Cuviosul Dimitrie cel Nou s-a născut la începutul secolului al XIII-lea, într-o familie de ţărani din satul Basarabov – localitate aflată pe teritoriul Bulgariei.

Încă din copilărie Dimitrie a făct tot ce i-a stat în putinţă pentru a dobandi o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune. Într-o zi, pe când s-a dus cu oile la păscut, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotât să stea desculţ trei ani. Ulterior s-a retras în pădure şi s-a adăpostit într-o peşteră pentru a se ruga în linişte la Dumnezeu. A murit în acea peşteră, între două lespezi de piatră.

Au trecut ani mulţi şi lumea uitase de existenţa acestui pustnic, până într-o zi, când – la trei secole după moartea Sfântului Dimitrei cel Nou – o inundaţie a făcut ca apele râului să urce până la peşteră. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi a purtat cu purtat cu în apă trupul ramas nestricat.

După alţi o sută de ani, Sfântul i-a apărut în vis unei fetiţe bolnave de duh necurat căreia i-a spus să ceară părinţilor ei s-o ducă la malul râului, pentru a-şi afla tămăduirea. De cum au aflat acest lucru, o mulţime de oameni, în frunte cu clericii din episcopie, a însoţit familia fetiţei până la locul în care, mai înainte, locuitorii observaseră deja o lumină misterioasă şi credeau că este o comoară. Au săpat şi astfel au descoperit trupul Sfântului Dimitrie cel Nou. Fetiţa s-a vindecat iar corpul sfântului a fost transportat cu mare cinstire până în satul Basarabov.

Spre sfârşitul războiului ruso-turc, armata rusă ajunsese în preajma satului Basarabov.Generalul Piotr Saltikov a hotărât ca moaştele Sfântului Dimitrie să fie transportate în Rusia, pentru a le feri de o eventuală profanare. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucuresti, un creştin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, i-a cerut acestuia să lase românilor moaştele. Generalul Saltikov a fost de acord şi a luat numai o mână a Sfântului pe care a trimis-o la Kiev.

Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov sunt în Catedrala Patriarhală din Bucuresti, fiind expuse într-o frumoasă raclă de argint.

* * *

Minunea savarsita de Sfantul Dimitrie, cu prilejul furarii sale de catre bulgari, in timpul stapanirii silnice nemtesti din 1918

(Din cartea “Sfantul Dimitrie cel Nou, patronul Bucurestilor”, Ed. Fund. Culturala D’ale Bucurestilor, 1995)

[…]
Dupa inceperea ostilitatilor, la 15 august 1916, aeroplanele ivindu-se mai intai sfioase, iar dupa aceea foarte indraznete, au navalit intruna, bombardand Bucurestii si sfaramand edificii mari.
Toata lumea se gandea la scapare de pericolul continuu: si la auzul clopotului celui mare, fugea care unde putea sa se ascunda. Totusi, victime omenesti au fost destule. In ziua de 13 septembrie 1916, bombardarile au fost foarte mari deasupra Bucurestiului. Ele, incepand de dimineata, au tinut pana seara, urmand in special Camera si Mitropolia. Atunci doua bombe au lovit biserica si trei locuinta Catedralei, careia i-a fost distrusa aripa dreapta, iar batranul Mitropolit Conon, ranit, a scapat de moarte printr-o minune dumnezeiasca.

Lupte furioase au inceput, mai intai peste Carpati, si apoi peste Dunare, cu bulgarii. Rezultatele dureroase cuprinsesera de spaima pe toti. Dusmanii nostri mari si multi, luand avant, trec Dunarea si inainteaza naprasnic asupra capitalei noastre.

Toti suprinsi, iau drumul pribegiei in Moldova. Erau grozave zilele acelea din toamna anului 1916, cand se pregatea bombardarea capitalei. Incepuse bombardarea fronturilor de primprejur, toti cei dinauntru ramanand inmarmuriti de spaima.

O comisie extraordinara, compusa din reprezentanti provizorii ai diferitelor departamente din capitala, dimpreuna cu primarul si cativa membri curajosi ai consiliului comunal, gandindu-se la mijlocul de a scapa capitala tarii de distrugerile amenintatoare, au intrat in tratative cu dusmanul navalitor.
Dupa intelegeri anumite, in timpul noptii, dusmanul intra in capitala. Ai nostri apucasera sa sfarame lucruri de care vrajmasul s-ar fi putut folosi precum arsenalul din Dealul Spirii.

E ziua de 23 noiembrie 1916, cand ostirile dusmane au navalit si au cuprins capitala. Toata lumea s-a ascuns pe unde a putut. Sufletul tuturor a fost cuprins de cea mai grea apasare, cand administratia militara de ocupatiune a dat porunca sa se inchida bisericile ortodoxe, iar preotii sa aduca ei insisi cheile la comisariatele respective. Mitropolitul Conon, vazand aceasta grozavie, ca ni se rapea ce aveam mai scump, a protestat energic si prin adresele nr. 210 si 211, a cerut girantilor de Minister de la Interne si Culte, care aveau fiecare pe langa dansii cate un neamt de legatura, ca sa mijloceasca spre a nu dainui aceasta nelegiuire, impotriva libertatii cultului, care era garantat prin conferintele de la Haga, unde se vad iscaliti si imparatii Germaniei si Austriei; iar rezultatul a fost ca vrajmasul a revenit la sentimente mai bune pentru respectarea cultului nostru, liberandu-se toate cheile bisericilor.

Apoi una din incercarile cele mai indraznete a fost impunerea cu forta a unui membru al Papistasilor spre a fi conducatorul lucrarilor din cancelaria Sfintei Mitropolii si deci un mare ghimpe pentru Biserica. Pentru a scapa de aceasta rusine, mitropolitul si poporul, in frunte cu doamnele din Societatea ortodoxa a femeilor romane, au facut un protest, care a avut ca rezultat izgonirea lupului din Mitropolie si staulul nostru ortodox.

Alta lovitura a fost ordonanta pentru inventarierea si ridicarea odoarelor si clopotelor de la biserici, incepand cu Catedrala Sfintei Mitropolii. La protestul mitropolitului, ca e pacat sa se ia aceste avuturi pretioase, unele cu ctitorii foarte vechi de pe la marii nostri domni din trecut, spre a nu amuti glasul locasului dumnezeiesc; rezultatul a fost ca: bronzariile, alamariile, candelele si sfesnicele deocamdata sa ramana asa cum se gasesc, dar clopotele sa fie toate sparte si ridicate, incepand cu Sfanta Mitropolie, de furia carora n-a putut scapa decat clopotul cel mare, in considerare ca este facut sub auspiciile si in mare parte cu cheltuiala Regelui Carol I.
Era o mare durere pentru credinciosi sa vezi si sa auzi cum soldatii unguri si nemti, inarmati cu ciocane mari, loveau fara mila in clopotele ce mugeau surd si protestand parca de stricarea linistii si rostului lor, caci pana acum, in sunetul dulce, chemasera pe credinciosi la rugaciune, iar de acum, sfaramate, trebuiau sa serveasca la material pentru distrugerea omenirii.
La sfaramarea clopotelor din capitala, durand cateva zile de-a randul, s-au vazut si minuni adevarate, unde spargatori, ca cei de la Sfanta Mitropolie, Sfantul Spiridon si de la Domnita Balasa, au fost aspru pedepsiti, prin caderea bucatilor peste capul lor, ranindu-i grav, pentru ca, peste cateva zile, sa moara in spitalul Branconvenesc.

Unele clopote au mai scapat prin ingropare, dar cele mai multe au fost luate.
Prin sate, lumea impodobea carul in care erau clopotele si bocind cu mic cu mare, le conducea pana la statia cea mai apropiata.

Tot din dorinta de a ne lua tot ce-i mai de pret din tara noastra, dusmanii savarsesc crima cea mai grozava, furand Sfintele moaste ale Sfantului Prea Cuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel Nou, facatorul de minuni, din Catedrala Sfintei Mitropolii. Locuitorii unei comune din Bulgaria cerusera printr-o petitie foarte cutezatoare, Comandamentului German, sa le ingaduie sa ridice moastele Sfantului Dimitrie si sa le treaca in dreapta Dunarii. Argumentul principal, pe care se sprijneau in cererea lor, era ca Sfantul Dimitrie este de vita bulgareasca.

Locotenentul Dietz, cerand informatii, i-a fost prezentat un memoriu foarte documentat de catre un scriitor de seama al bisericii noastre, Gala Galaction, fost pe atunci loctiitor de administrator al Casei Bisericii si astazi Preotul Grigorie Pisculescu, misionarul Sfintei Patriarhii. In urma prezentarii acestui memoriu, sus-numitul locotenent a facut un referat negativ sefilor sai si cererea bulgarilor a fost respinsa. Bulgarii, pe care noi i-am ajutat de cateva ori, scapandu-i chiar si din robia turceasca, vazand ca cererea nu le-a fost ascultata, recurg la mijlocul miselesc al furtului.
In ziua de 17 februarie 1918, la miezul noptii, pe o vreme furtunoasa, au spart usile catedralei, furand marele sicriu cu sfintele moaste ale Sf Dimitrie, patronul Capitalei.

Dupa jefuirea capitalei in noaptea adanca, printr-o anumita comisiune, s-a denuntat faptul si s-a cerut prinderea hotilor la toate autoritatile locale, precum si de catre Comandatura, Ministerul de Culte, Politie, Procuros, Presedintele Curtii de Casatie etc., continuu sunand clopotul cel mare, spre desteptarea tuturor si stiinta de cele ce se petrec pe Dealul Mitropoliei.
Dupa aceasta, a doua zi, dis de dimineata, a navalit la Mitropolie toata lumea, ca sa vada jefuirea Bisericii. Batrani, femei si copii plangeau cu mare jale, ca li s-a furat singura lor mangaiere in aceste clipe de deznadejde.

Dupa masurile luate, s-a primit stirea ca toate punctele trecatoare peste Dunare fiind instiintate telefonic, Sfantul Dimitrie nu va putea trece in Bulgaria. Dupa amiaza s-a raspandit vestea ca furii s-au impiedicat pe drum si pot fi prinsi. A doua zi, s-a primit telegrama de la Generalul Zach din Giurgiu ca hotii au fost prinsi si sfintele moaste au fost aduse in Giurgiu si a treia zi vor fi aduse cu mare cinste in Capitala.
Lumea, continuu agitata, s-a mai linistit. A doua zi s-a primit stirea ca Sfantul Dimitrie, cu escorta anume, soseste in Capitala.

De la bariera Belului, publicul imens iesind intru intampinare, mitropolitul, arhierei, preoti, calugari au primit marele convoi, de care s-au ingrozit si nemtii.

S-au facut rugaciuni publice inaintea bisericii, pentru multumire catre Dumnezeu, ca nu ne-a lipsit de acest pretios odor, dupa care, intrand in biserica, Sfantul Dimitrie a fost asezat la locul sau, in lacrimile de multumire ale credinciosilor. Mitropolitul Conon a tinut o fulgeratoare cuvantare, contra jefuitorilor, ocarand pe toti furii de cele sfinte.

Iata minunea savarsita de Sfantul Dimitrie:

El a voit mai bine sa ramana intr-o camera de garda, dar pe pamant romanesc, decat sa treaca la poporul vecin si sa paraseasca pe crestinii romani care-l cinstesc atat de mult.
Le-a zapacit mintile jefuitorilor de au ocolit capitala pana la ziua, iar cand au aflat drumul adevarat, de trei ori li s-a stricat automobilul, pana cand au fost nevoiti sa-l puna intr-o caruta., si asa a fost desoperit.

Rapirea moastelor Sfantului Dimitrie si felul cum au fost regasite si aduse inapoi la Bucuresti arata – pentru cel ce cugeta mai adanc – iarasi o purtare de grija a lui Dumnezeu. Desigur ca in starea de tristete generala in care ne gaseam noi romanii in iarna anului 1918 si in preajma pacii, ce era sa urmeze, desigur ca daca sfintele moaste ne-ar fi fost definitiv rapite, jalea noastra ar fi fost si mai mare.

Intoarcerea moastelor Sfantului Dimitrie ni s-a parut tuturor ca un inceput de indurare dumnezeiasca, si prin toate inimile au trecut fiorii cucerniciei si ai bunelor sperante.Toata lumea exclama in acele zile: “Dumnezeu nu le-a ajutat; Sfantul Dimitrie n-a voit sa ne paraseasca, ci a voit sa ramana cu noi.”

Drept aceea, cu bun temei, toata lumea crestina, cucernica, a socotit si socoteste, intre minunile Sfantului, si pe aceasta din urma ca, zadarnicind planurile viclene ale rapitorilor, Marele Sfant Dimitrie, ocrotitorul cetatii Bucuresti si al intregii tari romanesti, a binevoit sa ramana in mijlocul acestui popor si sa mijloceasca si mai departe pentru noi la tronul milostivului Imparat, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

* * *

Alte minuni ale Sfantului Cuvios Dimitire cel Nou

(Sursa: Ziarul Lumina)

Prezenţa Sfântului Dimitrie cel Nou în centrul oraşului Bucureşti vorbeşte lumii de astăzi despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte celor ce se roagă cu credinţă Lui. Mijlocirile făcute de sfinţi pentru oamenii care le cer ajutorul aduc alinare sufletelor şi trupurilor. Multe fapte minunate s-au petrecut şi la racla moaştelor Cuviosului Dimitrie cel Nou. Câteva dintre ele ne-au fost povestite de mai mulţi părinţi, slujitori la Catedrala patriarhală, care adăposteşte, de mai bine de 200 de ani, trupul nestricăcios al smeritului păstor din Basarabi.

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

Dumitru a început să meargă des la Catedrală pentru a se închina la moaştele Cuviosului. Trecând mai multe zile, într-o noapte i s-a arătat Sfântul în camera unde se odihnea. Omul l-a recunoscut. Avea chipul asemenea cu cel zugrăvit în fresca de la raclă. Nu i-a spus nimic, doar a înclinat puţin capul, după care a dispărut. A doua zi, ieşind din biserică, Dumitru a plecat din nou îngândurat. Mergea fără nici o destinaţie. Din urmă, a fost ajuns de o bătrână. L-a întrebat: «De ce eşti mereu lipsit de bucurie?» «Nu am unde să mă duc. Soţia mă goneşte de acasă, nu am unde locui». «Dacă cauţi gazdă, eu am două camere. Vino şi vezi». Dumitru a plecat la bătrânică şi a rămas la ea. S-a căsătorit cu nepoata acesteia şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal. Pentru priceperea lui în aranjamentele florale, Dumitru a ajuns să fie cunoscut chiar de Ceauşescu, care i-a dat sarcina să se ocupe de cele mai importante grădini publice din Bucureşti. Ba i l-a recomandat şi preşedintelui Iugoslaviei, Tito, care l-a primit la Belgrad pentru a înfrumuseţa grădinile din capitala sârbă. Dumitru are acum 80 de ani.“

Omul care a plecat fără cârje de la moaştele Cuviosului Dimitrie

Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhală din anul 1989, povesteşte despre faptele minunate petrecute în viaţa creştinilor care s-au rugat la moaştele Sfântului: „În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul de se închina. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu – şi dânsul a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.“

„Dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei şi nu te-aş fi consultat, nu te-aş fi crezut“

„O altă faptă minunată, îşi aminteşte pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu. Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Acest caz s-a petrecut sub ochii mei, ştiam deci despre ce este vorba, şi cu emoţie aşteptam toţi rezultatul – să vedem dacă e cancer sau nu. Primul drum pe care l-a făcut a fost acela de la Spitalul Fundeni la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună». Deci, Sfântul Dimitrie, la fel, a făcut minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

Şi cred că sunt şi alte multe minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit celor ce s-au rugat cu credinţă la racla lui de-a lungul timpului. Eu v-am spus doar două pentru că la acestea am fost martor ocular.“

„Părinte, eu vreau să mă spovedesc“

„Multe sunt minunile Sfântului Dimitrie, dar mai importantă decât vindecarea trupească este lucrarea tainică pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte în sufletul omului, faptul că foarte mulţi credincioşi vin şi îngenunchează la sfintele sale moaşte şi se ridică senini, luminaţi, îndreptaţi, pocăiţi şi iertaţi prin rugăciunea şi binecuvântarea sfântului. Aceasta cred că este cea mai mare vindecare pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte. De altfel, vezi un om care n-a călcat în faţa altarului de multă vreme, care se ridică din faţa raclei şi spune: «Părinte, eu vreau să mă spovedesc» sau «Părinte, am făcut cutare păcat». «Dar cine v-a îndemnat?», îi întreb. «Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar când m-am pus la moaştele Sfântului Dimitrie, am simţit că trebuie să mărturisesc păcatul acesta pe care îl tăinuiesc de ani şi ani de zile». Cea mai mare lucrare pe care Sfântul Dimitrie cel Nou o săvârşeşte asta este, aici în mijlocul acestui oraş atât de zgomotos şi preocupat de cele materiale. De foarte multe ori, noi, creştinii, căutăm să vindecăm trupul, să ne vindecăm de cancer, de boli, dar uităm adesea de lucrarea tainică, harică, pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin aceste minuni ale sfinţilor în viaţa noastră. Şi mai mult decât atât, este importantă îndreptarea. Nu poţi să rămâi cum ai fost, după ce te-ai închinat la moaştele unui sfânt“, a conchis părintele Antim David, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale.

„Antihristul“ pocăit

Părintele protosinghel Dimitrie Irimia, slujitor al Catedralei patriarhale, dă şi el mărturie despre vindecările de boli săvârşite prin mila Sfântului Dimitrie cel Nou: „De obicei, în Biserica Ortodoxă, noi nu contorizăm cazuri de minuni, pentru că aşa Mântuitorul a spus: «Fericit eşti, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut». Deci, pe acest principiu ne orientăm şi noi în Biserica Ortodoxă şi, aşa cum am spus, nu căutăm să scoatem în evidenţă aceste minuni, pentru că foarte uşor s-ar putea cădea în acest extremism, adică să se creeze la Catedrală un fel de «fenomen Maglavit».

Minunea se produce în sufletul omului, nu trebuie ca, după ce s-a produs minunea, omul să fie interesat, adică accentul se pune pe credinţă, pe relaţia omului cu Dumnezeu, aşa cum avem şi exemplul Sfântului Dimitrie care s-a rugat şi a fost atât de discret toată viaţa, încât cei din timpul său n-au ştiut că el este un sfânt. De unde vine discreţia aceasta? – din faptul că el a înţeles că rugăciunea îl face pe om să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, îl face pe om nu numai să practice rugăciunea, ci să o trăiască şi să trăiască în şi pentru Dumnezeu.

Vă voi povesti şi eu două cazuri pe care le consider minuni ale Sfântului Dimitrie.

Unul, petrecut în anul 2004 – a venit la mine cineva în jur de 30-35 de ani şi mi-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Sigur, am întrebat despre ce păcate este vorba. Mi-a spus că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.

Când a ajuns la mine, omul era bolnav, avea o semiparalizie. I-am spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Sigur că i-a fost foarte greu, adică nu mai avea aceleaşi pârghii pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.“

„Eu numai cu o mână am zgâriat, dar îmi curge sânge din amândouă“

„Un alt caz care m-a impresionat, îşi aminteşte părintele Dimitrie Irimia, a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: «Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor». I-am făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-am explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci mi-a spus: «Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile». Apoi, a venit cineva din familie şi mi-a spus că s-a vindecat. De atunci nu am mai văzut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am văzut şi auzit.“

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri
aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv,
izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie:
Bucura-te, Facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

De citit şi:

● Pomenirea Sf. Dimitrie cel Nou (27 oct.) – Noi minuni ale Sfantului Dimitrie (de la Basarabi)

● Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov (27 oct.)

De citit si:

Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa face praznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a stralucit in lume cu viata sa sfinta, faptele cele bune, fiind impodobita de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevointa si petrecerea sa fara de prihana a binevoit Dumnezeu sa o proslaveasca pe pamint cu faceri de minuni si sa o puna ca o faclie mult luminoasa in sfesnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toti si a fi rugatoare, ajutatoare si mingiiere tuturor celor ce alearga la dinsa cu credinta.

Sfinta Cuvioasa Maica noastra Parascheva s-a nascut in pamintul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, intr-un sat ce se chema Epivat, din parinti macedo-romani dreptcredinciosi, care umblau neabatuti in toate poruncile lui Dumnezeu, impodobindu-si viata lor cu milostenii si cu faceri de bine. Parintii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o crestere cu totul aleasa, deprinzindu-i dragostea de Dumnezeu si mila pentru oameni. Apoi parintii ei, trecind in cerestile locasuri, au lasat pe Parascheva mostenitoarea casei impreuna cu fratele sau Eftimie, care mai tirziu a fost Episcop al Maditiei si multe si preaslavite minuni a facut acolo, atit in viata sa, cit si dupa moarte.

Dupa moartea parintilor ei, fericita Parascheva a inceput o viata de aspra nevointa in rugaciune, post si milostenii, pasind pe calea cea sfinta care duce la imparatia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzindu-se de rivna pentru cele ceresti nu a voit sa vietuiasca mai mult in lumea cea plina de tulburari. Deci, parasind toata grija paminteasca s-a dus la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului si acolo petrecea viata ingereasca, urmind vazatorului de Dumnezeu Ilie si lui Ioan Botezatorul, mincind numai verdeturi si din acelea foarte putine. Apoi se chinuia de frig si de arsita si cauta cu ochii mintii sale numai la Cel ce poate a mintui de imputinarea sufletului pe cei smeriti cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva si suspinele ei cele neincetate? Sau ostenelile si privegherile de toata noaptea, ispitele de la diavoli si metaniile ei cine le va povesti, decit Unul Dumnezeu, care stie si vede toate?

Ea nu mai purta grija de cele pamintesti, ci numai de cele sufletesti si de ceasul judecatii ce va sa fie. Ca mireasa a lui Hristos neincetat se pregatea sa iasa intru intimpinarea mirelui iubit, zicind: “Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine Te cauta inima mea”. Apoi cugeta si la cuvintele din Cintarea Cintarilor: “Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?”; gindul ei era numai la cele de sus, adica, cum isi va impodobi candela sa si cum va iesi cu fecioarele cele intelepte intru intimpinarea Mirelui si va auzi glasul cel dulce al Lui si se va indulci de vederea frumusetii Lui. Alteori, pe cind se ruga, zicea: “Cind voi veni si ma voi arata inaintea fetei lui Dumnezeu?”

Asa vietuind ea in pustie, vicleanul diavol zavistuia bunatatile ei si se sirguia s-o infricoseze cu naluciri si aratari mincinoase. Dar Sfinta Parascheva, mireasa cea buna a lui Hristos, isi punea nadejdea sa spre Cel Preainalt si, facind rugaciuni cu lacrimi, se insemna cu semnul Sfintei Cruci si indata se risipeau toate cursele vrajmasului ca o pinza de paianjen.

Cu niste osteneli ca acestea si cu multe fapte bune impodobindu-si sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a facut mireasa iubita a lui Hristos si camara de taina a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserica a Dumnezeului Celui Viu, curata si neintinata de pacat.

Dupa cinci ani de nevointa in pustiul Iordanului, pe cind se ruga cu miinile inaltate spre cer dupa obiceiul sfintilor, a vazut pe ingerul Domnului in chip de tinar luminos, care i-a zis: “Lasa pustiul Iordanului si te intoarce in patria ta, pentru ca acolo ti se cuvine sa-ti dai trupul pamintului, iar sufletul tau sa treaca la cerestile locasuri!”

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei si intelegind ca porunca este de la Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupeasca, dar se intrista de parasirea pustiului, pentru ca nimic nu curateste asa de bine sufletul si nu-l aduce la chipul cei dintii, precum viata de pustie si linistea.

Lasind fara de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit in imparateasca cetate Constantinopol, s-a inchinat in Biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, apoi s-a dus in patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbindu-si osteneala cea pustniceasca, adica postul, rugaciunea si privegherile de noapte. Sosind ziua mutarii sale catre Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserica, pentru sfintii slujitori, pentru sihastri, pentru cei bolnavi si pentru toata lumea, apoi si-a dat sufletul cu pace in miinile Domnului, iar trupul sau, dupa obiceiul crestinesc, s-a ingropat in pamint la un loc neinsemnat pe malul marii.

Mai tirziu, vrind Dumnezeu sa proslaveasca pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaste intr-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stilpnic aproape de locul unde era ingropata Cuvioasa. Deci s-a intimplat ca a murit un corabier acolo, al carui trup mirosea greu. Oamenii au sapat o groapa sa ingroape trupul corabierului. Dar dupa rinduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zacind in pamint, si fiind oameni nepriceputi, au aruncat alaturi de moastele Cuvioasei trupul corabierului si, acoperindu-l cu pamint, s-au dus acasa.

Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe cind se ruga lui Dumnezeu in casa sa, a adormit si a vazut in vedenie o imparateasa sezind pe scaun luminat si multime de ostasi stind imprejurul ei. Unul din acesti ostasi, luindu-l de mina, l-a ridicat de jos si i-a zis: “Gheorghe, pentru ce ati trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva si ati ingropat la un loc cu dinsul trupul cel necurat si stricat? Deci, scoateti-l din groapa si-l puneti la un loc ales, ca a voit Dumnezeu sa proslaveasca pe roaba sa pe pamint”. Asemenea si acea imparateasa in vesminte luminate i-a zis: “Degraba scotind moastele mele, la loc insemnat sa le puneti, pentru ca si eu am fost ca si voi si patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiti!”

In aceeasi noapte, o femeie cinstita, anume Eufimia, a avut aceeasi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredinciosi. Apoi au alergat cu luminari in miini la moastele Cuvioasei Parascheva, pe care aflindu-le in pamint intregi si binemirositoare ca o comoara de mult pret, le-au asezat cu mare bucurie in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel din satul Epivatului.

Dupa multa vreme, credinciosul imparat romano-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se faceau la moastele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu multi episcopi si preoti si a adus cinstitele ei moaste in orasul Tirnovo, unde se tamaduiau numerosi bolnavi care veneau aici cu credinta. Dupa o vreme, cind turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu ingaduinta lui Dumnezeu, sultanul Baiazid da moastele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Batrin, domnul Tarii Romanesti in anul 1393. Dar nu stau aici decit trei ani, ca miniindu-se turcii pe Mircea cel Batrin, dupa luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare pret cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau multi bolnavi. Si au stat moastele Cuvioasei Parascheva la sirbi, in Belgrad 124 de ani, din 1396 pina in 1520, cind sultanul Soliman le stramuta la Constantinopol. Sfintele moaste sint rascumparate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.

In anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminind de zidit biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, dorea sa impodobeasca ctitoria sa cu moastele unui sfint renumit spre mingiierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moastele Cuvioasei Parascheva si dorind sa le aduca la Iasi, i-a implinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii catre sultan si neavind de unde plati, patriarhul Partenie a acceptat sa daruiasca moastele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu conditia ca domnul Moldovei sa-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitind toata datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult pret, adica moastele Sfintei Parascheva, aduse la Iasi cu mare alai si cinste la 13 iunie, 1641, de catre trei mitropoliti – Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei si Teofan al Paleopatariei.

In marginea Iasilor sfintele moaste, insotite de Vasile Lupu si Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost intimpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in miini si au fost asezate cu mare cinste in biserica Sfintii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pina astazi se face praznuirea anuala, la 14 octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moastele Cuvioasei Parascheva au stat in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adica pina la 12 decembrie, 1888, cind au fost stramutate in noua catedrala mitropolitana unde se afla si astazi. Aceasta stramutare s-a facut in urma unei mari si infricosate minuni, pe care o aflam scrisa in Vietile Sfintilor si in Mineiul pe octombrie. Si iata ce scrie despre aceasta: Moastele Cuvioasei Parascheva se pastrau iarna in sala gotica a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul manastirii. Iata insa ca din neglijenta sau si cu oarecare ingaduinta dumnezeiasca, in anul 1888, in noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o luminare aprinsa in sfesnicul de lemn de linga racla sfintei, dupa slujba de miezul noptii. Dupa un ceas sau doua, s-au aprins: sfesnicul, asternuturile, baldachinul si vesmintele.

Apoi insusi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flacari. Totul era o vatra de jaratec. Din aceasta cauza s-au topit definitiv sicriul de aur, daruit de domnul Vasile Lupu si multe alte odoare de mare pret. Abia in zorii zilei a fost simtit focul. Un elev de la scoala ce functiona in curtea Manastirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit si batrinul mitropolit Iosif si vazind paraclisul in flacari si sicriul invaluit de jaratec, plingeau cu totii si ziceau cu durere: “Au ars moastele Cuvioasei Parascheva!” Dar, stingindu-se putin vapaia, au rascolit jaratecul si au vazut o infricosata minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era invaluit de flacari. Tot aurul si argintul erau topite si risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafara. Apoi, saltind capacul de lemn, au vazut ca nici urma de foc sau de caldura, nu patrunsese inauntru. Numai perna de sub capul sfintei era putin afumata. Aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul sa nu arda sicriul de lemn si nici un vesmint din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte intreaga, nevatamata de jaratec, ca pe pat moale imparatesc asternut cu flori? Cit de minunat este Dumnezeu intre sfintii Sai! Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…

Deci, plingind cu toti de bucurie si dind slava lui Dumnezeu si multumita Cuvioasei Parascheva, au cazut cu totii in genunchi si au facut acatistul Sfintei. Apoi, insusi mitropolitul impreuna cu clericii, au luat sfintele moaste si le-au dus in noua catedrala. Iar in locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credinciosi “cel sfint”, a facut un nou sicriu de argint care se vede si astazi, a pus in el sfintele moaste si le-a asezat in partea dreapta a catedralei, unde se pastreaza nestramutate pina in zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafara, se pastreaza in biserica de alaturi, ca o marturie a minunii ce s-a facut atunci de Cuvioasa Maica noastra Parascheva.

Iubiti credinciosi,

Astazi toti credinciosii sint in sarbatoare. Astazi se praznuieste patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugatoarea si grabnic ajutatoarea tuturor credinciosilor care cer mijlocirea ei. In aceasta zi se aduna la Catedrala mitropolitana de la Iasi, inca din ajun, mii de credinciosi care vin sa se roage, sa se inchine si sa sarute cu evlavie racla cu moastele Sfintei Parascheva. Iata sint aproape 350 de ani de cind aceasta mireasa a lui Hristos ne ocroteste cu sfintele ei moaste. Ce slujbe frumoase si cintari alese nu se fac acum in sfintele noastre manastiri, in cinstea Cuvioasei Parascheva? Si cite credincioase nu-i poarta cu evlavie numele, ii citesc acatistul si isi dobindesc cererea lor? Dar cine poate spune de cite primejdii nu ne-a scapat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, frati crestini, sintem datori sa cinstim pe sfinti ca ei sint “prietenii lui Dumnezeu” si rugatorii nostri la cer. Sa cinstim cu credinta si pe Cuvioasa Parascheva, sa-i sarutam cu evlavie sfintele ei moaste ori de cite ori avem posibilitatea. Apoi sa citim adesea acatistul ei, cintindu-i cu totii intr-un glas aceasta scurta rugaciune:

Bucura-te, Sfanta Parascheva, mult folositoare!

Amin.
Parintele Ilie Cleopa

De citit si:

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi (I)

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva (II)

• La racla Sfantei Parascheva

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. După o aspră nevoinţa pustnicească între două pietre din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov.

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor. Însă, Sfântul Dimitrie nevrând să-şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de două secole.

În timpul războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Dar la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

* * *

Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:
– Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!
Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

 * * *

Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:

Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.

Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:
– Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?
– Nu! i-a răspuns femeia.
– Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.
– Şi te-a consultat? întrebă femeia.
– M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!
Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori. După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sursa: sfant.ro

Aparatorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de multumiri
aducem tie, noi, nevrednicii; si ca cel ce esti minunat si preamilostiv,
izbaveste-ne pe noi din toate nevoile ca sa cantam tie:
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!

De citit şi:

● Pomenirea Sf. Dimitrie cel Nou (27 oct.) – Noi minuni ale Sfantului Dimitrie (de la Basarabi)

● Minunile Sfantului Dimitrie cel Nou

(Matei 10, 32)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa praznuieste pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, izvoritorul de mir.

Acest mucenic vrednic de lauda, s-a nascut in cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatal sau a fost voievod si comandant al cetatii Tesalonic si era crestin, dar tinea in taina dreapta credinta, pentru marea prigoana ce era atunci asupra crestinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic in dreapta credinta si in dragoste pentru Iisus Hristos. Tatal lui Dimitrie avea in casa lui doua icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Sale Maici, la care se inchina el si sotia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea parintii pe copilul Dimitrie, inca din pruncie, ca sa se inchine Mintuitorului si Maicii Domnului, invatindu-l sa se roage si descoperindu-i taina adevaratei credinte in Hristos.

Pe cind era Sfintul Dimitrie in virsta de 20 de ani, a murit tatal lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind imparatul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care vazindu-l intelept si viteaz in razboaie, l-a facut voievod in locul tatalui sau; apoi Sfintul Dimitrie mergind in patria sa Tesalonic, in loc sa prigoneasca pe crestini, cum ii poruncise Maximilian, a inceput inaintea tuturor a marturisi pe Hristos si a invata dreapta credinta, slavind pe Dumnezeu Cel in Treime inchinat si cinstit. Astfel, el s-a facut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, caci pe multi ii aducea la cunostinta adevarului, risipind inchinarea la idoli.

Iar imparatul Maximilian, intorcindu-se biruitor de la un mare razboi contra scitilor si a sarmatilor, a voit sa aduca jertfa de multumire necuratilor zei in Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat si pe Dimitrie sa jertfeasca zeilor inaintea tuturor. Atunci viteazul ostas al lui Hristos a inteles ca a sosit ceasul sa marturiseasca inaintea tiranului imparat credinta in adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamintul si toate cele vazute si nevazute. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele Sfintului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mintuire (Romani 10, 10). Adica nu-i de ajuns sa crezi in taina in Dumnezeu, ci trebuie sa-L marturisesti si cu cuvintul in public, ca sa te poti mintui. Aceasta credinta cu darul Duhului Sfint avind-o Dimitrie in inima sa, a iesit in mijloc si a marturisit cu mare indrazneala, ca nu zeii, ci Dumnezeul crestinilor este adevaratul Dumnezeu. El a facut cerul si pamintul si pentru nemasurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Sau in lume si a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fara de pacate, si a mintuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce si prin inviere.

Auzind imparatul ca Sfintul Dimitrie, in loc sa-l laude pe el, a marturisit ca Hristos este adevaratul Dumnezeu, s-a miniat tare si l-a aruncat in temnita, spre judecata si osinda la moarte. Intr-o zi imparatul facind mare spectacol in aer liber, dupa obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptator, anume Lie, sa se lupte cu crestinii pe un pod inalt si sa-i arunce jos in niste sulite cu virful in sus, spre veselia spectatorilor. In acest timp Sfintul Dimitrie era pazit in temnita din ordinul imparatului. Atunci un tinar crestin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rivna pentru Dumnezeu si nemaiputind sa rabde uciderea crestinilor, s-a dus in temnita la Sfintul Dimitrie si i-a spus: “Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face impotriva crestinilor, deci roaga-te pentru mine, ca vreau sa lupt cu Lie, si sa izbindesc singele nevinovat al crestinilor“.

Sfintul Dimitrie fiind legat in lanturi, a binecuvintat pe Nestor si, insemnindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Du-te, frate, si te lupta cu Lie, ca si pe Lie il vei birui si pe Hristos Il vei marturisi!” Tinarul Nestor fiind intarit cu rugaciunea Sfintului Dimitrie si-a facut cruce si ducindu-se in acea priveliste a strigat: “Vreau sa lupt cu Lie!” Zadarnic incercau toti sa-l opreasca pe Nestor de la lupta cu Lie ca el striga in auzul tuturor: “Vino, Lie, sa te lupti cu mine!” Apoi incepind a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi”.

Si indata, cu ajutorul rugaciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie in sulite si l-a omorit. Atunci imparatul, miniindu-se a poruncit sa-i taie capul Sfintului Nestor, implinindu-se profetia dascalului sau Dimitrie. Apoi a trimis ostasi in temnita sa-l ucida cu sulitele si pe Marele Mucenic Dimitrie. Vazind ca i-a sosit sfirsitul, Sfintul Dimitrie s-a inchinat si a multumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi si-a ridicat mina dreapta in sus si a fost strapuns cu sulitele de ostasi in tot corpul, dindu-si sufletul cu pace in miinile lui Hristos pe care L-a marturisit. In clipa aceea un alt ucenic al sau a luat mantia si inelul Sfintului Dimitrie si inmuindu-le in singele mucenicului, tamaduia cu ele pe multi bolnavi.

Iubiti credinciosi,

Ajungind imparat Sfintul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor crestinilor, s-a facut o mare biserica din lemn in Tesalonic, peste moastele Sfintului Dimitrie, unde alergau multi credinciosi orbi, schiopi, bolnavi de tot felul si cu rugaciunile sfintului se intorceau sanatosi la casele lor. Printre acestia a fost si un dregator imparatesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfintului Dimitrie, s-a facut indata sanatos. Drept multumita, a inceput sa faca o biserica mare din piatra in locul bisericii mici din lemn, in cinstea Sfintului Marelui Mucenic Dimitrie.

Pe cind sapau temeliile bisericii, cu rinduiala lui Dumnezeu, au descoperit si racla cu moastele Sfintului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau cei suferinzi si se vindecau. Biserica facuta de Leontie a fost marita mai tirziu, ajungind cea mai mare si mai veche biserica din Tesalonic, care se pastreaza pina astazi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a facut o racla noua din argint si a asezat in ea moastele Sfintului Dimitrie, care se pastrau sub altarul marii biserici. Mormintul Sfintului Dimitrie se afla si astazi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credinciosii in pelerinaj si cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a intimplat si in timpul imparatului Justinian cel Mare. Dupa ce a zidit biserica Sfinta Sofia din Constantinopol, imparatul voia sa aduca in ea moastele Sfintului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimitind citiva clerici si credinciosi la biserica sa, cind sa se atinga de racla, indata a iesit din ea lumina de foc si scintei, incit toti au cazut la pamint. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: “Stati si nu indrazniti!” Cuprinsi de spaima, si-au cerut iertare de la Sfintul Dimitrie si luind putin pamint din biserica lui, s-au intors la Bizant.

Altadata era mare seceta si foamete in Tesalonic. Atunci Sfintul Dimitrie, calare pe un cal se arata corabierilor care transportau griu pe mare si le zicea: “Duceti griul in cetatea mea, Tesalonic, caci este lipsita“. In viata Sfintului Dimitrie se spune ca era un paraclisier, anume Onisifor, la biserica sa, care ingrijea de sfintele moaste. Dar avea obiceiul sa fure din darurile aduse la biserica de credinciosi. Sfatuindu-l preotii multa vreme, el nu se lasa de acest pacat. Odata, pe cind lua din cele aduse de credinciosi, indata a fost pedepsit de Sfintul Dimitrie si a cazut jos greu bolnav. Apoi rugindu-se preotii pentru el si marturisindu-si pacatul, s-a facut sanatos.

Odata au navalit barbarii sa prade orasul Tesalonic si toti crestinii plingeau la moastele Sfintului Dimitrie sa-i scape de robie si de moarte. Intr-o noapte s-au vazut doi tineri luminati trimisi de Mintuitorul sa-i porunceasca sfintului sa plece din cetatea sa si sa lase Tesalonicul in miinile paginilor pentru pacatele poporului. Dar Sfintul Dimitrie nu a voit sa paraseasca patria sa, ci, rugindu-se mult lui Dumnezeu pentru crestini, indata oastea paginilor s-a departat si Tesalonicul a scapat de distrugere si robie. Si multe asemenea semne, vindecari de boli si fapte minunate facea Sfintul Mucenic Dimitrie. Mai tirziu insa, inmultindu-se pacatele crestinilor, marele mucenic s-a intristat pentru imputinarea credintei in cetatea sa si cu voia lui Dumnezeu au disparut sfintele moaste din Tesalonic.

Iubiti credinciosi,

Astazi sarbatorim pe Sfintul Mare Mucenic Dimitrie, ostasul cel viteaz al lui Hristos, barbatul dumnezeiestilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria ingerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustratorul necredinciosilor, intarirea nevoitorilor si rugator fierbinte inaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre. Astazi Sfintul Dimitrie marturiseste cu tarie pe Hristos inaintea imparatilor si a paginilor. Astazi Lie, sluga intunericului, este invins, iar fiii luminii sint izbaviti. Acum diavolul a fost biruit de Sfintii Dimitrie si ucenicul sau Nestor care se roaga in cer pentru noi. Astazi mucenicul lui Hristos Dimitrie este impuns in coasta ca si Stapinul sau si se jertfeste pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta il cinstim pe Sfintul Dimitrie si-i cintam cintari de lauda, caci el a biruit pe vrajmasul cel nevazut si a luat cununa biruintei de la Hristos, Dumnezeu. In aceasta zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfintului Dimitrie la mormintul lui din Tesalonic si toti crestinii aduc flori de dumitrita la biserici si prin casele lor. Dar nu numai in Grecia, ci si in tara noastra este foarte mult cinstit de credinciosi. Avem in tara numeroase biserici cu hramul Sfintului Dimitrie si multi frati crestini poarta numele lui. Insa nu numai astazi, ci in toate zilele se cuvine sa cerem ajutorul Sfintului Mare Mucenic Dimitrie, pentru ca este grabnic ajutator. Sa avem in casa icoana lui si cind putem sa-i citim acatistul. Apoi sa nu uitam ca si noi sintem ostasi ai lui Hristos si fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, sa avem curaj si sa nu dam inapoi in fata ispitelor si necazurilor vietii. Fara rivna si barbatie, fara rugaciune si smerenie, fara iubire crestina si biserica, fara rabdare si ajutorul sfintilor nu ne putem mintui.

Sa-l rugam pe Marele Mucenic Dimitrie sa ne fie calauza, ajutator, model de jertfa si rugator inaintea lui Dumnezeu pentru mintuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Sursa: crestinortodox.ro

Citeste si:

• Viaţa şi minunile Sfântului Mucenic Dimitrie

Cel mai scump odor duhovnicesc al Olteniei este racla cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul de la Manastirea Bistrita – Valcea.

Ctitorie mare, din secolul al XV-lea, fondata de boierii Craiovesti, Manastirea Bistrita a avut un important rol duhovnicesc de-a lungul celor cinci secole de existenta. In centrul activitatii sale duhovnicesti au stat dintotdeauna moastele Cuviosului Grigorie Decapolitul.

In jurul sfantului s-au adunat generatii intregi de calugari iubitori de Hristos, care se straduiau dupa puteri sa-i urmeze nevointa. Aici alergau boierii, sfetnici ai voievozilor, si insisi domnitorii ca sa se roage si sa ceara ajutorul sfantului. In jurul lor ingenuncheau taranii nostri iubitori de Dumnezeu, si-i cereau usurare in boli, mangaiere si cele de folos in viata.

Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul sunt dintre cele mai vechi din tara, dupa cele de la Suceava, si sunt foarte cinstite de credinciosi, mai ales de cei din zona subcarpatica. Iar pentru credinta lor, ca si pentru petrecerea ingereasca a Cuviosului Grigorie, aici se fac numeroase minuni. Sfintele lui moaste sunt intregi si binemirositoare. Ele se afla in racla de argint, in partea stanga a naosului, unde se fac zilnic rugaciuni de lauda si de cerere in cinstea Sfantului Grigorie, pentru mangaierea credinciosilor.

* * *

Moastele Sfantului Grigorie – Scurt istoric

Pentru sfintenia vietii lui, Dumnezeu l-a proslavit pe Sfantul Grigorie (nascut in sec. VIII) cu neputrezirea trupului si cu darul facerii de minuni, atat in viata, cat si dupa mutarea sa.

Auzind de aceste sfinte moaste, boierii Craiovesti, Barbu, Parvu, Danciu si Radu, ctitorii Manastirii Bistrita Olteana, au rascumparat cu bani si au adus cu multa cheltuiala sfintele moaste ale Cuviosului Grigorie, la ctitoria lor, in ultimul deceniu al secolului al XV-lea (1490). In Manastirea nou zidita le-a asezat cu multa cinste si evlavie, in sfanta biserica, in partea dreapta. Pana astazi se afla facator de minuni, precum si sfanta manastire de multe primejdii este ferita si pamantul acesta multa folosinta si ajutor are, si cine merge la sfantul cu smerenie si cu credinta, afla folos si tamaduire, atat trupeste, cat si sufleteste”.

Din anul 1490 pana astazi sfintele moaste se afla nestramutate de la Manastirea Bistrita.

In 1753 s-a tiparit la Ramnic o Carte osebita a Sfantului Grigorie Decapolitul, care cuprinde viata sa pe larg, slujba care se savarseste in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 20 noiembrie, precum si paraclisul sau. In manastirea Bistrita s-au copiat mai multe manuscrise care cuprind viata si paraclisul sau. Slujba si viata lui (sinaxarul) au fost trecute apoi in toate editiile romanesti ale Mineiului pe noiembrie. De asemenea, este trecut in toate Vietile de sfinti care s-au tiparit in romaneste. [1]

Datorita deselor atacuri si incursiuni ale ungurilor asupra Tarii Romanesti, calugarii din Manastirea Bistrita Olteana au sapat in secolul al XVI-lea o pestera foarte ascunsa in stanca, la un kilometru de manastire, unde ascundeau moastele Sfantului Grigorie in vremuri de primejdie. Cu timpul in aceasta pestera s-a facut un mic paraclis pictat, de o rara frumusete, numit Paraclisul Sfantului Grigorie. In vremuri de restriste, aici se ascundeau sfintele moaste, dimpreuna cu calugarii; iar in paraclis se facea zilnic Liturghia si toata pravila. Ultimul calugar care s-a nevoit singur in pestera Sfantului Grigorie a fost protosinghelul Varnava Lasconi, duhovnicul Manastirii Bistrita. A decedat in anul 1958.

Chipul sau este zugravit in mai multe biserici din tara noastra.Bucurandu-se de aceasta aleasa cinstire, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata Biserica Ortodoxa Romana. De-acum inainte el va fi cinstit in toate lacasurile de cult ortodoxe romanesti, prin slujbe si rugaciuni, prin ridicarea de biserici cu hramul sau, prin pictarea icoanelor cu chipul sau. S-a procedat la aceasta generalizare in cadrul unor mari solemnitati bisericesti in octombrie 1955. [2]

Singura data cand s-a incercat stramutarea sfintelor moaste ale Cuviosului Grigorie Decapolitul de la Manastirea Bistrita Olteana, a fost in vara anului 1948. Membrii Sfantului Sinod au hotarat ca aceste sfinte moaste sa fie stramutate la catedrala episcopala din Ramnicu Valcea. Dar credinciosii din satele Bistrita si Costesti, care sunt foarte legati duhovniceste de Manastirea Bistrita si de moastele Sfantului Grigorie, s-au opus.

In ziua cand s-a pregatit procesiunea de transportare a sfintelor moaste spre Ramnicu Valcea, satenii au iesit foarte revoltati inaintea preotilor. Femeile plangeau de-a lungul soselei, iar altele s-au asezat in mijlocul dramului, iar barbatii erau hotarati sa intoarca sfintele moaste inapoi.

A fost o zi grea pentru toti. A fost o zi de doliu pentru credinciosi, fiind amenintati sa ramana fara moastele Sfantului Grigorie, singura lor mangaiere in necazuri. Despre aceste lucruri insa nu s-a vorbit aproape nimic. Dar credinciosii nu uita! Ei trebuie crezuti, iertati si admirati. Ca ei apara mai tare ca noi credinta. Ei respecta si transmit traditia, se roaga mai mult ca noi, se smeresc mai mult, sufera mai mult si plang mai mult ca noi! De aceea au nevoie de parinti duhovnicesti, de cuvinte blande si de mangaiere, mai mult ca noi toti.

Stramutarea sfintelor moaste ale Sfantului Grigorie Decapolitul, din vara anului 1948, nu s-a mai facut. De la marginea satului Bistrita s-au intors inapoi la ctitoria fericitului Barbu Craiovescu, unde au stat nestramutate cinci sute de ani. Atunci si taranii s-au intors la casele lor impreuna cu femeile si copiii.

Dupa cativa ani, calugaritele de aici au fost transferate la alte manastiri, soborul lor s-a risipit in toate partile si Manastirea Bistrita a ramas goala. In chiliile maicilor au fost adusi cateva sute de copii saraci si redusi mintal, ca sa fie reeducati aici. Liturghia zilnica si pravila calugareasca au incetat din anul 1960. Singure moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, uitate de cei mai multi, stateau de veghe permanent in biserica.

De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă şi dînd tămăduiri pentru tot felul de boli, ca şi mai înainte, la cei ce aleargă cu credinţă către ele. Căci darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinată. Iar ţara o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii.

Sute, mii de pelerini, din toate partile, alearga la sfintele moaste ale Sfantului Grigorie Decapolitul, dobandind sanatate si ajutor.

[1],[2] – nota Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu

* * *

Minuni savarasite dupa adormire

Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul s-au aratat de la inceput facatoare de minuni, mai ales vindecari de boli si izbaviri de grele cumpene si primejdii. Batranii satelor, calugarii si, in ultimii ani, calugaritele din partea locului, marturisesc ca aici veneau tot felul de bolnavi din imprejurimi si din alte regiuni ale tarii si, dupa rugaciuni facute la moastele Sfantului Grigorie, se vindecau de suferintele lor.

Fraţii, după fericitul lui sfîrşit, au pregătit cele de îngropare şi cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele şi sfintele lui moaşte, s-a apropiat cu credinţă un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat şi gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors şi a întrebat pe fratele care era aproape de dînsul: “Au tu te-ai atins de mine?” Iar el a răspuns: “Nu, nu eu”. Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaştele sfinte ale Cuviosului şi i-a dat îndată tămăduire şi s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.

După ce s-au îngropat sfintele moaşte în pămînt, un alt om avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni şi se apropie de mormîntul Sfîntului şi, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Fraţii care erau şi petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toţii că nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaşte. Iar cel îndrăcit, petrecînd puţine zile lîngă racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui şi făcîndu-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.

Un altul iarăşi era supărat de un duh necurat, ca şi cel dintîi. Acesta, cum a venit şi s-a atins de moaştele Sfîntului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus la casa sa bucurîndu-se.

Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) şi mulţi ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaşte ale Sfîntului şi numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieşeau din racla Sfîntului, îndată s-a tămăduit.

Un altul, avînd o rană nevindecată de mulţi ani şi neputînd nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit şi s-a uns cu mir de la Sfîntul şi îndată s-a tămăduit.

O femeie oarecare se chinuia de trei zile şi nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimiţind la sfintele moaşte şi aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul şi îndată a născut fără nici o durere.

O altă femeie, avînd o boală grea în părţile ascunse, pătimea foarte rău şi nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaşte şi şi-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-şi patima cu credinţă, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.

Un om avea mare durere de cap şi nemaiputînd răbda durerea, a venit la sfintele moaşte şi s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie, şi întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis şi l-a apucat de creştet şi i-a despicat capul în două, şi, scoţînd o bucată de carne putredă, i-a zis: “Iată, din această pricină ţi-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace şi fii sănătos”. Şi sculîndu-se din somn, s-a simţit cu totul sănătos şi s-a dus mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

Alt frate avea atîta război şi sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie, şi-a mărturisit patima cu lacrimi şi a cerut ajutor de la dînsul. Şi îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui şi a rămas fratele nesupărat şi neispitit, slăvind pe Domnul şi mulţumind Sfîntului.

Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari şi, ţinut fiind multă vreme închis în temniţă împreună cu mulţi alţii, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toţi. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Şi, adormind puţin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis şi i-a zis: “Nu te teme, Petre, că nu vei muri!” Şi făcîndu-se ziuă, toţi cei ce erau închişi îşi aşteptau moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare şi de la moarte. Şi întorcîndu-se către sfintele moaşte ale Sfîntului, i-au dat mulţumire pentru izbăvire.

O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani şi venind la Sfîntul ca la un liman liniştit, şi petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, şi s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat şi iarăşi s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăşi a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-şi păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu făgăduinţă că de acum înainte nu va mai păcătui. Şi, cerînd izbăvire cu credinţă neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfîntului Grigorie.

In anul 1913, la 15 august, de hramul Manastirii Bistrita, a fost adusa la moastele Sfantului Grigorie o femeie tanara, paralizata de ambele picioare. Era de loc dintr-un sat nu departe de Ramnicu Valcea. Statuse deja in spital 6 luni, dar fara nici un rezultat. Rudele au asezat-o mai intai la Sfintele Daruri, apoi au inchinat-o la sfintele moaste, au trecut-o pe sub racla, i s-a facut Sfantul Maslu si a fost dusa din nou acasa.

Dupa trei saptamani, femeia a revenit la Sfantul Grigorie, insa de data aceasta mergea pe picioarele sale, ca sa-i multumeasca pentru minunea facuta cu dansa.

Sfintele lui moaşte au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire în care s-a săvîrşit Sfîntul şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dînsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.

Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Românească de sfinte mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, în judeţul Vîlcea, pe apa Bistriţei, şi vrînd să o împodobească cu un odor scump şi sfînt ca acesta, cu multă sîrguinţă şi multă rugăciune către Dumnezeu şi către Sfîntul, le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire cea din nou zidită şi le-a aşezat acolo, cu multă cinste şi evlavie, în sfînta biserică în partea dreaptă.

Una din cele mai mari minuni savarsite de Cuviosul Grigorie este faptul ca, cu rugaciunile lui, sute de ani a fost crutata Manastirea Bistrita Olteana de pustiire, de foc, de daramare, de tot felul de primejdii. Atat ea, cat si vietuitorii acestui sfant lacas au fost paziti de marile nenorociri care au bantuit peste alte manastiri.

Apoi, cu rugaciunile Sfantului Grigorie, aici s-a dus o viata duhovniceasca deosebita, de adevarati calugari si schimnici. Prezenta moastelor Sfantului Grigorie era permanent un ajutor, un indemn si, in acelasi timp, o obligatie morala de traire adevarata, dupa Sfanta Evanghelie, de sporire si crestere in Duhul Sfant. Manastirea Bistrita a dat, de-a lungul celor cinci veacuri de existenta, calugari cu viata sfanta, duhovnici renumiti, stareti mari si ierarhi numerosi in trecutul Bisericii romanesti.

Surse: Vietile Sfintilor, Crestinortodox.ro

Bucură-te, Sfinte Cuvioase Părinte Grigorie!

Sfantul Nectarie este grabnic vindecator de cancer si de alte boli grave. Sunt nenumarate marturii ale celor ce au fost vindecati de diferite boli prin ajutorul primit de la Sfantul Nectarie. Aceste minuni sunt consemnate in mai multe volume despre viata Sfantului Nectarie.

Din vol. “Sf. Nectarie – Vindecari minunate”, prezentam cateva dintre marturii despre minunile facute de Sfantul Nectarie celor care si-au pus nadejdea in ajutorul sau si care s-au rugat pentru vindecarea lor si a celor apropiati.

„Cancer la pancreas, o boalã teribilã”

Deşi am ţinut pânã acum în tãcere minunea fãcutã de Bunul Dumnezeu, pentru rugãciunile Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie, m-am hotãrât sã vã povestesc. În toamna anului 2008 tatãl meu a fost diagnosticat cu cancer la pancreas, o boalã teribilã, care te face sã te usuci pe picioare şi sã te stingi repede. Diagnosticul a fost pus, în urma unei intervenţii chirurgicale, de cãtre domnul prof. dr. Copotoiu de la Clinica de chirurgie din Târgu Mureş, un profesioniste desãvârşit.

Vestea a cãzut ca un trãsnet asupra familiei. Am avut trei zile în care mergeam pe stradã, dar nici nu simţeam cã merg. Atunci am aflat de Sfântul Nectarie. Am cãutat pe internet acatistul şi am început sã îl citesc. Tot de pe internet am aflat cã la Mãnãstirea Radu Vodã din Bucureşti ar exista o pãrticicã din moaştele sfântului.

Aşa cã m-am hotãrât ca, pe data de 9 noiembrie, în ziua prãznuirii Sfântului Nectarie, sã merg în pelerinaj la aceastã mãnãstire. Ca sã ajung la ea, m-am ghidat, tot cu ajutorul internetului, care este util dacã ştii ce sã cauţi. În noaptea de 8 noiembrie am plecat cãtre capitalã cu durere în suflet şi în acelaşi timp cu speranţã mare.

Odatã ajuns acolo mi-a luat ceva timp pânã am gãsit mãnãstirea. Deşi am stat şapte ani şi ceva în Bucureşti, nu am avut idee despre ea. Am orbecãit ca pãcãtosul în întuneric, pânã ce Dumnezeu S-a milostivit şi mi-a arãtat calea cãtre sfântul locaş. Când am ajuns la mãnãstire, racla cu sfintele moaşte nu era scoasã afarã. Am mers înãuntru şi m-am închinat la ele, luând de la pãrintele bucãţele de vatã care au fost atinse de sfintele moaşte. Am lãsat şi acatiste cu cereri scrise de mine şi de diferiţi prieteni care m-au rugat sã le duc. Am cumpãrat diverse obiecte de cult şi mai multe acatiste ale sfântului şi am citit în curtea mãnãstirii acest acatist. Am asistat şi la slujba oficiatã de un sobor de preoţi, în frunte cu patriarhul Daniel. Apoi, cu speranţã, m-am întors cãtre casã.

Iar acum vine prima minune sãvârşitã de Sfântul Nectarie. Pe tot parcursul drumului cãtre capitalã, m-a chinuit enorm ficatul, eu având probleme, acest organ fiind puţin mãrit din cauza oboselii şi a regimului meu haotic. Dupã ce am plecat de la mãnãstire cãtre casã, durerile parcã au fost luate cu mâna şi nu le mai am nici în ziua de azi, deşi ultimele analize nu au ieşit chiar aşa de bune. Pentru asta se cuvine sã Îl slãvesc pe Bunul Dumnezeu şi sã îi mulţumesc Sfântului Nectarie!

Când am ajuns acasã, am hotãrât cu soţia mea ca seara, la culcare, sã citim fiecare câte douã acatiste. Bineînţeles cã nelipsit era acatistul sfântului. Am citit aşa o perioadã bunã, dacã nu mã înşel tot postul Naşterii Domnului. Şi iatã cã sfântul s-a rugat mai departe la Bunul Dumnezeu care a mai fãcut o minune. Starea de sãnãtate a tatãlui meu era cât de cât stabilã şi ne bucuram de prezenţa lui printre noi. Şi a reuşit tatãl meu sã mai trãiascã încã aproape doi ani (puţini bolnavi de cancer de pancreas reuşesc sã atingã aceastã perioadã de supravieţuire). Aceasta a fost cea de-a doua minune sãvârşitã de Sfântul Nectarie.

Tatãl meu s-a dus la Domnul în ziua Sfinţilor Împãraţi Constantin şi Elena, anul trecut. A fost înmormântat în ziua Pogorârii Sfântului Duh, iar 40 de zile de la deces au cãzut exact în ziua prãznuirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Iatã ce sãrbãtori mari i-a hãrãzit Dumnezeu tatãlui meu, cu ajutorul rugãciunilor Maicii Domnului şi ale Sfântului Nectarie. Tatãl meu a stat la pat timp de 4 luni. Boala îl mânca pe zi ce trecea. Cu fiecare zi ce trecea devenea mai slab, de ne întrebam cât mai poate îndura. Cu o sãptãmânã înainte de a se stinge, a aflat cã urmeazã sã aibã un nepot. Probabil pentru asta l-a ţinut Dumnezeu în viaţã. S-a bucurat mult când a auzit, mai ales cã eu sunt singurul lui copil. Pe data de 11 ianuarie anul acesta, s-a nãscut Petru, bucuria datã de Dumnezeu familiei noastre. Pe el ni l-a dat Dumnezeu tot în urma rugãciunilor Sfântului Nectarie (din acatist am aflat cã sfântul este ocrotitorul mamelor). L-am adoptat pe Sfântul Ierarh Nectarie ca apãrãtor al familiei noastre şi Îi mulţumim Bunului Dumnezeu cã ni l-a scos în cale! P.S. Vã mãrturisesc cu mâna pe inimã cã, în momentul în care am scris aceste rânduri, am rememorat clipele trãite şi mi-au dat lacrimile. Sunt aşa un mare pãcãtos şi, totuşi, Bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nectarie mã iubesc atât de mult. Sper sã mã ajute Dumnezeu ca, şi anul acesta, sã ajung la moaştele sfântului sã îi aduc mulţumire pentru nemãsuratul ajutor. Dumnezeu sã ne miluiascã şi sã ne aibã în pazã! (Mihai Marc)

„Rana pe col nu mai existã”

Sunt şi eu una din multele persoane pãcãtoase care nu a ştiut ce este credinţa decât la vreme de întristare şi care s-a bucurat de ajutorul Sfântului Nectarie la necaz şi boalã. Am citit pentru prima oarã despre minunile sfântului în publicaţia Formula As. În anul 2008, în urma unei perioade mai stresante, am început sã mã simt foarte rãu, am mers la mai mulţi medici dar, cu toate acestea, nu aflam cauza rãului pe care-l simţeam.

În aceastã perioadã am început sã mã gândesc la Sfântul Nectarie şi, printr-o minune a sfântului, am reuşit sã ajung la Sfânta Bisericã Radu Vodã din Bucureşti, unde m-am rugat la racla cu moaştele sfântului, am cumpãrat acatistul şi mir, apoi, de Sfintele Paşti, am cumpãrat o icoanã cu Sfântul Nectarie şi am dãruit-o, cu multã bucurie în suflet, unei biserici. De atunci, aproape în fiecare searã, am citit Acatistul Sfântului Nectarie.

În vara anului 2010, când am aflat cã am ranã pe col, s-a produs o minune. În urma rugãciunilor îndreptate cãtre Sfântul Nectarie şi a tratamentului medicamentos (în mare parte naturist) am reuşit sã mã vindec. Apoi mi-au ieşit câteva papiloame în zona anusului care, cu rugãciuni şi cu comprese cu diverse tincturi, s-au retras, în momentul de faţã mai având unul singur, care sper sã disparã, cu timpul, cu ajutorul sfântului.

Cu teamã în suflet am fãcut şi o colposcopie şi am aflat cã rana pe col nu mai existã şi papiloamele nu mai sunt prezente. Acum, de prin luna februarie, soţul meu a început sã se confrunte cu mari probleme de sãnãtate cauzate de alimentaţia necorespunzãtoare, sedentarism şi stres dar, ajutorul Sfântului Nectarie, care are grijã de persoanele aflate la necaz şi boalã, sperãm sã ne cãlãuzeascã paşii pe drumul cel bun şi ca sãnãtatea soţului meu, încet, sã dea semne de mai bine.

O altã minune înfãptuitã de Sfântul Nectarie s-a produs sãptãmâna aceasta, când soţul meu, dupã doi ani de stat acasã, şi-a gãsit un serviciu. La orice necaz, prima datã, gândul mi se îndreaptã cãtre Sfântul Nectarie, care este grabnic ajutãtor al persoanelor aflate la nevoie, şi consider cã, fãrã rugãciunile sfântului cãtre Sfânta Treime, nu aş fi putut sã depãşesc multe probleme de boalã. Pe cei aflaţi la necaz şi boalã îi sfãtuiesc sã se roage cu smerenie Sfântului Nectarie, care este grabnic ajutãtor şi vindecãtor. (Mioara)

„Tatãl meu a avut cancer”

Sfântul Nectarie face necontenit minuni! Credeţi şi veţi fi ajutaţi! Mulţumesc, Sfinte Nectarie, cã ne-ai ascultat rugãciunile!

Tatãl meu a avut cancer acum şase ani, acum doi ani i-a recidivat tumoarea. Datoritã rugãciunilor bunului Sfânt Nectarie şi ale Maicii Domnului s-a redresat! Acum şi-a fãcut analizele şi este bine! Poate sã stea liniştit la serviciu şi noi toţi ne putem continua viaţa cu mai multã speranţã!

Aveţi încredere în Sfântul Nectarie, rugaţi-vã cu credinţã şi nu vã va lãsa! Mulţumim Sfântului Nectarie, Mãicuţei Domnului şi Domnului nostru Iisus Hristos pentru toate binefacerile primite! (Roxana) „Rãspunsul sfântului nu a întârziat sã aparã”

Bucurã-te, Sfinte Nectarie, mare fãcãtorule de minuni!

Ar trebui sã Îi mulţumim Domnului care Îşi aratã dragostea şi mila faţã de noi tocmai prin lucrarea sfinţilor Sãi. Pe Sfântul Nectarie îl simţi viu, prezent. Trebuie doar sã-l chemi prin rugãciune (deşi, adesea, sfântul e cel ce te cheamã la dânsul!). Trebuie doar sã-ţi înalţi mintea şi sufletul şi toatã fiinţa ta cãtre cer, sã-ncerci sã te desprinzi din lanţurile lumescului.

Toate minunile sale fãcute cu noi, tot ajutorul dat, ne creioneazã un mesaj din partea sfântului: „Lipiţi-vã inima de Dumnezeu!” Şi nu ne putem apropia de Dumnezeu decât depãrtându-ne de grijile lumeşti. Pe acestea sã le încredinţãm sfinţilor Sãi şi ajutorul nu va întârzia sã aparã.

Eu sunt una dintre cei ce şi-au încredinţat durerile, spaimele, necazurile Sfântului drag Nectarie. Şi rãspunsul sfântului nu a întârziat sã aparã! Doresc sã dau mãrturie pentru tot ajutorul sãu, pentru toate minunile fãcute cu mine, nevrednica. Nu ştiu cu ce sã-ncep; însãşi prezenţa sfântului în sufletul meu este o minune! Naşterea Mariei Nectaria – mezina familiei – este o mare minune, dupã o sarcinã extrem de grea şi cu riscuri foarte mari. Ajutorul nemãsurat dat mamei mele, zi de zi, în lupta cu cumplitul cancer! Toate sunt minuni! Minuni se fac cu noi zi de zi, clipã de clipã, trebuie doar sã vedem, sã simţim! Îi mulţumesc cu toatã fiinţa mea pentru toate; mã rog sã ne ţinã şi sã nu se scârbeascã de mine, pãcãtoasa şi nevrednica. (Mihaela)

„Sfântul m-a fãcut bine”

Sfântul Nectarie este cel care a fãcut şi cu mine minuni, mã simt norocoasã cã locuiesc în Bucureşti, aproape de Mãnãstirea Radu Vodã, pentru cã, de curând, am descoperit cã Sfântul Nectarie îi ajutã pe toţi cei care îi cer ajutorul. De el ştiam de la o rudã de-a mea, care îmi povestea cã verişoara mea nu reuşea sã facã un copilaş şi mama ei a mers la Sfântul Nectarie sã se roage sã le dãruiascã un „globuleţ de aur”, lucru care s-a şi întâmplat. Dupã mai multe sarcini pierdute s-a nãscut Andreea, o minunãţie de fetiţã, frumoasã foc şi isteaţã. De atunci au trecut 6 anişori.

Am mers la Sfântul Nectarie când eram prin preajmã şi, de câteva ori, de ziua lui. Astã iarnã, la minunata mea vârstã de 24 de ani, am fãcut varicelã, doamna doctor mi-a explicat cã, fiind adult, pot face şi alte complicaţii, aşa cã sã stau în casã, sã mã tratez. În acelaşi timp, mama mea era internatã cu alte probleme, tata era la ţarã şi eu eram singurã, acasã. Nu avea cine sã meargã sã îi mai ducã mamei ce îi mai trebuia şi ei, aşa cã, seara, mergeam pe jos la dânsa la spital (ca sã nu mã sui în autobuz sã mai îmbolnãvesc lumea, oricum nu erau decât patru staţii de mers). Din cauza frigului care era afarã, am fãcut şi o nevralgie de trigemen de care nu reuşeam sã scap, am îndurat chinuri cumplite, mã trezeam noaptea şi începeam sã plâng de durere, simţeam cã cineva îmi taie urechea şi jumãtate din faţã, luam câte douã calmante, dar mã linişteau foarte puţin. Durerile mã ţineau o sãptãmânã, apoi îmi treceau, dupã o sãptãmânã iar mã luau şi tot atât mã ţineau, simţeam cã o iau razna. Nu mã odihneam, varicela îmi trecuse, numai nevralgia era persistentã. Am fost la doamna doctor sã îi spun, credeam cã am fãcut otitã, nu, era nevralgie de trigemen care se întinde pe jumãtate de faţã şi îţi acapareazã şi urechea.

Am primit de la doamna doctor sfatul sã iau pastile cu o concentraţie mai puternicã şi cã altceva nu am ce sã fac, decât sã iau calmante şi sã aştept sã îmi treacã. Seara m-am gândit la Sfântul Nectarie, a doua zi am mers cu mama la el şi am început sã plâng în hohote, sã îl rog sã mã facã bine, cã el era singura mea scãpare.

Pãrintele de acolo mi-a dat ulei de la candela sfântului, sã mã ung. De a doua zi, deja, nu luam decât un singur calmant pe zi, iar urmãtoarea zi nu am mai luat deloc. Sfântul m-a fãcut bine şi mi-a oferit odihna de care nu mã mai bucurasem de o lunã şi ceva. De atunci merg la el ori de câte ori pot şi, atunci când ies mai devreme de la serviciu, când merg acolo, nu existã cuvinte pe care sã le rostesc pentru a-i mulţumi cã m-a fãcut bine, simt o bucurie imensã şi mã simt un om norocos cã avem aşa mare sfânt în Bucureşti.

Îţi mulţumesc, Sfinte Nectarie, cã ne dãruieşti sãnãtate şi tot ceea ce avem nevoie.

„Pe steaua cea nou luminoasã a Ortodoxiei, şi pe al Bisericii nou zid de apãrare, cu bucurie în inimi sã îl lãudãm. Slãvit fiind de lucrarea duhului, izvorãşte tãmãduiri şi har bogat, pentru aceea îi strigãm, bucurã-te, Pãrinte Nectarie.” (Mirela)

„Medicul nu mai vedea nici mãcar o urmã din acel chist”

În primul rând, îi cer cu umilinţã iertare Sfântului Nectarie pentru întârzierea mãrturisirii ajutorului primit. Mulţumesc din tot sufletul Maicii Domnului, Sfântului Spiridon şi Sfântului Nectarie pentru tot ce au fãcut pentru mine… În urmã cu 2 luni am aflat cã am un chist ovarian de 4 cm pe ovarul stâng, care îmi provoca dureri foarte mari şi hemoragii abundente şi dese. Medicul mi-a dat tratament pentru trei luni. Dupã o lunã de tratament, am fãcut o radiografie, iar medicul a fost foarte surprins cã nu mai vedea nici mãcar o urmã din acel chist.

Mi s-a spus cã foarte rar se întâmplã sã nu rãmânã o cicatrice cât de micã în locul respectiv, mai ales cã fãcusem tratament doar o lunã. Ceea ce nu ştia medicul era cã, în timpul acesta, eu m-am rugat la sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon şi ale Sfântului Nectarie. Mulţumesc Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Spiridon pentru tot ce îmi dãruiesc în fiecare zi! (Iuliana) „Scleroza în plãci a dat înapoi”

L-am descoperit pe Sfântul Nectarie pe net, când cãutam un sfânt care sã mã ajute sã rãmân însãrcinatã (atât eu cât şi soţul meu fiind infertili, eu o formã mai uşoarã, el foarte gravã). I-am povestit unei colege de la serviciu de puterea şi minunile Sfântului Nectarie. Aceasta imediat l-a îndrãgit pe sfânt şi s-a  rugat lui pentru fratele ei, bolnav de sclerozã în plãci. Chiar a fost cu fratele ei, care este foarte credincios, la Mãnãstirea Radu Vodã, la moaştele Sfântului Nectarie. Acum o sãptãmânã, colega mea, Florentina, mi-a spus cã fratele ei şi-a fãcut din nou analizele, şi minunea Sfântului Nectarie s-a întâmplat, valorile respective au ieşit foarte mici, aproape deloc, semn cã boala de sclerozã în plãci a dat înapoi, aproape este insesizabilã în organism. Mare este puterea Sfântului Nectarie, slavã lui! Trebuie sã ne rugãm Sfântului Nectarie pentru cã ne va ajuta pe toţi cei care îi cerem ajutorul. (Teodora Arzan)

„Retina se prinsese singurã la loc”

În primul rând vreau sã cer cu umilinţã iertare Sfântului Nectarie pentru întârzierea cu care mãrturisesc ajutorul acordat mie. În octombrie 2010 mã aflam în Italia, când, într-o zi, mergând la pescuit, am cãzut şi mi-am rupt rotula de la genunchiul drept. Am fost operat acolo şi, fiind imobilizat la pat, nu am putut sã mã întorc acasã. Parcã nu era de ajuns necazul acesta, când am primit un telefon din România cã bunicii mele i se desprinsese retina şi risca sã rãmânã oarbã, doctorii negarantându-i reuşita operaţiei. Atunci am intrat în disperare fiindcã eu îmi iubeam foarte mult bunica, dar nu puteam sã o ajut, fiind la pat, aşa cã am început sã mã rog. Am intrat pe Internet şi aşa l-am descoperit pe sfântul meu drag, pe Sfântul Nectarie. M-am rugat Sfântului Nectarie sã nu se opereze bunica şi sã o facã dânsul bine, promiţându-i cã o sã scriu minunea fãcutã. De asemenea, m-am rugat şi pentru mine sã mã ajute sã pot umbla. Şi minunea s-a produs dupã douã zile, bunica fiind programatã la operaţie în ziua respectivã. La controlul dinaintea operaţiei, doctorul a rãmas şocat, retina se prinsese singurã la loc, nemaifiind nevoie de intervenţie. I-am mulţumit Sfântului Nectarie pentru cât de repede mi-a rãspuns la rugãciune, aşa cã aveţi încredere şi rugaţi-vã Sfântului Nectarie şi Maicii Domnului, cã o sã vã ajute la necazuri. Eu cu piciorul sunt bine, şi de când m-am dat cu ulei de la candela sfântului, nu mã mai doare. Mulţumesc din tot sufletul Bunului Dumnezeu, Domnului Iisus, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi tuturor sfinţilor pentru ajutorul dat. Aveţi încredere în Sfântul Nectarie. Doamne ajutã! (Ilie)

„Am aflat cã tata are cancer la gât”

Aş vrea sã împãrtãşesc şi eu minunea pe care Sfântul Nectarie a fãcut-o pentru tatãl meu. Când am aflat cã are cancer la gât, m-am rugat foarte mult la Sfântul Nectarie şi la Sfântul Nicolae şi la Maica Domnului, iar acum – datoritã lor! – tatãl meu este bine. S-a operat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor, cancerul nu va recidiva. Acum mã rog la Sfântul Nectarie, deoarece mã simt la o cumpãnã grea şi mã apasã pe suflet tare greu pãcatele mele. Mã rog sfântului sã facã o minune, ca sã îmi gãsesc liniştea sufleteascã şi sã fiu împãcatã. Rugaţi-vã şi el nu va întârzia sã vã ajute. Atât el, cât şi Dumnezeu, ne iubesc, indiferent de necazurile care se ivesc, trebuie doar sã avem încredere, sã ne rugãm şi sã acceptãm ce ni se dã, chiar dacã uneori nu înţelegem de ce. Doamne ajutã şi sãnãtate multã. (Simona C.)

„Am nãscut în mai puţin de o jumãtate de orã”

Numele meu este Andreea, sunt din Bucureşti, şi aş vrea sã povestesc şi eu despre minunea pe care a fãcut-o Sfântul Nectarie la sfârşitul anului 2009, când s-a nãscut fiul nostru.

Am aflat de Sfântul Nectarie şi cã o parte din sfintele sale moaşte se aflã la Mãnãstirea Radu Vodã, abia în 2009 – deşi locuiam în Bucureşti din 2003 –, anul în care am şi rãmas însãrcinatã. Deoarece am aflat din mãrturii cã Sfântul Nectarie ajutã la naştere grabnicã şi uşoarã, am început şi eu sã citesc acatistul şi sã merg la Radu Vodã pentru a mã închina la sfintele moaşte. Sarcina pot spune cã a fost destul de uşoarã, singura problemã pe care am avut-o a fost tensiunea, care era în jur de 16 cu 8 sau 9, adicã destul de mare, şi medicul de familie mã sfãtuia sã nasc prin cezarianã, ca sã nu aparã probleme mari la naştere: hemoragie sau chiar mai rãu. Eu însã nu voiam sã nasc prin cezarianã, ci natural, punându-mi nãdejdea în ajutorul Maicii Sfinte şi al Sfântului Nectarie.

Deşi trebuia sã nasc pe la jumãtatea lui noiembrie, bebeluşul nu dãdea niciun semn cã ar fi pregãtit sã se nascã. Abia la sfârşitul lui noiembrie, când aproape cã depãşisem cu 2 sãptãmâni perioada normalã de sarcinã, într-o noapte de sâmbãtã spre duminicã, au început durerile intense, care vesteau hotãrârea bebeluşului de a veni pe lume. Deşi pe toatã perioada sarcinii tensiunea mea fusese ridicatã, când am ajuns la spital, tensiunea era de 14 cu 8, mult mai micã decât pânã atunci, şi cu o orã înainte sã nasc scãzuse chiar la 10 cu 7.

Sfântul Nectarie mi-a ascultat rugãciunile şi am nãscut foarte repede, în mai puţin de o jumãtate de orã, fãrã sã simt nicio durere, un bãieţel sãnãtos, de numai 2 kg jumãtate, care însã a recuperat foarte repede. Avea peste 4 kg înainte de sfârşitul primei luni de viaţã.

O altã minune pe care a fãcut-o Sfântul Nectarie cu bãieţelul nostru a fost când avea vreo câteva luni şi fãcea febrã foarte mare, 39. Am mers cu el la pediatru care, slavã Domnului, nu este genul care îi dã un pumn de pastile, ci doar l-a consultat, a vãzut cã nu are roşu în gât, nimic la plãmâni, nu tuşea şi ne-a spus cã poate fi un început de virozã, dar nu pare nimic grav, sã-i punem supozitoare şi sã-i dãm lãptic, mai mult nimic.

Zis şi fãcut, însã a doua zi şi a treia zi, la fel, febra îi urca la 39 dacã nu-i puneam supozitor. Atunci i-am zis soţului sã ne îmbrãcãm şi sã mergem la Radu Vodã, la Sfântul Nectarie, cã eu nu-i mai pun copilului niciun supozitor. Şi dupã ce am fost cu el la Sfântul Nectarie, i-a scãzut febra şi a doua zi n-a mai avut absolut nimic. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale! Slavã Þie, Doamne, pentru sfinţii pe care ni i-ai dãruit ca ajutãtori şi mijlocitori! (Andreea)

„Virusul a dispãrut complet, fãrã niciun tratament”

„Mare este Dumnezeu întru sfinţii Sãi.”

Am şi eu de mãrturisit mai multe minuni fãcute de Dumnezeu prin intermediul sfinţilor Sãi în legãturã cu mine şi familia mea. De-a lungul vieţii am primit mereu ajutor de Sus, chiar dacã nu îl meritam, dar ceea ce vreau acum sã spun este cã l-am simţit în faţã, cerând ajutor de la sfinţi, printre care Sfântul Ierarh Nectarie. Nu mai reţin cum am aflat de Sfântul Nectarie, ştiu doar cã am citit viaţa lui, cu minunile fãcute oamenilor din Grecia şi celor care ajungeau la moaştele sale. Aşa am început sã citesc acatistul lui şi sã cer ajutor pentru a mã angaja conform pregãtirii mele profesionale. Citeam acatistul lui într-o zi şi, în a doua zi, pe cel al Sfântului Ioan Rusul. Dupã un timp, am participat la un concurs şi l-am luat dar, pentru cã nu m-am încrezut total în puterea lor, nu am nimerit-o aşa de bine.

Am trecut prin momente mai grele şi umilitoare (pe care le meritam), pânã când mi-a venit rândul şi m-am aşezat la locul meu, acolo unde îmi plãcea (ca asistentã medicalã) dupã ce i-am rugat din nou pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Ioan Rusul şi pe Sfântul Serafim de Sarov, şi mai ales cu ajutorul şi binecuvântarea duhovnicului meu.

Dupã un an şi jumãtate, pentru pãcatele mele, m-am îmbolnãvit de hepatitã cu virus C, foarte agresivã, cu simptome foarte urâte. Am cerut ajutorul celor de lângã mine, care s-au rugat, precum şi duhovnicului meu şi am început din nou sã citesc Acatistul Sfântului Nectarie, al Sfântului Pantelimon, al Sfântului Înger pãzitor şi, tocmai în acea perioadã, au venit la noi în oraş moaştele Sfântului Nectarie. Am avut o mare bucurie când eu, o pãcãtoasã, am avut ocazia sã mã închin acestui mare sfânt şi tãmãduitor. Am plecat din spital în halat (biserica era aproape), şi m-am rugat sfântului sã mã vindece.

În ziua când au fost luate moaştele sale din oraş, l-am rugat sã mai treacã o datã pe la mine şi, în ziua aceea, seara a venit o prietenã de-a mea cu icoana lui, primitã atunci de la un preot, şi mi-a dãruit-o mie. Nu-mi venea sã cred cã mi se întâmplã mie. Apoi evoluţia bolii a fost foarte bunã, spre surprinderea medicilor, rezultatul analizelor a ajuns aproape de normal. Dupã trei luni, virusul a dispãrut complet, fãrã niciun tratament. Asta a fost o mare minune pentru mine, dar şi pentru medici. Mai târziu am ajuns şi la Iaşi, la biserica Sfântului Nectarie, şi am dat un pomelnic de mulţumire. De asemenea, am în casã ulei de la sfintele sale moaşte cu care ung copiii de câte ori îi doare câte ceva, şi ajutorul lui nu întârzie sã aparã. (Argentina Enache, Vaslui)

„Medicii nu ne dãduserã mari speranţe”

Nu ştiu exact cum sã mã exprim mai bine şi mai pe înţeles pentru a vã relata ajutorul primit de noi de la bunul Sfânt Nectarie. În vara acestui an ne-am îngrijorat pentru o mãtuşã care avea mai multe probleme de sãnãtate, care acum i s-au agravat foarte tare dar, având credinţã în Dumnezeu şi în Sfântul Nectarie, grabnic ajutãtor al celor aflaţi în suferinţe, am reuşit sã o ajutãm pe mãtuşa noastrã. Ea are o boalã din tinereţe, epitaxis, care s-a agravat, intrând în comã, dar noi, eu şi sora mea, am fost alãturi de ea şi citeam lângã patul ei de spital Acatistul Sfântului Nectarie, iar ajutorul nu a contenit sã aparã. Credeam cã o vom pierde şi sufeream mult doar la gândul cã Dumnezeu ar putea sã o ia de lângã noi. Plecasem supãrate şi mai fãrã nicio speranţã seara de la ea, de la spital, iar a doua zi ne era teamã de cum aveam sã o gãsim, cãci nici medicii nu ne dãduserã mari speranţe, pentru cã are o anumitã vârstã şi mai multe boli care se complicaserã, dar Sfântul Nectarie ne-a ascultat rugãciunile şi mãtuşa noastrã s-a însãnãtoşit, dupã ce, câteva zile bune, fusese în comã şi umflatã toatã, plinã de branule şi perfuzii. Mulţumim, Sfinte Nectarie, şi ajutã-i pe toţi cei care sunt în nevoi şi suferinţe. Doamne, ajutã-ne! (Carmi) „Cãutãm ceva sau pe cineva ce poate face o minune”

Ne aducem aminte de Dumnezeu doar la suferinţã şi necaz. Pe ultima sutã de metri, cãutãm ceva sau pe cineva ce poate face o minune pentru a ne rezolva problema sau problemele.

Aşa l-am descoperit şi eu pe Sfântul Nectarie. M-am bucurat tare mult sã vãd câtã lume îi mulţumeşte pentru ajutorul primit prin mijlocirea lui. Am citit cu lacrimi în ochi despre viaţa lui şi minunile fãcute în timpul vieţii, cât şi dupã trecerea sa la Domnul. Am citit cu lacrimi în ochi şi despre minunile fãcute de alţi sfinţi pentru a ne ajutora pe noi, pãcãtoşii.

Acum trei sãptãmâni am început sã citesc Acatistul Sfântului Nectarie, cerându-i ajutor în multele probleme pe care le am. O durere la gât, foarte deranjantã, care nu mai trecea de câteva luni, s-a atenuat foarte mult şi m-a determinat sã nu întrerup cititul acatistului. Probleme mai am destule, mai ales sufleteşti, dar sper ca, prin rugãciune, Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului împreunã cu sfinţii Sãi sã mã ajute sã trec cu bine peste ele. Nu ştiu ce aş face dacã în momentele de supãrare nu aş avea lângã mine iconiţele sfinţilor mei dragi, pe care îi rog sã nu mã lase la greu. Mulţumesc Maicii Domnului, Sfintei Parascheva, Sfântului Nectarie, Sfântului Antonie, pãrintelui Arsenie Boca pentru mijlocirile lor cãtre Dumnezeu şi pentru cã, în momente triste, nu mã abandoneazã. Doamne, ajutã-ne! (Mihai Daniel)

„Mã rugam sã pot suporta durerile”

Şi pe mine m-a ajutat Sfântul Nectarie de câteva ori. Când eram însãrcinatã cu primul copil, am fost la Mãnãstirea Radu Vodã, m-am închinat la moaştele sfântului şi m-am rugat pentru copil şi pentru o naştere uşoarã. Înainte de naştere, când au început contracţiile, am citit acatistul sfântului. La spital am aflat cã mai am de aşteptat pânã sã nasc. Era sâmbãtã noaptea şi îmi fãceam griji cã doctoriţa mea nu o sã ajungã la timp. Noaptea, în timpul contracţiilor, mã rugam sã pot suporta durerile. Dimineaţa, moaşa mi-a spus cã voi naşte probabil peste câteva ore bune. Deşi contracţiile erau suportabile, eram obositã dupã o noapte nedormitã şi voiam sã nasc imediat. Astfel, pe la 7 şi jumãtate duminicã dimineaţa, îi spuneam la telefon soţului cã nu trebuie sã se grãbeascã spre spital, cã nu nasc încã. Dar imediat a venit doamna doctor, m-a consultat şi mi-a spus cã o sã nasc repede. Şi aşa a şi fost. La 8:45 deja nãscusem, natural şi fãrã anestezie. Soţului nu i-a venit sã creadã cã am nãscut aşa de repede. Totul a decurs bine şi a doua zi, dupã prânz, eram deja acasã cu copilul.

Altã datã, sfântul m-a ajutat sã trec mai uşor peste o indigestie cu dureri abdominale insuportabile (posibil chiar o crizã de apendicitã). Dupã ce am citit acatistul sfântului şi m-am uns pe locul dureros cu ulei sfinţit, luat de la mãnãstirea din Eghina (Dumnezeu m-a ajutat sã merg în pelerinaj, acolo, acum vreo 3 ani), am fãcut repaus la pat şi durerea s-a potolit. Sfântul m-a ajutat şi când am avut neînţelegeri în familie. Mulţumesc, Sfinte pãrinte Nectarie! (Adriana S.)

„L-am vãzut pe sfânt în vis…”

„Cine poate spune mulţimea minunilor tale, sfinte al lui Dumnezeu? Bucurã-te, prieten al creştinilor care dau mãrturie despre puterea ta!”

Vã scriu din dorinţa de a împãrtãşi şi altor oameni minunile Sfântului Nectarie de la Eghina. Cu câteva sãptãmâni, sau chiar cu o lunã înaintea Postului Mare al anului 2011, am primit o veste tulburãtoare. Mamei mele, Ecaterina, care se afla la muncã

în Spania, îi apãruse un nodul la stomac şi o deranja din ce în ce mai mult. Plângeam, simţeam cum mi se învârte pãmântul sub picioare – vã scriu şi retrãiesc acele momente –, dar nu era imposibilul. Mi-am îndreptat din nou mintea spre Împãrãteasa cerului şi a pãmântului, care lucrase cu mine multe minuni deja. „Lãudaţi-o şi preaînãlţaţi-o, cã mult poate rugãciunea ei înaintea Fiului!”

Trei dimineţi la rând, ducându-mi bãieţelul la grãdiniţã, o întrebam pe Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu la cine sã mã rog. În urmãtoarea zi m-am întâlnit cu un suflet plãcut lui Dumnezeu, care m-a îndrumat sã mã rog la Sfânta Muceniţã Ecaterina sau la Sfântul Ioan din Kronstadt. Am cumpãrat Acatistul Sfintei Muceniţe Ecaterina, dar pe al Sfântului Ioan nu l-am gãsit. Privirea mi s-a alipit de o cãrţulie: „Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie – tãmãduitor de cancer şi de toate bolile.” Am hotãrât sã o cumpãr, am cerut şi ceva despre viaţa şi minunile lui. Aşa mi l-a trimis Maica Domnului pe iubitul meu sfânt. De-atunci, minunile Sfântului Nectarie în familia mea nu înceteazã. Îmi doream icoana sfântului, m-am adresat la biserica din apropiere, simţeam cã o voi gãsi.

„Ieri am primit-o, dar noi nu am fãcut comanda, ea a venit singurã”, a rãspuns vânzãtorul. Mi s-au umplut ochii cu lacrimi, erau fix douã icoane, una pentru mine şi una pentru mama. Oare aceasta nu-i o minune? Am început a citi minunile sãvârşite de sfânt şi am adormit. În timpul somnului am simţit o bucurie „cereascã”, câteva secunde. Nu ştiu cum sã vã explic, însã pe pãmânt nu simţi aşa ceva, orice bucurie ai avea. M-am îndoit, însã a doua seara s-a repetat întocmai. Sfântul mi-a dat de ştire cã mã vã ajuta! Înarmându-mã cu post şi rugãciune, am intrat în Postul Mare. În miercurea Sãptãmânii Mari, pe la orele cinci, dupã citirea acatistului, am aţipit şi, brusc, am simţit o adiere puternicã de mirosuri plãcute. M-a frapat faptul cã le simţeam pe partea dreaptã a nasului, care era complet astupat. Când închideam ochii, mirosurile deveneau din ce în ce mai pronunţate, le-am simţit în jur de jumãtate de orã.

A doua searã, citind acatistul, l-am vãzut pe sfânt în vis, cum stãtea la racla sa, primind oameni. Eu eram în alt rând, împreunã cu alţi oameni necunoscuţi, dar nu-i vedeam faţa, ci doar simţeam minunile pe care le sãvârşea. În acest timp, ne înspãimântam şi cântam cu glas tare: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vã plecaţi, cãci cu noi este Dumnezeu.

A doua zi am aflat cã pânã-n ziua de joi s-a cântat acest tropar. Oameni buni, cu lacrimi în ochi vã scriu, îi simţeam şi îi simt prezenţa peste tot! Mã ajuta în tot ceea ce fãceam. Revenisem la serviciu dupã concediul de maternitate şi trebuia sã-mi confirm certificatul de grad la specializare. În ziua de susţinere a tezei, comisia de la minister nici nu a fost prezentã, a transmis sã fim ascultaţi de şefii din cadrul instituţiei. Pe când vã scriu, îmi dau seama: cum de nu am observat minunea pânã acum?

Bãieţelul meu de patru anişori, care avea mari probleme cu nasul, la o aşa vârstã fragedã, era programat pentru operaţie. Acum, el nu mai are nevoie de niciun tratament sau intervenţie chirurgicalã. Toate aceste minuni şi multe altele s-au întâmplat în timpul în care mã rugam pentru sãnãtatea mamei mele, în acele 40 de zile de post şi rugãciune. Revin la subiect. Cât timp a trecut, nu ştiu exact, cam vreo 6 luni şi mama mea s-a însãnãtoşit. Nodulul şi durerile ei au dispãrut complet. Cum aş putea, sfinte al meu, sã-ţi mulţumesc?! Aş vrea ca urmãtorul meu copil sã-ţi poarte numele… (Iuliana Crîşmaru, Chişinãu)

 
„M-am trezit cu o boalã fãrã leac”

Mã numesc Mariana Oprea şi vã relatez urmãtoarele: acum 4 ani, dupã o lungã şi grea suferinţã, mama mea bolnavã, care avea metastazã, şi-a dat sufletul lângã mine, în timp ce o ţineam de mânã. La nici doi ani, când rana sufletului meu nici nu s-a cicatrizat, a decedat şi tatãl meu brusc, urmare a unui atac cerebral. Astfel, pe acest pãmânt, am rãmas singurã; nu am fraţi, nu am pãrinţi, nu am copii. Îi am doar pe Bunul Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioarã Maria, împreunã cu toţi sfinţii.

Dupã decesul tatãlui meu, aveam sã primesc o loviturã şi mai puternicã, de parcã nu le trãisem pe toate pânã acum, şi anume, m-am trezit cu o boalã fãrã leac. A început cu o ameţealã puternicã de se învârtea casa cu mine. Am început investigaţiile, care au durat şase luni de zile, pentru a fi stabilit diagnosticul, timp în care, la orice specialist mergeam, mi se prescria alt tratament.

Am ajuns la spitalul ORL, unde, în final, s-a pus un diagnostic corect şi anume „vertij benign poziţional dreapta”, o boalã foarte rar întâlnitã şi despre care nu prea se ştie mare lucru în viaţa de zi cu zi. Decalcifierile din urechea internã îmi dãdeau aceste ameţeli – adicã deplasarea otoliţilor. Repoziţionarea acestora se face numai prin „manevre” – exact acesta e termenul medical. Numai cã totul este pe viu, cum se zice, adicã medicul îţi declanşeazã criza, în acele momente urli ca din gurã de şarpe, pur şi simplu vezi cum se scufundã pãmântul, eşti în infern, un nor negru te învãluie şi urli de teamã.

La prima şedinţã nu am rezistat, am fãcut atac de panicã şi am plecat acasã. Abia la a doua şedinţã am fãcut faţã cât de cât, dar, dupã 20 de minute de ţipete, dupã ce medicul mi-a fixat otoliţii la locul lor, a început, abia acum, calvarul: timp de 48 de ore nu ai voie sã întorci capul, sã te apleci, trebuie sã bei cu paiul, iar farfuria cu mâncare trebuie sã o aduci la nivelul gurii.

Tot 48 ore nu ai voie sã dormi decât la 90°, adicã în şezut. ţinând cont cã nu am niciun sprijin uman aici pe pãmânt, m-am rugat la Dumnezeu şi la toţi sfinţii sã mã ajute, sã îmi aline durerea şi disperarea.

Paşii mi-au fost îndreptaţi cãtre Sfântul Nectarie: dupã ce am fost la câteva slujbe, mi-am cumpãrat cãrţile cu Sfântul Nectarie, viaţa, acatistul, am luat ulei de la candelã, cu care mã ungeam seara cu lacrimi în ochi şi din tot sufletul meu. Tot 48 ore nu ai voie sã dormi decât la 90°, adicã în şezut. Þinând cont cã nu am niciun sprijin uman aici pe pãmânt, m-am rugat la Dumnezeu şi la toţi sfinţii sã mã ajute, sã îmi aline durerea şi disperarea.

Paşii mi-au fost îndreptaţi cãtre Sfântul Nectarie: dupã ce am fost la câteva slujbe, mi-am cumpãrat cãrţile cu Sfântul Nectarie, viaţa, acatistul, am luat ulei de la candelã, cu care mã ungeam seara cu lacrimi în ochi şi din tot sufletul meu. Astfel încât, la urmãtoarea şedinţã, mãrturisesc cã medicul m-a întrebat de ce am venit, cã nu sunt în crizã şi nu am nimic, totul era perfect, la fel ca la orice om sãnãtos. A încercat şi mi-a fãcut toate testele posibile, dupã care am plecat acasã plângând de fericire pe stradã, mai ales cã pentru mine era un calvar chiar şi sã mã rog de cineva sã mã ducã la spital, pentru cã nu mã primeau decât cu însoţitor, existând riscul sã ameţesc brusc şi sã cad pe stradã.

Mulţumesc, Sfinte Nectarie, pentru sãnãtatea pe care mi-ai redat-o şi minunea pe care ai fãcut-o cu mine. În continuare merg la Sfântul Nectarie, îmi place foarte mult duminica la paraclisul Maicii Domnului şi, ori de câte ori am drum pe lângã Mãnãstirea Radu Vodã, mã duc sã îi mulţumesc Sfântului Nectarie şi sã îmi cumpãr cãrţi bisericeşti.

Rugãciunile mele cu lacrimi fierbinţi şi stãruinţã mi-au adus rezultate imediate, o mare minune mi-a dat Dumnezeu alãturi de Sfântul Nectarie. Rugaţi-vã mult şi rezultatele vor veni cãtre toţi. (Mariana Oprea)

Sursa: din volumul “Sfântul Nectarie -Vindecãri minunate” – Edit.Aeropag, Edit. Meditatii – Buc. 2012

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!

Citiţi şi:

Sfantul Nectarie de Eghina (9 nov.) – Vindecatorul de cancer

Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele şi pietrele de primprejur.  Atunci au cazut în apa şi cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; şi mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: “De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui”; şi daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei şi asa adunându-se preoti şi oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina şi cei ce vedeau socoteau a fi comoara şi au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg şi luminat ca soarele şi luându-l l-au dus în sat şi mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns şi la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a şi trimis preoti şi boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti.

Mergând trimişii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul şi au purces sa meargă la Bucuresti, şi sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii şi boierii acea minune şi neştiind ce sa facă, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga şi asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basarabi în mijlocul satului şi acolo a stat. Iar preoţii şi boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuială de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a şi fost aşezat sfântul. şi multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au năzuit; şi macar că fiind satul mic şi simplu şi lipsit de oameni de ştiinţă, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici creştini le însemnam:

● Doua femei oarecare surori, Aspra şi Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie şi sa o aduca în biserica lor; că de a le lua cu totul, socoteau ele că nu va vrea sfântul, precum a şi fost. Deci venind prea cu smerenie şi cu evlavie şi închinându-se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui şi vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i şi batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina şi din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat şi au cazut la sfântul şi punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, şi asa s-au dus cu pace la satul lor.

● Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. şi închinându-se mai întâi mitropolitul şi sarutând sfintele moaste şi departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând şi ceilalti ai sinodiei lui toti şi sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata şi toti cautând la dânsul şi vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine şi ceilalti. Iar el mut şi fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului şi cerându-si iertare şi asa i s-a dezlegat limba şi a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda şi i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: “O, omule, cum n-ai socotit că de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi rămas nimic. Ci de acum căieste-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfântului.”

● Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru inşi era purtat şi neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie şi l-au pus cu aşternutul lui înauntru în biserica şi slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul şi multumindu-i. Acestea şi alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru neştiinta locuitorilor.

● Iar în anii 1769 şi 1774 fiind război între împaratia Rusiei şi între Poarta Otomana şi cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea şi trecând generalul Petru Salticov Dunarea, şi dând razboi Rusciucului, a calcat şi câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavodă şi altele; între care a calcat şi satul Basarabi, unde se aflau moastele sfântului pe care luându-le mai susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile şi jafurile care au patimit din pricina razboiului şi sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; şi plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste şi evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. şi îndata a simtit tot poporul ocrotirea şi patimirea sfântului; că nu numai razboiul dintre muscali şi dintre turci l-a încetat, ci şi boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. şi mult ajutor şi mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne şi ne mântuieste pe noi pe toti, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: calendarul-ortodox.ro

Alte minuni ale Sfantului Dimitrie cel Nou

Despre minunile Cuviosului aduce mărturie şi Părintele Antim David, [fost] mare eclesiarh la Catedrala patriarhală:
„Multe dintre minunile Sfântului Dimitrie, care se săvârşesc permanent la racla sfintelor sale moaşte, sunt cunoscute numai de cei asupra cărora s-au săvârşit şi de către Hristos-Domnul. Foarte puţine sunt cuprinse în Vieţile Sfinţilor. Eu însumi am fost martor la câteva minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit aici, în Catedrala patriarhală.

Aş dori să scot în evidenţă una care pe mine m-a marcat foarte mult.

● Aveam aici, la Catedrala patriarhală, o creştină, una dintre cele mai fidele, care venea zilnic şi se închina la sfintele moaşte. Avea o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. De multe ori venea şi se spovedea la mine. Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam întotdeauna grijă să îi spun:

– Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!

Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna.

Intr-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în Cate­drală şi o văd pe Stela – aşa o cheamă – cum se aşază la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat, cred, un ceas rugându-se Sfântului. Apoi s-a ridicat, venind cu bucurie mare în suflet. Atâta mi-a spus:

– Părinte, eu vorbesc!

Şi din acea zi Stela vorbeşte, o auzim cu toţii cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe. Stela are în jur de 50 de ani, este căsătorită şi are două fete. Avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”.

Părintele Antim David mărturiseşte şi această minune, pe care a văzut-o cu ochii săi:

●  „Intr-o zi, dimineaţa, înainte de începerea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, a venit la mine un creştin a cărui soţie era în comă la spital. Aveau cinci copilaşi, iar trei dintre ei erau dimpreună cu el. M-au marcat suferinţa şi lacrimile lor. Verdictul medicului fusese categoric:

– Nu mai am ce să-i fac. Luaţi-o acasă!

Le-am spus să se roage Sfântului Dimitrie. S-au rugat cu toţii, iar Cuviosul i-a mai liniştit. S-au întors la spital cu inima împăcată. Acolo, chiar pe holul din faţa salonului unde era internată soţia, au găsit o hărmălaie de nedescris.

Bolnava, fiind conectată la aparate, ca orice om în comă, îşi revenise datorită Sfântului Dimitrie şi îşi scosese toate tuburile. Striga pe holul spitalului, ţinută fiind de asistente şi medici:

– Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!

Era o zarvă nemaipomenită, avea să îmi spună soţul mai târziu. La patul ei venise cineva, în vedenie, care i-a spus:

– Scoală şi du-te acasă la copii şi la soţ!

Era Sfântul Dimitrie cel Nou, de aceea femeia vindecată striga în gura mare că vrea să meargă să îi mulţumească. N-au avut ce sa-i facă. Au venit la Sfântul Dimitrie, parcă şi acum văd, cu cei cinci copilaşi, cu soţul, în hohote de plâns, mulţumindu-i Preacuviosului pentru miraculoasa vindecare. După aceea, s-au întors la medici ca aceştia să confirme minunea negrăită pe care Sfântul Dimitrie a săvârşit-o”.

● Vreme de doi ani, tânăra Alexandrina P., care era stăpânită de un duh necurat, a încercat să-şi găsească izbăvirea prin mijlocirile şi rugăciunile mai multor preoţi. Povara acestei asupriri demonice se datora unor blesteme necugetate ale părinţilor ei.

In cele din urmă, preotul din parohia în care fata locuia, a sfătuit-o că lucrul cel mai bun ar fi să meargă dimpreună la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, aflate la Patriarhie, şi astfel să ceară ajutorul lui. Lucrul acesta urma să se întâmple a doua zi, tocmai la praznicul Cuviosului. In noaptea care a urmat, tânăra a visat un chip hidos, care a înspăimântat-o foarte tare şi care i-a spus cu ură:

– Trebuie să ies din tine, de frica Sfântului Dimitrie. Dar voi fi la pândă şi mă întorc la primul pas greşit!

A doua zi, pe 27 octombrie, fata l-a însoţit pe preotul paroh la Patriarhie, pentru a se aşeza la rândul ce urca dealul. In cele aproape zece ore de aşteptare, până când a ajuns în faţa raclei ce fusese scoasă afară pentru închinare, Alexandrei i se făcea din ce în ce mai rău. Când mai avea câţiva paşi, a cuprins-o leşinul, iar în clipa când a sărutat moaştele Sfântului a simţit o arsură de parcă îi luase foc gura. Pe tot drumul de întoarcere spre casă, părintele a sprijinit-o, iar ea nu se mai putea opri din plâns. După un lung şi greu somn, fata s-a trezit vlăguită, dar cu senzaţia că este uşoară precum un fulg. De atunci, Alexandrina P. a fost izbăvită de asuprirea drăcească şi foarte adesea vine la căpătâiul ocrotitorului ei, prin ale cărui sfinte moaşte şi-a aflat tămăduirea.

● „Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi din belşug! Incepând din 1999, viaţa mea s-a dat peste cap din senin… într-o noapte, am visat o mulţime de nou-născuţi care parcă înotau pe sub apă, într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă; fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine! De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri grave, care m-au adus până în pragul disperării.

Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie ce a mutilat-o pe viaţă, fără a i se putea măcar garanta supravieţuirea. In scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu îşi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele aproape zilnice.

După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu…

Eram pur şi simplu copleşit! Deşi eram un om relativ credincios, fără să frecventez prea des bisericile, mi-a venit deodată gândul să urc în Dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se face pelerinaj la moaştele Cuviosului Dimitrie Basarabov. In orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe Sfânt, în faţa raclei căruia urma să îngenunchez, unde greşisem, de se abătuseră atâtea nenorociri, dintr-o dată, pe capul meu, şi ce era de făcut. Când am ajuns în faţa moaştelor, nici n-am mai putut gândi ceva… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul. Ei bine, vă rog să mă credeţi că în noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram! Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea asta, pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi, în schimbul acestor crime.

Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile ce se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari. Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al bebeluşilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, avertizându-mă: «Vei vedea ce se va întâmpla, pe măsură ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…»

De a doua zi, n-am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenta din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate, însoţiţi de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună! Vreau să vă spun că lucrurile au luat, pe nesimţite, o cu totul altă întorsătură în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat. Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat.

Ne-am refăcut casa, cu greu, dar temeinic şi – surprinzător pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor! Eu am devenit un om cu adevărat credincios, care a înţeles, măcar în ceasul al XlII-lea, că totul se plăteşte în viaţă, după măsura faptelor rele, dar deopotrivă, totul se răsplăteşte în viaţă, după măsura faptelor bune. Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin Sfinţii Săi?! Cuviosul Dimitrie Basarabov nu a făcut cu mine o minune «obişnuită», nu mi-a salvat viaţa la modul spectaculos, dintr-un acci dent de maşină, să zicem, ci mi-a deschis mintea şi m-a ajutat să mă salvez prin propriile mele fapte“

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulțumiri aducem ție, noi, nevrednicii; și ca cel ce ești minunat și preamilostiv, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ție:

Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!

De citit şi:

● Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov (27 oct.)

● Minunile Sfantului Dimitrie cel Nou

• Doxologia: Cine mai are urechi de auzit?

Culmea e că taman genul de oameni care contestă sfinţenia moaştelor, dau trupului, în viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman, explicabilă nu doar printr-o inconsecvenţă jenantă, ci mai ales printr-o viziune materialistă și hedonistă asupra vieții.

Pelerinii veniţi zilele acestea la Iaşi se pot închina şi la moaştele Sfintei Parascheva, dar şi la o parte din mucenicescul trup al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Închinarea aceasta nu este nici idolatrie – cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni ce se numesc creştine -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”. Nu este idolatrie pentru că noi nu cinstim pe sfinţi sau sfintele moaşte în sine, ca şi cum din ele ar izvorî sfinţenia. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei, care însă ni se poate comunica şi nouă, celor ce vedem strălucind harul dumnezeiesc într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu sfinte moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, Cel Care se “odihneşte întru sfinţii Săi”. Nicidecum nu face idol dintr-o persoană, respectiv din trupul sau din rămăşiţele pământeşti ale acesteia. Aceste moaşte nu sunt decât mijlocul prin care se manifestă în lume slava lui Dumnezeu. De aici şi multele minuni care se întâmplă celor ce vin cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor.

Pe de altă parte, a acuza de obscurantism pe aceşti pelerini, a eticheta închinarea lor la sfintele moaşte drept un gest “macabru” făcut de “pupători de oase” denotă un alt tip de îngustime. Aici e lesne de sesizat o viziune strict anatomică asupra persoanei umane, care nu mai valorează, după moartea sa, mai mult decât suma elementelor chimice din care este alcătuit un corp neînsufleţit (sau cadavru, cum i se mai spune). Denotă o înjosire a trupului, o negare a demnităţii acestuia sau, în orice caz, o „excomunicare” a sa din relaţia cu sufletul. Trupul şi sufletul nu pot fi însă  abordate separat pentru că aparţin, în egală măsură, unei aceleiaşi persoane umane.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, insistă asupra legăturii strânse dintre suflet şi trup, care se menţine chiar şi după moarte: “După moartea trupului, sufletul nu se numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al unui om anume. Căci și după moartea trupului, sufletul păstrează drept formă a sa deplină, întregul uman a cărui parte este, în baza relației. La fel și trupul, e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existență. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului, și trup al unui om anume, chiar de se corupe și se descompune în elementele din care este alcătuit. Căci are și așa, ca cel ce este parte din întregul uman, drept formă a sa deplină acest întreg uman, în baza relației. În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părți ale întregului uman, ea înfățișează și aducerea lor deodată la existență și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevătămând în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci niciodată nu e cu putință a afla sau numi vreun trup sau suflet în afara relației dintre ele. Căci deodată cu partea se arata și aceea că este parte a ceva (…) și în ea e implicat și întregul a cărui parte este. Căci relația lor este de neînlăturat.”

Culmea e că taman genul de oameni care contestă sfinţenia moaştelor dau trupului, în viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman, explicabilă nu doar printr-o inconsecvenţă jenantă, ci mai ales printr-o viziune materialistă și hedonistă asupra vieții. Numai credinţa într-un Dumnezeu al Cărui Fiu a luat firea omenească şi S-a întrupat poate fi sursa unei concepţii sănătoase asupra trupului nostru, menit să ne slujească, în viaţă, iar la moarte să fie ca o sămânţă aşezată în pământ până la obşteasca înviere, când sufletul nostru se va reuni iarăşi cu trupul de care este legat (dar, de data aceasta, trupul va avea alte însuşiri decât cele de acum, fiind unul „nestricăcios”).

Modul în care este răstălmăcită sau chiar ironizată evlavia pelerinilor trebuie înţeleasă în contextul mai larg al unei viziuni simpliste asupra credinţei în Dumnezeu. Nu cred că mai este cineva care să nu fi auzit că a crede este o “treabă pentru babe” sau că “ştiinţa a făcut progrese şi ne-a scos din ignoranţă şi superstiţie”. Sau, aşa cum afirma, zilele trecute, la Iaşi, la o conferinţă organizată în cadrul FILIT, un celebru scenarist al unor filme americane de top (ce s-a declarat ateu), că oamenii care suferă îşi crează un Dumnezeu ca pe un soi de refugiu. Una peste alta, credinţa în Dumnezeu este – în viziunea unora – „drogul” de care au nevoie cei săraci, bolnavi, ignoranţi, un soi de paria, într-un cuvânt. Sfinţii despre care se vorbeşte intens, zilele acestea, mai ales la Iaşi, vin însă să contrazică acest lucru. Şi Sfânta Parascheva şi Sfântul Constantin Brâncoveanu au provenit din familii înstărite, cu o bună poziţie socială, cu educaţie aleasă pentru acele vremuri, fără a avea niscaiva beteşuguri trupeşti şi fără să le fi lipsit ceva. Credinţa lor nu era, aşadar, „soluţia” la presupuse frustrări sau defecte ale lor, ci exprimă, pur şi simplu, convingerea că toate bunurile pe care le poate avea omul pe acest pământ nu înseamnă nimic pe lângă iubirea lui Dumnezeu. Le poţi avea pe toate şi poţi fi, cu toate astea, un neîmplinit, cum se întâmplă adesea şi azi. Acea neîmplinire pe care o sesizezi, în inima ta, este semnul că nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, ci trebuie să cauţi a primi totul, că te poţi bucura de multe lucruri, dar că numai Dumnezeu este izvorul bucuriei şi iubirii depline.

Calea pe care o parcurge omul către dobândirea acestei bucurii poate fi diferită, după cum diferiţi suntem fiecare dintre noi. Chiar între cei doi sfinţi amintiţi mai sus există, dincolo de esențiale asemănări, numeroase deosebiri. Sfânta Parascheva a ales calea monahismului, Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut viaţă de familie, şi încă una extrem de numeroasă, având patru feciori şi şapte fete – 11 copii! Ocrotitoarea Moldovei a trăi în deplină sărăcie, împărţind averea sa săracilor, trăind ca o străină, în ultimii ani de viaţă. Sfântul Constantin a avut viaţă de boier, apoi de domnitor, până spre sfârşitul vieţii. „Sfânta” – cum îi spun ieşenii – a trăit relativ puţin, trecând la Domnul la doar 27 de ani, având un sfârşit cuvios, în pace. Cel ce a fost Voievod al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a trăit de două ori mai mult, fix 60 de ani, dar a murit de securea călăului. Deşi a iubit pustia Iordanului, Sfânta s-a întors, la porunca îngerului, la locurile natale (în Epivata, în apropiere de Constantinopol), în timp ce Voievodului i-a fost dat să fie ucis departe de ţara pe care atât de mult a iubit-o. Parascheva “cea mult folositoare” a trăit smerit, neştiută nici măcar de rudenii (în ultima parte a vieții, mai ales), în timp ce Domnitorul a lăsat urme adânci în istoria neamului românesc, numele său fiind consemnat adesea de cronicari din ţară sau din străinătate. Dacă despre Domnul Ţării Româneşti ştim că a fost implicat în multe domenii – politic, administrativ, cultural, bisericesc, edilitar -, despre Sfânta avem mărturie doar că a avut o viaţă de continuă nevoinţă şi rugăciune.

Iată doar câteva dintre deosebirile mai mari sesizate în viaţa celor doi. Cu toate aceste diferenţe, o aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu i-a aşezat pe ei în ceata sfinţilor. Nu contează, aşadar, care ne este locul acum, în lume; esenţial este dacă Îl primim pe Dumnezeu în acest loc, în toate ale vieţii noastre, indiferent de specificul ei. Este extrem de încurajator să constaţi, parcurgând file de sinaxar, că oameni din diferite timpuri şi de diferite condiţii au avut aceeaşi şansă de a gusta din sfinţenia lui Dumnezeu. Noi, cei de azi, suntem, de asemenea, chemaţi “să gustăm şi să vedem că bun este Domnul”. Şi cei ce stau în rândul pelerinilor, şi cei ce-i jignesc pe aceştia au o aceeaşi chemare. Diferenţa o face modul în care alegem să răspundem acestei chemări. În finalul pildei semănătorului ce se va rosti mâine în bisericile ortodoxe, ni se spune că, după ce i-a învăţat pe oameni despre cele patru moduri posibile de raportare la cuvântul lui Dumnezeu, care se seamănă în lume, Mântuitorul “a strigat: cine are urechi de auzit, să audă” (Luca 8, 15). A strigat – ca nimeni să nu poată să spună că nu a auzit, că nu a fost suficient de puternic mesajul. A strigat – ca să nu poată să spună cineva că Domnul nu a fost suficient de determinat. A strigat – ca noi să nu avem nici o scuză, să nu putem afirma nici unul că mesajul nu a fost chiar pentru noi, personal. Cei ce folosesc urechile spre auzit, mintea spre învăţat, inima spre iubit, primesc pe Dumnezeu în această viaţă. Cine foloseşte urechile drept simplu suport pentru cercei, mintea pentru exerciţii de onanie intelectuală, iar inima pentru contorizat ura, acela refuză să creadă că mai este ceva dincolo de lungul nasului. Oricum ar fi, un lucru vom avea întotdeauna în comun şi unii, şi alţii: libertatea de a alege. Dar suntem noi, oare, conştienţi pe deplin de consecinţele alegerilor noastre?

(Pr. Constantin Sturzu)

* * *

• Sfânta Parascheva, o vistierie duhovnicească fără de preţ

Omul apăsat de povara grijilor materiale păşeşte cu greu pe cărarea îngustă şi anevoioasă care duce la mântuire. Ezită, se poticneşte şi, dacă nu imploră sprijinul sfinţilor, este tentat să pornească pe căile bătătorite ale patimilor înşelătoare. În infinita Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit ca moaştele sfinţilor să fie răspândite, ca nepreţuite daruri, în toată lumea creştină.

Prin prezenţa la Iaşi, în Catedrala Moldovei, a moaştelor Sfintei Parascheva, noi, românii (şi nu numai), am dobândit o vistierie duhovnicească fără de preţ, un etern izvor de ajutor, atât în alungarea pământeştilor ispite, în depăşirea dificultăţilor materiale, a suferinţelor trupeşti, cât şi în răstignirea numeroaselor patimi.

În sfânta catedrală s-au rostit, de-a lungul vremii, rugăciuni cât nisipul mărilor: în gând, în şoaptă, în duioase gesturi de smerenie, în stropi fierbinţi de lacrimi, în glas de acatist, în arşiţa privirilor pierdute, în suspine disperate, individuale sau colective. (Prof. Maria Olaru)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 14)

* * *

• Rândul la Sfânta Parascheva, o școală a credinței și răbdării

Era pe la mijlocul lui Brumărel, într-o zi ca puține altele în curgerea toamnelor pe care le-am apucat, în ajunul proslăvirii Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Cerul plumburiu slobozea peste „dulcele târg al Ieșilor” o ploaie măruntă ca o pulbere. Eu, pe atunci elev la unul din liceele ieșene, după ce terminasem orele, mă îndreptam către Catedrala Sfintei Mitropolii, unde aproape zilnic intram, în drum spre școală, să mă închin, luând binecuvântare de la Maica Domnului și de la Sfânta Parascheva. Pășeam îndesat, hotărât să ajung cât de repede; mintea mi se întorcea îndărăt către anii cei nevinovați ai prunciei, când tot în preajma hramului „Sfintei”, mama și bunica m-au adus să mă închin cinstitelor sale moaște.

Dintr-o lumină palidă a depărtării și trecutului, deslușeam aceeași forfotă, aceleași emoții ale miilor de pelerini grăbiți fiecare să se apropie de proslăvitul trup al Cuvioasei, să-și spună păsul. Acum totul părea altfel. Priveam chipurile oamenilor, dar nu mai era ca-n vremea prunciei, căci observam la unii pace și-o bucurie parcă nepământene, la alții neliniște, tristețe, ba chiar suferință. Am început să realizez de ce o numim pe ocrotitoarea Moldovei „mult folositoare”. „Tuturor se face toate”, cum ar spune dumnezeiescul Pavel, ca pe toți să-i miluiască.

Îmi pusesem în gând de demult să mă alătur îndelung răbdătorilor pelerini la un rând destul de mare, depășind  uneori 2, 3 km. Vă mărturisesc că am trăit atunci prima mea experiență de acest fel. Adesea mă întrebam: cum se scurge timpul cât aștepți să ajungi în fața cinstitelor moaște, poate 10, uneori chiar 20 de ore? Este o probă de credință și răbdare cum arareori poți vedea. În jurul meu, oameni de toate vârstele: bătrâni ninși de vreme, buni creștini de vârstă mijlocie, tineri, adolescenți. Cu toții înduram ploaia măruntă pe care Cerul o slobozea necontenit. Frigul începu a ne da târcoale după lăsarea întunericului. Unele credincioase țineau lumânări aprinse în mâini, nu doar pentru a se încălzi, ci îndeosebi să vadă mai bine cuvintele unei rugăciuni citite din cărțuliile ocrotite cu multă grijă, să nu le atingă stropii insistenţi ai ploii. Timpul curgea lin și parcă Sfânta, din înaltul cerului, ne stătea alături. Cu nădejdea atingerii sfințitului ei trup, ceasurile se depănau lin, apropiindu-se de cântatul cocoșilor. M-am nimerit între creștini buni, nu prea vorbăreți. Clipele de îndelungă așteptare erau presărate din când în când cu pioase cântări bisericești. Iarăși se pogora liniștea, spulberată uneori de câte un „Of!” apăsat, plin de năduf ori doruri grele.

Era începutul povestirii unei întâmplări, unei minuni, căci, spre uimirea mea, constatam că mulți camarazi de „rând” și răbdare nu se aflau la prima experiență de acest fel. Unii veneau de ani buni, cu nestăvilită dragoste și necurmată nădejde în mila și ajutorul Maicii Parascheva. Mare parte dintre ei erau beneficiarii revărsării de milă și har din partea sărbătoritei. Mărturiseau cu bucurie în glas cât de bine le făcuse Sfânta. Bunăoară, o doamnă brumată de trecerea timpului, cu chipul frumos și vorbă delicată, povestea: „Sunt medic. Am slujit și am luptat pentru viață peste 40 de ani, făcând naveta la țară în condiții uneori vitrege. M-am îmbolnăvit de o boală foarte grea și, cunoscând limitele medicinei, am alergat la Cuvioasa, căci am auzit de nenumăratele vindecări dăruite credincioșilor. De peste șase ani trăiesc o reală minune. Colegii mei, doctorii, nu mi-au dat mai mult de doi ani, din momentul contactării virusului. Iată-mă-s în al șaselea an de când trec să-i mulțumesc „Doctoriței” mele că nu m-a lăsat pradă suferinței și morții. Vin mereu aici doar ca să-i arăt recunoștință, că în rest știe Maica de ce medicație am nevoie”.

Se aflau numeroşi novici ca mine în lungul şir al pelerinilor. Ascultam cuminți cele relatate, rugându-ne să devenim și noi părtași ai binecuvântării „mult folositoarei”. După isprăvirea unei astfel de relatări, trăiai un sentiment cu totul extraordinar de încurajare, zicându-ți: „și pe mine mă va ajuta Cuvioasa!”. Rândul înainta greoi. Într-o oră făceam uneori doar câțiva pași. „Multă, multă răbdare îți trebuie!”, zise un domn, care se părea că avea experiența șederii la rândul credinței de ani buni! Pas cu pas, ceas de ceas, însoțit de Sfânta Parascheva, am trecut vremea nopții. Mi s-ar fi părut firesc să simt cum oboseala pune stăpânire pe toată ființa mea, dar, inexplicabil, realitatea se arăta alta: o putere nevăzută parcă mă susținea, stare împărtășită, de altfel, și de colegii mei de îndelungată răbdare. Se crease între noi un extraordinar simțământ de solidaritate și sfântă întovărășire. Nedormit, înfrigurat, dar cu o necurmată bucurie în suflet, m-am apropiat de racla purtătoare a sfintelor moaște.

Era pe la revărsatul zorilor. Cerul se răzbunase și o lumină veselă se întrezărea după norii întunecoși, care acum, ca la o poruncă, se strânseseră grămadă, lăsând loc soarelui, ce se pregătea să lumineze o zi binecuvântată. M-am apropiat de racla Preabunei Maici Parascheva și vă mărturisesc că nu știam ce să-i cer. Aveam, cred, 17-18 ani. Nu mă gândeam la ceva important anume. Însă Sfânta Parascheva știa de ce am nevoie, că doar am simțit-o lângă mine în toate acele 13-14 ore cât am stat la rândul credinței și al răbdării.

* * *

• Sfânta Parascheva m-a readus la viaţă!

Aveam 25 de ani, eram muncitor în Cipru. Am avut un teribil accident de maşină şi am fost operat pe creier. Am ajuns în comă profundă. După ce medicii au semnat certificatul de deces, părinţii mei, Neculai şi Maria, s-au închinat la racla Sfintei Parascheva, în timpul unei sfinte slujbe. Imediat după terminarea slujbei, ei au primit telefon din Cipru că m-am trezit din comă.

În semn de mulţumire, am revenit în ţară pentru a mă închina la Sfânta Parascheva. Mă întreb: „Eu sunt un om rău, n-am postit, nu sunt un creştin rugător… Ce-am făcut eu bun către Sfânta Parascheva, ca să mijlocească pentru întoarcerea mea la viaţă? Trebuia să mă fi lăsat să mor pentru păcatele mele!”.

Afirm că, după ce m-am făcut sănătos, în fiecare zi merg în Cipru la Biserica „Sfânta Parascheva”, pentru a aprinde o lumânare şi pentru a-i mulţumi.

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 36)

* * *

• Sfânta Parascheva mi-a salvat fetiţa aflată în pericol de moarte

În 2008, fetiţa mea, în vârstă de 11 ani, a fost dusă cu salvarea la Neurochirurgie. Aşa am aflat cu durere diagnosticul: malformaţie arterio-venoasă pe creier – neoperabilă, din naştere. Mi s-a mai spus că Alexandra nu va trăi. Starea ei se înrăutăţea rapid.

Mânată de speranţă şi întărită de credinţă, am alergat la Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugându-mă cu lacrimi să-mi salveze fiica. Simţeam că o durere adâncă s-a deschis în mine, şi îmi dădeam seama că fetiţa mea, bolnavă de moarte, nu are nici o vină. Ea suferea doar din pricina păcatelor noastre.

Preotul din Catedrală a citit rugăciuni pe hăinuţele fetiţei mele bolnave, le-a stropit cu sfânta aghiazmă şi m-a sfătuit să citesc 40 de zile Acatistul şi Paraclisul Sfintei Parascheva. Aşa am făcut. Şi mare mi-a fost mirarea când, venind la spital, nu mi-am mai aflat fiica la terapie intensivă, conectată ca o legumă la aparate, ci venind singură în întâmpinarea mea.

După câteva zile a fost externată. Acum are 14 ani, merge la şcoală şi îşi doreşte să urmeze cursurile unui liceu de muzică. Am în minte imaginea fiicei mele, care cu ani în urmă nu putea să ţină un pix în mână şi abia se ţinea pe picioare, iar acum sunt recunoscătoare Sfintei Parascheva pentru minunea vindecării. Lacrimile mele de mulţumire privind-o nu se vor usca niciodată. (Anişoara, laşi, mama fetiţei Alexandra-Alina)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 40)

  * * *

• Sfânta Parascheva m-a ridicat din moarte

Totul a început de la un banal chist sinovial pe mâna dreaptă, puţin dureros şi uşor inestetic. Prima operaţie a fost mai mult un moft, din considerente estetice. Mi s-a spus că va fi o operaţie absolut banală, care va dura zece minute, fără internare, după care voi pleca acasă, fără probleme. Era 1 mai 2001. Cel care m-a operat era directorul spitalului, profesor universitar, aşadar, pentru el intervenţia era una foarte simplă.

Dar a fost voia lui Dumnezeu ca totul să nu fie aşa cum mi se spusese. La jumătate de oră după ce am plecat de la spital, am simţit o tensiune cumplită în mână, bandajul s-a îmbibat de sânge, care a început să curgă abundent. A trebuit să ne întoarcem de urgenţă la clinică şi, întrucât profesorul plecase, s-a creat panică şi agitaţie mare. Într-un final, când acesta s-a întors, nu mai era nici o sală de operaţie liberă, aşa că a trebuit să redeschidă mâna în triaj, într-un spaţiu impropriu pentru o asemenea intervenţie. S-au adus o masă cu instrumentar şi un pat, iar un colţ al sălii de aşteptare s-a transformat într-o aşa-zisă sală de operaţie. Şi, lucrându-se în viteză şi mare panică (pentru că pierdusem mult sânge), fără toate pregătirile unei operaţii şi fără condiţii optime, am fost infectată cu mai mulţi viruşi incurabili (pioceanic şi hepatită C). Anestezia nu a mai ţinut, aşa că s-a lucrat pe viu. Mi-au dat o bucată de tifon să-l muşc, ca să nu urlu de durere.

Trei ani şi jumătate mi-am trăit propria apocalipsă. Rana nu s-a mai închis. Au urmat alte şapte operaţii, în diferite centre şi clinici renumite, cu profesori renumiţi, în care mâna mi-a fost curăţată, cauterizată, îngheţată, după toate metodele, vechi şi moderne, totul fără rezultat. De fiecare dată, mi se garanta că e ultima intervenţie şi că rana se va închide. Când ajungeam acasă, constatam că nu e aşa, şi că iarăşi totul a fost zadarnic. Organismul era epuizat de anestezii şi antibiotice. La una dintre intervenţii nu m-am ridicat douăsprezece ore din comă. Simţeam moartea suflându-mi în ceafă şi nu puteam nici măcar să primesc împărtăşania, pentru că vărsam tot ce înghiţeam.

După aceşti trei ani şi jumătate de chin, în care toată energia, toţi banii şi toate speranţele se irosiseră prin spitale şi operaţii, duhovnicul meu, Preasfinţitul Calinic, mi-a dat o bucăţică din veşmântul Cuvioasei Parascheva. L-am prins cu bandaj pe rană. După vreo săptămână, a ieşit prin deschizătura rănii un fir gros de aţă chirurgicală. N-am mai vrut să merg la nici un medic, aşa că, în fiecare zi, trăgeam de acel fir cât puteam, până când, într-o zi, s-a desprins din ţesuturi şi a ieşit. Din acel moment, rana s-a închis şi totul a rămas un vis urât.

A vrut Dumnezeu ca nimeni din casa mea să nu fie infectat, deşi bacilul pioceanic era contagios. Iar în final, când nu mai speram nimic de la oameni, când singurul sentiment era un dispreţ profund pentru ştiinţă şi specialişti, dublat de un la fel de profund autodispreţ, a hotărât să îmi trimită ajutorul Cuvioasei Parascheva, fără să îl cer şi fără să ştiu să îi mulţumesc. (Prof. Emanuela Istrati-Macovei)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 43-44)

“Bucură-te Sfântă Parascheva, mult folositoare!”

Citeşte şi:

• Predica Par. Cleopa la Sfinta Preacuvioasa Maica noastra Parascheva

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi (I)

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva (II)

Sf. Nectarie s-a nascut in oraselul Silivria din Tracia, de pe actualul teritoriu al Turciei, la 1 octombrie 1846, fiind crescut, impreuna cu cei 6 frati ai sai, in dreapta credinta. La varsta de 14 ani se indreapta catre Constantinopol, unde munceste din greu pentru hrana. Singura lui mangaiere, dupa orele istovitoare de munca, era Sfanta Biserica. Remarcat de catre conducatorii Scolii Metocului Sf. Mormant, este angajat ca pedagog si invatator la aceasta scoala. Tot ca invatator, incepand de la varsta de 20 de ani, il aflam si in insula Hios. La 27 de ani isi urmeaza glasul constiintei si, din dragoste pentru Hristos, devine monah la Manastirea Nea Moni, de pe aceasta insula. Ajutat de Dumnezeu printr-un om bogat, care era cucerit de viata sfanta dusa de catre Parintele Nectarie, el isi implineste visul de a invata si termina liceul in 1881. Cu binecuvantarea Patriarhului Alexandriei, urmeaza Facultatea de Teologie din Athena.

Reintors in Alexandria Egiptului, este numit predicator principal al Patriarhiei. Tot atunci, Sf. Nectarie tipareste mai multe carti de raspandire a dreptei credinte. Trece prin toate treptele ierarhice, fiind hirotonit (15 ianuarie 1889) episcop si numit Mitropolit de Pentapolis. In anul 1890, din pricina unor neintelegeri, este trimis in Grecia. Injosit si trecut cu vederea multa vreme, ajunge in cele din urma director al Seminarului Teologic Ortodox Rizareion.

In afara de formarea tinerilor seminaristi, s-a ocupat si de cresterea duhovniceasca si inchegarea unei stranse comuniuni intre cei care ii erau ucenici. Renunta la functia de conducator al Seminarului Teologic dupa ce considera ca si-a indeplinit datoria si intemeiaza impreuna cu un grup de ucenice Manastirea Sfanta Treime din insula Eghina. Dupa trecerea sa la cele vesnice, in 1920, printr-o intamplare minunata, trupul sau este descoperit neputrezit si izvorand mir. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormant si asezate in biserica manastirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvantare, iar in anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, vazand numeroasele minuni care se faceau la moastele sale, l-au declarat sfant, cu zi de praznuire la noua noiembrie. Zilnic credinciosii se inchina la moastele Sfantului Nectarie si la mormantul sau, facand din manastirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toata Grecia.

Despre minunile savarsite de Sf. Nectarie in zilele noastre – mai ales vindecari de cancer si alte boli grave, ce se savarsesc la moastele sale, ori cu untdelemn de la candela sa – s-au scris nenumarate carti in Grecia, care in parte au fost traduse si in romaneste.

Recent, o data cu asezarea raclei cu particele din moastele sale la Manastirea Radu-Voda, au inceput sa fie consemnate si la noi nenumarate minuni, probate cu martori. Astfel ca multime de pelerini din toata tara au inceput sa soseasca la Radu-Voda.

* * *

Marturii din cartea “Minunile Sfantului Nectarie din Eghina Romaneasca“:

■ Mă numesc Anton Daniel, şi în câteva rânduri am să vă povestesc o parte din viaţa mea. În anul 2009 am început să am dureri cumplite de cap, am luat medicamente pentru ameliorarea durerii timp de două săptămâni, însă rezultatele întârziau să apară. Durerile erau din ce în ce mai insuportabile şi erau însoţite şi de ameţeli. Era într‑o zi de vineri când, în urma unor investigaţii minuţioase, fiind diagnosticat cu cancer, am intrat în sala de operaţie. Înainte de a intra în operaţie, o doamnă, I., mi‑a vorbit despre harul vindecător al Sfântului Ierarh Nectarie. Nu ştiam nimic despre acest sfânt şi nu eram un bun creştin în acea vreme. Eram foarte neliniştit şi în acelaşi timp eram ferm convins că totul va decurge bine şi simţeam cum o putere dumnezeiască era lângă mine, ceea ce mi‑a dat tăria să trec prin acele momente de teamă, nemaicunoscute de mine până atunci. Mama era şi ea foarte speriată, ştiind riscurile unei astfel de operaţii pe creier. În sala de reanimare, după operaţie, am reîntâlnit‑o pe aceeaşi doamnă I., care, de data aceasta, mi‑a dăruit cartea roşie care cuprindea viaţa şi minunile Sfântului Ierarh Nectarie, iar din clipa aceea am fost nedespărţit de cartea aceasta, şi harul sfântului începuse să‑şi facă simţită prezenţa în viaţa mea.
La scurtă vreme după operaţie, naşa de cununie a părinţilor mei a venit să mă viziteze, având la ea Acatistul Sfântului Nectarie, pe care m‑a sfătuit să‑l citesc în fiecare seară, fiind încredinţată că Sfântul Nectarie îşi va pleca urechea la durerea mea, împlinindu‑mi minunea de care aveam atât de mare nevoie. Şi, de atunci, am stăruit în rugăciune către Sfântul vindecător Nectarie, citindu‑i zilnic acatistul.
În acelaşi an, am suferit şi o a doua intervenţie chirurgicală: am fost operat pentru a doua oară, însă, de data aceasta, inghinal. După operaţie, au urmat o serie de şedinţe de radio şi chimioterapie foarte anevoioase şi dureroase, care s‑au soldat cu metastaze pulmonare, însă harul pe care Sfântul Nectarie mi‑l acordase îmi întărea forţa şi răbdarea de a rezista în această menghină de dureri şi îmi mijlocea întărirea credinţei în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în mod tainic. M‑am supus pe mai departe unui alt şir de analize şi tratamente, care au avut şi urmări negative – hemoragie externă.
După patru zile de spitalizare, mai precis marţi spre miercuri seara, fiind foarte obosiţi, atât eu cât şi mama mea, care mi‑a stat alături în tot acest timp, am aţipit amândoi (vreo 20 de minute). Mama m‑a visat plin de sânge, iar eu am visat că eram la Mănăstirea Dervent şi că dormeam lângă sfânta cruce făcătoare de minuni, iar de deasupra uşii care adăposteşte crucea făcătoare de minuni, într‑o rază luminoasă foarte puternică, a apărut o persoană, sub chipul unei umbre, zicându‑mi: „Joi seară vei ajunge la Mănăstirea Dervent, vei dormi la sfânta cruce şi acolo te vei vindeca!”. M‑am trezit cu o stare sufletească harică, însoţită de o bucurie de nedescris, de parcă ştiam că un lucru minunat se va întâmpla chiar în ziua aceea.
În ciuda opoziţiei mamei mele în ceea ce privea posibilitatea întreprinderii unei călătorii către Sfânta Mănăstire Dervent şi în urma rezultatelor îmbucurătoare ale analizelor, joi seară am ajuns la Mănăstirea Dervent şi chiar am dormit la sfânta cruce făcătoare de minuni de acolo, părea că visul meu se împlinea.
Contrar aşteptărilor mele, în ziua următoare, o stare generală de rău a întregului trup a pus stăpânire pe mine; şi… atunci, o minune… o putere dumnezeiască lucra asupra mea. În momentele acelea nu ştiam ce să facem, am vorbit cu un preot, care m‑a spovedit, m‑a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe mine, nevrednicul. După ce s‑au săvârşit acestea, părintele mi‑a dăruit o icoană foarte frumoasă cu Sfântul Nectarie.
Apoi am plecat din nou la spital, cu frica de a nu face din nou hemoragie; şi iată că analizele erau mai bune faţă de cele făcute la ieşirea din spital. Datorită acestui fapt, i‑am promis sfântului că vom dărui o icoană cu el la biserica de unde suntem noi, care are hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva. Acest lucru s‑a şi întâmplat, am găsit o persoană care să picteze această icoană. (Icoana este foarte mare şi frumoasă, şi a fost donată de mine la biserica menţionată mai sus, unde a fost bine primită, nemaiavând pe acest sfânt în altă icoană din biserică.)
Am uitat să vă mărturisesc încă un lucru: după operaţia din februarie, la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, urma să dau examenul de atestat şi probele la bacalaureat, iar, cu ajutorul sfântului, am reuşit şi am luat nota 9 (la bac). După un an, m‑am înscris la Facultatea de Teologie, acum sunt în anul II, îmi place şi îmi pun nădejdea în sfântul să mă ajute să termin cu bine şi să merg în continuare pe calea pe care Bunul Dumnezeu mă va călăuzi.
O altă minune pe care Sfântul Nectarie a săvârşit‑o în familia noastră este aceasta: în anul 2011, cumnata mea se afla în Italia la spital, pentru a‑şi naşte pruncul. Fratele meu a sunat‑o pe mama mea, spunându‑i: „Mamă, Alina se chinuieşte de două ore să nască!” Eu, auzind acestea, am luat Acatistul Sfântului Nectarie şi am început să‑l citesc. Nici măcar nu am ajuns la Condacul al IV‑lea, că, iată, fratele meu îi spune mamei, radiind de fericire: „Avem un băieţel!”. Deci, sfântul a fost şi acum lângă noi şi ne‑a ajutat.
Îi mulţumesc acestui sfânt că ne ajută în orice momente când îl chemăm în ajutorul nostru. Acum este sfântul meu ocrotitor, care îmi dă puterea să merg mai departe.
Doamne, ajută!
(Anton Daniel, Constanţa)

■ Despre acest minunat Sfânt Nectarie am aflat în toamna anului 2011. Despre minunile Sfântului Nectarie am citit în revista Formula AS. Imaginea Sfântului Nec­ta­rie o priveam zugrăvită pe peretele bisericii la care mergeam.
În luna noiembrie 2011, am început să acuz dureri în partea stângă. Într‑o zi de marţi, fiind la serviciu, deşi am luat trei calmante, durerea nu ceda. Datorită insistenţelor unei colege, am ajuns la un cabinet medical şi, în urma unui ECO, la urgenţă, internare, iar în următoarea zi, 24 noiembrie 2011, am fost operată. A fost extirpată o tumoră de 540 g – sub stomac, şi o parte din lobul ficatului – unde erau deja metastaze; rezultatul biopsiei – cancer, iar diagnosticul GIST.
În această situaţie disperată, fiind încă la spital, fiica mea mi‑a adus Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie, icoana sfântului, mir şi agheasmă de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Externată, ajunsă acasă, speriată, plângeam toată ziua. Îmi priveam familia – soţul, fiica şi fiul, de aici, din ţară, şi le spuneam că nu vreau să mor, că mai am multe de făcut: să‑i văd pe copii căsătoriţi, să le ţin şi lor copiii în braţe, să‑i ajut să‑i crească, să‑mi revăd nepoţeii, fiul şi nora din Canada, să mă pensionez şi să mă bucur alături de soţ de cei trei copii ai noştri. Disperare şi lacrimi!
Singura speranţă a fost că rugăciunile mele şi ale celor dragi mie vor ajunge la Măicuţa Domnului, la Dom­nul nostru Iisus Hristos, la Sfântul Nectarie şi la toţi sfinţii.
În fiecare zi am citit Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie, Acatistul Maicii Domnului Vindecătoarea de cancer ‑ Pantanassa, Acatistul către Preacurata Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu Grabnică Ajutătoare, Aca­tis­tul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Izbăvi­toa­rea, Acatistul pentru izbăvirea de boală, Acatistul Sfântului Ioan Rusul, Acatistul Sfântului Ilie Lăcătuşu, Acatistul Sfântului Pantelimon, al Sfântului Mina, Acatistul Sfintei Cruci (40 de zile), Acatistul Sfân­tu­lui Fanurie, al Sfântului Ştefan, al Sfântului Gheorghe, al Sfântului Nicolae.
Din dorinţa mare a unui preot care construieşte o biserică cu hramul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, au fost aduse şi în Dobrogea o parte din moaştele Sfântului Nec­tarie. Am fost la câteva slujbe la acea bisericuţă (pe dru­mul dintre Constanţa şi localitatea Mihail Kogăl­ni­cea­nu) şi m‑am rugat cu soţul şi fiica mea la sfintele moaşte. Într‑o seară, când operaţia nu era închisă şi mă durea, am pus o eşarfă pe care o trecusem deasupra sfintelor moaşte şi durerea mi‑a trecut.
Rugăciunile către Măicuţa Domnului, Domnul nos­tru Iisus Hristos, Sfântul Nectarie m‑au ajutat să capăt în­cre­derea că poate mă voi face bine, că voi mai trăi să mă bucur de familia mea, de copiii mei, de viaţă. În fiecare zi m‑am uns pe locul bolnav cu ulei din candela ce arde dea­supra moaştelor Sfântului Nectarie, ulei pe care părintele mi l‑a dat după slujbă, şi mir.
La şase luni de la operaţie şi trei luni de tratament medicamentos, la ultimul CT – pe ce‑a mai rămas din sto­mac, după operaţie, pe intestine – nu era nimic, era curat, iar pe ficat – unde, după primul CT după operaţie, la apro­ximativ trei luni, erau trei metastaze, acum nu mai era decât una (şi aceea, în regresie).
Aceasta este minunea pe care am primit‑o de la Sfântul Nectarie, de la Măicuţa Domnului, de la Domnul nostru Iisus Hristos şi de la toţi sfinţii pe care i‑am rugat să facă şi pentru mine o minune, să mai trăiesc şi să mă bucur de cele trei flori ale mele – doi băieţi şi o fetiţă şi de nepoţeii de la ei.
După ce am ajuns la moaştele Sfântului Nectarie, două nopţi am visat cum citeam Acatistul şi am văzut imaginea Sfântului Nectarie lângă mine, într‑o icoană.
După ce fiul meu cel mijlociu mi‑a adus de la Iaşi icoana Sfântului Nectarie, la care mă rog în fiecare zi, am început să lucrez un goblen cu icoana Sfântului Nectarie, ca să pot şi aşa să‑i mulţumesc că m‑a ajutat să mai trăiesc.
Rugăciunile către Sfântul Nectarie, Maica Dom­nu­lui, Domnul nostru Iisus Hristos, îngerul meu, m‑au făcut să înţeleg şi să am convingerea că, deşi suntem atât de mici, rugăciunile noastre sunt auzite şi trebuie să avem răbdare, să nu ne pierdem speranţa că vom fi ajutaţi!
Câte zile îmi va da Dumnezeu, voi citi în fiecare zi Paraclisul şi Acatistul Sfântului Nectarie şi câte un acatist al celorlalţi sfinţi care ne ajută, ascultându‑ne rugăciunile.
(Eugenia, Constanţa)

■ Mă numesc Livia G. şi sunt pensionară, am vârsta de 81 de ani. Am citit cu mari emoţii cărţile despre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie din Eghina. Şi, pentru că am avut şi eu parte de ajutorul Sfântului Nectarie, i‑am promis că voi mărturisi despre ajutorul primit.
Am avut un neg între sâni, care a apărut cu aproxi­mativ 50 de ani în urmă. În toţi aceşti ani, nu m‑a supărat. Necazul a apărut în toamna lui 2011, când a început să se dezvolte mult, ajungând la mărimea unui bob mare de porumb. Pentru că s‑a inflamat şi m‑a deranjat mult, în luna ianuarie 2012 m‑am prezentat la doamna doctor der­matolog Zaharia, din Timişoara. Negul se înroşise la rădăcină şi îmi producea dureri în sânul stâng.
După o consultaţie atentă, doamna doctor Zaharia mi‑a spus că va interveni chirurgical pe la sfârşitul lunii februarie, deoarece acum este foarte frig şi nu este bine să se intervină chirurgical, căci va fi o intervenţie destul de pretenţioasă, dar înainte de operaţie se va face biopsia, căci s‑ar putea să fie de natură canceroasă.
Pentru că mă deranja din ce în ce mai mult, o nepoa­tă de‑a mea ‑ cu care în toamnă am vizitat trei mănăstiri, printre care şi Mănăstirea Prislop, de unde am cumpărat o sticluţă cu mir ‑ m‑a sfătuit să dau pe neg în fiecare seară, în formă de cruce, cu mir şi să spun: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Sfinte Nectarie, scapă‑mă de această suferinţă. Amin.”
După acest procedeu, citeam deseori Acatistul Sfân­tu­lui Ierarh Nectarie. În fiecare seară mai citeam şi câteva minuni făcute de Sfântul Nectarie. După o lună de zile, negul se făcuse mic, cât un bob de grâu. Nu mai era inflamat, nu mă mai durea. Într‑o sea­ră, când m‑am dezbrăcat ca să fac un duş, văzându‑l atât de mic şi de o culoare maro închis, m‑am gândit să‑l prind între două degete, să văd dacă mai este tare, şi‑am rămas cu el în mână.
Acum, pe locul unde a fost negul, pielea este de culoare normală. Nici nu‑mi vine să cred că am scăpat de acel neg urât şi dureros, că nu mai este necesar să fac operaţia, care m‑ar fi costat o sumă destul de mare, comparativ cu pensia mea.
Minunatul şi bunul Sfânt Ierarh Nectarie mi‑a ascul­tat ruga şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, m‑a scăpat de operaţie.
Îi mulţumesc şi‑i voi fi recunoscătoare câţi ani voi mai trăi pe acest pământ. Din cărţile pe care mi le‑am cumpărat: Noi minuni la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, Minuni în România, Vindecări minunate citesc în fiecare seară înainte de cul­care. Textele citite mă relaxează, mă liniştesc, şi somnul vine de la sine. Aceste cărţi le‑am împrumutat şi cunoştinţelor mele, pe care ştiu că le interesează acest gen de lectură.

■ Mă numesc V. M. şi sunt una din persoanele pe care Sfântul Nectarie le‑a ajutat. Am hotărât să scriu despre ajutorul primit, pentru că vreau să afle toată lumea, cea cu credinţă dar şi cea fără credinţă, despre minunile făcute pentru mine de Sfântul Nectarie şi, poate, prin povestea mea, reuşesc să dau încredere celor care sunt bolnavi şi care suferă, şi să le spun că totul se poate atunci când avem încredere în Dumnezeu.
Toată lumea trebuie să creadă şi să fie convinsă că singurul care face minuni este Dumnezeu, prin toţi sfinţii Lui.
Viaţa este o încercare, un permanent test pe care Dumnezeu ni‑l dă, pentru a ne schimba şi pentru a înţelege esenţa existenţei noastre.
Esenţa vieţii este iubirea, adică Dumnezeu. Am ajuns la această concluzie abia după o boală cruntă, pentru care şi acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că m‑a ajutat să mă schimb în bine.
M‑am internat în spital într‑o zi de Paşti, fiind în comă, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi‑a îndrumat paşii către spital, căci, dacă mai stăteam acasă câteva minute, nu mai eram acum.
Am stat internată la mine în oraş o lună, însă mă simţeam la fel de rău şi tratamentul făcut nu avea niciun efect. Am decis să plec la Bucureşti, pentru investigaţii amănunţite.
La Bucureşti, după toate investigaţiile, am fost diag­nosticată cu o boală autoimună, o boală dobândită pe un fond mare de stres. La Institutul Fundeni, am început un tratament agresiv, recomandat de un doctor extraordinar, care m‑a monitorizat şi mi‑a făcut investigaţii, Teoharie Marinescu.
Am fost şi în alte oraşe pentru a‑mi descoperi boala, însă toate drumurile duceau la Bucureşti şi eu atunci nu înţelegeam de ce. Am înţeles abia după ce m‑am vindecat că Sfântul Nectarie mi‑a călăuzit paşii acolo unde trebuia, unde urma să mă vindec.
La Bucureşti mergeam din trei în trei luni, tratamentul pe care îl făceam era eficient pentru boala mea, însă efectele adverse ale tratamentului erau foarte grave. Tratamentul pe care l‑am făcut a fost cu Prednison (Medrol) şi Imuran, un tratament puternic care mi‑a afectat funcţiile locomotorii, care m‑a deformat fizic şi din cauza căruia au apărut şi disfuncţii cardiace.
După şase luni de tratament, la oprirea acestuia, am anchilozat, lucru care m‑a făcut să sufăr şi mai mult şi să fiu dezamăgită de tot şi de toate. Eram depresivă şi nu doream să mai trăiesc, depinzând mereu de alte persoane. Este dureros să nu te poţi mişca şi să aibă altcineva grijă de tine. Însă am trecut şi de această depresie, şi tot datorită lui Dumnezeu şi a credinţei mele în El, m‑am făcut bine.
În această perioadă de suferinţă cruntă am şi deznădăjduit. Am întrebat mereu: „De ce eu, Doamne? Cu ce am greşit de sufăr atât?” Nu înţelegeam de ce trebuia să trec printr‑un asemenea chin, însă până la urmă am înţeles.
Am înţeles că tot ce aveam era de la Dumnezeu, am înţeles că nimic nu este mai important decât Dumnezeu. Am înţeles că trebuie să accept tot, chiar dacă este rău sau chiar dacă este bun, că nimic nu este întâmplător în viaţă şi nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu.
După un an şi jumătate de suferinţă şi tratament, după ce mi‑am revenit şi m‑am făcut bine, am primit o carte de la o prietenă extraordinară, căreia ţin să‑i mulţumesc pentru tot sprijinul moral şi financiar pe care mi l‑a dat, o carte numită Sfântul Nectarie – Minuni în România. Am luat cartea şi am început să o citesc, neştiind până atunci că există acest sfânt.
În această carte am citit că o persoană care a fost bolnavă şi acum era foarte bine îi mulţumea aceluiaşi doctor de la Spitalul Fundeni care mă salvase şi pe mine.
Atunci am înţeles cine mi‑a îndrumat paşii către Fundeni, am înţeles şi am simţit în acelaşi timp că Sfântul Nectarie a fost permanent lângă mine chiar de la începutul bolii mele, fără ca eu măcar să ştiu că există acest sfânt.
Atunci mi‑am dat seama că tot ce se întâmplase cu mine a fost o minune a sfântului. Dacă am trecut pe lângă moarte, a fost datorită Sfântului Nectarie.
Cel mai frumos şi minunat lucru este că eu nici măcar nu am ştiut că există Sfântul Nectarie, însă puterea lui Dumnezeu, fiind atât de mare, abia după ce m‑am vindecat, mi‑a arătat că nu m‑a lăsat singură niciodată şi mi‑a trimis pe unul din sfinţii aleşi de El pentru a face minuni cu mine.
Am fost în Bucureşti la Mănăstirea Radu Vodă, pentru a‑i mulţumi Sfântului Nectarie că m‑a salvat şi acum sunt bine.
Boala a intrat în remisie, analizele sunt perfecte, şi asta datorită şi mulţumită lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor.
Din tot acest chin şi din toată această durere, de doi ani am rămas cu o credinţă de neclintit faţă de Dumnezeu, şi am devenit şi eu un om mai bun şi iubitor, aşa cum Îşi doreşte Bunul Dumnezeu. După această boală am dobândit trei virtuţi pe care trebuie să le avem toţi: credinţa, răbdarea şi înţelepciunea.
După ce am fost la Mănăstirea Radu Vodă şi m‑am uns cu ulei de la candela sfântului, acesta mi‑a apărut în vis şi mi‑a vorbit. A fost un vis care mi‑a marcat viaţa, a fost un vis în care mi s‑a arătat că Dumnezeu m‑a iertat şi m‑a făcut bine. Acest vis mi‑a confirmat ceea ce simţisem eu, că Sfântul Nectarie a fost mereu cu mine şi m‑a scos din mâinile morţii.
Mulţumesc familiei mele pentru că m‑a suportat mai mult cu rele decât cu bune în ultimii doi ani.
Mulţumesc doctorului gastroenterolog Teoharie Marinescu.
Mulţumesc doctorului psihoterapeut şi homeopat Nagy Istvan.
Şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exist, pentru tot ce mi‑a dăruit şi‑mi va dărui mereu.
Multă încredere şi sănătate!
(V.M.)

■ În anul 2002, am fost diagnosticată cu cancer de sân şi am fost şi operată, extirpându‑mi‑se sânul stâng. Am urmat tratamentul impus şi radioterapie. Totul a fost bine până în anul 2011, în aprilie, când, făcând o tomografie, mi s‑a depistat un nodul la plămân. Fiica mea, ca să nu mă sperie, nu mi‑a comunicat acest lucru, dar mi‑a spus că trebuie refăcută tomografia în iulie. Am repetat‑o şi… a mai apărut unul, tot mic, iar celălalt nu crescuse… Am plecat la spital la Iaşi, pregătită pentru internare şi, eventual, operaţie. Ajunsă acolo, doctorul respectiv (profesor în pneumologie) mi‑a spus că, deocamdată, nu se poate interveni chirurgical, pentru că nodulii sunt prea mici (2 milimetri), dar că trebuie ţinuţi sub observaţie. Nici tratament nu puteam lua, pentru că nu se ştia natura lor… neputând face nimic, decât să aşteptăm! Am plecat de la spital la Sfânta Cuvioasă Parascheva, să‑i mulţumesc. Cu noi, adică împreună cu fiica mea şi cu mine, era o doctoriţă credincioasă, medic rezident în Iaşi, care ne‑a indicat să trecem şi pe la biserica Sfântului Nectarie. Cu regret, spun acum că eu nu prea auzisem de dânsul, totuşi am mers. Ne‑am rugat şi am venit acasă. După câteva zile, m‑am gândit să încep să citesc acatistul sfântului, timp de 40 de zile, timp în care am luat şi ulei de la Eghina, primit de la o prietenă a fiicei mele. Am citit acatistul, iar în luna octombrie am făcut iarăşi tomografie pentru verificare şi minunea s‑a produs: nodulii nu au mai crescut, nici nu a mai apărut vreunul, deci nu a fost nevoie de operaţie şi mă simţeam şi mai bine, sufleteşte şi trupeşte. Drept pentru care, plecând din nou la Iaşi, am fost la biserica Sfântului Nectarie, unde i‑am mulţumit pentru binele făcut! I‑am scris şi o mică poezie, aşa cum m‑am priceput, drept mulţumire. Am s‑o redau mai jos.
Acum cu mine se petrece o altă minune a Sfântului Nectarie şi anume: am început să citesc canonul de rugăciune al bolnavului, deoarece în urma decesului soţului meu (în 2006) am rămas cu o depresie profundă. Cu toate tratamentele făcute şi cu ajutorul copiilor mei, nu am reuşit să scap de ea, aşa că am decis să apelez din nou la Sfântul şi bunul Nectarie. Au trecut numai trei zile şi deja mă simt mai bine! De aceea, îndemn pe toţi cei care au necazuri să apeleze la Sfântul Nectarie! Nu‑i va lăsa niciodată, iar ajutorul său nu va întârzia să apară!

Îţi mulţumesc, sfinte,
Pentru ce mi‑ai pus dinainte.
Pentru sănătatea ce mi‑ai dat,
Pentru boala care mi‑ai luat.
E drept că mă‑ndoiam
Şi nu credeam
Cum trebuie în tine
Dar m‑am înşelat, ştiu bine.
Acum voi spune
După cum doreşti,
Că moaştele‑ţi sunt sfinte
Şi faci mult bine,
Căci aşa voieşti.
(Adriana Roman, judeţul Neamţ)

■ Sfântul Nectarie este cel care ne‑a salvat!
Sunt din Bucureşti şi am 38 de ani. În ziua de Sfântul Nicolae, anul 2000, Dumnezeu a trimis asupra mea toiagul pentru păcatele şi neascultările mele. Am fost diagnosticată cu o formă de cancer ganglionar şi, după numeroase investigaţii, în ianuarie 2001, am început tratamentul cu citostatice, pe care le‑am suportat foarte greu. În tot acest timp, ceva din mine îmi spunea că numai lângă Dumnezeu voi putea să port această boală, însă rugăciunile mele erau greoaie, stângace şi obositoare, ca şi tratamentul. Aşa că am ales să întrerup medicaţia exact la jumătatea tratamentului, şi să îmi văd de viaţă ca şi mai înainte, după capul meu şi după voia mea, departe de Dumnezeu, încercând să ignor boala, de care nu mă vindecasem. Deşi iniţial aveam cea mai simplă formă a bolii, după trei ani ajunsesem cu metastaze abdominale, iar stadiul avansase îngrijorător.
În anul 2004, după o săptămână de febră puternică, am revenit la spital. Exact în acelaşi timp, o prietenă mi‑a adus un Îndreptar de spovedanie şi cartea cu noile minuni ale Sfântului Nectarie. Le‑am citit pe nerăsuflate, aflând că o parte din moaştele sfântului sunt la Mănăstirea Radu Vodă.
De aici încolo este numai lucrarea lui Dumnezeu şi mijlocirea Sfântului Nectarie, care a devenit ocrotitorul familiei mele. În câteva zile, am făcut prima spovedanie generală din viaţa mea. Lupta cu boala, deşi mult mai grea decât prima oară, o resimţeam din ce în ce mai uşoară. Sfântul Nectarie a aprins în mine o aşa de mare râvnă, încât nici nu mai îmi păsa de boală. Treptat, când starea fizică mi‑a permis, am început să merg duminica la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Radu Vodă.
Apoi Sfântul Nectarie l‑a ajutat şi pe soţul meu să păşească pe calea spre credinţă şi mântuire. Sfântul Nectarie ne‑a ajutat să ne găsim duhovnic. Sfântul Nectarie ne‑a răspuns la toate rugăciunile noastre, el ne‑a purtat pe braţe, el ne‑a salvat de la înecul în propriile noastre păcate, el ne‑a „născut” pentru Dumnezeu. Dar nu a fost singur! Maica Domnului împreună cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Ioan Rusul, Sfânta Maică Paisia, Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae şi alţi sfinţi, pe care noi, nevrednicii, nu îi ştim, ne‑au salvat sufletele de la moarte şi au purtat pentru noi toate greutăţile trupeşti!
Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui!
(Cristina Andrei, Bucureşti)

■ Mă numesc Grigoriu Aneta, din Galaţi, str. Albatrosului nr. 2, bl. N1, ap. 11. Doresc din toată inima să fac cunoscută minunea Sfântului Nectarie asupra mea, ajutându‑mă la operaţie. În luna septembrie 2007, după un control medical, s‑a constatat că am probleme cu sănătatea. Am făcut o ecografie abdominală şi s‑a constatat că aveam un chist ovarian de mărimea 9/10 cm, care necesita operaţie.

Între timp, am fost la biserica cu hramul Sfântului Andrei şi de acolo am cumpărat iconiţe şi cărticele cu viaţa şi acatistul Sfântului Nectarie, pe care le‑am dat la credincioşi în sfânta biserică, şi am oprit şi pentru mine.

Operaţia a fost programată pe 6 februarie 2008. Înainte de operaţie, m‑am rugat cu lacrimi la Sfântul Nectarie, rugându‑l să mă ajute la operaţie, pentru a mă trezi din anestezie, fiindu‑mi foarte frică că nu mă voi mai trezi, având probleme şi cu inima.

Tot în această perioadă, am citit Acatistul Sfântului Nectarie, cerându‑i acelaşi lucru. Vă spun cu toată credinţa şi frica în Bunul Dumnezeu că, în momentul când s‑a terminat operaţia, eu m‑am trezit din anestezie şi ascultam discuţia între doamna doctor şi asistentă.

Am fost dusă în sala de reanimare. Am suportat foarte bine operaţia şi a doua zi m‑au dus la salon. Noaptea, am visat că venisem acasă la mine şi în sufragerie, pe peretele din partea dreaptă a casei, era un ecran mare cât peretele, pe care vedeam cum se slujea Sfânta Liturghie de la Sfânta Biserică Înălţarea Domnului; cânta corul aşa de frumos, că nu se poate explica în cuvinte frumuseţea acestor cântece.

Iar în faţa sfântului altar, unde sunt uşile împărăteşti, era Sfântul Nectarie îmbrăcat în haine arhiereşti, şi mi‑a spus că miercuri a fost cu mine.

Este adevărat că eu am fost operată pe data de 6 februarie 2008, într‑o zi de miercuri! Când m‑am trezit, am plâns şi i‑am mulţumit Bunului Dumnezeu şi Sfântului Nectarie pentru ajutorul primit.

Menţionez că despre această minune am scris şi am trimis şi la Mănăstirea Sfânta Treime din Grecia (în limba greacă). Doresc din toată inima să fie cunoscută această minune a Sfântului Nectarie. Am promis sfântului că voi face cunoscută această minune.

(Aneta Grigoriu, Galaţi)

■ Sfântul Nectarie m‑a vindecat de cancer la colon
În anul 2007, după mai multe probleme şi încercări pe care le‑am avut în familie – trei înmormântări: cumnatul, mama, tata – mi s‑a declanşat şi mie boala.
După mai multe investigaţii, am fost programat pentru operaţie, pe care am şi făcut‑o la Cluj. La ieşirea din operaţie, mi‑au făcut citostatice naturiste, iar mai apoi am făcut şi şase luni de chimioterapie, pe care le‑am trecut cu bine.
După acest timp, întoarcerea la Dumnezeu a fost din ce în ce mai puternică. În viaţa unui om nu‑i nimic întâmplător. Am mers la Mănăstirea Râmeţ, la icoana făcătoare de minuni, mai apoi la Mănăstirea Nicula, tot la icoana făcătoare de minuni.

După şase luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, am plecat în Grecia. Dar, înainte de a pleca, am primit de la mai mulţi fraţi creştini ortodocşi acatiste pe care le‑am citit cu mare drag: Acatistul Sfântului Nectarie, al Sfântului Ioan Rusul, al Sfântului Patapie, toţi vindecători de cancer.
În pelerinajul pe care l‑am făcut în Grecia, am avut bucuria de a merge pe la foarte multe mănăstiri, dintre care şi în insula Eghina, la Sfântul Nectarie, unde am stat mai mult lângă moaştele sfântului şi unde am simţit o bucurie care este greu de descris în cuvinte. Chiar şi părintele cu care am fost în grup a spus că în acest pelerinaj se vor vindeca trei oameni. Şi eu, într‑adevăr, cu ajutorul Sfântului Nectarie, m‑am vindecat. Sfântul Nectarie m‑a vindecat de cancer la colon.

După operaţie au trecut patru ani şi jumătate, şi dau slavă lui Dumnezeu şi sfinţilor care m‑au îngăduit pe mine, păcătosul, de m‑am atins de raclele lor. Eu îi sfătuiesc pe toţi cei care au nevoie să se roage foarte mult şi să citească Acatistul Sfântului Nectarie care face minuni.
În anul următor am fost la Ierusalim, pe urmă în Ucraina, unde sunt, de asemenea, foarte multe sfinte moaşte.
În încheiere, mulţumesc Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi tuturor sfinţilor, pentru ajutorul pe care mi‑l dau şi mi l‑au dat.
(Ionel Boboia, Alba Iulia)

■ Când am citit pentru prima dată despre minunile Sfântului Nectarie, intrasem într‑o adâncă stare depre­si­vă, cu dese gânduri de sinucidere. Consideram că nu mai am niciun rost pe lume, fără un motiv întemeiat. Citind despre minunile Sfântului Nectarie, am decis să citesc acatistul lui, dar şi paraclisul Maicii Domnului. Încă de la prima rugăciune, starea de depresie a dispărut, luându‑i locul pofta de viaţă. Adevăratele minuni au loc în momentul în care ai timp să le observi. De‑a lungul timpului, m‑am rugat ca părinţii mei să se împace în urma divorţului, m‑am rugat pentru exa­me­ne, pentru viaţa unei persoane foarte dragi, căreia me­di­cii nu îi mai dădeau nicio şansă de supravieţuire, dar, când toate cererile mi‑au fost împlinite, nu am remarcat ajutorul divin. Viaţa mi‑a fost salvată de două ori, când moartea părea inevitabilă. Deşi teoretic ar fi tre­buit să rămân cu sechele fizice sau psihice, eu am scăpat ca prin minune. Trebuie doar să ne rugăm….
Dumnezeu nu lasă pe nimeni. Spre exemplu, în urmă cu doar câteva zile m‑am rugat disperată la Domnul şi la Sfântul Mina, implorând ajutor pentru găsirea unui act foarte important la locul de muncă. Deşi nevinovată, eram acuzată că aş fi fost neatentă şi din vina mea acel document a dispărut. După aproape jumătate de oră de la rugăciune, actul a fost găsit, iar eu am scăpat de acuzaţii. Dacă ne vom pierde credinţa, atunci vom pierde tot.
(Claudia)

■ Mă numesc Arfire Liliana şi sunt din Slobozia. În urmă cu şapte ani am fost diagnosticată cu cancer mamar. Am făcut toate tratamentele recomandate de doctor, dar, după aproape trei ani, eram suspectă de metastaze hepatice. Am făcut RMN, CT, dar nu aveam un rezultat precis. Am urmat tratamente pentru ficat şi cu Dumnezeu înainte încă vreo doi ani, când au început durerile de oase. După o scin­tigrafie, iar stres şi panică: suspiciune de metastaze osoase.
Dar, datorită rugăciunilor la Maica Domnului şi Sfântul Nectarie, încă trăiesc şi Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru fiecare răsărit de soare.
Mi‑am dorit să ajung la moaştele Sfântului Nectarie şi sfântul mi‑a auzit rugăciunea, a mijlocit cum a ştiut mai bine şi, în august 2010, m‑a primit şi pe mine, nevrednica, la sfântul său mormânt, unde mi‑a dat un semn că este alături de mine.
Nu pot descrie în cuvinte bucuria şi liniştea sufletească cu care m‑am întors din acel pelerinaj. Şi azi am ulei de la moaştele sale, cu care mă ung cu semnul sfintei cruci şi durerile îmi dispar ca prin minune.
Până la sfârşitul zilelor mele voi mulţumi Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Efrem cel Nou, Cuviosului David şi Măicuţei Sfinte pentru ajutorul pe care l‑am primit, deşi nu merit. Slavă Ţie, Doamne!
(Liliana Arfire, Slobozia)

■ Mă numesc G.S. Am aflat acum trei ani de Sfântul Nectarie din cărţulia roşie cu minunile Sfântului. M‑au im­presionat foarte mult viaţa şi minunile acestui mare sfânt, pe care pronia lui Dumnezeu a vrut să‑l facă cu­nos­cut şi în ţara noastră. Am citit cu sufletul la gură şi eu şi soţia mea această carte, care ne‑a adus multă încre­de­re în ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin mij­locirile de rugăciune ale tuturor sfinţilor. Ulterior, când ne‑am căsătorit, l‑am luat ca pe unul dintre pa­tro­nii spirituali ai familiei noastre, împreună cu Preasfânta Fe­cioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Întâiul Mu­cenic şi Arhidiacon Ştefan. Mi‑am dat seama, mai târ­ziu abia, de marele ajutor sufletesc pe care l‑am do­bândit prin rugăciunile Sfântului Nectarie.
Locuim departe de părinţii noştri, care sunt plecaţi în străinătate şi de care ne este un dor necontenit şi cărora le purtăm o grijă foarte mare în încercările acestei vieţi. Sfântul Nectarie a ţinut loc de părinte pentru noi, mijlocind cu rugăciunile sale şi pentru noi şi pentru părinţii noştri către Bunul Dumnezeu. Nu spun aceasta for­mal, ci pentru că am simţit într‑adevăr ajutorul sfân­tu­lui când m‑am rugat lui în necaz şi în suferinţă. Mi‑a fost de mare ajutor în găsirea unui loc de muncă, atunci când nu mai speram. De multe ori, în diferite boli şi slăbiciuni fizice, a fost grabnic tămăduitor.
Din păcate, în zilele noastre nu mai sperăm în pur­ta­rea de grijă a doctorilor şi a spitalelor, dar sunt şi doc­tori pe care îi trimite Dumnezeu, doctori trupeşti şi doc­tori sufleteşti care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mij­lo­cirile sfinţilor, ne sunt tămăduitori de orice boală am suferi. Trebuie doar să ne rugăm cu credinţă şi să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Suferim destul de mult când suntem atinşi de boli, noi sau cei dragi ai noştri. În acest sens, şi eu m‑am întristat când am aflat că un bun prieten de‑al meu, G., are tatăl bolnav de diabet cu complicaţii destul de grave. Mi‑a povestit la un moment dat că tatăl său a fost dus la urgenţă, iar medicii nu‑i dădeau prea multe şanse. În starea aceea de întristare, am nădăjduit totuşi în ajutorul Sfân­tului Nectarie. Am citit acatistul său, rugându‑mă pentru tatăl prietenului meu. Ajutorul sfântului nu a în­târ­ziat să apară şi am aflat de la G. că starea tatălui său s‑a ameliorat şi că va fi adus acasă. M‑am bucurat foarte mult şi i‑am mulţumit Sfântului Nectarie pentru ajutorul dat într‑un moment de cumpănă.
Din păcate, tatăl său are de luptat în continuare cu com­plicaţiile cauzate de boală, căci a rămas fără vedere la unul din ochi şi, probabil, îi va fi afectat şi celălalt. Încă mă rog pentru tatăl lui, citind deseori Acatistul Sfân­tului Nectarie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i‑a mai dat o şansă. Totodată mă rog şi pentru copilul unei colege care suferă de mari probleme respiratorii, fiind a­desea nevoită să meargă cu el la urgenţe. Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea să se roage şi să‑i pomenească într‑un acatist pe tatăl – Stănel şi pe copilul colegei – Emil.
Foarte mulţi îl recunoaştem pe Sfântul Nectarie ca pe un sfânt tămăduitor în boli şi suferinţe şi nu puţini îl recunoaştem ca pe un grabnic mijlocitor către Dumne­zeu pentru darul naşterii de copii. Mărturisesc pe această cale că de mult ne doream ca şi familia noastră să fie bi­ne­cuvântată cu naşterea unui copil. De multe ori că­deam în deznădejde şi credeam că Dumnezeu, pentru păcatele noastre, Şi‑a întors faţa de la noi. Totuşi m‑am rugat cu această întristare în inimă către Sfântul Nectarie. Şi, atunci când nu mai nădăjduiam şi credeam că o să trebuiască să mergem pe la doctori, minunea s‑a produs. Mi‑am dat seama că pentru rugăciunile Sfântului Nec­ta­rie s‑a produs această minune. De atunci continui să‑i mul­ţumesc Sfântului Nectarie şi să‑l rog şi pentru sănă­ta­tea copilului şi pentru o naştere uşoară. Deocamdată, doc­torii ne‑au spus că totul este bine, şi cu toate că are cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului există posibilitatea ca acest lucru să se schimbe.
Vă rog să o pomeniţi şi pe soţia mea, Mariana, în rugăciunile voastre. Sper ca ajutorul lui Dumnezeu să vină şi în casele voastre, pentru rugăciunile pe care le faceţi.
Să nu uităm niciodată că avem acest mare mijlocitor şi rugător ‑ pe Sfântul Ierarh Nectarie ‑ , pe care Dumnezeu ni l‑a dăruit. Să alergăm către el şi să sperăm că vom dobândi răspuns şi ajutor pentru toate rugă­ciu­nile noastre către făcătorul de minuni Nectarie, iar apoi, să nu uităm să mulţumim acestui sfânt pentru mijlocirile rugă­ciunilor sale către Dumnezeu. Să povestim şi celor­lalţi despre ajutorul Sfântului Nectarie ca semn de mul­ţu­mire al ajutorului primit de el.

Sursa: sfantulnectariedineghina.blogspot.ro

Alte articole:

• Viata Sf. Nectarie de Eghina

 Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, ocrotitorul nostru din Tara Sfanta.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul s-a nascut pe 23 iulie 1913, in satul Crainiceni – Horodistea din judetul Botosani. Ramas orfan de mama la numai sase luni si de tata la varsta de zece ani, a fost crescut de unchiul sau, Alecu Iacob.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul a intrat in obstea monahala de la Manastirea Neamt, in anul 1933. A fost primit cu bucurie de staretul Nicodim Munteanu, cel care avea sa devina al doilea patriarh al Romaniei.

A fost tuns in monahism pe 8 aprilie 1936, primind numele de Ioan (foto de la calugarie cu sfantul in picioare, in stanga imaginii). Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov.

Cu aprobarea lui Nicodim Munteanu pleaca in noiembrie 1936, impreuna cu alti doi calugari, in Tara Sfanta. Ajuns aici, ia hotararea de a nu se mai intoarce in tara. Alege sa traiasca vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul Iordanului. Apoi ajunge la Manastirea “Sfantul Sava”, unde se nevoieste timp de opt ani. In aceasta manastire, alaturi de alti cinci calugari romani, a indeplinit felurite ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar.

La propunerea arhimandritului Victorin Ursache, Patriarhia noastra l-a numit pe Ioan Iacob Hozevitul egumen al Schitului Romanesc de la Iordan. Pe 14 septembrie 1947, a fost hirotonit preot in Biserica Sfantului Mormant si va conduce Schitul Romanesc pana in anul 1952.

In noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, impreuna cu ucenicul sau Ioanichie, a intrat in obstea Manastirii Sfantul Gheorghe. Aceasta manastire este situata la apus de Ierihon, pe Valea paraului Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait Prorocul Ilie, in timpul prigonirii de catre regele Ahab.

In vara urmatoare se retrage intr-o pestera, numita Chilia Sfanta Ana, care tinea de Manastirea “Sfantul Gheorghe Hozevitul“. Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo trei km de manastire. Intrarea in pestera era posibila numai cu ajutorul unei scari, caci ea se afla la o inaltime de sapte metri.

Pestera avea trei incaperi: prima, de vreo doisprezece metri patrati, cu o firida sapata in piatra, era locul unde se ruga, odihnea, medita sau scria poezii, Cuviosul Ioan Iacob. Printr-o scobitura in piatra se ajungea in a doua incapere, de sase metri patrati, in care pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Paraiala. Alaturi se gasea a treia incapere, o “pestera” a mormintelor, locul unde erau asezate spre odihna vesnica, trupurile celor ce se nevoisera aici.

Cuviosul Iacob Ioan Hozevitul a trecut la cele vesnice pe 5 august 1960, la numai 47 de ani. Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana.

Dezgropat dupa doua decenii, s-a constatat ca trupul sau nu putrezise si raspandea buna mireasma.

Sfintele sale moaste au fost coborate pe 15 august din pestera Sfanta Ana si aduse spre cinstire in Manastirea “Sf. Gheorghe Hozevitul“.

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat in sedinta din 20 iunie 1992, cu data de praznuire in calendar pe 5 august.

Adrian Cocosila – Sursa: ziaristionline.ro

 * * *

Doxologia: Descoperirea moaștelor Sfântului Ioan Iacob

Era un arhimandrit grec din America, părintele Pantelimon, care a fost preot slujitor la Sfântul Mormânt, care în tinerețe a fost ucenicul Sfântului Ioan și la acesta se mărturisea și venea de multe ori pentru sfat și cuvinte de învățătură. Părintele Pantelimon era plecat de vreo 23 de ani în America unde era egumen și duhovnic la o mănăstire înființată de dânsul. Despre cuviosul Ioan, părintele Pantelimon nu mai știa nimic. Într-o noapte, l-a văzut în vis pe Sfântul Ioan care i-a zis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din Valea Hozevei”. Apoi, timp de o lună de zile nu a mai avut liniște și îl chinuiau gândurile să meargă să viziteze Sfintele Locuri ca să-l vadă pe cuviosul Ioan, bunul său duhovnic și povățuitor, neștiind că era de mult la Domnul. La 28 iulie 1980, a sosit cu un grup de pelerini greci din America la Mormântul Domnului. Auzind că părintele Ioan este trecut la Domnul, au venit în aceeași zi la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul să se închine și să-i vadă mormântul.

Ajungând la mănăstire, după ce s-au rugat și au aprins lumânări, părintele Pantelimon a cerut starețului mănăstirii binecuvântare să meargă împreună cu câțiva pelerini la peștera Sfintei Ana, să aprindă câte o lumânare și să se închine la mormântul cuviosului Ioan, care la unii dintre ei le fusese duhovnic. Starețul Amfilohie, la început, s-a împotrivit, dar văzând stăruința lor, le-a dat binecuvântare și a plecat și el cu dânșii la peșteră. Când au ajuns la peșteră, au urcat pe scară, au aprins lumânări și s-au închinat la mormântul cuviosului, au cântat un trisaghion și s-au odihnit puțin în peșteră. Acest grup era compus din vreo zece persoane. În timp ce se odihneau, părintele Pantelimon îi zice starețului Amfilohie:

„Preacuvios părinte stareț, vă rog să ne dați binecuvântare să desfacem capacul mormântului să ne închinăm și noi la osemintele cuviosului Ioan, că de acum au trecut 20 de ani de când a adormit și sunt peste 20 de ani de când eu l-am văzut pentru ultima oarăși am venit de la o distanță așa de mare în această pustie sălbatică să-l vedem și să ne închinăm la osemintele sfinției sale”.

La început, starețul s-a împotrivit, zicând:

„Părinte Pantelimon, eu socot că tot ce s-a făcut este îndeajuns, să-l lăsăm pe părintele Ioan să se odihnească în pace, în veci, și să nu-l tulburăm”.

Însă părintele Pantelimon împreună cu pelerinii veniți cu dânsul stăruiau mereu să desfacă mormântul. Atunci starețul a zis unui pustnic ce era de față:

„Părinte Hrisant, caută ceva cu care să putem umbla la mormânt”.

În colțul peșterii au găsit o bucată de fier cu care au desfăcut scândura de deasupra mormântului și îndată peștera s-a umplut de miresme sfinte. Atunci părintele Pantelimon i-a zis starețului:

„Vedeți, părinte stareț, că mormântul cuviosului Ioan are miresme sfinte?”.

Când au dat scândura la o parte, mare și uimitoare minune au văzut cu toții. Cuviosul Ioan dormea. Avea trupul întreg neatins de stricăciune, la fel și hainele și veșmintele cu care era îmbrăcat, toate erau așa cum au fost puse, parcă era pus în mormânt chiar atunci, fără nicio schimbare a înfățișării lui. Mâinile, picioarele, fața, schima, epitrahilul, încălțămintea, toate erau neatinse. În picioare avea niște bocanci care erau așa cum a fost încălțat atunci. Hainele nu erau atinse de fel și culoarea schimei și a epitrahilului era ca și nouă. De emoție toți s-au schimbat la față și nu mai vorbeau nimic. Unii au început să plângă, iar alții să se roage și făceau semnul Sfintei Cruci, zicând cu voce tare:

„Doamne miluiește! Părintele Ioan este sfânt!”.

Atunci au îngenuncheat toți, s-au rugat lui Dumnezeu și i-au mulțumit că i-a învrednicit să vadă cu ochii lor această mare minune și că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un sfânt nou și au cântat troparul cuviosului:

„Întru tine, părinte, cu osârdie, s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură preacuvioase părinte Ioane, duhul Tău.”

La urmă părintele Pantelimon a cerut de la starețul Amfilohie să-i dea ceva de binecuvântare de la Sfântul Ioan și atunci a luat cu binecuvântare și voia Sfântului Ioan, prima falangă de la degetul arătător al mâinii drepte, mâna care de atâtea ori l-a binecuvântat și dezlegat de fiecare dată când venea la sfinția sa pentru mărturisire și sfaturi de taină. Cu acest deget, în nopțile târzii, când erau împreună la gura peșterii și prin pustie, îi arăta Sfântul Ioan părintelui Pantelimon minunatele zidiri ale mâinilor lui Dumnezeu și tot cu acest deget îl avertiza când îi vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu și jertfa Mântuitorului Hristos de pe Golgota, care în curând va veni la noi să ne cerceteze, dar de data aceasta nu ca doctor și Mântuitor ci ca drept Judecător. Degetul Sfântului Ioan a fost luat de părintele Pantelimon și dus în America, unde a înființat două mănăstiri, una de călugări, între care sunt și câțiva români și una de măicuțe.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

 * * *

Doxologia: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: Minuni ale sfintelor sale moaște

După ce Moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost aduse și puse în biserică, Patriarhul Benedict și alți doi episcopi au făcut sinod să-l îngroape pe Sfântul Ioan Iacob înapoi zicând că nu este sfânt și nu este de neam grec. Alții au zis să-l bage în gropnița mănăstirii, care este sub biserică, având o intrare pe sub scara ce urcă spre clopotniță și mănăstire.

Dar aici erau băgate roabe, lopeți, saci cu ciment și tot felul de scule, pentru că atunci se lucra la drumul ce coboară spre mănăstire iar gropnița era plină cu tot felul de materiale. Astfel, Sfântul Ioan Iacob a rămas în biserică pentru că nu aveau unde să-l pună o vreme.

După un timp însă, Patriarhul, cu acei episcopi, văzând că se intensifică pelerinajul și multă lume vorbește despre Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, s-au întrunit din nou și au făcut un consiliu luând din nou hotărârea să-l îngroape pe Sfântul Ioan Iacob.

Atunci, Patriarhul a făcut infarct și a murit, un altul a făcut blocaj renal astfel încât într-un an s-au curățat toți cei trei care au vrut să-l îngroape pe Sfântul Ioan Iacob.

Așa i-a pedepsit Dumnezeu pe cei fără evlavie față de alți Sfinți decât cei din neamul lor.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

* * *

Doxologia: Să ne apropiem cu evlavie de sfintele moaște!

În luna aprilie 1994 a venit la Hozeva un grup de închinători din Grecia. În grup era o femeie cu fiica ei. Mama era în vârstă de 50 de ani, iar fiica de vreo 18. Când fiica a încercat să se apropie de racla Sfântului Ioan Iacob cu o lumânare aprinsă în mâini, monahul Ghermanos, de origine greacă, a oprit-o să se apropie și a scos-o afară din biserică pentru că era îmbrăcată necuviincios. Mama ei, fiind de partea fiicei, a sărit cu gura făcând mare gălăgie la monahul Ghermanos, spunând că fiica ei fiind domnișoară se poate îmbrăca oricum. La care monahul Ghermanos i-a zis: Biserica este loc sfânt, loc de rugăciune. Nu este loc de distracții și nici plajă unde poți merge oricum, chiar și dezbrăcat.

Fiica, tulburată, a ieșit afară pe balcon și când mama ei s-a apropiat să sărute racla Sfântului Ioan Iacob, Sfântul s-a întors cu fața spre ea, a oftat adânc și pe fața Sfântului erau numai picături de apă. Femeia a țipat și speriată fiind a luat-o la fugă pe scări coborând spre poartă, unde a căzut rupându-și amândouă picioarele. Toată lumea s-a îngrozit de această întâmplare.

Părinții din mănăstire au luat-o pe targă și au dus-o pe femeie până la autocar. Femeia a mărturisit în fața tuturor că ea este vinovată că nu și-a crescut bine fiica și când s-a apropiat să se închine avea îndoială asupra Sfântului Ioan Iacob zicând în mintea ei că este un cadavru, nu un Sfânt. Apoi, cerându-și iertare de la Părintele Ghermanos a mărturisit că pentru păcatele ei a pedepsit-o Sfântul Ioan Iacob.

De atunci, Sfântul Ioan Iacob a rămas cu capul întors spre dreapta, parcă mustrându-i pe cei ce se apropie fără evlavie și îmbrăcați indecent.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

 * * *

Doxologia: De ce te-ai speriat de mine și ce rău ți-am făcut?

Venind un grup de pelerini în 1981 din Grecia să se închine la locurile Sfinte și ajungând la Hozeva, o credincioasă pe numele Elena, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan Iacob a zis: „Mai bine nu veneam să văd acest mort despre care unii spun că este Sfânt”.

După ce a ajuns noaptea târziu la Ierusalim, nu a mai putut să doarmă, iar în ziuă, ațipind puțin, l-a visat pe Sfântul Ioan Iacob, tânăr cu chip luminat și frumos, care i-a zis: Elena! De ce te-ai speriat de mine și ce rău ți-am făcut?

A doua zi Elena a dorit să vină la Hozeva să se roage Sfântului Ioan Iacob s-o ierte, dar nu se putea fiindcă trebuia să plece împreună cu grupul de închinători în Grecia. De atunci, o durere de cap și o frică nu a mai lăsat-o până când a reușit săvină din nou să se închine la racla Sfântului Ioan Iacob. Acum s-a vindecat și i-a cerut Părintelui Ioanichie să-i dea o icoană cu Sfântul Ioan Iacob. Părintele neavând nici o icoană i-a dat o fotografie pe care ea a primit-o cu multă bucurie și, de câte ori mai venea la Ierusalim, spunea că mult o ajută pe ea Sfântul Ioan Iacob când îl pomenește în rugăciuni. Așa a făcut ea cunoscut la multă lume din Grecia despre puterea Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

* * *

O, om!

(poezie scrisa de Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

O, om,  ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort, ori viu, odată.

Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!…  Fii credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

Cititi si:

• Despre semnele vremurilor – Sf. Ioan Iacob Hozevitul (III) – poezii profetice