s-a întors de la Malevi nu le venea să-și creadă ochilor văzând că Andrei încă trăiește și merge pe picioarele sale.

Analizele arată că și astăzi cancerul este prezent în trupul lui Andrei, dar Andrei este bine.

De atunci, Andrei și mama sa vizitează mănăstirea în fiecare an pentru a-i mulțumi Maicii Domnului.

În loc de încheiere:

După cum am văzut în rândurile de mai sus, minunile Maicii Domnului in zilele noastre nu sunt nicidecum excepții, ele venind să mângâie și să întărească sufletele căutătoare de Dumnezeu, fiind mărturii ale vieții veșnice în lumea aceasta, semne lucrătoare și tămăduitoare ale milei lui Dumnezeu revărsate din belșug asupra oamenilor.

Surse: VimaOrthodoxias.gr, Orthodoxoi Orizontes, Hristospanagia3.blogspot.com și Tilegrafima.gr

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. După o aspră nevoinţa pustnicească între două pietre din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov.

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor. Însă, Sfântul Dimitrie nevrând să-şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de două secole.

În timpul războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Dar la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

* * *

Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:
– Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!
Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

 * * *

Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:

Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.

Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:
– Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?
– Nu! i-a răspuns femeia.
– Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.
– Şi te-a consultat? întrebă femeia.
– M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!
Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori. După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sursa: sfant.ro

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri
aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv,
izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie:
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

De citit şi:

● Pomenirea Sf. Dimitrie cel Nou (27 oct.) – Noi minuni ale Sfantului Dimitrie (de la Basarabi)

● Minunile Sfantului Dimitrie cel Nou

Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgânilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămâie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mâhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar.
Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune si, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: “Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul si pămîntul si aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfânta credintă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părintii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfântul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia în război, l-a făcut antipat (dregător) şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: “Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni si îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.

Întorcându-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau ţi la săraci, zicând: “Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: “Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuti mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta“.

Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: “În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: “Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi”. Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfântul a răspuns: “Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu”. Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sîngele său pentru Dânsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea si înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnându-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: “O, Lie! Vino să ne luptăm amândoi!”. Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: “Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa”. A răspuns Nestor: “Împărate, eu sărac nu sânt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicându-le, strigă: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: “Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decât tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?” Sfântul Nestor a răspuns: “Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfârşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.

Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. “Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începând a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi sase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pământ moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfântului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nu îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului şi, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: “Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale şi nu te teme”. Astfel făcând el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sânge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvârşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfânta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiti ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungând trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfântului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorând pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: “Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luând numai ţărână din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărâna luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările şi le vindea în taină şi îşi făcea câştig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: “Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculându-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumânările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculându-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, şi-a întins mâna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: “Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimântat, auzind aceasta.

De multe ori Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: “Unde este stăpânul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: “Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: “Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt”. Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: “Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: “Spune-i despre noi”. Şi mergând, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.
Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.
Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânşii: “Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: “Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: “Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpânului meu de voi”. Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: “Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mâna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: “De nu ar fi voit aşa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.
Iar el le-a zis: “Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpânului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârşesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sângele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dânşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc“. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: “Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: “Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu până la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mânia”. Acestea zicându-le, a intrat în mormânt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzând la pământ, a mulţumit sfântului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpânul să nu fie daţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţându-se stăpânitorul de meştesugul lor, le-a zis: “Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pânză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: “Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpânitorul a zis: “În mâinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pânză subţire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plângă, zicând: “Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfânta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, şi le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.
Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, desteptându-se, au strigat: “Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sânt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sânt în Tesalonic şi văzând mormântul sfântului şi popor mult ştînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie şi toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostaşul a zis către arhiereu: “Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: “Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: “De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: “Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. “Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.
Atunci a lăcrimat şi Sfântul Dimitrie şi i-a zis: “Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicând acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Când au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia ţi minunea aceea.
După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită si închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

Sursa: ortodoxia.md

O, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastră rugăciune, ce aducem ţie acum cu umilinţă, primeşte-o,
şi de bolile sufleteşti şi trupeşti şi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, cu
rugăciunile tale cele bineprimite către Dumnezeu, ne păzeşte,
ca împreună cu tine în veacul ce va sa fie, să cântăm Lui: Aliluia !

Panagia Melikiotissa

Cu 67 de ani in urma, locuitorii din Melikis au consemnat urmatoarea minune a Maicii Domnului. Nascatoarea de Dumnezeu a ocrotit  satul si sute de persoane de la moate in timpul Razboiului civil din Grecia.

Icoana Panagia Melikiotissa, care disparuse de mai bine de 50 de ani, a reaparut in acele vremuri tulburi. De data aceasta s-a aflat in mainile noului preot paroh al Bisericii Sfanta Parascheva, parintele Gheorghe. Localnicii au considerat reaparitia icoanei ca pe un semn primit de la Dumnezeu, o dovada a faptului ca nu i-a parasit. Acestia marturisesc ca icoana pana in ziele noastre este facatoare de minuni. Folcloristul si jurnalistul Gheorghe Melikis relateaza despre aceasta minune, un eveniment cu totul inexplicabil, pe care niciunul dintre cei care l-au trait nu-l vor putea uita.

Minunea

Înfățișarea mai puțin întâlnită a Maicii Domnului, care atrage ca un magnet pe cel care o vede pentru prima dată, este a doua caracteristică care face ca icoana să fie deosebită. Primul lucru pe care îl va vedea cineva și pe care locuitorii din Meliki îl numesc minune, sunt 55 de gloanțe care se văd peste tot pe icoană, în afară de chipurile Maicii Domnului și al Mântuitorului care au rămas neatinse.

Minunea s-a petrecut pe 17 martie 1947. Razboiul Civil a transformat intreaga regiune intr-o zona nesigura iar viata localnicilor era in pericol. În Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae câteva zeci de militari – unii spun că ar fi fost 55 de sufletele, împreună cu femeile și copiii lor – căutau refugiu, ca să se ferească de urgia războiului. Cineva însă i-a trădat.

Înainte de zorii zilei s-au auzit primele împușcături. Răzvrătiții au încercat să spargă ușa de lemn a vechii biserici, dar a fost cu neputință.

Atunci au început să tragă în rafale. Când au terminat cartușele, au spart în cele din urmă ușa și au intrat in biserică. Au rămas fără de glas la cele văzute.

Nimeni dintre militari și dintre cei care erau înăuntru nu a suferit nici cea mai mică rană, ci toate gloanțele se aflau pe icoana Maicii Domnului, care împodobea catapeteasma.

Niciun glont nu a atins insa chipul Maicii Domnului, care continua sa priveasca catre fiecare persoana cu blandete si dragoste.

Surse: marturieathonita.ro, crestinortodox.ro

* * *

● RomaniaTV: MIRACOL: Icoana părintelui Arsenie Boca lăcrimează VIDEO

Miracol într-un sat din Vaslui, unde un credincios a adus icoana părintelui Arsenie Boca de la Prislop. Icoana lăcrimează de zile întregi, iar sutele de oameni care vin să se închine spun că se află în faţa unei minuni şi se roagă să fie un semn bun, potrivit România TV.

Icoana a ajuns în judeţul Vaslui adusă de un localnic care a cumpărat-o de la Mănăstirea Prislop. A pus-o la troiţa de lângă casă de ziua lui. În dimineaţa urmatoare, rudele au facut incredibila descoperire şi au căzut în genunchi.

“M-am închinat şi când am ajuns eu plangea pana aici, si cat am mai stat eu iaca s-a dus pana în barbă. Asta e o aratare, ori război, ori foamete, s-a înrăit lumea, nu mai ţine cont lumea de mama, de tată, copiii bat părinţii”, a declarat o săteancă.

Sute de oameni s-au închinat până acum la icoana părintelui Arsenie Boca.

● Stirile Protv: O icoana din Vaslui cu Arsenie Boca “plange” de zile intregi. Localnicii sunt convinsi ca asista la o minune dumnezeiasca

Arsenie Boca face intr-adevar minuni, sunt convinsi localnicii dintr-un sat din Vaslui. Imaginea sa, adusa de la manastirea Prislop, lacrimeaza, sustin ei, de zile intregi. Oamenii cred ca se afla in fata unei minuni si se roaga fierbinte.

Daca e semn bun sau rau, parerile sunt impartite, dar tot mai multi spun ca Sfantul Ardealului plange pentru pacatele noastre.

Oamenii asteapta cu zecile la coada sa se inchine la imaginea lui Arsenie Boca – dar nu la Prislop, ci in satul Puscasi, judetul Vaslui. Un localnic a cumparat reproducerea de la manastire si a adus-o acasa chiar de Sfantul Gheorghe. A expus-o in troita din fata casei si peste cateva zile, spun oamenii, in ochi au aparut lacrimi.

Localnica: “Aurica, zic, a inceput sa lacrimeze ochiul stang la icoane pe care a adus-o Claudiu. E lacrima… N-am zis la nimeni, ca – daca ziceai la cineva – nu credea.”

Vecina: “Am vazut ca are lacrima asa, avea lacrima in ochi, dar am crezut ca e de la pictura. Nu mi-am dat seama. Vine lumea, se mira.”

● Adevarul.ro: FOTO Miracol într-un sat din Vaslui. O icoană cu părintele Arsenie Boca lăcrimează de mai multe zile

O icoană cu părintelui Arsenie Boca, adusă de la Prislop de un localnic din comuna vasluiană Puşcaşi, lăcrimează neîncetat de câteva săptămâni. Oamenii din zonă cred că se află în faţa unei minuni. Ştiri pe aceeaşi temă Ultimele minuni cutremurătoare ale lui Arsenie Boca. Duhovnicul a desc… Vasluianul care a adus icoana adusă de la Manastirea Prislop a depus-o în ziua de Sfântul Gheorghe la troiţa din apropierea locuinţei.

În dimineata următoare, rudele făcut incredibila descoperire, însă iniţial au pus totul pe seama picturii. După mai multe zile, au constatat că ochiul stâng al părintelui Arsenie Boca “lăcrimează neîncetat”.

“Era de Sfântul Gheorghe, pe la 5 seara. Când am închis uşa la troiţă am observat lacrima în ochi, dar am crezut că e de la pictură. Am închis uşa şi am plecat. Când m-am întors zilele următoare mi-am dat seama că icoana chiar lăcrimează. Dimineaţa lacrima era la musteaţă, acum e mai jos.”, a povestit femeia care a descoperit “minunea”. Vestea că icoana părintelui Arsenie Boca lăcrimează de o săptămână s-a răspândit în tot satul.

Sute de credincioşi au venit în ultimele zile să se roage la icoană. Unii cred că este “un semn bun”, alţii dimpotrivă. “Ne arată tatăl ceresc că e lumea rea, se duşmănesc, se bat, copiii pe părinti, se întâmplă numai nenorociri. Nu cred că este un semn bun. Dacă plânge nu e bine, eu aşa gândesc. Dacă era aşa arătare, dar fără să plângă, poate era bine. Dar aşa, ce vom păţi, Dumnezeu ştie. Am 70 de ani, dar aşa ceva nu am mai văzut”, spune moş Vasile.

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul a dobandit inca din timpul vietii o faima uriasa, care a trecut dincolo de hotarele Greciei si s-a raspandit in toata lumea, fara radio, fara televizor, fara ziar sau alte mijloace de informare in masa care sa spuna ceva despre el cata vreme a trait. Toata aceasta faima a Cuviosului Paisie Aghioritul s-a transmis din gura in gura de catre oameni care au ramas uimiti de binefacerile si minunile lui. Veneau sa-l vada si sa-i ceara sfatul oameni din America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Australia, Africa si de pretutindeni.

Cu fiecare zi care trece lumea afla ce fel de om a trecut pe pamant si il cinsteste tot mai mult. Cauta sa afle tot ce s-a scris referitor la el, sa intrebe pe oamenii care l-au cunoscut. Multi citesc cartile lui, folosesc cuvintele lui in predici, in cicluri de catehizare, si-l au ca model pe acest smerit monah, care avea doar clasele primare. Iar aceasta inseamna ca Harul lBunului Dumnezeu a dat deja binecuvantarea sa fie popularizat, lucru pe care Cuviosul Paisie Aghioritul nu l-a urmarit niciodata.

Intr-o zi obisnuita il vizitau la chilie o suta – doua sute de oameni, pentru a-i primi sfatul. Atunci cand iesea din Sfantul Munte pentru a vedea pe femeile si pe bolnavii neputinciosi care nu puteau veni in Sfantul Munte, mii de persoane asteptau la rand pana in zori, pentru a lua binecuvantare si a vorbi un minut-doua cu Parintele Paisie. In acest foarte scurt rastimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori acest lucru se petrecea mai tarziu, prin rugaciunile Cuviosului Paisie Aghioritul. Masinile parcate pe marginile drumului depaseau distanta de un kilometru. La Sfanta Manastire de maici a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti – Tesalonic (care a fost intemeiata de Cuviosul Paisie Aghioritul), masinile veneau si plecau continuu. Parintele Paisie Aghioritul le-a fost calauzitor multora, mari si mici, insemnati si neinsemnati. Pe smeritul monah Paisie Aghioritul il cercetau oameni din toate paturile sociale: eruditi si neinvatati, persoane politice, deputati, ministri, senatori din Statele Unite, profesori universitari, medici, teologi, episcopi si oameni de alte religii.

Cu miile erau scrisorile pe care oamenii i le trimiteau. Problemele psihologice, cancerul, familia despartita – cel putin una din acestea trei era cuprinsa in scrisori. Durerea curgea la Parintele Paisie fie personal, fie prin scrisori. Durerea altuia o facea a sa; nu voia si nu putea ramane indiferent, atunci cand ceilalti sufereau. Daca se putea, ridica toata greutatea crucii pe umerii sai, pentru a-l usura pe aproapele. Parintele Paisie Aghioritul aduna durerea, nelinistea si problemele lumii si dadea inapoi solutii, bucurie si pace. Cand trebuia si unde anume era nevoie, Cuviosul Paisie Aghioritul intervenea in mod minunat cu stapanire dumnezeiasca si dezlega cele de nedezlegat.

Chiar si dupa adormirea sa, Cuviosul Paisie Aghioritul ii ajuta pe oameni prin scrierile sale. Cartile sale au un rasunet nemaiintalnit, sunt citite cu nesat, sunt traduse in multe limbi straine, deoarece vorbesc direct inimii, ii misca sufleteste si pe cei simpli, si pe cei culti. Prin invatatura pe care a lasat-o, Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul s-a dovedit a fi un mare dascal contemporan al vietii duhovnicesti. (sursa: cuviosul-paisie-aghioritul.blogspot.com)

* * *

Monahul Paisie de la Chilia Sfântul Ioan Teologul din Nea Skiti despre despre minunile și viața Cuviosului Paisie Aghioritul:

“Un mare sfânt, întocmai cu Apostolii“

În anul 1996, la doi ani după adormirea Cuviosului Paisie, la parastasul ce s-a făcut atunci pentru el, l-am cunoscut pe fostul stareț al Mănăstirii Maherá din Cipru, păritele Hariton. Acolo, în timpul discuției – fiindcă am stat de vorbă în jur de 2 ore, despre Părintele Paisie, fiindcă trecuse la Domnul cu doar doi ani în urmă – Gheronda Hariton mi-a spus: ,,Părintele este un mare sfânt și ceea ce vreau să-ți mai spun este că Dumnezeu l-a așezat în rândul sfinților întocmai cu Apostolii”. ,,Ce spuneți, gheronda, am întrebat eu, cum se poate așa ceva?”. ,,Ba da, așa este, îmi zice. După calendarul vechi, el a trecut la cele veșnice în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel, iar acest lucru nu este întâmplător, o să vezi ce înseamnă asta peste câțiva ani”. Eu, ca să fiu sincer, din pricina puținei mele credințe, nu am luat în seamă ceea ce a zis atunci părintele Hariton. ,,Eh, mi-am zis, timpul o să arate dacă Gheronda Paisie a fost un sfânt așa de important pentru Biserică”. Și, într-adevăr, acum, când vorbim și ne aflăm în anul 2014, cred că și pietrele vorbesc despre Părintele Paisie. Se vorbește despre el oriunde în lume: în Grecia, în România, în Serbia, în Rusia, în America, în Australia, toți știu despre Gheronda Paisie.

În clipa aceea binecuvântată când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii spre chilia lui – punând astfel început mântuirii mele, fără să știu, încă, dacă voi reuși să duc până la capăt ceea ce am început atunci – Dumnezeu mi-a dat ocazia de a-l cunoaște de aproape pe Gheronda, care mi-a descoperit foarte multe lucruri despre ceea ce avea să se întâmple cu viața mea și care mă încuraja foarte mult. Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui, iar acest lucru mă ajută foarte mult și mă întăresc. Am stat atunci de vorbă în jur de 3 ore, 3 ore și jumătate, dar au fost ore hotărâtoare pentru viața mea, pentru ceea ce aveam să fac în continuare, pentru că după aceea pot spune că am început să trăiesc cu adevărat în Biserică. Nu știu, în continuare, dacă mă voi învrednici pentru ca Dumnezeu să-și trimită harul său asupra mea și să mă ajute până la suflarea mea cea mai de pe urmă, dar trebuie să mărturisesc că acele câteva ore petrecute cu Gheronda mi-au schimbat complet viața și am reușit, cu harul Lui Dumnezeu, să ajung ceea ce sunt astăzi, adică un nevrednic slujitor al Celui Preaînalt.

Momentul acela al întâlnirii cu el s-a întipărit în mintea și în inima mea; m-a emoționat foarte mult și m-a condus, astfel, cu multă dragoste și prin exemplul personal, aproape de Hristos. Eu așteptam să văd un om dificil de abordat, un fel de ortodox fanatic, dar am găsit un om pe chipul căruia se citea dragostea pentru oameni, un om care te îmbrățișa cu privirea și îți transmitea harul Lui Dumnezeu. El era un mare trăitor, se vedea mereu acest lucru, iar această stare de pace, liniște și rugăciune o transmitea celor cu care vorbea și tuturor celor din jurul său. Astfel, venind în contact cu el, mi-a înmuiat și mie sufletul și m-am întors către Hristos, mai întâi ca membru credincios al Bisericii, iar mai apoi ca monah. Mi-a descoperit foarte multe lucruri, care, mai târziu s-au împlinit întocmai. Mi-a descoperit că voi deveni monah, că îi voi purta numele (Paisie). Pe atunci, desigur, nu înțelegeam tot ceea ce spunea, pentru că nu știam că voi deveni monah. Mi-a răspuns la foarte multe întrebări și nedumeriri pe care le aveam pe atunci, despre mine și despre lume, în general. Nu doar că m-a lămurit pe deplin cu tot ceea ce vroiam să știu, dar, chiar răspundea la întrebări exact în ordinea în care mintea mea le născocea. În fine, m-a ajutat foarte mult… Ceea ce spun eu acum este foarte puțin pe lângă mulțimea de minuni pe care le-a săvârșit și pe care le săvârșește și despre care auzim în fiecare zi. Eu mă bucur, însă, că Părintele nu ne-a părăsit niciodată, fie aici, la Sfântul Munte, fie în lume, el este mereu cu noi, îi simțim prezența, de parcă ne-ar spune: ,,Uite, sunt aici, alături de voi, nu vă fie teamă, nu sunteți singuri”. […]

În ceea ce privește personalitatea duhovnicească a părintelui Paisie Aghioritul și recunoașterea sa oficială de către Biserică, cred că acest lucru nu va întârzia foarte mult, dar aceasta o hotărăște doar Biserica, după criteriile stabilite de Sfinții Părinți. [între timp, pe 13 ian.2015 a fost canonizat oficial -n.a.]. Putem spune doar că Părintele Paisie a fost o mare personalitate duhovnicească, nu doar în Sfântul Munte, ci în toată lumea ortodoxă, căci și-a pus amprenta asupra epocii în care a trăit.

Noi dăm examene pentru a trece dincolo, de aceea și Dumnezeu îi permite diavolului să ne încerce. Îi permite diavolului să ne ,,ajute” cu răutatea lui, nu îl lasă Dumnezeu ca să ne chinuiască. Bunul Dumnezeu a creat îngerii. Diavolii, la început, au fost îngeri, dar, din cauza mândriei, unii dintre aceștia au căzut și au ajuns diavoli. Omul a fost creat la sfârșit, pentru că el este coroana creației… Atunci când un copil se naște, trebuie să știm că părinții sunt cei care îi dau trupul, iar Dumnezeu îi dăruiește sufletul. Imediat ce se naște, copilul trebuie botezat. Atunci, Dumnezeu trimite un înger. Astfel, copilul este în grija Lui Dumnezeu, a îngerului, dar și a părinților… (Pr. Paisie, înregistrare audio)

Monahul care mi-a apărut în vis

Cu ajutorul Lui Dumnezeu am reușit ca în fiecare an să fiu prezent la parastasul ce se face la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Odată, într-un an am ajuns cu câteva zile înainte de parastas. Îmi amintesc o întâmplare cu o femeie care venise acolo să se roage. Era la mormântul părintelui, se ruga, dar, am observat că nu era deloc îmbrăcată cuviincios. M-am mirat de lucrul acesta pentru că maicile din mănăstire sunt foarte atente la acest aspect. Femeile care nu sunt îmbrăcate cum trebuie pentru un locaș de închinăciune, la intrarea în mănăstire primesc o fustă ori altceva cu care să se îmbrace cât timp se află în interiorul mănăstirii. Așadar, văzând această femeie am fost cumva scandalizat, dar nu am spus nimănui. Când m-am dus la arhondaric, m-a văzut acolo o maică și a înțeles că eram puțin supărat pentru ceea ce văzusem. ,,A, gheronda, nu știți cine este femeia aceea, nu? Este o femeie de moravuri ușoare din Tesalonic. Azi noapte, când s-a dus să se culce, i-a apărut un monah în vis și i-a spus: Ce faci, binecuvântato? O să te ardă Dumnezeu! O să vină mare rău asupra ta! Du-te la Suroti pentru că au praznic astăzi acolo. Era vorba de pomenirea părintelui. Așa că, săraca, a venit imediat, așa cum se afla. Când a ajuns și a văzut fotografia părintelui a exclamat: Acesta e monahul care mi-a apărut în vis”. A fost o arătare minunată a părintelui pentru a salva sufletul acelei femei.

 
“Dă-ți cu apă și o să te faci bine“

O altă întâmplare ce mi-a fost povestită de cineva este despre un oarecare instalator dintr-un oraș din nordul Greciei. Acest om a mers să instaleze o chiuvetă la cineva. Cum lucra acolo, în bucătărie, din neatenție, când s-a ridicat de sub chiuvetă, i-a intrat în ochi un suport de bucătărie, din acelea care se găsesc în bucătărie, în care se pun lingurile, furculițele și altele asemenea. Ei bine, un capăt al acestui suport de bucătărie i-a intrat în ochi și i-a și scos ochiul. Totul a fost fulgerător, omul nici nu și-a dat seama ce i se întâmplă. În acel moment a simțit două mâini care l-au atins pe spate. S-a întors și a văzut un monah – pe care nu-l cunoștea – care i-a spus: ,,Dă-ți cu apă pe ochiul acela și o să te faci bine”. Omul a făcut după cum i-a spus monahul și s-a vindecat, dar, când s-a întors să îl întrebe cine este, nu mai era nimeni în spatele lui. Pe atunci, Părintele Paisie nu era foarte cunoscut, așa că omul nu a știut cine l-a tămăduit. Peste câteva zile, omul a mers să se aprovizioneze cu materiale și, din întâmplare, a văzut [în acel loc] fotografia părintelui și l-a recunoscut.

– Cine este acesta?

– Este părintele Paisie, i s-a răspuns.

– Vreau fotografia aceasta, a spus instalatorul. Celălalt, însă, nu a vrut să i-o dea pentru că făcuse foarte greu rost de ea.

– Este un om sfânt, i-a spus cel care avea fotografia și l-a îndemnat să meargă la Suroti să se închine la mormântul Părintelui. A mers la Suroti, a povestit maicilor minunea pe care Gheronda a făcut-o cu el și a promis ca în fiecare an, în ziua când se face parastasul părintelui, să ducă la mănăstire prune de la el de acasă, pentru că omul se ocupa și cu agricultura. În anul următor, în ziua când trebuia să meargă să culeagă prunele, s-a pornit o ploaie torențială, iar omul și-a zis că nu o să poată culege nimic. Dar, fiindcă Părintele Paisie îl vindecase, iar el făcuse o promisiune, și-a spus că indiferent de cum este vremea, el va merge la livadă ca să adune prune. Acolo, omul a fost martorul celei de-a doua minuni: ploua torențial de jur-împrejur, numai deasupra livezii lui, nu. Așa că a putut intra în livadă să strângă prune.

Am auzit această întâmplare de la prietenul celui care a trăit această minune și îmi place să cred că este adevărată. Există și alte multe asemenea minuni, sunt consemnate de maicile de la Suroti, și fiecare minune care se întâmplă este, astfel, făcută cunoscută tuturor.

(preluare de pe site-ul Pemptousia.ro)

* * *

Alte minuni savarsite de Cuv. Paisie

 
Izbavire din accidente

● Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion.
Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

● Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

“Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! ”
(Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής – “Vasul ales“, pp. 29-30)

(sursa: prieteniisfmunteathos.wordpress.com)

* * *

 
Aceleasi lucruri minunate, pe care le savarsesc Sfintii, le vedem ca se petrec si la mormantul Staretului. Acolo se vindeca mai ales cei bolnavi de cancer sau cei demonizati. Nu putini sunt cei carora Staretul li se arata si ii izbaveste de la accidente. Multi bolnavi l-au vazut in spitale dandu-le ajutor. Multe lucruri personale de-ale Staretului savarsesc minuni si raspandesc o mireasma negraita. Nenumarate sunt minunile pe care Staretul le-a savarsit si inca le mai savarseste dupa adormirea sa.
 
● Parintele Hristu Tantalis din Nea Mihaniona – Tesalonic, tata a noua copii, ne povesteste: “Cativa dintre copiii mei se jucau pe terasa blocului. La un moment dat au inceput sa sara peste gaura de aerisire a blocului. Unul din copiii mei, un baietel de sase ani, care inca nu vorbea bine, a vrut si el sa sara, dar nu a ajuns de cealalta parte, ci a cazut in gol de la etajul a treilea. Copiii s-au infricosat si au venit la mine sa-mi spuna ce s-a intamplat. Atunci am alergat jos cu sufletul la gura ca sa vad ce s-a intamplat cu copilul, dar am ramas uimit cand l-am vazut venind spre mine galben de frica. L-am dus la spital, dar medicii, dupa ce l-au consultat, mi-au spus ca nu are nici chiar cea mai mica rana. Am inteles ca este vorba de o minune si m-am gandit ca Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului din Nea Mihaniona l-a izbavit pe copil. L-am dus asadar inaintea icoanei ei si l-am intrebat: «Ea te-a pazit?». Copilul insa a raspuns «Nu». Apoi m-a dus la fotografia Parintelui Paisie, care era acolo alaturi, si mi l-a aratat cu degetul (ca si cum mi-ar fi spus ca: «Acesta m-a tinut»).

 
● Domnul S. din Kalamata, locuitor in Atena, calatorea cu masina sa spre Ioanina. Pe drum a fost victima unei ciocniri frontale puternice, in timpul careia masina lui a fost distrusa complet, iar el a fost ranit grav la cap. A fost dus de urgenta la spital. In timp ce se afla in acea stare, a vazut un nor luminos, iar in mijloc, un monah in varsta. Si desi nu avea o legatura stransa cu Biserica, insa auzind in acele zile vorbindu-se despre un staret harismatic, Paisie, in acea nedumerire a sa l-a intrebat deodata pe monahul necunoscut: – Sunteti Staretul Paisie? Staretul nu i-a raspuns, ci i-a zambit si mangaindu-l usor pe cap i-a spus: – Nu te teme! Te vei face bine!

Atunci domnul S. si-a revenit si cu toate ca era uluit de acea intamplare si nu-l cunostea pe acel vizitator minunat, a crezut in cuvintele lui. A povestit aceasta doctorilor, iar acestia, constatand imbunatatirea starii sale, pe care nu si-o puteau explica omeneste, au marturisit: – Intr-adevar, este vorba de o minune! Dupa ce a iesit din spital, pe drum, in timp ce trecea prin fata unei librarii, l-a zarit in vitrina pe izbavitorul sau. I-a recunoscut chipul pe coperta unei carti. Si astfel l-a descoperit pe binefacatorul sau si plin de recunostinta, a cumparat-o si a citit-o. Miscat sufleteste, a venit sa se inchine la [chilia] “Panaguda” (1 ianuarie 1998), unde a si povestit cele petrecute mai sus. In afara de faptul ca l-a izbavit de o moarte trupeasca sigura, interventia Staretului i-a schimbat complet si viata. A cautat duhovnic si s-a spovedit. A incetat sa traiasca precum mai inainte in ciuda constrangerilor sacaietoare ale rudelor lui. “Imi este cu neputinta sa continui viata de mai inainte, pentru ca imi vine mereu in minte chipul luminos si zambitor al Staretului“, spunea el cu lacrimi in ochi.

 
● Un monah aghiorit marturiseste: “Doi mireni au mers la «Panaguda». Dupa ce s-au inchinat, au cerut parintilor de acolo sa le povesteasca ceva despre Parintele Paisie. Printre altele le-am spus ca de la inchinatorii ce trec pe la noi, avem multe marturii despre minunile Staretului de dupa adormirea sa (aparitii ale Staretului in vedenii, vindecari, interventii in accidente etc.).

Cand unul dintre ei a auzit «in accidente», a lacrimat si i-a spus prietenului sau:

– Ai vazut? In accidente!…

Apoi m-au rugat sa le povestesc chiar si o singura izbavire din accident. Atunci le-am povestit o intamplare recenta. Cand am ajuns la cuvintele: «i-a aparut un monah intr-un nor luminos», acel inchinator, care ma intrerupsese si mai inainte, nu s-a mai putut stapani si a strigat:

– Si mie mi-a aparut intr-un nor! Si mi-a povestit izbavirea lui minunata din accident in putine cuvinte, caci din pricina emotiei nu a putut povesti mai amanuntit:

– Alergam cu motocicleta cu o suta patruzeci de kilometri la ora… Deodata m-am ciocnit cu o masina, dar chiar in acea clipa mi-a aparut un monah intr-un nor luminos… Nu am patit nimic! Sotia mea m-a indemnat: «Cauta in fotografiile de prin carti, ca sa afli cine este acel monah!» L-am gasit intr-un calendar tiparit de Athoniada, inconjurat de elevii scolii… Mi-a salvat viata!…»

 
● Povestirea unui preot evlavios care studiaza in Tesalonic:

“Mai demult a venit la mine un tanar care mi-a spus:

– Parinte, ieri am fost gata sa mor, dar Dumnezeu m-a izbavit. Asa cum mergeam cu motocicleta cu viteza mare, deodata m-am izbit de o masina si am fost aruncat departe de acel loc. Dar in acea clipa, am vazut un monah batran care m-a apucat de mana dreapta si astfel n-am patit nimic. Atunci i-am aratat cateva icoane de sfinti si fotografii cu parinti duhovnicesti contemporani. De indata ce a vazut fotografia Staretului Paisie, a strigat emotionat:

– Acesta a fost! Dupa cateva zile a venit din nou acel tanar si mi-a spus ca in buzunarul de la maneca dreapta a canadienei ce o purta (exact in acel loc de unde Staretul l-a apucat), a gasit doua iconite, una cu Mantuitorul si cealalta cu Staretul Paisie, pe care le pusese mama lui pe ascuns.”

 
● Vindecarea unei demonizate

Intr-o dimineata de decembrie a anului 1996, la pangarul manastirii de la Suroti se aflau maica responsabila, doi soti impreuna cu copilul si cu tatal lor, doua femei de varsta mijlocie si un barbat tanar. Deodata s-a auzit un strigat puternic. Una dintre femeile de varsta mijlocie, care era destul de voinica, tocmai cazuse la pamant si incepuse sa se loveasca, sa urle salbatic si sa-si miste repede capul intr-o parte si alta. Privelistea era ingrozitoare. Femeia cu copilul au iesit afara, iar ceilalti s-au apropiat de ea ca s-o ajute. Mugea, gafaia si spunea cu o voce barbateasca, salbatica si amenintatoare: “Am sa va arat eu voua, astora care nu credeti, am sa va arat eu… Inca putin si am sa va pun la toti 666 pe mana… O sa va inchinati cu totii mie…Ticalosilor, imbecililor…” si alte ocari. Apoi a inceput sa scuipe si spunea infricosata: “Paisie, ma arzi, vrei sa ma trimiti inapoi in tartar… Si aceasta femeie nenorocita numai pe la manastiri ma duce… De ce o ajuti? Ma arzi, ma arzi!” Urla si se lovea atat de tare, incat toti credeau ca isi va sparge capul. Era lucru vadit ca o chinuia diavolul. “Aaa…Aaa…“, striga iarasi. “Uite, a venit si Maria acum…Ma arzi, Paisie!” si strigand acestea, ramase nemiscata, de parca ar fi lesinat. Cei care erau de fata s-au apropiat pentru a o ajuta, iar femeile au acoperit-o cu hainele ei. Dupa aceasta au ridicat-o in picioare. Atunci femeia si-a deschis ochii si a inceput sa planga linistit, iar din adancurile inimii ei s-au revarsat aceste cuvinte: “Iti multumesc, Gheronda… Iti multumesc, Dumnezeul meu!” Si repeta aceste cuvinte cu multa recunostinta. Apoi s-a ridicat, a mers inaintea icoanei lui Hristos si a Maicii Sale si a inceput sa se roage cu suspine negraite: “Dumnezeul meu…Dumnezeul meu…Cum de m-ai primit pe mine, nevrednica? Iti multumesc, Gheronda…Nu meritam, Dumnezeul meu, un astfel de ajutor.” Toata aceasta priveliste era deosebit de miscatoare. Apoi au salutat-o pe maica de la pangar si au plecat. Aceasta femeie care s-a izbavit de diavol a povestit ca in noaptea de dinaintea venirii ei la manastire l-a vazut pe Staretul Paisie care i-a spus: “Vino la mormantul meu si te voi face bine.” A doua zi a venit la manastire si dupa ce s-a inchinat la mormantul Staretului a venit la pangar, unde s-au petrecut cele descrise mai sus.

 
● Fularul Staretului vindeca boala de cancer

Doamna Filita din Volos marturiseste: “Ma aflam intr-o situatie dificila, pentru ca nu o puteam ajuta si linisti pe sora mea, care cazuse in deznadejde cand aflase in urma analizelor facute ca are cancer la san. Atunci am cerut cu evlavie de la prietena mea mult pretioasa ei mostenire, fularul cuviosului Staret Paisie. Tinandu-l strans la piept, cu mainile tremurande si cu inima batand cu putere, am alergat si l-am asezat in bratele celei suferinde. Iar aceea, cu lacrimi in ochi, a mers in fata icoanelor si s-a rugat. I-am urat insanatosire grabnica si am inapoiat fularul prietenei mele. Dupa patru-cinci zile sora mea a facut din nou analize, dar, o, minune!, chistul de la san disparuse. Slavit sa fie numele Staretului Paisie!”

 
● Prezenta mangaietoare a Staretului Paisie

Un inchinator ne-a marturisit (in anul 2000) cu emotie, urmatoarele: “Cand am venit pentru prima data in Sfantul Munte, Staretul Paisie inca mai traia. De la Manastirea Iviron am primit indrumarile necesare pentru a merge sa-l vizitam. Eram un grup destul de mare de inchinatori. Din pacate insa ne-am ratacit pe drum si nu am putut ajunge la el.

In anul 1998, cand am vizitat din nou Sfantul Munte, m-am dus sa ma inchin cel putin la Coliba sa, deoarece Staretul adormise in Domnul. Mare mi-a fost bucuria si pacea pe care am simtit-o. Plecand de acolo am fost cuprins de o mare mahnire:

«De ce oare nu m-am invrednicit sa-l cunosc si eu pe Staret in timpul pelerinajului pe care l-am facut atunci cand era inca in viata? Daca numai Coliba sa m-a umplut de atata bucurie, cat de mare binecuvantare nu mi-ar fi pricinuit prezenta lui? Sunt oare atat de pacatos de mi s-a intamplat aceasta?»

Si mahnirea ce ma cuprinsese crestea tot mai mult, iar eu ma sileam sa nu plang. Asa cum coboram cararea chinuit de aceste ganduri, voind sa ies la caldaramul ce ducea la Manastirea Iviron, deodata am simtit o mana care m-a cuprins cu putere, dupa care m-a lovit cu blandete pe spate. In acelasi timp am auzit o voce mangaietoare, care mi-a spus: «Mergi cu bine, voinicule!» [gestul si cuvintele erau des folosite de catre staret in timpul vietii] .

In aceeasi clipa o mireasma puternica a inundat tot locul acela si sufletul meu a fost umplut de o veselie nespusa, care a izgonit cu totul din el mahnirea de mai inainte. Desi nu mi-a aratat fata sa, m-am simtit ca si cum l-as fi recunoscut pe Staret de mai inainte“.

 
● Inviere duhovniceasca

Un tanar oarecare traia in nepasare si in pacat. Nu intamplator i-au cazut in mana “Epistolele” Staretului si citindu-le a fost cutremurat. De atunci si-a schimbat cu totul viata si isi doreste sa devina monah. “Cu sase ani in urma, povestea un tanar oarecare, eram anarhist. Purtam cercei si consumam droguri. Un prieten de-al meu mi-a dat o carte de-a Parintelui Paisie. Am inceput s-o rasfoiesc din curiozitate si fiindca mi-a starnit interesul, am citit-o intr-o noapte. De atunci viata mea s-a schimbat.”

Domnul Gheorghe Nicolau din Atena marturiseste: “Intr-o duminica din luna octombrie a anului 1996 am mers impreuna cu un prieten de-al meu la Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul de la Karea ca sa participam la Sfanta Liturghie. Voiam sa fac parastasul de un an al mamei mele. Era pentru prima data cand mergeam la biserica dupa multi ani de zile. Cand s-a terminat Sfanta Liturghie am mers la pangarul manastirii, unde am vazut o carte a Parintelui Paisie. In acea clipa inima mea a tresarit. Indata am cumparat acea carte si intorcandu-ma acasa, prima mea grija a fost sa o citesc. In clipa cand citeam poezia ce era scrisa pe spatele fotografiei, pe care Staretul o trimisese mamei sale indata dupa calugaria sa, ceva s-a schimbat inlauntrul meu. Am inceput sa plang cu suspine, inima mi s-a inmuiat si printre lacrimi spuneam: «Dumnezeul meu, ajuta-ma si pe mine ca pentru rugaciunile Sfantului Staret Paisie, sa devin monah!». Nu ma gandisem mai dinainte la aceasta, ci cuvintele au iesit singure. Lucrul minunat este ca acum, dupa sase ani de la acea intamplare, ma pregatesc sa devin monah. In timp ce citeam cartea, am pierdut pentru cateva secunde notiunea timpului si a spatiului si l-am vazut pe Sfantul Staret Paisie tinand-o de mana pe mama mea. Atunci m-am cutremurat, pentru ca ceea ce vedeam mi se parea a fi realitate. Aceasta am povestit-o unui staret imbunatatit care mi-a spus ca aceasta fusese o vedenie adevarata, iar nu o nalucire diavoleasca. Dupa aceea am inceput sa merg la biserica in fiecare duminica si in sarbatori.

Cu putin inainte de Craciunul anului 1996, cand m-am marturisit pentru prima data in viata mea, am simtit o bucurie negraita. Niciodata nu mai simtisem o bucurie atat de mare. Numai Hristos poate aduce pacea in suflet. In luna mai a anului 2002 m-am invrednicit sa ma inchin la «Panaguda». In timpul cat am stat acolo, am simtit in repetate randuri o mireasma negraita.”

* * *

 
Şi pe noi ne-a salvat Cuviosul Paisie Aghioritul!
 
În august 2005, un aghiorit, Părintele Ştefan Nuţescu, egumenul Schitului Românesc «Sf. Dumitru» Lacu (afiliat Mănăstirii athonite «Sf. Pavel») mi-a trimis, ca binecuvântare, o carte despre Cuviosul Paisie. Era vorba despre Viaţa sa, scrisă de Ieromonahul Isaac – plecat deja la Domnul – şi de obştea sa. Cartea era, de fapt, traducerea în limba română, pe care o realizase Părintele Ştefan însuşi, căruia îi voi fi mereu îndatoratpentru gestul său. Astfel, am început atât eu, cât şi preoteasa mea să aflăm mai multe despre Cuviosul Paisie, a cărui viaţă ne-a făcut o impresie cu totul deosebită.

Luna următoare, în septembrie, am vizitat Sfântul Munte Athos. De această dată era de neconceput să nu trec şi pe la Panaguda – chilia iubitului nostru Gheronta (Stareţ). Vedeam acest loc binecuvântat pentru prima dată. Atunci am cunoscut şi pe un ales ucenic de-al său, viitor adevărat far duhovnicesc pentru familia mea.

O lună mai târziu, în octombrie, era rândul Cuviosului Paisie să mă «viziteze» într-o manieră specială: salvându-mă de la moarte! Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Ca în fiecare an, m-am deplasat în oraşul meu – Iaşi, România – pentru a participa la hramul Catedralei Mitropolitane «Sf. Cuv. Parascheva» (14 octombrie). După ce sărbătoarea a luat sfârşit, am început, împreună cu preoteasa mea, călătoria de întoarcere în Grecia.

Sâmbătă, 23 octombrie 2005. În timp ce traversam Bulgaria, în dreptul oraşului Plevna, am avut parte de un eveniment care era cât pe ce să ne fie fatal. Conducea preoteasa, cu 120 km/h. O secundă de neatenţie a fost de ajuns pentru a ieşi în afara carosabilului. Roţile autovehiculului au intrat într-o fosă de ciment exact de mărimea unui mormânt şi, din acel moment, au început tumbele şi «miasma» sfârşitului. Am reuşit doar să strig: «Doamne ajută!». Îmi amintesc cum, preţ de câteva secunde, am văzut cerul şi pământul răsturnându-se şi, prinse ca într-o horă, «dansând» în ritm nebun, în timp ce un zgomot puternic, sideral, a înghiţit totul. În cele din urmă, maşina s-a oprit în poziţie firească, pe roţile sale. Fumul din interior ne-a făcut să credem că va exploda motorul. Nu s-a întâmplat. Se pare că era de la airbag-uri. Am ieşit din maşină urgent. Primele mele cuvinte au fost: «Slavă Ţie, Doamne!». Noi nu am păţit nimic. Pentru maşină, însă, acesta a fost sfârşitul. Imediat, a oprit cineva în spatele nostru. Era un polonez care vorbea limba greacă. «Sunteţi bine?», ne-a întrebat. «Am văzut totul din spate. Mă temeam să mă apropii de maşina dumneavoastră pentru a vedea ce este înăuntru. Când v-am văzut ieşind, am zis că aţi avut un sfânt protector!».

Sigur că am avut un sfânt protector! Eu aş zice că am avut o ceată de sfinţi! Atunci am început să analizez situaţia. Am observat că pixul pe care îl avusesem în buzunarul de la pieptul reverendei căzuse jos şi se stricase. La fel şi telefonul mobil. Peste tot în maşină erau sute de iconiţe cu Sfânta Parascheva, pe care le luasem de la Iaşi. Faptul că aveam în geantă şi o bucată din veşmântul care acoperise pentru o perioadă moaştele Cuvioasei m-a determinat să-i mulţumesc şi să pun salvarea noastră pe seama ei. Evoluţia evenimentelor ne-a arătat, însă, că am mai avut un ocrotitor. În perioada aceea, aveam în maşină o fotografie de-a Cuviosului Paisie. Era singurul obiect pe care îl ţineam lângă volan. S-a pierdut în amalgamul de lucruri răspândite peste tot.

A doua zi, am ajuns, tractaţi, în Tesalonic, total extenuaţi. Era duminică dimineaţa. Un prieten de-al nostru, preot, ne-a dus la Spitalul Papanikolau. Medicii se mirau cum putea preoteasa, cu tensiunea 4:3, să se deplaseze normal, înainte şi înapoi. Nu aveam nimic, nici o rană. Doar că un ochi mi se înroşise puţin, se pare că de la contactul cu airbag-ul. Simţeam, ce-i drept, un fel de durere durere în tot corpul, care ne amintea de şocul impactului.

În cele din urmă, am mers la apartamentul unde locuiam. Seara ne-am culcat, slăvind pe Dumnezeu pentru mila şi dragostea Sa.

În noaptea aceea, însă, ni s-a dat să înţelegem cine a mai mijlocit pentru salvarea noastră de la o moarte sigură. Am avut un vis. Intens. Mă aflam într-o biserică. Deodată îl văd pe Cuviosul Paisie cum trece pe lângă mine, venind dinspre Sfântul Altar. Ţinea mâinile împreunate, în stilul lui caracteristic. L-am recunoscut imediat. Văzusem această imagine într-o fotografie care-l înfăţişează astfel la călugăria unei maici, aceasta ţinând în mână o lumânare. Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!». Aceştia îmi răspund: «Care Cuvios Paisie?! El a murit acum mulţi ani! Unde l-ai văzut tu?». Atunci am înţeles că era vorba despre o apariţie miraculoasă a Cuviosului, după adormirea sa, al cărei scop era să-i arate că îmi este alături. Am început să plâng de bucurie acolo, în biserică.

Dimineaţă m-am trezit. Mi-am amintit visul şi mi-am zis: «Asta este! Cuviosul Paisie a vrut să-mi arate în acest fel că a fost aproape de noi în momentul accidentului!». Până atunci nu mă gândisem de loc la acest lucru. De unde să-mi închipui eu că minunata noastră salvare se datora intervenţiei directe a acestui mare Sfânt contemporan al Ortodoxiei noastre!?

(sursa: doxologia.ro)

Cel mai scump odor duhovnicesc al Olteniei este racla cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul de la Manastirea Bistrita – Valcea.

Ctitorie mare, din secolul al XV-lea, fondata de boierii Craiovesti, Manastirea Bistrita a avut un important rol duhovnicesc de-a lungul celor cinci secole de existenta. In centrul activitatii sale duhovnicesti au stat dintotdeauna moastele Cuviosului Grigorie Decapolitul.

In jurul sfantului s-au adunat generatii intregi de calugari iubitori de Hristos, care se straduiau dupa puteri sa-i urmeze nevointa. Aici alergau boierii, sfetnici ai voievozilor, si insisi domnitorii ca sa se roage si sa ceara ajutorul sfantului. In jurul lor ingenuncheau taranii nostri iubitori de Dumnezeu, si-i cereau usurare in boli, mangaiere si cele de folos in viata.

Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul sunt dintre cele mai vechi din tara, dupa cele de la Suceava, si sunt foarte cinstite de credinciosi, mai ales de cei din zona subcarpatica. Iar pentru credinta lor, ca si pentru petrecerea ingereasca a Cuviosului Grigorie, aici se fac numeroase minuni. Sfintele lui moaste sunt intregi si binemirositoare. Ele se afla in racla de argint, in partea stanga a naosului, unde se fac zilnic rugaciuni de lauda si de cerere in cinstea Sfantului Grigorie, pentru mangaierea credinciosilor.

* * *

Moastele Sfantului Grigorie – Scurt istoric

Pentru sfintenia vietii lui, Dumnezeu l-a proslavit pe Sfantul Grigorie (nascut in sec. VIII) cu neputrezirea trupului si cu darul facerii de minuni, atat in viata, cat si dupa mutarea sa.

Auzind de aceste sfinte moaste, boierii Craiovesti, Barbu, Parvu, Danciu si Radu, ctitorii Manastirii Bistrita Olteana, au rascumparat cu bani si au adus cu multa cheltuiala sfintele moaste ale Cuviosului Grigorie, la ctitoria lor, in ultimul deceniu al secolului al XV-lea (1490). In Manastirea nou zidita le-a asezat cu multa cinste si evlavie, in sfanta biserica, in partea dreapta. Pana astazi se afla facator de minuni, precum si sfanta manastire de multe primejdii este ferita si pamantul acesta multa folosinta si ajutor are, si cine merge la sfantul cu smerenie si cu credinta, afla folos si tamaduire, atat trupeste, cat si sufleteste”.

Din anul 1490 pana astazi sfintele moaste se afla nestramutate de la Manastirea Bistrita.

In 1753 s-a tiparit la Ramnic o Carte osebita a Sfantului Grigorie Decapolitul, care cuprinde viata sa pe larg, slujba care se savarseste in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 20 noiembrie, precum si paraclisul sau. In manastirea Bistrita s-au copiat mai multe manuscrise care cuprind viata si paraclisul sau. Slujba si viata lui (sinaxarul) au fost trecute apoi in toate editiile romanesti ale Mineiului pe noiembrie. De asemenea, este trecut in toate Vietile de sfinti care s-au tiparit in romaneste. [1]

Datorita deselor atacuri si incursiuni ale ungurilor asupra Tarii Romanesti, calugarii din Manastirea Bistrita Olteana au sapat in secolul al XVI-lea o pestera foarte ascunsa in stanca, la un kilometru de manastire, unde ascundeau moastele Sfantului Grigorie in vremuri de primejdie. Cu timpul in aceasta pestera s-a facut un mic paraclis pictat, de o rara frumusete, numit Paraclisul Sfantului Grigorie. In vremuri de restriste, aici se ascundeau sfintele moaste, dimpreuna cu calugarii; iar in paraclis se facea zilnic Liturghia si toata pravila. Ultimul calugar care s-a nevoit singur in pestera Sfantului Grigorie a fost protosinghelul Varnava Lasconi, duhovnicul Manastirii Bistrita. A decedat in anul 1958.

Chipul sau este zugravit in mai multe biserici din tara noastra.Bucurandu-se de aceasta aleasa cinstire, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata Biserica Ortodoxa Romana. De-acum inainte el va fi cinstit in toate lacasurile de cult ortodoxe romanesti, prin slujbe si rugaciuni, prin ridicarea de biserici cu hramul sau, prin pictarea icoanelor cu chipul sau. S-a procedat la aceasta generalizare in cadrul unor mari solemnitati bisericesti in octombrie 1955. [2]

Singura data cand s-a incercat stramutarea sfintelor moaste ale Cuviosului Grigorie Decapolitul de la Manastirea Bistrita Olteana, a fost in vara anului 1948. Membrii Sfantului Sinod au hotarat ca aceste sfinte moaste sa fie stramutate la catedrala episcopala din Ramnicu Valcea. Dar credinciosii din satele Bistrita si Costesti, care sunt foarte legati duhovniceste de Manastirea Bistrita si de moastele Sfantului Grigorie, s-au opus.

In ziua cand s-a pregatit procesiunea de transportare a sfintelor moaste spre Ramnicu Valcea, satenii au iesit foarte revoltati inaintea preotilor. Femeile plangeau de-a lungul soselei, iar altele s-au asezat in mijlocul dramului, iar barbatii erau hotarati sa intoarca sfintele moaste inapoi.

A fost o zi grea pentru toti. A fost o zi de doliu pentru credinciosi, fiind amenintati sa ramana fara moastele Sfantului Grigorie, singura lor mangaiere in necazuri. Despre aceste lucruri insa nu s-a vorbit aproape nimic. Dar credinciosii nu uita! Ei trebuie crezuti, iertati si admirati. Ca ei apara mai tare ca noi credinta. Ei respecta si transmit traditia, se roaga mai mult ca noi, se smeresc mai mult, sufera mai mult si plang mai mult ca noi! De aceea au nevoie de parinti duhovnicesti, de cuvinte blande si de mangaiere, mai mult ca noi toti.

Stramutarea sfintelor moaste ale Sfantului Grigorie Decapolitul, din vara anului 1948, nu s-a mai facut. De la marginea satului Bistrita s-au intors inapoi la ctitoria fericitului Barbu Craiovescu, unde au stat nestramutate cinci sute de ani. Atunci si taranii s-au intors la casele lor impreuna cu femeile si copiii.

Dupa cativa ani, calugaritele de aici au fost transferate la alte manastiri, soborul lor s-a risipit in toate partile si Manastirea Bistrita a ramas goala. In chiliile maicilor au fost adusi cateva sute de copii saraci si redusi mintal, ca sa fie reeducati aici. Liturghia zilnica si pravila calugareasca au incetat din anul 1960. Singure moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, uitate de cei mai multi, stateau de veghe permanent in biserica.

De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă şi dînd tămăduiri pentru tot felul de boli, ca şi mai înainte, la cei ce aleargă cu credinţă către ele. Căci darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinată. Iar ţara o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii.

Sute, mii de pelerini, din toate partile, alearga la sfintele moaste ale Sfantului Grigorie Decapolitul, dobandind sanatate si ajutor.

[1],[2] – nota Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu

* * *

Minuni savarasite dupa adormire

Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul s-au aratat de la inceput facatoare de minuni, mai ales vindecari de boli si izbaviri de grele cumpene si primejdii. Batranii satelor, calugarii si, in ultimii ani, calugaritele din partea locului, marturisesc ca aici veneau tot felul de bolnavi din imprejurimi si din alte regiuni ale tarii si, dupa rugaciuni facute la moastele Sfantului Grigorie, se vindecau de suferintele lor.

Fraţii, după fericitul lui sfîrşit, au pregătit cele de îngropare şi cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele şi sfintele lui moaşte, s-a apropiat cu credinţă un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat şi gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors şi a întrebat pe fratele care era aproape de dînsul: “Au tu te-ai atins de mine?” Iar el a răspuns: “Nu, nu eu”. Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaştele sfinte ale Cuviosului şi i-a dat îndată tămăduire şi s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.

După ce s-au îngropat sfintele moaşte în pămînt, un alt om avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni şi se apropie de mormîntul Sfîntului şi, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Fraţii care erau şi petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toţii că nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaşte. Iar cel îndrăcit, petrecînd puţine zile lîngă racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui şi făcîndu-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.

Un altul iarăşi era supărat de un duh necurat, ca şi cel dintîi. Acesta, cum a venit şi s-a atins de moaştele Sfîntului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus la casa sa bucurîndu-se.

Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) şi mulţi ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaşte ale Sfîntului şi numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieşeau din racla Sfîntului, îndată s-a tămăduit.

Un altul, avînd o rană nevindecată de mulţi ani şi neputînd nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit şi s-a uns cu mir de la Sfîntul şi îndată s-a tămăduit.

O femeie oarecare se chinuia de trei zile şi nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimiţind la sfintele moaşte şi aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul şi îndată a născut fără nici o durere.

O altă femeie, avînd o boală grea în părţile ascunse, pătimea foarte rău şi nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaşte şi şi-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-şi patima cu credinţă, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.

Un om avea mare durere de cap şi nemaiputînd răbda durerea, a venit la sfintele moaşte şi s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie, şi întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis şi l-a apucat de creştet şi i-a despicat capul în două, şi, scoţînd o bucată de carne putredă, i-a zis: “Iată, din această pricină ţi-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace şi fii sănătos”. Şi sculîndu-se din somn, s-a simţit cu totul sănătos şi s-a dus mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

Alt frate avea atîta război şi sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie, şi-a mărturisit patima cu lacrimi şi a cerut ajutor de la dînsul. Şi îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui şi a rămas fratele nesupărat şi neispitit, slăvind pe Domnul şi mulţumind Sfîntului.

Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari şi, ţinut fiind multă vreme închis în temniţă împreună cu mulţi alţii, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toţi. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Şi, adormind puţin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis şi i-a zis: “Nu te teme, Petre, că nu vei muri!” Şi făcîndu-se ziuă, toţi cei ce erau închişi îşi aşteptau moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare şi de la moarte. Şi întorcîndu-se către sfintele moaşte ale Sfîntului, i-au dat mulţumire pentru izbăvire.

O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani şi venind la Sfîntul ca la un liman liniştit, şi petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, şi s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat şi iarăşi s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăşi a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-şi păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu făgăduinţă că de acum înainte nu va mai păcătui. Şi, cerînd izbăvire cu credinţă neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfîntului Grigorie.

In anul 1913, la 15 august, de hramul Manastirii Bistrita, a fost adusa la moastele Sfantului Grigorie o femeie tanara, paralizata de ambele picioare. Era de loc dintr-un sat nu departe de Ramnicu Valcea. Statuse deja in spital 6 luni, dar fara nici un rezultat. Rudele au asezat-o mai intai la Sfintele Daruri, apoi au inchinat-o la sfintele moaste, au trecut-o pe sub racla, i s-a facut Sfantul Maslu si a fost dusa din nou acasa.

Dupa trei saptamani, femeia a revenit la Sfantul Grigorie, insa de data aceasta mergea pe picioarele sale, ca sa-i multumeasca pentru minunea facuta cu dansa.

Sfintele lui moaşte au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire în care s-a săvîrşit Sfîntul şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dînsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.

Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Românească de sfinte mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, în judeţul Vîlcea, pe apa Bistriţei, şi vrînd să o împodobească cu un odor scump şi sfînt ca acesta, cu multă sîrguinţă şi multă rugăciune către Dumnezeu şi către Sfîntul, le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire cea din nou zidită şi le-a aşezat acolo, cu multă cinste şi evlavie, în sfînta biserică în partea dreaptă.

Una din cele mai mari minuni savarsite de Cuviosul Grigorie este faptul ca, cu rugaciunile lui, sute de ani a fost crutata Manastirea Bistrita Olteana de pustiire, de foc, de daramare, de tot felul de primejdii. Atat ea, cat si vietuitorii acestui sfant lacas au fost paziti de marile nenorociri care au bantuit peste alte manastiri.

Apoi, cu rugaciunile Sfantului Grigorie, aici s-a dus o viata duhovniceasca deosebita, de adevarati calugari si schimnici. Prezenta moastelor Sfantului Grigorie era permanent un ajutor, un indemn si, in acelasi timp, o obligatie morala de traire adevarata, dupa Sfanta Evanghelie, de sporire si crestere in Duhul Sfant. Manastirea Bistrita a dat, de-a lungul celor cinci veacuri de existenta, calugari cu viata sfanta, duhovnici renumiti, stareti mari si ierarhi numerosi in trecutul Bisericii romanesti.

Surse: Vietile Sfintilor, Crestinortodox.ro

Bucură-te, Sfinte Cuvioase Părinte Grigorie!

Viata si minunile din timpul vietii

Acesta s-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie şi era robit de patimile trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.

Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă şi a învăţat toate cîte i s-au părut că-i sînt de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălţîndu-şi mintea la cele cereşti, a urît cu totul cele pămînteşti, iar de trup nici o grijă nu purta. Şi nu mînca nicidecum bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cît să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănînce şi să se veselească împreună cu dînşii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpîndu-se, şi-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.

Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori şi asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care îşi aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniştit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care îşi cîştiga hrana vieţii, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinţii lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe şi frumoase, iar el, iubitul şi doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărăteşti.

După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinţii să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorinţa să-şi păzească întreagă înţelepciunea şi fecioria, pe ascuns lepădîndu-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale ei, de părinţi şi de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns şi s-a dus într-o mînăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătăţit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuţi la minte şi supărau pe cei credincioşi. Pentru aceea, ca să nu-l supere şi să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credinţe şi-a lăsat scaunul şi petrecea prin munţi şi prin peşteri.

Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătăţit, i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de rîvnă dumnezeiască şi arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop şi l-a trimis la nişte monahi, care petreceau într-un loc prea liniştit şi ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoinţele şi deprinderile monahiceşti.

Întru acestea petrecînd Grigorie şi nevoinţa cea bună săvîrşind, după cuvîntul Apostolului, punînd suişuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind să-l vadă şi neştiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile şi pustietăţile, pînă cînd cu multă osteneală şi după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.

După ce l-a aflat şi a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ea, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mînăstire de obşte, care se află la locurile de primprejur în care era şi un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască şi să aibă unul prin altul mîngîiere şi ajutor.

Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui său – căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinţii lor, cînd aceştia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii.

Acest lucru, după ce l-a înţeles sfîntul, nu l-a suferit, ca un rîvnitor al bunei credinţe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraţilor mînăstirii aceleia, spunînd că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic şi luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului şi umplîndu-se de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul fără milă. Sfîntul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească şi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credinţă.

Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmînd şi canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieşi din mînăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-şi de la egumenul eretic pentru adevărata credinţă. Apoi a mers la altă mînăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon şi care era arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăţi. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i şi rănile ce le luase de la dînsul.

Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa şi, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalţi părinţi şi fraţi ai mînăstirii, dîndu-i canon şi rînduială, cum să petreacă şi în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci şi el era foarte îmbunătăţit şi prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene şi în nevoinţele cele monahiceşti.

Tînărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se aşează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blîndeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraţilor mînăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toţi, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, şi ne-a învăţat, zicînd: Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima.

Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune şi după ce s-a iscusit în toate luptele minţii şi s-a îmbrăcat cu putere de sus şi cu toate armele lui Dumnezeu – cum zice apostolul -, s-a înarmat şi s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meşteşugirilor diavoleşti. Apoi cunoscînd că va putea să locuiască deosebit şi, ca un viteaz ostaş, să iasă în cîmpul de luptă cu duşmanul cel nevăzut şi să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mînăstirii să-i dea voie a şedea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupeşti şi pămînteşti.

Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către viaţa cea desăvîrşită, şi dragostea lui către Dumnezeu, apoi înţelegînd că darul Sfîntului Duh s-a sălăşluit întru dînsul pentru curăţenia şi smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat şi s-a dus într-o peşteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a intrat bucurîndu-se, şi care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat şi acolo mare supărare, căci locuiau în peştera aceea mulţime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.

Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte şi cu toţii s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip de ostaşi înarmaţi cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd cu glasuri groaznice şi neobişnuite, zicînd: “Ieşi din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom şi omorî”. După aceea s-au prefăcut toţi în scorpii şi în balauri înfricoşaţi şi au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai şi numai pentru a-l înghiţi.

Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de dînşii, şi stătea cu vitejie şi fără temere, ca un ostaş viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i şi biruindu-i. Iar ei, ca nişte valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu şi s-au întors ruşinaţi, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăşi au năvălit asupra lui Grigorie, şi cînd el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl muşcau de picioare, iar cînd sfîntul făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui şi se atîrnau de el ca să nu se ridice în sus, îl muşcau de mîini şi îl înţepau cu limbile ca nişte ace înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari şi nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, şi să i-o atragă spre cele pămînteşti.

Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile lor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzînd ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră. Însă, nu după multe zile iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război.

Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte şi cu chiote se lăudau că de nu va ieşi din peşteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe nişte păianjeni a risipit toate meşteşugurile lor, şi pe toţi i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: “De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloşii?” Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului îi ardea ca o văpaie de foc şi au fugit toţi înfricoşaţi.

După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său şi să-l facă desăvîrşit în toată fapta bună şi astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaş al Împăratului Hristos şi din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmaşului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?

În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinţilor patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peşteră la Cuviosul, avînd cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, şi au zis către dînsul: “Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos şi am venit să-ţi dăm daruri şi puteri asupra dracilor”. Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. De aceea, văzînd ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare şi să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea de această patimă, ca şi cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeţi de fier, înfocate.

Aflîndu-se în acel război cumplit şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dînsul şi-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmaşului, i-a dat ajutor şi în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită şi cuvioasă, care semăna cu maica sa, şi aceea l-a întrebat pe Sfîntul, zicînd: “O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?”

Iar Sfîntul, punîndu-şi degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat şi desfăcînd rana lui cu degetul ca şi cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucăţică putrezită, zicîndu-i: “Iată, aceasta a fost durerea ta şi nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Acestea văzîndu-le, s-a deşteptat şi, cunoscînd că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat şi I-a mulţumit.

După aceasta, avînd dorinţă să vadă pe fratele său, a trimis la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuinţă de cîte ceva, ca să-l aducă la dînsul acolo în peşteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minţii. Iar într-o noapte, aflîndu-se singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul o uimire şi a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele şi, înconjurînd toată peştera şi locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ţinut mai multe zile, pînă cînd a venit ucenicul de la fratele lui şi a bătut în uşa peşterii ca să-i vestească despre acesta.

Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beţie din vedenia aceasta. Şi după ce i-a deschis uşa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd: “Cum te-ai întors aşa degrabă, frate?” Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: “N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflînd pe cel căutat şi zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă”. Cuviosul a întrebat pe ucenic: “Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus şi în care zi ai venit?” Iar el i-a răspuns: “Am plecat Duminică de aici şi astăzi este joi, a doua săptămînă”.

Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să facă osteneală şi să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea aşa: “Grigorie smeritul şi nevrednicul monah, scriu prietenului şi dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, şi tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc şi povăţuitor, purtător de grijă şi rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijeşti de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea şi eu, îndrăznind către tine, ca şi către părintele meu cel dumnezeiesc şi iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înştiinţez că un lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu şi pe care nu-mi este cu putinţă a-l vesti altcuiva, fără numai ţie, părintelui meu, şi de la tine doresc să iau învăţătură şi sfătuire pentru cele ce mi s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău şi fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc”.

Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmaşul. Sculîndu-se îndată s-a dus la dînsul în peştera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună şi după rugăciune şezînd, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: “Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ţi s-a întîmplat vreo ispită din partea vrăjmaşului?”

Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd şi cu multă smerenie: “În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am şi mîhnire şi bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmaşul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat şi m-a luminat, poate să fie dumnezeiască şi mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd îmi făceam într-o noapte rugăciunea obişnuită, rugîndu-mă singur şi slăvind pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare şi tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.

Acea lumină s-a arătat şapte zile, iar mireasma şi acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputinţe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; şi de alta sufletească, adică de patimile şi luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit şi am multă pace şi linişte în inima mea şi mîngîiere în sufletul meu.

Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător şi iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuieşti şi să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putinţă a ţine minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioşiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi şi să-mi limpezeşti judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească şi să mă amăgească pe mine nevrednicul”.

Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovniceşti, a zis către dînsul: “O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit şi te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască şi cerească, cu care Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea şi milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăţia cea aducătoare de moarte.

Deci, nevoieşte-te cît poţi, ştiind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci aşa răsplăteşte şi preamăreşte Domnul pe robii Săi, care-şi curăţă mintea şi sufletul de patimile cele trupeşti şi sufleteşti, şi-i face vestiţi în lume ca pe nişte adevăraţi robi vrednici de împărăţia Lui; ca astfel să folosească şi pe alţii cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune, să se mîntuiască şi, mîntuindu-se, să dobîndească împărăţia cerurilor”.

Deci, după ce s-a curăţit astfel de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine şi, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: “Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvîrşire, ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta”.

După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguinţă a ieşit din peşteră şi s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă şi neputînd merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii şi luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat să-l primească a merge şi el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieşeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta, făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile şi îndemnurile sale, precum şi prin făgăduinţele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Şi astfel, prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică şi cu vînt bun.

Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat şi cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuţi de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulţise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane şi că mulţi se molipsiseră de acel eres, chiar însuşi împăratul şi boierii divanului împărătesc, şi aceasta aducea multă supărare creştinilor adevăraţi. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credinţa cea dreaptă şi adevărată şi să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.

Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creştinii de acolo. Căci împăraţii, fiind atinşi de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoşate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Şi aceasta era tot meşteşugirea vrăjmaşului mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-şi plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărăteşti, l-a primit în casa lui; şi astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinţi, a îmbogăţit pe sărac şi l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu cumva să ajungă iarăşi sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe sărac că plînge şi nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.

Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliţă un tînăr. Văzînd pe Sfîntul şi, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîşnea asupra Sfîntului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulţumire, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca şi Sfîntul întîiul Mucenic Arhidiacon Ştefan.

Mai pe urmă, deşteptîndu-se tînărul ca dintr-o beţie din mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: “Cine şi de ce neam eşti?” Iar el a răspuns: “Sînt creştin, rob adevărat al lui Hristos şi umblu ca să propovăduiesc credinţa cea adevărată oamenilor amăgiţi cu eresul luptării contra sfintelor icoane, şi să-i întorc de la rătăcire”. Iar tînărul, văzînd blîndeţea şi smerenia Sfîntului şi auzindu-i cuvintele cele dulci şi blînde, s-a umilit foarte şi căzînd la picioarele lui îşi cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l şi dojenindu-l ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-şi mai ridice mîna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările şi bătăile de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeieşti sfătuindu-l, l-a iertat şi l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului.

Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil şi ieşind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo erau nişte tîlhari bulgari care străjuiau ţărmurile rîului aceluia şi prădau corăbiile ce treceau. La aceştia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dînşii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat şi au zis unii către alţii: “Ce fel de om este drumeţul acesta, căci nu se teme şi nici nu vorbeşte cu noi, şi are atîta îndrăzneală ca şi cum ar fi petrecut tot cu noi?”

Şi au început a se sfii de dînsul şi a-l cinsti ca pe un sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a rîului şi i-au arătat şi calea încotro vrea să meargă şi nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună ştiu a se cucernici şi a o cinsti şi vrăjmaşii şi lucrătorii de rele.

Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătăţiţi, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat la Corint, şi de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care ţineau drumurile; dar Sfîntul a zis către dînşii: “Îndrăzniţi, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veţi pătimii”. Deci, după cuvîntul şi făgăduinţa Sfîntului au plecat şi au ajuns la Righion feriţi de toată primejdia.

După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic şi temător de Dumnezeu. Acolo venind nişte cetăţeni din vecinătate îl rugau pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînşii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puţin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate şi răpire, deşi nu văzuse pînă atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i înveţe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicînd: “Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulţi săraci şi sărmani i-a sugrumat şi le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese secretar şi logofăt al domniei şi, nedreptăţind pe cei săraci, înmulţea averile domneşti”.

Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă şi el la Roma, slujindu-i în toate trebuinţele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia şi se purta de valuri şi de-abia, cu mare nevoie, a ieşit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de valuri, s-a împiedicat şi a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr că se îneacă în mare, şi-a plecat genunchii la pămînt şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec şi să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic şi l-a izbăvit de înec.

Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni şi nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei şi acolo închizîndu-se într-un turn ce era în cetate, se liniştea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc şi i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulţime de şoareci mari şi-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit şi s-au făcut nevăzuţi.

În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîţi bărbaţi şi tineri vedea, întrebuinţa diferite meşteşuguri ca să-i aducă la desfrînare şi mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon şi din alte ţări, care nu ştiau viclenia şi reaua ei lucrare. Căci îi ajuta şi locul acela, deoarece turnul era la ţărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători şi-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăţa şi pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veşnice. Şi atît de mult a înduplecat preaînţeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut şi călugăriţă. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd de aici înainte toată viaţa ei în curăţenie şi înţelepciune adevărată.

Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli şi sudori pustniceşti, îşi înmulţea faptele bune sufleteşti în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, şi nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare şi înfricoşat, ce era încuibat acolo în acel turn şi l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul a alergat cu gura căscată şi cu pornire înfricoşată încît ieşea văpaie mare din gura sa şi făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică şi a zis către dînsul: “Dacă ţi-a dat Domnul putere ca să mă mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poţi să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ţi găseşte alt cuib spre sălăşluire ca să te izbăveşti de mine”.

Atunci balaurul, o, minune, ca şi cum l-ar fi bătut Sfîntul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci şi firea cea necuvîntătoare ştie a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici şi a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulţi oameni către Dumnezeu prin pocăinţă, fiind îndemnaţi de cuvintele învăţăturii celei preadulci ale Sfîntului.

Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă şi multe alte minuni a săvîrşit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit şi foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac şi a tămăduit pe om; dar şi el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut şi după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins nişte oameni şi l-au bătut, apoi legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea şi ucigaşă a acelor oameni. Şi îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: “Încă tu grăind, iată Eu sînt de faţă”, ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor şi nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăţi să vadă ce le va porunci pentru dînsul.

Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndeţe şi cu smerenie: “Aşa îţi înveţi eparhioţii? O, părinte episcop, aşa îţi este cu plăcere ca să mă vezi omorît de aceşti oameni răi şi netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrînd să-i bată şi să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat şi i-a iertat.

Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor şi nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieşit dintr-însa şi a ajuns la un puţ, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoţînd apă să-şi adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfînt a ridicat suliţa, ticălosul şi pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mîna şi stînd în văzduh întinsă şi neputînd să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie, apropiindu-se de mîna cea îndrăzneaţă şi, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.

Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicînd: “Doamne, miluieşte zidirea Ta şi nu o lăsa să se tiranisească de diavoli”. Atunci îndată a ieşit dracul din omul acela şi s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară şi a petrecut în Mînăstirea Sfîntului Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o avea ziua şi noaptea.

Cînd flămînzea, ieşea din biserică şi mergea prin casele oamenilor şi unde îi vedea mîncînd intra şi el şi şezînd la masă cu dînşii, mînca. Aşa a petrecut multă vreme. Apoi iarăşi se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviinţă să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălţime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, şi pe mulţi alţi îmbunătăţiţi robi ai Lui în multe chipuri, aşa şi pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.

Deci, liniştindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie săracă şi văduvă. Plîngînd cu amar şi rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit şi a căzut; deci să-şi facă milă de dînsa şi să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis către dînsa: “Du-te şi începe lucrul şi Domnul Dumnezeul săracilor, îţi va trimite ajutor”. Femeia aceea, avînd credinţă mare în cuvîntul Sfîntului şi părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună temelia casei. Şi îndată din locul acela a izvorît o mulţime de smoală pe care vînzînd-o, nu numai că şi-a zidit casa, cu preţul cel luat pe smoală, ci şi hrana sa o scotea sporindu-şi toate cele de trebuinţă, cu îndestulare.

În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i şi împărţind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine şi mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-şi pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: “În zadar îţi baţi pieptul fără folos, că de nu vei împărţi la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ţi ascultă Domnul rugăciunea”. Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoştinţa Sfîntului şi, cerînd iertare de la Cuviosul, s-a dus şi a împărţit şi partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.

Ascultaţi şi alte fapte mai minunate ca să cunoaşteţi cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoştea cele ce erau departe şi cele viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Liniştindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului şi intrînd înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului şi a început a juca pe genunchii şi pe umerii lui, rîzînd fără ruşine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu şi, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se în şarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului şi striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i şi ruşinîndu-i, diavolii s-au dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscînd toate meşteşugurile lor, le strica lesne ca pe nişte ţesături de păianjen.

Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului Mina, şezînd deasupra unui stîlp, făcînd şi lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie, avînd mai dinainte cunoştinţă de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din viaţa aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: “Lasă-te de lucrul mîinilor tale şi îngrijeşte-te de suflet, că s-a apropiat sfîrşitul zilelor tale şi vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit”. Deci, după cuvîntul Cuviosului, după puţine zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.

Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvîntare şi sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: “Mergi cu pace şi spune-i părintelui tău să-şi pregătească mormîntul, că are să se sfîrşească”. Şi după puţine zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.

Erau alţi doi fraţi după trup, cunoscuţi şi prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să li se întîmple, a zis către dînşii: “Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos, dar de vreme ce nu primiţi sfătuirea mea cea folositoare şi vă socotiţi nevrednici de dînsa, pentru frica, micşorarea şi împuţinarea voastră de suflet, să ştiţi că în acest an veţi fi luaţi de oaste, deşi voi nu voiţi aceasta”. Iar ei, socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul şi au murit amîndoi.

Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac şi făcea multe neorînduieli ca să-l ocărască şi să-l bată ceilalţi fraţi care petreceau aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut şi neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i: “Minţi, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ţi foloseşte această făţărnicie, căci, dacă voieşti să te mîntuieşti şi să dobîndeşti împărăţia cerurilor, lasă-ţi această făţărnicie şi apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine şi cu înlesnire te vei mîntui”.

Un om oarecare avea multă dragoste şi evlavie către Sfîntul şi venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum şi, trecîndu-l cu vederea, s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: “O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, şi apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea şi nu l-ai socotit întru nimic?” Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoştinţa lui.

Un boier avea dregătorie de comit, şi căzînd într-o greşeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care îl şi închisese în temniţă şi îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetăţii. Ci, de la Dumnezeu înştiinţîndu-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia şi cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniţă şi de la moarte.

Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părţile Sclavoniei şi să se sălăşluiască în munţii de acolo. Deci, pornind şi mergînd puţină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: “Dar pentru ce, părinte, te-ai întors aşa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?” Sfîntul a zis către dînsul: “Frate, doream să mergem şi să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, şi nu de multă vreme, prin voinţa lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulţime de oaste de barbari care au prădat şi au omorît pe toţi locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele şiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetăţile şi le-au pustiit”. Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: “Fără semn şi fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc”.

Un monah era dator unui tînăr un galben şi mergînd monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus şi aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dînsul: “Sîrguieşte-te a plăti cît de curînd, ca să nu rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi eşti dator degrabă va muri”.

După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoştinţa mai înainte a sfîntului şi degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după proorocia Sfîntului, peste puţine zile s-a dus către Domnul. După moartea şi îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi şi i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi adusese vestea: “Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregăteşte-te de aceasta, căci curînd te vei duce şi tu după dînsul”. Şi după proorocia Sfîntului s-a dus şi acesta din viaţa aceasta.

Alt monah, anume Atanasie, care avea viaţa împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol. Şi mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: “Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă la Constantinopol, şi punîndu-şi în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo şi s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: “Au doar pentru mine ţi s-a descoperit aceasta, părinte?” Iar el a zis: Da”.

Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie şi, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se ducă şi el în Bizanţ pe uscat. Şi, avînd să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfîntul binecuvîntare şi rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oşti. Iar părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna lui Gheorghe şi strîngîndu-le pe amîndouă a zis: “Mergînd cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit şi pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri şi strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul”.

Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Şi luînd iarăşi binecuvîntare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, şi l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins şi au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sîrguinţă şi de-abia l-am izbăvit din legături.

Mergînd noi de acolo şi ajungînd la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăşi a prins pe Gheorghe şi vrînd să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie şi cu dumnezeieştile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo şi am călătorit puţină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.

Apoi mai călătorind, am ajuns la mare şi, intrînd în corabie, am plutit cu bună sporire şi fără nici o supărare din partea tîlharilor de mare, care pîndeau pe acolo. Aşa am ajuns la Bizanţ, şi eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-şi toate treburile sale cu bine şi luînd o boierie de la împăratul care se numeşte Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers la Cuviosul şi îmbrăţişînd şi sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, şi cum, prin dumnezeieştile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.

După trei luni a venit şi Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu şi, zăbovind puţină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele Olimpului şi acolo petrecînd puţin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieşind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul, i-a zis: “Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd”. Iar Cuviosul a zis: “Şi eu iarăşi pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te osteneşti căutîndu-mă”.

Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul şi s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, “că n-ai – a zis el către dînsul -, nici o supărare de la dînsa”. Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mîniindu-se încă şi mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.

Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă şi fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniştea după obiceiul lui şi se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor şi scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv şi nesupus, trimiţînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău şi n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus la Cuviosul şi a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduinţa lui şi milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu şi îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-şi în fire, a mulţumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.

Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea şi liniştea Cuviosului şi rîvnind vieţii lui celei îmbunătăţite, a vrut să-şi facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra la chilie, au ieşit nişte vipere dintr-o piatră şi l-a muşcat una de picior şi alta de mînă. Şi mîhnindu-se foarte mult şi temîndu-se de moarte a alergat la Cuviosul şi căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl muşcaseră viperele.

Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dînsul: “Du-te şi te atinge de mormîntul Preacuviosului David şi el te va tămădui”. Iar Petru, durîndu-l muşcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: “O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, şi nu voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui şi mă vei izbăvi de durerile morţii ce m-au înconjurat, căci cred că poţi să mă tămăduieşti”. Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de muşcăturile acelea, şi numaidecît s-a făcut sănătos şi a mulţumit Sfîntului.

O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-şi pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: “Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi mă izbăveşte de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina”. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu şi făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit şi a preamărit pe Dumnezeu.

Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniştindu-se şi îndeletnicindu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovniceşti şi pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopţile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, şezînd şi vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa lui, căci dădea raze ca soarele. Şi nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.

Văzînd această minune, s-a înfricoşat ucenicul, şi căzînd la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea cînd şedea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndeţe şi cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: “Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ţie: că de se va curăţi omul pe sine de patimile trupului şi ale sufletului, atunci, după cum însuşi Hristos a zis: “Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh vin să se sălăşluiască în unul ca acela”. Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăieşte el, ci Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru el. După cum zice: Voi veni şi locaş la el voi face. Şi cuvîntul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit”.

“Însă şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului, şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, şi dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuşi să-i dezrădăcineze şi focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele şi să înmulţească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci şi tu te vei face locaş îndemînatic, curat şi vrednic de sălăşluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalţă către El, ziua şi noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.

Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părţile ascuţite şi aurită, a cărei frumuseţe nu pot a o spune, şi dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ţi-a descoperit ţie de le-ai văzut. Deci, păzeşte-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viaţă, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ţie ţi-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit şi nevoitor către fapte bune”.

Un mirean avea multă dragoste şi evlavie către Cuviosul, şi venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: “Găteşte-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta vremelnică”. Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată şi-a împărţit toată averea la săraci şi făcîndu-se monah iscusit, după puţină vreme a răposat în Domnul.

O femeie care avea mare durere de cap şi pătimea rău, ca şi cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul şi, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dînsa, şi-a pus mîinile pe capul ei şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu, i-a şters sudorile de pe faţă şi în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbinţeală şi durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se, preamărind pe Dumnezeu şi mulţumind Cuviosului.

Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-şi toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe cînd îl scuturau frigurile şi îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri şi s-a făcut sănătos.

Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neştiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toţi socoteau că pătimeşte de o boală firească. Însuşi dracul din dînsul grăia către Cuviosul, zicînd: “Grigorie, iarăşi ai venit să mă izgoneşti şi de aici?” Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la şale şi la pîntece. Şi iarăşi a început dracul a striga, zicînd: “Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi şi mă izgoneşti şi de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu şi se roagă Lui, ca să mă izgonească şi de aici. De aceea iată ies şi mă duc de frica Lui, şi de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu”. Acestea zicînd, a ieşit diavolul în faţa tuturor şi îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.

Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic şi împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care şi următoarea: “Ieşind noi din chilie, într-o dimineaţă, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, şi mergînd pe cale, mi s-a întîmplat de m-am depărtat de Cuviosul şi de fraţii cu care eram, şi m-am rătăcit; apoi căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al şaselea ceas din zi, umblînd şi căutîndu-l şi uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.

Iar cînd am zis: “Iată-l pe părintele!”, el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Şi abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul şi i-am zis: “Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?” Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: “Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărţit de tine precum şi tu singur ştii”.

Însă şi Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicînd: “Că de multe ori am stat în biserică şi mi s-a arătat Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, şi îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puţină vreme iarăşi mi se arăta, stînd în acelaşi loc unde stătea şi altădată.

Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputinţă, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită, cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său aşternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credinţă. Cuviosul, venind şi găsindu-l culcat în aşternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: “Nu mă voi scula, pînă nu mă voi face sănătos!” Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.

Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimiţînd odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmaşul, urîtorul mîntuirii oamenilor şi pierzătorul, a meşteşugit şi a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută şi rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare şi petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul şi slujindu-l, aşteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stîlpnicului dorinţă necinstită. Fiind şi femeia aprinsă de aceeaşi dorinţă, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea şi să se nască păcatul.

Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înţeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinţei, după cuvintele înţeleptului, care zice: “Fraţii întru nevoi, de bună treabă să fie”, şi “Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită”; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin şi de mare bucurie diavolilor. Şi deşi era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-şi toiagul, s-a dus acolo şi a gonit pe femeie cu mare ruşine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l şi mult învăţîndu-l pentru folosul sufletului, şi întărindu-l, l-a lăsat în pace.

Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covîrşesc mintea noastră şi cuvîntul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune şi darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum şi la ce înălţime de fapte bune se suise acest sfînt de Dumnezeu înţelepţit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut locaş al Sfîntului Duh şi a ajuns la culmea faptelor bune.

Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd toate împiedicările vrăjmaşilor şi povăţuind la calea pocăinţei. Cu privegherea a izgonit lenevirea şi atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmaşul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înţelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi şi izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfîntului Duh.

Sărăcia lui era apostolică şi îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă îşi acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult şi-a curăţit sufletul şi trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoţie şi hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic şi de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită şi cu duhul smereniei.

Avea încă şi răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndeţe le înlătura, urmînd pe părinţii cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri şi întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credinţă şi pe toţi ceilalţi. Cu smerenia lui a smerit şi pe cei tineri şi mîndri; îngîmfarea slavei deşarte a lepădat-o şi a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită şi proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndeţe şi cucernicie, de aceea a moştenit pămîntul, cum zice Domnul.

Dragostea şi milostivirea atît de mult le-a cîştigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva şi toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe nişte pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrşitul vieţii sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea şi milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credinţa cea dreaptă, şi în cuvinte şi în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită şi înfocată.

Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa şi pe toţi îi învăţa cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane şi să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte şi nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulţi de urîciunea aceasta şi i-a povăţuit la dreapta credinţă, făcîndu-i să-şi verse şi sîngele pentru aceasta; după cum şi el mărturiseşte, către toţi, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, şi fără bătăi şi fără răni a luat cununa mucenicească.

Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată şi sfînta rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu şi se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinţii îngeri lăudîndu-L şi slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăţiei cerurilor şi negrăita dulceaţă a fericirii dumnezeieşti.

Deci, petrecînd cu astfel de cuvioşie şi văzînd cele cereşti fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Şi vrînd Dumnezeu ca să-l cheme la Sine şi să-l aşeze în ceata îngerească ca pe un înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească şi să-l odihnească în bucuria drepţilor şi preacuvioşilor, ca unui drept şi preacuvios pustnic desăvîrşit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemişcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l uşureze de boala aceea şi să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle şi să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi a ridicat de la dînsul patima aceea şi i-a dat- o pe cea care a cerut-o; şi atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt şi numai după glas se cunoştea.

Acestea pătimindu-le Cuviosul în oraşul Avlon, lîngă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era şi stareţ şi unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte şi a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la sine, scriindu-i astfel: “Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta şi foarte mă mîhnesc şi ca să nu se scurteze viaţa mea, fără de vreme, cu amară şi jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viaţă, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ţie îţi va da putere şi vei putea veni, ca şi auzind învăţăturile tale bune şi vorbele dulci şi de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună şi să mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu”.

Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul şi stareţul său, deşi era foarte slab şi obosit de bătrîneţe şi de nevoinţele pustniceşti, cum şi de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu şi întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat şi de dragostea şi dorul către duhovnicescul său părinte şi învăţător, a trecut toate cu vederea, bătrîneţe, slăbiciune, boală şi lungimea călătoriei, şi pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii şi cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci fusese închis în temniţă, din porunca lui Leon Armeanul, care împărăţea atunci, pentru mărturisirea bunei credinţe şi pentru cinstirea sfintelor icoane.

Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pămînt şi a îmbrăţişat picioarele stareţului şi părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu şi rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse şi-l povăţuise la calea mîntuirii şi a vieţuirii pustniceşti. Apoi după ce s-au bucurat şi s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovniceşti şi de folos sufletului, s-au despărţit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăşi la mînăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.

Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită şi necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, şi-a cunoscut mai înainte mutarea sa şi a zis către fraţii care erau cu dînsul: “Fraţilor, îndrăzniţi, că sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat. Deci luaţi-mă şi duceţi-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfîrşitul meu”. Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul şi ridicîndu-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Şi după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri şi a adormit cu părinţii lui, ajuns întru bătrîneţi adînci şi desăvîrşit în faptele pustniceşti.

Surse: Vietile Sfintilor

Chip te-ai facut infranarii si prin dumnezeiescul Duh pre toti i-ai luminat, alergarea dreptei credinte o ai savarsit si cu invataturile ai luminat lumea si ai mustrat cugetele celor rau credinciosi, parinte Cuvioase Grigorie, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca noua mare mila.