Sfântul Necatrie s-a născut la 1 octombrie 1846, în orășelul Silivria din nordul Greciei, provincia Tracia. Deși locuită de greci, întreaga regiune se găsea de aproape patru sute de ani sub ocupaţie turcească. O mare parte din regiune, incluzând și Silivria, a rămas în componenţa statului turc până astăzi.

Sfântul Nectarie provenea dintr-o familie săracă, de oameni simpli dar credincioși, care își creșteau copiii în frica de Dumnezeu și în respectul faţă de credinţa ortodoxă străbună.  La botez a primit numele Anastasie, care în limba greacă se traduce „înviere”. Era al treilea copil, din cei șapte pe care îi vor avea părinţii săi, Dimos și Vasilichi. Încă de mic s-a arătat a fi un copil inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri noi. Părinţii săi s-au străduit să-i ofere o bună educaţie creștinească, iar de la bunica sa a deprins primele învăţături de credinţă și primele rugăciuni.

Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, arătându-se foarte interesat în a deprinde tainele limbii grecești celei vechi, în care erau scrise majoritatea cărţilor de cult și cele ale Sfinţilor Părinţi. Era, de asemenea, foarte atras de biserică și de sfintele slujbe, astfel încât, de multe ori, îi uimea pe cei ai casei cu puterea sa de a reţine pasaje întregi de predici și de îndemnuri catehetice.

De altfel, întregul orășel Silivria, în care Anastasie a petrecut primii 14 ani de viaţă, era marcat de o puternică viaţă religioasă. Aici, în catedrala mitropolitană, se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Preasfânta Harului Celui Mare. Potrivit tradiţiei, ea ar fi ajuns în chip minunat pe coastele orașului scăldate de marea Marmara, în urma unui naufragiu al corabiei cruciaţilor latini, care ocupaseră și jefuiseră cetatea Constantinopolului, în anul 1204. Icoana fusese furată de aceștia chiar din măreaţa Biserăc a Sfintei Sofia.

Anastasie a avut o copilărie foarte grea: foame, frig, singurătate, durere, lacrimi. Micul Anastasie credea cu putere în Dumnezeu. Și, oricât de tare l-ar fi apăsat răutatea oamenilor, el nu contenea să își ridice ochii spre Dumnezeu.

Într-una din zile, s-a hotărât să scrie și el o scrisoare. Către cine? Către Mântuitorul Hristos din Ceruri. În puritatea sufletului său, se gândise să ceară astfel ajutor Tatălui Ceresc, spre alinarea suferinţelor sale. În acea scrisoare cerea să îi trimită, Părintele Luminilor, câteva hăinuţe și o pereche de pantofi, pe care de mult timp și le dorea.

Cu scrisoarea în mână, se duse la un negustor de peste drum, rugându-l să-i împrumute un timbru. Negustorul respectiv, un om bun și cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan vreun timbru, dar i-a propus să-i lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale.

După plecarea lui Anastasie, negustorul s-a uitat, din curiozitate, să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de cele scrise pe plic, s-a hotărât să o desfacă și să o citească. Prin Pronia Divină, sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii. De aceea, a hotărât să alcătuiască o scrisoare de răspuns către micul expeditor, însoţită și de o sumă de bani, ce putea să îndeplinească dorinţele sale curate. Fericirea lui Anastasie la primirea acestui răspuns, cu greu s-ar putea descrie. A mulţumit îndelung, prin rugăciune, Tatălui Ceresc. A doua zi și-a cumpărat cele necesare și mult dorita pereche de pantofi. […]

Dorinţa sa cea mai puternică era aceea de a-și putea continua studiile. Din păcate însă, situaţia economică grea în care se găsea familia sa, nu îi permitea să-și ducă la îndeplinire acest vis. De aceea, la vârsta de 14 ani, s-a hotărât să plece de lângă căminul părintesc și să se ducă în marele oraș Constantinopol. Aici, a început să lucreze la un negustor de tutun, pentru a se putea întreţine.

Începutul a fost greu în acest oraș străin pentru micul Anastasie. A muncit, o bună perioadă de timp, fără o altă plată în afara porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori și până la asfinţitul soarelui, purtând haine ponosite și adeseori desculţ. În puţinele clipe de răgaz, își îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură și din cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le adusese cu sine. Știa să scrie și, de multe ori, îl ajuta pe patronul său să-și alcătuiască corespondenţa.

Dragostea faţă de cărţi îl făcea ca, de multe ori, atunci când descoperea anumite texte frumoase și mișcătoare, fie din Sfinţii Părinţi, fie din filozofii antici, pe care cu aceeași bucurie îi citea, să le copieze pe mici bucăţi de hârtie. Aceste fragmente le strecura apoi în pachetele cumpărătorilor, care veneau la magazinul lor. Aceștia le citeau cu plăcere și admirau inteligenţa tânărului ucenic. Mai târziu, multe din aceste texte vor fi cuprinse în două volume pe care Sfântul le va publica spre folosul sufletesc al păstoriţilor săi.O altă bucurie a tânărului Anastasie era aceea de a participa în duminici și sărbători la sfintele sjulbe. Se găsea mereu aproape de slujitorii altarelor și îi ajuta după putere.Calităţile sale nu puteau să rămână neobservate de către cei din jurul său. Astfel, ajunsese să fie remarcat de conducătorii Școlii Metocului Sfântului Mormânt, care, la scurt timp, l-au angajat ca pedagog și dascăl pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de 20 de ani. În tot acest timp, nu și-a uitat vreo clipă părinţii și fraţii săi mai mici, pe care îi lăsase în urma sa, în iubitul orășel Silivria. De multe ori, le trimitea bani din câștigul său, iar la sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei.Biograful său, monahul Abimelec, ne povestește că, odată, pe când se întorcea acasă de la Constantinopol cu corabia, spre a petrece împreună cu ai săi Sfintele Sărbători ale Crăciunului, pe mare s-a iscat o furtună îngrozitoare. Toţi cei de pe vas erau înspăimântaţi de furia valurilor și a vântului. La un moment dat, una dintre pânzele principale s-a rupt, ameninţându-se astfel echilibrul, și așa precar, al vasului. Atunci, tânărul Anastasie a sărit repede, și-a scos cureaua de la brâu și a legat în grabă pânza corabiei. Apoi s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu, zicând: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să studiez teologia pentru a putea să-i întorc la credinţă pe cei care hulesc numele Tău!”. Din acel moment, valurile și vântul au început să se potolească și astfel au ajuns nevătămaţi la ţărm.La     vârsta     de     20     de     ani,     Sfântul     Nectarie     părăsește Constantinopolul și se retrage în insula Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. În paralel, va aprofunda studiile sale teologice și, de multe ori, va fi rugat să predice în bisericile care se aflau în satele de prin împrejurimi. Cuvântul său teologic era atât de bogat și de atrăgător încât, în scurt timp, a devenit foarte iubit de către toţi locuitorii insulei. Ducea o viaţă simplă, curată, în permanentă rugăciune și comuniune spirituală cu duhovnicul său.

Încă din primele luni ale șederii sale în Hios, urca adeseori la Mănăstirea Nea Moni (Mănăstirea Nouă), în timpul liber și în special duminica, când îi plăcea să cânte la strană. Aici, la scurt timp, a devenit fiul duhovnicesc al cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria locuitorilor insulei până astăzi.

Timp de 7 ani de zile, tânărul învăţător Anastasie, se va dedica cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de neam și de credinţă. Era epoca în care toate popoarele din Balcani cunoscuseră jugul asupritor al otomanilor. Ca un luminător al neamului, îi încuraja pe cei din jurul său, asigurându-i că, prin voia lui Dumnezeu, va veni o vreme când soarele libertăţii va avea din nou să răsară pe pământul iubit al ţării lor.

Cu timpul, Anastasie a reușit să își aducă în insulă întreaga familie. Pe fratele său l-a trimis la studii, pentru a deveni, la rândul său, învăţător. Mai târziu, în 1873, îi va încredinţa acestuia chiar școala la care el însuși predase. Aceasta după ce el, tânărul Anastasie, care între timp ajunsese la o maturitate duhovnicească cum rar se întâlnește în rândul tinerilor de această vârstă (avea pe atunci 27 de ani), luase hotărârea de a-și urma vocaţia pe care o simţea în sine, către viaţa monahală. A fost acceptat ca frate, în cinul monahal al mănăstirii Nea Moni.

 

IEROMONAHUL NECTARIE

Anastasie a intrat în mănăstire, la început ca frate. După ce a dovedit, timp de 3 ani, că este capabil să reziste ispitelor și să urmeze cu adevărat calea monahală, numai atunci a fost tuns în monahism. Pe 7 noiembrie 1876, avea să fie călugărit, primind numele Lazăr, iar câteva luni mai târziu, la 15 ianuarie 1877 a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul de Hios, Grigorie, și a primit numele Nectarie, nume cu care va fi cunoscut mai apoi de lumea întreagă.

Încă de pe vremea când era frate de mănăstire, date fiind cunoștinţele sale de carte, a fost rânduit secretar al mănăstirii. În această funcţie se va remarca prin corectitudinea sa, prin caligrafia sa deosebită, atunci când scria corespondenţa mănăstirii, și prin spiritul său deschis faţă de orice monah care îi cerea ajutorul.

Dar, dorinţa sa cea mai intensă, în ceea ce privește iubirea de carte, era aceea de a-și putea continua studiile teologice. Această pornire către cunoașterea și dobândirea unei vaste culturi teologice era cunoscută atâta de stareţul mănăstirii, cât și de mitropolitul locului. Șansa de a-și vedea acest vis împlinit i-a fost oferită de Pronia Divină prin venirea la mănăstire a unuia dintre oamenii înstăriţi ai locului. Acesta se numea Ioan Hiotis Horemis și dorise de multă vreme să-l cunoască pe tânărul diacon Nectarie, despre care auzise vorbindu-se numai lucruri bune. Iar tot ce auzise i s-a confirmat în acea duminică în care, venind la mănăstire, îl va auzi predicând.

Prietenia dintre cei doi se leagă repede și, nu după mult timp, luând la cunoștinţă Ioan Horemis despre dorinţa părintelui de a adânci tainele teologiei, i-a făcut propunerea de a-l sprijini material, spre împlinirea acestei nobile vocaţii cărturărești. Astfel, cu binecuvântarea părintelui stareţ și a mitropolitului locului, părintele Nectarie a plecat la Atena, spre a-și completa mai întâi studiile preuniversitare necesare. După numai 3 ani, se întoarce la mănăstire, în toamna anului 1881, cu diploma de absolvire a liceului, cu calificative excepţionale.

Următorul său obiectiv erau studiile universitare, la Facultatea de Teologie de la Atena. Întâlnindu-se din nou cu prietenul și binefăcătorul său, Ioan Horemis, a fost sfătuit de acesta să intre în legătură cu Patriarhul de Alexandria, Sofronie, care păstorise și el ca Mitropolit de Hios și cu care era în foarte bune relaţii de prietenie. Acesta urma să-l ajute o dată în plus, atât printr-o bursă de studii, cât și prin recomandări necesare înscrierii la facultate. Astfel, va ajunge Sfântul Nectarie pe meleagurile Egiptului.

Odată sosit la Alexandria, s-a prezentat bătrânului patriarh care, citind călduroasele scrisori prin care era recomandat tânărul diacon, îl acceptă imediat în cadrul patriarhiei. Calităţile morale și duhovnicești ale ierodiaconului Nectarie au fost foarte curând observate de blândul patriarh Sofronie. Modul duhovnicesc în care săvârșea Sfânta Liturghie și omiliile plăcute, care mișcau inimile credincioșilor, au fost un motiv în plus spre recomandarea sa, în vederea continuării studiilor universitare. Singura condiţie, care i se impunea, era aceea ca, după terminarea facultăţii, să se întoarcă din nou în Egipt, spre a sluji în cadrul Patriarhiei de Alexandria.

Astfel, în 1882, ierodiaconul Nectarie își începea studiile la Facultatea de Teologie de la Atena. Desigur că experienţa anterioară de mănăstire și, mai ales, lecturile sale particulare din operele Sfinţilor Părinţi, l-au ajutat să treacă cu ușurinţă examenele anilor de studii. În duminicile de peste an, se ducea și slujea la mai multe parohii ale orașului, unde era invitat de preoţii locului să predice. Multe dintre aceste predici le va păstra scrise iar, mai târziu, în 1884, le va publica într-o carte intitulată „Cuvântări bisericești”.

Notele foarte bune pe care le-a primit încă din primul an de facultate, au determinat consiliul de conducere al școlii să îi acorde o bursă de merit, pe care o va deţine până la sfârșitul anilor de studii. Cei 4 ani de studii au trecut repede. Licenţiat în teologie și consecvent promisiunii pe care o făcuse, ieromonahul Nectarie se întoarce la Alexandria, în anul 1886. Bătrânul patriarh l-a primit cu căldură și l-a numit îndată în postul de predicator principal, spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci ai capitalei.

Spre a veni în ajutorul tuturor acelora care voiau să urmărească omiliile sale, ieromonahul Nectarie va publica o parte dintre ele în cartea intitulată „Cinci cuvântări bisericești despre Postul Mare”. Ca o recunoaștere a calităţilor sale pastorale, în același an, a fost hirotonit preot în vestita catedrală a Sfântului Sava. Câteva luni mai târziu, va fi înaintat în treapta de arhimandrit și trimis la Cairo, unde va ocupa postul de Consilier patriarhal.

Au fost consemnate o mulţime de mărturii ale celor care l-au cunoscut la vremea respectivă,cu privire la zelul său pastoral, la dăruirea sa personală spre zidirea sufletească a credincioșilor. Desigur că tot acest efort duhovnicesc era susţinut de o bogată experienţă interioară, de o viaţă trăită în smerenie, în neîntreruptă rugăciune și curăţie sufletească.

Slujea cu dăruire în biserica Sfântului Nicolae, iar credincioșii îl iubeau și îi respectau cuvântul. Împreună cu ei a reușit să mărească sfântul locaș și să-l împodobească cu o minunată pictură. Timp de aproape 3 ani nu a încetat, asemenea Sfântului Pavel apostolul de odinioară, cu „lacrimi a-i îndemna pe fiecare dintre ei”, spre săvârșirea faptelor bune. Vestea priceperii sale în a alina bolile sufletești, prin sfaturile date la Taina Sfintei Spovedanii, a făcut ca sub epitrahilul său să vină, cu smerenie și frângere de inimă, o mare mulţime de credincioși. Era, într-adevăr, păstorul cel bun, care își punea sufletul pentru oile sale.

 

MITROPOLIT DE PENTAPOLIS

Însușirile duhovnicești ale părintelui Nectarie nu puteau rămâne neobservate de către cei din jurul său. Era privit cu ochi buni și cu admiraţie de către cei curaţi cu inima dar, din păcate, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, existau și destui care-l invidiau și care încercau prin toate mijloacele să-l discrediteze, stăpâniţi fiind de această boală sufletească.

Aprecierile celor mulţi, cât și căldura recomandărilor venite de pretutindeni, l-au determinat pe bătrânul patriarh Sofronie să-l răsplătească pe vrednicul Arhimandrit Nectarie. Astfel, la 15 ianuarie 1889, îl va hirotoni episcop și-l va numi Mitropolit Onorific de Pentapolis. Va păstra totodată și funcţia de responsabil cu problemele patriarhiei pentru orașul Cairo. Toate aceste funcţii nu-l vor împiedica însă, să-și continue activitatea sa pastorală, în cadrul parohiei Sfântului Nicolae.

Părintele Nectarie, în puritatea sufletului său, nu își dorise niciodată ocuparea acestor funcţii. Știa că, având atât de multe îndatoriri, va face din ce în ce mai greu faţă cerinţelor pastorale ale enorișilor săi. Iar pe primul loc în inima sa rămânea întotdeauna îndeplinirea cu dăruire a misiunii sale preoţești. Mai mult de atât, observase că mulţi dintre confraţii săi slujitori erau, din păcate, mușcaţi de șarpele invidiei.

Veninul uneltirilor și al defăimărilor venite din partea lor avea, în scurtă vreme, să molipsească minţile celor slabi și creduli. Astfel, profitând de faptul că Patriarhul Sofronie ajunsese foarte înaintat în vârstă și că puterea discernământului său scăzuse simţitor, i-au strecurat acestuia minciuna că Mitropolitul Nectarie ar dori cu orice preţ să îi ocupe tronul. Fără să analizeze temeinicia acestor acuzaţii și fără să-i ofere posibilitatea părintelui Nectarie de a se apăra, patriarhul Sofronie i-a trimis o ordonanţă prin care îl depunea din funcţiile deţinute până atunci. Aceasta se întâmpla la 3 mai 1890. I se permitea doar să rămână slujitor la altarul Sfântului Nicolae.

Pe de o parte, așa cum am amintit mai sus, acesta era lucrul care-l mulţumea cel mai mult sufletește pe părintele Nectarie. Avea însă în suflet durerea de a fi căzut victima unor acuzaţii mincinoase și, mai ales, faptul că nu era chemat ca să se poată apăra în faţa patriarhului.

Totuși, această măsură de pedepsire a părintelui Nectarie, nu i-a mulţumit pe adversarii săi. De aceea, aceștia au continuat acţiunile lor defăimătoare, sugerându-i patriarhului îndepărtarea definitivă a Mitropolitului Nectarie din cadrul Patriarhiei de Alexandria. Astfel, 3 luni mai târziu, la 11 iunie 1890, patriarhul Sofronie, îi va trimite părintelui Nectarie o scrisoare prin care îi poruncea să părăsească Egiptul, dându-i-se în schimb cartea canonică de ieșire din Patriarhie, cu motivaţia că nu poate suporta clima prea caldă a continentului african.

Cuviosul părinte Nectarie a primit aceste lovituri nedrepte cu smerenie, fără a înceta vreo clipă să îi iubească pe toţi, chiar și pe vrăjmașii săi, după învăţătura dumnezeiască a Mântuitorului. Plecarea sa din parohia Sfântului Nicolae avea să producă o mare durere în inimile credincioșilor, care îl iubeau foarte mult.

Zadarnice s-au dovedit toate încercările de a veni în apărarea bunului lor păstor. Au trimis scrisori de protest, au făcut intervenţii prin toate mijloacele către patriarhul Sofronie, însă toate fără vreun rezultat. […]

 

DIN NOU ÎN GRECIA

La începutul lunii august a anului 1890, Sfântul Nectarie ajunge, din nou, la Atena. Sufletul său era, desigur, întristat pentru destinele păstoriţilor pe care îi lăsase în urma sa dar, în același timp, echilibrul său duhovnicesc nu putea fi clătinat de valurile lumii acesteia. […]

Și,  într-adevăr,  șirul  suferinţelor  nu  avea nicidecum  să fie oprit.

Cei care îl prigoniseră în Egipt voiau să fie siguri că nu va mai exista nici o cale de întoarcere pentru el. Ei continuau să trimită săgeţile otrăvitoare ale defăimării, căutând să-i creeze o imagine cât mai defavorabilă. Și, din păcate, slăbiciunea oamenilor, așezaţi de multe ori în posturi de conducere, de a se lăsa ușor influenţaţi de zvonuri și intrigi murdare, s-a dovedit de a fi prezentă și în rândul atenienilor.

Astfel, timp de aproape 7 luni, fără a încerca să-l cunoască mai îndeaproape, l-au tratat cu răceală și au încercat să-l marginalizeze. Deși își depusese cererea de a fi numit ca slujitor la una dintre parohii, a fost mereu refuzat. Situaţia sa economică era foarte grea. A fost chiar nevoit să ceară o vreme ajutorul fratelui său din Hios, pentru a se putea întreţine. Abia la intervenţia unei vechi cunoștinţe pe care Pronia Divină i-a scos-o în cale și care era foarte influent în administraţia Bisericii și a statului, a fost angajat ca preot predicator în cadrul Mitropoliei de Evia. Dar și aici ispitele și umilinţele păreau că nu vor avea sfârșit.

Mitropolitul titular lipsea din eparhie. De aceea, a fost întâmpinat de protosinghel și de cei ce lucrau la birourile mitropoliei. Din păcate, și aceștia căzuseră victime zvonurilor defăimătoare. Și, din răutate, au dorit să-i creeze o imagine nefavorabilă. Astfel, i-au influenţat pe credincioși ca, în duminica viitoare, în momentul în care părintele Nectarie avea să iasă la predică, aceștia să înceapă să părăsească biserica sau să facă o atmosferă zgomotoasă. Și, într-adevăr, astfel s-a și întâmplat.

Însă, deși a fost surprins de această atitudine a oamenilor, în înţelepciunea sa, Sfântul Nectarie nu și-a pierdut cumpătul și a ţinut predica pe care și-o pregătise. Aceeași manifestare s-a repetat și duminica următoare. Dar au existat și credincioși care au ascultat cele două predici cu interes. Ei au înţeles imediat că un om care vorbește și slujește atât de frumos nu poate să fie așa cum încercau ceilalţi să-l înfăţișeze. Simţeau, în prezenţa liturgică a Sfântului Nectarie, harul lui Dumnezeu care lucra în chip nevăzut.

Mai mult, credincioșii parohiei Sfântului Nicolae din Egipt, auzind despre defăimările aduse cuviosului părinte, au trimis îndată câţiva reprezentanţi spre a mărturisi despre nedreptatea care i s-a făcut și continua să i se facă. Astfel, întregul oraș a putut afla adevărul despre martiriul sufletesc prin care trecea părintele Nectarie. De aceea,spre a îndrepta greșeala în care și ei înșiși căzuseră, în duminica următoare s-au prezentat cu toţii în catedrala orașului. În momentul în care cuviosul Nectarie a terminat de predicat, fiind pătrunși de frumuseţea duhovnicească a celor auzite, au izbucnit cu toţii într-un ropot de aplauze. La sfârșitul Sfintei Liturghii au trecut pe rând și și-au cerut iertare pentru nedreptatea pe care i-o făcuseră. Desigur că, în inima sa, sfântul îi iertase pe toţi încă de la început, obișnuit fiind să pătimească pentru numele lui Hristos și al Evangheliei. Auzea lăuntric vocea care îi spunea: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33)

Astfel, a ieșit din nou semănătorul să semene sămânţa sa. A început să predice în fiecare biserică a orașului și în toate satele din jur. Pe vremea aceea, poporul era însetat să audă un cuvânt de învăţătură bine alcătuit, spus de un om care studiase, care avea ce să spună și în primul rând, de un om duhovnicesc. Din păcate, nivelul de pregătire al preoţilor în vremea respectivă era foarte scăzut. Mulţi dintre ei, mai ales cei de la ţară, erau hirotoniţi fără să fi avut pregătirea școlară necesară. Astfel, ei erau simpli liturghisitori și nu predicau aproape niciodată. De aceea, Sfântul Nectarie se străduia prin toate mijloacele să adape acest pământ însetat, care era sufletul păstoriţilor săi.

Folosea în acest scop atât vizitele pastorale la parohii dar, în același timp, spre a fi și mai eficient, folosea cuvântul scris. Scria diverse cârţi și broșuri pe care le împărţea gratuit la parohii. În aceste scrieri, era de multe ori nevoit să combată teoriile materialiste care, pe vremea aceea, erau în plină expansiune. Astfel, pe această temă, a scris cartea „Despre revelaţia lui Dumnezeu în lume”.

Cu timp și fără timp, dăruindu-și întreaga sa fiinţă pentru luminarea credincioșilor săi, Sfântul Nectarie a brăzdat întreaga regiune. Mai mult, era chemat și în alte insule din împrejurimi, fiind deja recunoscut ca cea mai competentă autoritate duhovnicească a locului. Mulţi credincioși alergau să-i ceară sfatul, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii. Plecau luminaţi și vindecaţi sufletește.

După o slujire de peste 3 ani de zile, devenise foarte iubit și căutat de către toţi locuitorii Eviei. Însă, pronia Divină îi pregătea o nouă misiune. Va fi chemat de către autorităţile bisericești de la Atena spre a i se încredinţa conducerea Seminarului Teologic Rizareion, care se afla în capitala elenă. Despărţirea de păstoriţii săi va fi fost desigur, din nou, foarte dureroasă. Dar aceștia au înţeles că misiunea părintelui Nectarie era aceea de a-i lumina pe cât mai mulţi și mai ales pe aceia care urmau să fie la rândul lor păstori de suflete.

DIRECTOR AL SEMINARULUI TEOLOGIC RIZAREION

Prezenţa Sfântului Nectarie în mijlocul colectivului de profesori de la Seminarul Teologic Rizareion avea să schimbe profund concepţia acestora despre modul în care trebuiau educaţi și îndrumaţi elevii teologi. Așa cum știm, sfârșitul secolului al 19-lea era dominat de ideile iluministe, de tot felul de noi ideologii, iar duhul secularizării începea să facă ravagii în rândul tineretului. Toate aceste probleme aveau să fie însă învinse de cuviosul părinte printr-o soluţie aparent simplă și anume, raportarea tuturor iniţiativelor sale la exemplul Unicului și Marelui Învăţător, Mântuitorului Iisus Hristos.

Știa părintele Nectarie, din întreaga experienţă a vieţii sale de până atunci, că nimic nu schimbă mai repede și mai adânc concepţiile oamenilor, decât puterea exemplului personal. Ori, dacă întreaga sa fiinţă era într-o permanentă alergare spre Hristos, tot acest efort mântuitor avea să se transmită încet, încet și noilor săi ucenici.

Cei care l-au avut ca dascăl pe Sfântul Nectarie, povestesc cu mare admiraţie despre comportamentul de atunci al bunului lor profesor. În prima zi în care a ajuns la școală, a fost întâmpinat de celelalte cadre didactice și de elevi. După introducerile de rigoare a cerut ca, înainte de a intra incintă, să meargă să se închine în paraclisul școlii. Au intrat cu toţii în sfântul locaș iar părintele Nectarie, cu evlavie, a început să se închine la sfintele icoane. Mulţi dintre cei prezenţi mărturiseau că au rămas îndată impresionaţi. Faţa luminoasă a părintelui era brăzdată de șiruri de lacrimi în momentele în care rostea rugăciunea către fiecare dintre icoane. Cu toţii, tăcuţi, simţeau cum sunt pătrunși de o prezenţă divină. Nu mai văzuseră la nimeni o asemenea dăruire. Simţeau că în preajma lor venise un om sfânt, un om cu adevărat duhovnicesc.

Metoda pedagogică a Sfântului Nectarie se deosebea fundamental de tot ceea ce acești tineri cunoscuseră și trăiseră până atunci. Nu vorbea aspru vreodată cu cineva. Unul dintre elevi își amintește că, odată, patru dintre ei s-au apucat să se certe iar mai apoi chiar să se bată. Fiind surprinși de pedagog, au fost aduși în faţa părintelui director Nectarie. Acesta i-a cercetat cu blândeţe pe fiecare dintre ei, căutând să afle care era cauza certurilor lor. Apoi le-a spus: „N-am să pedepsesc pe niciunul dintre voi. Am să mă pedepsesc în schimb pe mine. Timp de 3 zile voi posti, nu voi mânca nimic și mă voi ruga, pentru ca ura dintre voi să ia sfârșit”. Elevii au rămas înmărmuriţi. Și, într-adevăr, Sfântul Nectarie a postit timp de 3 zile și s-a rugat pentru ei. De atunci, puţini au fost aceia care au mai îndrăznit să-l supere cu ceva. Le era rușine ca pentru nedreptăţile lor să sufere acest om sfânt, pe care Dumnezeu îl trimisese printre ei.

Dar, cea mai mare bucurie pentru ei era să-l asculte predând. O adevărată sărbătoare a sufletului. Și aceasta, deoarece simţeau că cele spuse de acest om erau mai întâi trăite de el însuși. Nu erau doar simple informaţii, pe care cineva le învaţă pe dinafară și apoi le predă mai departe celorlalţi, ci erau învăţături pe care, în viaţa sa sfântă, le urmase întocmai, era o confirmare vie a adevărului și a profunzimii lor.

Iată cum îl descria unul dintre elevii săi, într-o scrisoare pe care o trimitea unui vechi prieten din orașul natal:

„… Pe mine, chipul său mă atrage asemenea unui magnet. Nu îmi pot lua privirea de la el. Același lucru îl mărturisesc și ceilalţi colegi ai mei. Cât de deosebit, de strălucitor este acest chip, de altfel, atât de simplu și de smerit! Îl vezi existând, trăind în lume, comunicând cu ea și, în același timp, simţi că el nu aparţine lumii acesteia, că nu are nimic comun cu ambiţiile, cu așteptările și cu visurile oamenilor obișnuiţi care ne înconjoară. Se roagă neîncetat, ziua și noaptea, se roagă pentru mântuirea lumii și tinde mereu fierbinte spre veșnica Împărăţie a lui Dumnezeu. Și cunoaște, ca nimeni altul, căile necunoscute ale acesteia. Blând și îngăduitor, îi iubește pe toţi și îi dezarmează pe cei vicleni cu privirea sa pură și nevinovată.

Se întâlnește cu oameni de toate categoriile sociale cărora le oferă liniște sufletească și pe care îi conduce spre Mântuitorul Hristos cu nemărginită blândeţe și bunătate… Deși om trupesc, întruchipează în sine minunatul model al monahismului bizantin, monahismul fecioriei celei îngerești. Este om, dar trăiește în chip îngeresc. Dar oricât de multe ţi-aș scrie despre acest chip al smereniei, mă tem că nu voi putea cuprinde mulţimea tainică a harismelor sale...”.

Așadar, Sfântul Nectarie a încercat să clădească modelul de învăţământ al școlii, bazat pe credinţa și pe trăirea în Hristos. Știa foarte bine că, atât cultura cât și educaţia, atunci când nu au la bază virtutea creștină, degenerează în alcătuiri deșarte, pustiitoare și dăunătoare sufletului. De aceea, nu va conteni să scrie diferite cărţi cu conţinut creștin pedagigic, spre zidirea sufletească a elevilor.

Se interesa îndeaproape de fiecare elev în parte. Căuta să afle problemele lor sufletești sau familiale si să-i ajute pe fiecare cum putea. Odată, unui elev foarte bun al școlii i s-a întâmplat să-și piardă părinţii, în urma unui accident. Sufletul lui era atât de tulburat, încât diavolul îi strecura în minte îngrozitorul gând al sinuciderii. Înţelegând imediat situaţia sufletească în care se găsea tânărul elev, Sfântul Nectarie l-a chemat la sine. Au mers amândoi în paraclisul școlii și au îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului, începând să se roage. Rugăciunea tânărului era însoţită de lacrimi izbăvitoare care linișteau încet, încet sufletul său atât de tulburat. Gândurile negre au dispărut, iar faptul că descoperise un nou sprijin moral în persoana părintelui Nectarie, l-a întărit să-și continue îndatoririle sale școlare.

Însă, după numai o săptămână, s-a întâmplat ca același elev să se îmbolnăvească grav. Medicii nu reușeau să identifice cauzele acestei suferinţe, iar situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Văzând că este aproape de moarte, medicii s-au gândit să-l ducă pe tânăr de la spital în satul său natal. Dar, Sfântul Nectarie le-a spus să-l aducă din nou la școală și să-l lase în îngrijirea lor. Apoi, i-a rugat pe toţi elevii să înalţe rugăciuni către Mântuitorul Hristos, spre vindecarea colegului lor. S-au rugat în fiecare zi, timp de o săptămână întreagă, vreme în care elevul se zbătea între viaţă și moarte. Sâmbătă au făcut sfintele slujbe după practica mănăstirească a Sfântului Munte, începând de la miezul nopţii și până dimineaţă. La sfârșitul Sfintei Liturghii, dimineaţă, pe la ora cinci, Sfântul Nectarie s-a dus să se odihnească. Atunci, i s-a arătat în vis Maica Domnului care i-a spus că elevul Nicolae se va face bine. Și, într-adevăr, începând cu acea zi, situaţia bolnavului s-a îmbunătăţit cu repeziciune, până la vindecarea sa completă. Mai târziu, peste câţiva ani, tânărul a fost hirotonit preot de însuși părintele Nectarie, binefăcătorul și salvatorul său.

În afară de activitatea sa de dascăl, așa cum am spus, Sfântul Nectarie își continua și activitatea sa pastorală. Vestea predicilor sale minunate și a modului harismatic în care săvârșea Sfânta Liturghie, s-a răspândit în tot orașul. De aceea, paraclisul școlii devenise neîncăpător din cauza mulţimii oamenilor care se adunau în fiecare duminică. De aceea, a fost nevoie, la un moment dat, să se facă o programare a celor care doreau să participe la sfintele slujbe, venind pe rând.

Sfântul Nectarie era, de asemenea, foarte milostiv. De multe ori le dăruia celor săraci chiar și hainele de pe el. Unuia, care venise desculţ, i-a dat pantofii. Altuia i-a dat paltonul de iarnă, cămășile și alte obiecte personale. Celor năpăstuiţi de vreo catastrofă naturală le dădea bani, chiar din fondurile școlii sau mijlocea către cetăţenii bogaţi ai orașului spre a le veni în ajutor. Aceștia aveau încredere și ascultau de părintele lor duhovnicesc.

Se povestește că, odată, s-a îmbolnăvit cel care era angajat să cureţe coridoarele și celelalte săli. Era un om sărac și cu o familie numeroasă. Timp de 3 zile, cât a fost bolnav, Sfântul Nectarie se trezea cu 2 ore mai devreme de a se da deșteptarea elevilor și curăţa singur întreaga școală. A patra zi, când angajatul a putut veni la lucru, mare i-a fost mirarea când l-a văzut pe părintele director curăţând chiar toaletele școlii. Cu uimire l-a întrebat:

–   Vai de mine, dar ce faceţi, Prea Sfinţia Voastră?

–   Ţi-am ţinut locul în aceste zile în care ai lipsit, ca nu cumva să se propună de către ceilalţi înlocuirea ta. Știam că ești un om sărac și cinstit și nu îţi puteai permite să îţi pierzi slujba. Te rog însă, ca ceea ce ai văzut, să nu mai spui nimănui.

Iată,   deci,   câtă  smerenie  și   bunătate  sufletească  avea  Sfântul Nectarie.

În vara naului 1898, în timpul vacanţei elevilor, Sfântul Nectarie s-a dus să se închine la Sfântul Munte.[…] La una dintre colibele asceţilor a întâlnit un călugăr care avea darul înainte vederii. De îndată ce l-a văzut pe părintele Nectarie, l-a strigat pe nume și i-a spus că știe cine este. Apoi l-a îmbrăţișat și au început să stea de vorbă. Atunci, părintele Nectarie l-a întrebat:

– Iată, vom intra curând în secolul 20. Cum credeţi că va fi?

– Va  fi  sfârșitul  multor  regate.  Războaie,  neliniști,  măceluri  și catastrofe naturale. Cel mai mult va domina peste tot frica.

Noi, cei de astăzi, știm că această profeţie a fost adevărată. Secolul 20 a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. […]

Odată, părintele a fost invitat la una dintre familiile de vază din oraș pentru a spovedi pe cineva. Era vorba de o tânără, pe nume Hrisantia, care era oarbă de la vârsta de 3 ani. A rămas îndată foarte impresionat de puritatea sufletească a acesteia care, chiar dacă nu se putea folosi de ochii trupești, nu înceta nici o clipă să se lupte pentru deschiderea ochilor sufletești. Pentru aceea, căuta din toate puterile să se împărtășească din Lumina cea Adevărată, hrănindu-se cu învăţătura Sfintei Evanghelii și a Sfinţilor Părinţi, mergând în fiecare duminică la Sfânta Liturghie și căutând să-și găsească un părinte duhovnic, care să o călăuzească. Pronia Divină a făcut ca sufletul ei însetat de cunoaștere să întâlnească un călăuzitor pe măsură. Din acea zi, ea a rămas sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Nectarie.

Mai mult decât atât, și alte tinere pe care (tânăra fără vedere) le cunoștea și care își doreau din toată inima să se consacre trup și suflet spre slujirea Mântuitorului Hristos, au fost îndrumate de aceasta să devină fiice duhovnicești ale înţeleptului părinte. Ele i-au mărturisit faptul că și-ar dori foarte mult să se dedice exclusiv vieţii duhovnicești, intrând în monahism.

Au rămas câţiva ani sub îndrumarea Sfântului Nectarie, fiind nelipsite în fiecare duminică de la Sfânta Liturghie, ascultând cu evlavie cuvintele de învăţătură pe care acesta le rostea. Apoi, după ce au crescut duhovnicește, dată fiind dorinţa lor neschimbată de a se călugări, au fost sfătuite de bunul părinte să caute un loc potrivit în care să-și întemeieze propria lor mănăstire. Le-a spus că va rămâne în continuare părintele lor duhovnicesc și că se va îngriji personal pentru bunul mers al mănăstirii pe care o vor întemeia. Se gândea, de altfel, că fiind deja înaintat în vârstă, urma să iasă în curând la pensie și să încredinţeze conducerea seminarului altcuiva. De aceea, perspectiva de a avea un loc liniștit, departe de lume, în care să-și lucreze mai departe propria mântuire și în același timp să călăuzească spre Dumnezeu și aceste suflete evlavioase, i se părea cea mai potrivită.

După ce au căutat timp de câteva luni, tinerele au găsit în insula Egina o veche mănăstire părăsită, cu hramul Izvorul Tămăduirii. Sfântul Nectarie a vizitat și el, în anul 1904, locul respectiv și, considerându-l potrivit din punct de vedere al așezării, și-a dat acordul în vederea începerii pregătirilor necesare instalării lor acolo. A vorbit cu autorităţile insulei și a primit din partea acestora permisiunea începerii lucrărilor, dar și promisiunea că vor primi toate ajutoarele necesare ducerii la îndeplinire a acestui scop sfânt. Se bucurau foarte mult locuitorii insulei că, exact în acea perioadă în care monahismul trecea printr-o adâncă criză, vor avea mănăstirea lor, care să protejeze și să sfinţească prin prezenţa ei viaţa lor.

Astfel, după ce au reparat una din vechile clădiri abandonate, cele 4 călugăriţe s-au instalat în nou înfiinţata mănăstire, în toamna anului 1904. O aveau ca stareţă pe înţeleapta Hrisantia care, la intrarea în monahism, a primit numele Xenia.

De aici înainte, Sfântul Nectarie avea să se îngrijească atât de bunul mers al școlii cât și de înaintarea lucrărilor de restaurare a mănăstirii. În scrisorile sale către maici, se observă grija sa deosebită de ale asigura tot ceea ce le era necesar, în vederea construirii noului corp de chilii și a Bisericii centrale, cu hramul Sfintei Treimi. […]

Locuitorii insulei istorisesc faptul că, atunci când Sfântul Nectarie a ajuns pentru prima dată în Eghina, i-a ieșit înainte un băiat de 15 ani care era demonizat. Acesta, chiar mai înainte de a ajunge corabia la ţărm, se zbuciuma și striga cu glas puternic:

– Vine, vine, vine Preasfinţitul…! Fugiţi ca să-l întâmpinaţi…! Vine sfântul care va salva insula!

Iar în timp ce locuitorii căutau să-l legem ca să-l liniștească, el și mai tare striga:

– Vine, vine Presfinţitul…! De la Rizareion…! Dumnezeu și-a făcut milă de acest loc…! Vine Mitropolitul de Pentapolis…!

Și abia a coborât din vapor duhovnicescul părinte că îndată locuitorii l-au întâmpinat cu evlavie și i-au povestit ceea ce se întâmplase. Atunci, Sfântul Nectarie a cerut să-l vadă pe băiatul chinuit de demoni. Și, într-adevăr, abia a juns lângă el, l-a văzut legat, căzut la pământ și continuând să strige:

– Vine Preasfinţitul…! Vine să salveze locul acesta…! O să construiască o biserică, o să construiască cea mai mare mănăstire…!

În faţa acestei priveliști zguduitoare, Sfântul Nectarie și-a ridicat ochii spre cer, a rostit o scurtă rugăciune și apoi a atins gura băiatului cu capătul toiagului său arhieresc, zicând:

– Duh pitonicesc, viclean și necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel Răstignit și Înviat, să ieși din acest copil!

Și, într-adevăr, spre uimirea și frica care-i cuprinsese pe toţi cei prezenţi, s-a vindecat copilul în acel moment. Vestea s-a răspândit cu repeziciune în toată insula și toţi locuitorii îl priveau cu respect și evlavie. De aceea, în ziua următoare, când sfântul a pornit spre locul unde se afla mănăstirea, i-au ieșit cu toţii în întâmpinare spre a-i săruta mâna și spre a se învrednici de binecuvântarea sa. Iar una dintre femei, care era bolnavă de mai mulţi ani, s-a atins de hainele sale și a zis: „Binecuvântează-mă, Preasfinţite Părinte!”. Apoi a sărutat cu evlaie haina sa monahală și, în acel moment, s-a vindecat de boala de care suferea. Și această minune a devenit imediat cunoscută tuturor.

În ultima zi a șederii sale în insulă, au venit la mănăstire mai mulţi reprezentanţi, din partea locuitorilor, ca să-l roage pe Sfântul Nectarie să facă rugăciuni pentru ploaie, deoarece era o secetă cumplită de aproape 3 ani și jumătate. A doua zi fiind duminică, sfântul a coborât în oraș, a slujit Sfânta Liturghie la biserica cea mai mare din centru, fiind ascultat de sutele de credincioși. Apoi, la sfârșit, a citit, cu credinţă și cu lacrimi, rugăciunile speciale, alcătuite pentru vreme de secetă. Câteva ore mai târziu, s-a îmbarcat pe vaporul cu care trebuia să se întoarcă la Atena. Nori negri de ploaie se adunau la orizont, iar fulgerele brăzdau cerul. Locuitorii și-au dat seama că rugăciunile sale fuseseră ascultate. Mai mult, a plouat timp de 3 zile și 3 nopţi. De acum, locuitorii începuseră să se îngrijoreze pentru că se puteau provoca inundaţii. De aceea, au trimis degrabă o altă grupă de credincioși, spre a-l ruga pe sfânt să facă rugăciuni de oprire a ploii. Acesta le-a spus să nu se îngrijoreze, căci Dumnezeu a lăsat să plouă atât de mult spre a se umple bazinele golite de secetă ale pământului și că, după aceea, ploaia se va opri. Astfel s-a și întâmplat, iar locuitorii au dat slavă lui Dumnezeu pentru că le trimisese în dar acest om sfânt. Într-o astfel de atmosferă au început lucrările de restaurare a mănăstirii din insulă.

După 14 ani de conducere a destinelor Seminarului Teologic Rizareion, Sfântul Nectarie, ajuns la respectabila vârstă de 62 de ani, s-a hotărât să predea conducerea școlii unui om mai tânăr, care să se poată ocupa exclusiv de problemele administrative ale acesteia. Astfel, la 7 februarie 1908, și-a depus cererea de ieșire la pensie, cerere care i-a fost, în cele din urmă, acceptată de ministerul învăţământului. În toţi acești ani, așa cum am văzut, a oferit Seminarului Teologic o nouă orientare duhovnicească.

[…] Obștea mănăstirii din Eghina crescuse între timp și avea nevoie de un duhovnic experimentat. Astfel, la sfârșitul lunii aprilie 1908, Sfântul Nectarie și-a luat rămas bun de la dragii săi elevi și de la colegii săi profesori și s-a mutat definitiv în Eghina. Aici își construise o chilie în afara incintei mănăstirii, chilie în care va locui până la sfârșitul pământesc al existenţei sale.

PĂRINTE   DUHOVNICESC   AL   MĂNĂSTIRII   „SFÂNTA TREIME”

Un nou început îl aștepta pe Sfântul Nectarie în cadrul mănăstirii Sfânta Treime, care se înfiinţase prin iniţiativa și îndrumarea sa. Lucrările de construcţie și reparaţii nu erau nici pe departe terminate. De aceea, cu rugăciune și credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, s-a apucat din nou de muncă. Muncea alături de muncitorii angajaţi ai mănăstirii, de dimineaţă și până la apusul soarelui, în afara orelor destinate sfintelor slujbe zilnice. Maicile povestesc că, îmbrăcat într-o rasă mai veche, cu mânecile suflecate, îi ajuta după putere, fie cărând materiale de construcţii, fie săpând sau făcând diverse alte munci. Se vede din aceasta cât de smerit și de dăruit era Sfântul Nectarie misiunii sale pastorale. Nu avea pretenţii că era arhiereu, că terminase atâtea școli înalte, că scrisese cărţi și așa mai departe. Vorbea la fel de frumos cu toată lumea, fie că era om simplu, fie că era intelectual. Era smerit și curat cu inima și, de aceea, Dumnezeu îi asculta întotdeauna rugăciunile. […]

Revenind la smerenia și la simplitatea în care-i plăcea să trăiască, expresivă este și următoarea întâmplare:Unul dintre ucenicii săi, care a ajuns la rândul său un mare duhovnic și părinte îmbunătăţit, părintele Filotei Zervakos, îl cunoscuse încă de pe vremea în care era director al Seminarului din Atena. Apoi, a plecat în armată, după care s-a călugărit. Aflând că Sfântul Nectarie se afla de acum în Eghina, s-a hotărât să se ducă să-l mai vadă, spre a-i cere și alte sfaturi duhovnicești.

Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el și cu un fes murdar de var pe cap, muncea afară, la intrarea în mănăstire. Ceilalţi muncitori tocmai serviseră masa și se odihneau undeva mai încolo, la umbră. Ajungând la mănăstire, părintele Filotei nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie, așa cum era îmbrăcat, ci a crezut că este unul dintre monahii muncitori. Apropiindu-se de locul unde acesta muncea, îl întrebă:

– E aici Preasfinţitul?
– Aici e, a răspuns Sfântul Nectarie.
– E înauntru, în mănăstire?
– Da, înăuntru e.
– Du-te și spune-i că a venit un fiu de-al lui, duhovnicesc, și că vrea să-l vadă numaidecât!
– Fie cum doriţi, a răspuns Sfântul Nectarie și l-a invitat să aștepte în camera pe care tocmai o zugrăvise.

După numai 5 minute, s-a întors îmbrăcat cu o altă rasă, cu bastonul arhieresc și cu crucea.

Mut de uimire, părintele Zervakos a văzut că acela căruia îi vorbise pe un ton atât de mândru este însăși părintele său duhovnicesc. A îngenuncheat și cu lacrimi a început să-și ceară iertare pentru atitudinea lui. Și, sigur că, în bunătatea lui, Sfântul Părinte l-a iertat, l-a îmbrăţișat cu căldură și a început din nou, ca de obicei, să-l îndrume cu sfaturi duhovnicești. Apoi, cuviosul Filotei l-a întrebat:

– Cum voi putea, sfinţite părinte, să înving acest păcat al mândriei?

– Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post și cumpătare și așa mai departe, a răspuns Sfântul Nectarie.

A fost, așadar, o lecţie de smerenie, pe care ucenicul său nu a uitat-o vreodată.

* * *

Sunt foarte multe minunile pe care Sfântul Nectarie le-a săvârșit încă în viaţă fiind și pe care locuitorii și le amintesc cu evlavie. Astfel, unul dintre locuitorii care stătea relativ aproape de mănăstire povestește următoarea întâmplare:

Pe vremea când sfântul locaș se afla încă în reconstrucţie, au avut nevoie la un moment dat de mai multă apă ca să stingă varul necesar. Atunci au coborât în vale, la casa acestuia, fiindcă avea o fântână în curte și au cerut să le dea apă. E drept că, din cauza secetei, fântâna era și ea cu apă foarte scăzută, aproape secată. Când aruncai găleata înăuntru, se lovea cu zgomot sec de pietrele de la fundul apei. Mai din zgârcenie, mai din grijă pentru plantele pe care le avea în grădina sa și care trebuiau udate, gospodarul l-a refuzat pe părintele Nectarie, care venise împreună cu maicile, cu o căruţă, în care puseseră câteva butoaie goale. Fără să se supere, Sfântul s-a întors înapoi la mănăstire. Însă, la plecare, le-a spus gospodarului și rudelor lui care lucrau în grădină:

Sănătate și să scăpaţi cu bine!

 „Oare, ce să însemne această urare?”, s-au întrebat gospodarii unul pe altul după plecarea sfântului.

Ajungând la mănăstire, sfântul a intrat în biserică, a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului și s-a rugat îndelung. Nu peste multă vreme, gospodarii din vale au auzit un vuiet prelung și înspăimântător și nu-și dădeau seama de unde poate să vină. Deodată, a început să ţâșnească un puhoi de apă din fântână și să inunde toată grădina. Cu toţii și-au dat seama de minunea care se petrecea și au început să plângă. Au mers apoi sus la mănăstire, și-au cerut iertare de la părintele Nectarie și l-au invitat să vină, oricând dorește, spre a lua apă din fântâna lor.

* * *

Într-una din zile, Sfântul Nectarie s-a hotărât să meargă la un paraclis închinat Sfântului Dionisie, care se afla un pic mai sus de mănăstire, pe munte, spre a săvârși acolo Sfânta Liturghie. Pe cărarea pe care urca, a apărut deodată un șarpe mare și înspăimântător, care se mișca în chip ameninţător. Fără să se piardă cu firea, sfântul i-a spus șarpelui: „Stai nemișcat acolo unde te găsești! Iisus Hristos biruiește!

Șarpele s-a mai mișcat un pic, după care a înţepenit în locul în care era. Sfântul a trecut mai departe, a săvârșit Sfânta Liturghie și apoi s-a întors pe aceeași cale înapoi la mănăstire. Șarpele se găsea tot acolo, înţepenit pe potecă. A trecut mai departe și apoi a trimis câţiva oameni să ucidă fiara cea îngrozitoare cu pietre, pentru ca nu cumva altădată să mai atace pe cineva. Ducându-se, oamenii au spus că niciodată nu mai văzuseră o asemenea dihanie pe meleagurile lor. Și toţi s-au minunat de puterea sfântului.

* * *

Dăruirea cu care Sfântul Nectarie săvârșea Sfânta Liturghie este greu de descris în cuvinte. De aceea, cei care erau foarte avansaţi duhovnicește, puteau vedea lucrurile minunate ce se petreceau în Sfântul Altar.

Astfel, una dintre maici istorisește că, de multe ori, vedea alături de Sfântul Nectarie, în timpul Sfintei Liturghii, un tânăr strălucitor îmbrăcat în haine militare. Era Sfântul Mina.

* * *

O altă maică, care era responsabilă cu curăţenia din biserică, povestește că, odată, la mijlocul sfintei slujbe, a văzut o femeie foarte distinsă, ţinând în braţe un prunc minunat care a intrat prin sfintele uși și a dăruit acel prunc Sfântului Nectarie. Imediat a urmat momentul liturgic al axionului iar Maica Domnului, căci dânsa se arătase, a dispărut.

* * *

Părintele Nectarie era foarte prietenos cu toţi locuitorii insulei. De fiecare dată când trecea prin satul din vale (azi, orășelul Eghina), era invitat să intre și să binecuvânteze orice casă al cărei gospodar l-ar fi văzut trecând pe drum. Stătea de vorbă cu toată lumea, îi încuraja să înfrunte cu credinţă problemele de zi cu zi, sărăcia, necazurile, să mulţumească lui Dumnezeu și pentru cele bune și pentru încercările la care, uneori, erau supuși.

Unul dintre locuitori își amintește că, odată, l-a văzut pe Preasfinţitul trecând pe drum și l-a invitat în curtea sa pentru a-l servi cu un pahar de apă rece și pentru a se odihni un pic de arșiţa zilei. În mijlocul curţii avea un măslin impunător care, de o bucată de timp, era atacat de o specie rară de lăcuste roșii ce îi mâncau fructele. Din vorbă în vorbă, i-a spus Preasfinţitului și această problemă a sa. Atunci, Sfântul a trimis pe cineva la mănăstire ca să aducă Sfânta Cruce. Primind-o, a rostit o scurtă rugăciune și apoi a însemnat copacul cu Sfânta Cruce. Îndată s-au ridicat lăcustele, formând un nor zumzăitor și au zburat în depărtare. Copacul se află până astăzi în curtea gospodarului și continuă să dea, an de an, cele mai bune măsline.

* * *

Buni prieteni ai Preasfinţitului erau și pescarii insulei. Aceștia îi aduceau năvoadele să le binecuvânteze și vedeau că întotdeauna după aceasta prindeau o mulţime de pești. Dintre aceștia, nu uitau să îi aleagă pe cei mai frumoși și să-i trimită sus la mănăstire. Tipicul mănăstirii prevedea să nu se mănânce deloc carne. Doar peștele era îngăduit. De asemenea, Preasfinţitul dăduse poruncă să nu se mănânce nimic prăjit, ci totul numai fiert. Aceasta ajuta la sporul duhovnicesc, la menţinerea unei stări de trezvie, la alungarea moliciunii și a atacurilor viclene venite din partea diavolului, prin insuflarea de gânduri păcătoase.

* * *

Maica Teodosia povestește că, odată, pe când urca cu Sfântul Nectarie pe drumul dintre oraș și mănăstire, li s-au arătat deodată în faţă Sfântul Dionisie împreună cu Sfântul Mina, îmbrăcat în haine strălucitoare de soldat. Sfântul Dionisie le-a spus:

– Ce mai faci, Nectarie? De mult te aștept să vii!

Părintele Nectarie,  înfricoșat  și  el  de minunata vedere,  a întrebat mirat:

–   Și fratele îmbrăcat în haine militare cine este?

–   Este Sfântul Mina, locuiește și el aici.

După acest scurt dialog, cei doi sfinţi au dispărut în chip minunat. Peste câteva zile, Sfântul Nectarie a întrebat pe locuitorii insulei dacă există vreo biserică cu hramul Sfântului Mina pe insulă. I s-a răspuns că există doar un vechi paraclis, undeva departe pe munte și că este destul de greu să ajungă cineva până acolo. Cu toate acestea, peste câteva zile, însoţit de 2 maici, au plecat pe cărarea ce urca anevoie spre paraclis. Au ajuns după câteva ore de mers și au început să cureţe bisericuţa care era de mult părăsită și în care, de multe ori, se adăposteau de ploaie ciobanii din zonă.

După ce au făcut curat, Sfântul Nectarie s-a rugat îndelung în faţa icoanei Sfântului Mina. Apoi le-a spus maicilor următoarea profeţie, care avea să se împlinească peste câteva zeci de ani: „Aici se va face cândva o înfloritoare mănăstire de maici”.

Maicile l-au privit oarecum mirate și se gândeau în sinea lor: „Preasfinţitul visează cu ochii deschiși. Cine va putea să întemeieze o mănăstire în acest loc pustiu și îndepărtat?

Și, totuși, la aproape 30 de ani de la trecerea Sfântului Nectarie la cele veșnice, unul dintre ucenicii săi, părintele Amfilohie Makris, a întemeiat în acel loc o mănăstire de maici înfloritoare care dăinuie și astăzi, având un număr destul de ridicat de vieţuitoare.

* * *

Tot referitor la aceste arătări minunate de sfinţi, maicile povestesc faptul că, într-o seară, au trimis-o pe una dintre maici să îl cheme pe Prea Sfinţitul la masă. Peste câteva minute, maica s-a întors și le-a spus că nu îl poate deranja pe părintele, deoarece are un oaspete de seamă. Văzuse pe geamul chiliei un tânăr strălucitor, îmbrăcat în haine militare și de aceea s-a temut să intre. Când au trimis-o din nou mai târziu, tânărul plecase iar maica a întrebat:

–   Cine a fost oaspetele dumneavoastră din această seară?

–   Care oaspete?, a întrebat părintele Nectarie.

–   Acel soldat strălucitor cu care stăteaţi mai devreme de vorbă.

–   L-ai văzut și tu, copila mea?

–   Da, l-am văzut.

–   Ei bine, să știi că era Sfântul Mina.

Înţelegem, așadar, din aceste grăitoare episoade, la ce înălţime spirituală ajunsese Sfântul Nectarie și la ce puritate sufletească, de se învrednicea de descoperirea sfinţilor.

 

ULTIMII    ANI    DE    VIAŢĂ    ȘI    ADORMIREA    ÎNTRU DOMNUL

La sărbătorile mari, o mulţime de credincioși sosea la mănăstire, spre a fi aproape de părintele Nectarie. Faima sa de bun duhovnic și povăţuitor era răspândită deja în multe regiuni ale ţării. Mai mult, minunile pe care le făcuse în timpul vieţii sale nu încetau a fi subiectul de discuţie al credincioșilor. Mulţi dintre ei, chinuiţi de vreo boală trupească incurabilă, veneau la dânsul cu speranţa de a pleca vindecaţi. Iar pe măsura credinţei lor primeau de la Dumnezeu alinarea sau vindecarea, prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Nectarie.

Anii au trecut și, la vârsta de 74 de ani, părintele Nectarie simţea că timpul despărţirii sale de cele pământești se apropiase. Chinuit de o mai veche suferinţă trupească, își îndeplinea, după putere, ultimele obligaţii liturgice faţă de fiii și fiicele sale duhovnicești.

Simţind că i se apropie sfârșitul, a cerut, pe 20 august 1920, să meargă să se închine la icoana Maici Domnului Hrisoleontisas, icoană făcătoare de minuni ce se afla la mănăstirea cu același nume, de cealaltă parte a muntelui. Urcându-se pe un măgăruș, a plecat însoţit de două maici pe cărarea șerpuită ce ducea la sfântul locaș. După ce au ajuns, a intrat în biserică, a căzut înaintea icoanei Maicii Domnului și s-a rugat îndelung. Cerea de la Maica Domnului să fie aproape de dânsul în suferinţa pe care o îndura, să protejeze, după plecarea sa spre cele înalte, mănăstirea pe care o întemeiase și să-i întărească sufletește pe toţi fiii săi duhovnicești.

A dorit să rămână mai multe zile la această mănăstire să se roage, să scrie, să se liniștească în preajma acestei icoane care-i dădea putere și îi răspundea tainic la întrebările ce îl măcinau în ultima vreme, legate de tot ceea ce avea să lase în urma sa. După 15 zile, întărit duhovnicește, a cerut să se întoarcă acasă, la mănăstirea Sfânta Treime. Pe drum, ajungând pe o culme de pe care vedea mănăstirea și orașul din vale, a cerut maicilor să facă un popas, spre a se ruga pentru ultima dată pentru toţi locuitorii insulei. A îngenucheat și a rămas pentru multă vreme nemișcat, adâncit în extaz. Era răpit la cele înalte, înălţat cu duhul la cer. Văzând că nu se mai mișcă deloc, una dintre maici s-a speriat. A venit aproape de el și l-a atins pe umăr, căutând să-l readucă în simţiri. Atunci sfântul i-a vorbit: „Pentru ce te-ai temut și m-ai tulburat de la rugăciune?. Înfricoșată, maica s-a retras în tăcere. Apoi, sfântul a spus:

– Binecuvântez acum pentru ultima dată mănăstirea noastră și orașul și întreaga insulă, deoarece peste puţin timp voi pleca.

–   Unde vă duceţi?, au întrebat maicile.

–   În ceruri, a răspuns Sfântul Nectarie.

Atunci, ele s-au tulburat și au început încet să plângă. Au plecat mai departe și au ajuns la mult îndrăgita lor mănăstire. După câteva zile, văzând că situaţia se înrăutăţise din ce în ce mai mult, au hotărât să-l ducă la spital la Atena. Aici, împăcat cu sine și cu cei din jur, Sfântul Nectarie a urmat un tratament timp de peste o lună de zile, menit să-i aline durerile fizice care îi chinuiau trupul.

Cu sufletul pregusta deja din frumuseţile celor cerești, căzând adeseori în extaz și vorbind cu îngerii și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Faţa sa senină le dădea curaj celorlalţi bolnavi de lângă el. Îi mângâia cu cuvinte frumoase și le explica de ce trebuie oamenii să treacă prin diferite suferinţe. Le spunea că drumul suferinţei este un drum izbăvitor atunci când este însoţit de nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Este curăţitor de păcate și spre înţelepţire. Este o asumare a Sfintelor Patimi ale Mântuitorului.

Astfel, după o lungă și tăcută suferinţă, în seara zilei de 8 noiembrie 1920, Sfântul Nectarie a trecut la cele veșnice, intrând în corturile drepţilor. Maicile, care îl vegheaseră neîncetat, plângeau nemângâiate pentru pierderea părintelui lor duhovnicesc. Vestea s-a răspândit repede în întreaga insulă. Locuitorii erau cu toţii în doliu greu. Adunaţi în micul port al orașului, privegheau și așteptau să fie adus acasă, în insulă, trupul neînsufleţit al protectorului familiilor lor. Cu toate acestea, un sentiment de liniște și de speranţă le pătrundea inimile și îi făcea parcă să înţeleagă faptul că, deși părintele Nectarie plecase dintre ei, totuși câștigaseră un mijlocitor cu mare trecere în faţa Mântuitorului Hristos. Știau că pe acest mijlocitor nu îl vor pierde vreodată, că el va proteja în continuare mica lor insulă și că va aduce binecuvântarea și bogăţia harului peste aceste plaiuri. Acest lucru avea să fie confirmat de sute de ori, începând chiar cu acea noapte în care sufletul său părăsise trupul pământesc.

Intrând în cameră să pregătească trupul sfântului pentru întoarcerea pe insulă, maicile au crezut de cuviinţă că ar fi bine să-i schimbe anumite haine cu care fusese până atunci îmbrăcat. Vecin de pat și de suferinţă cu Sfântul Nectarie era un om care suferise un grav accident, în urma căruia rămăsese paralizat de la mijloc în jos. Nu putea să-și mai miște deloc picioarele. Doctorii nu îi mai dădeau nici o speranţă de recuperare, deoarece își dăduseră seama că măduva spinării fusese fracţionată. La un moment dat, maicile au scos vesta neagră de lână pe care sfântul o purtase în spital și au pus-o, pentru câteva clipe, peste picioarele celui paralizat și, o, minune! Cel bolnav a simţit că ceva ciudat se întâmplase deodată cu el, ca și cum un curent electric i-ar fi trecut prin tot corpul și parcă niște legături nevăzute, care îl ţinuseră până atunci nemișcat, se rupseseră. Începuse să aibă senzaţia că își poate simţi din nou picioarele și, cu mare băgare de seamă, începu să le miște. Da, era adevărat, picioarele lui se mișcau din nou. S-a ridicat atent din pat, a făcut câţiva pași, neputând să-și creadă ochilor și apoi a început să plângă. Își dădea seama, în sfârșit, ce se întâmplase. Era o minune. Omul sfânt, pe care mai mult de o lună de zile l-a avut lângă el, care îi dăduse atâta curaj și speranţă, acum îi dăruise și cel din urmă și mai nepreţuit dar, vindecarea.

Maicile au rămas și ele fără grai când au văzut că omul, care fusese catalogat că nu va mai merge vreodată, se plimba acum, plângând, prin faţa lor. Au recunoscut și ele îndată minunea care se întâmplase și plângând și sărutând moaștele sfântului, nu conteneau să-L slăvească pe Dumnezeu. Apoi, i-au chemat pe doctorii spitalului care nu puteau crede ceea ce cu ochii lor vedeau că se întâmplase. Vestea minunii s-a răspândit cu iuţeală în tot spitalul și apoi în oraș.

După pregătirile necesare, trupul pământesc al Sfântului Nectarie a fost transportat cu vaporul spre insula Eghina. O mulţime de cunoștinţe și fii duhovnicești îl însoţeau și toţi locuitorii insulei erau adunaţi în port și așteptau ca să-l întâmpine. Redăm mai jos câteva texte grăitoare, scrise de martori oculari, prieteni apropiaţi ai părintelui, care au trăit aceste evenimente:

„Locuitorii insulei Eghina, aflaţi în doliu greu, au întâmpinat în port, plini de tristeţe, sfinţitul trup. Toată lumea era îmbrăcată în negru. De la un capăt la celălalt al orașului, clopotele bisericilor băteau toate în ritm de înmormântare. Vaporul înainta cu însemnele caracteristice de doliu. Clerici și credincioși erau cu toţii prezenţi. Doreau să atingă și să poarte pe umerii lor trupul sfinţit al protectorului lor, pe drumul ce urca șerpuit spre mănăstire. Cu toţii plângeau pentru pierderea bunului lor părinte. La fiecare casă, nori de tămâie se ridicau spre cer întru pomenirea sufletului celui adormit. Odată ajunși la mănăstire, au așezat moaștele sfântului în biserică, înconjurat fiind de toate maicile care plângeau nemângâiate. Trupul neînsufleţit emana o mireasmă minunată și pe frunte se puteau vedea broboane de mir, prelingându-se asemenea transpiraţiei.

Ieromonahii și preoţii prezenţi au început slujba de priveghere a stâlpilor. Se făcuse deja ora 2 noaptea, dar nimeni nu se gândea să plece. Cu toţii erau cufundaţi în rugăciune și în meditaţie la tristele momente pe care le trăiau. La sfârșitul slujbei, maica stareţă Xenia, cea fără vedere, ridicându-se, a   spus celor prezenţi:

–   Nu mai plângeţi, părintele nostru nu a murit, ci trăiește, ne vede și se roagă pentru noi în această seară. Mănăstirea noastră va continua să fie o prezenţă din ce în ce mai întărită în viaţa insulei noastre. Dumnezeu ne va ajuta și ne va călăuzi. Când părintele trăia și îl aveam ca far spiritual și părinte duhovnicesc, nu înceta să îmi spună această profeţie: În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală, se vor face drumuri, vor cirula mii de mașini care vor aduce aici milioane de oameni să se închine, iar mănăstirea noastră va fi înfloritoare și vestită în lumea întreagă. De aceea, nu mai plângeţi, Eghina a dobândit un sfânt, un cuvios, un puternic mijlocitor în faţa Tronului Celui Ceresc pentru noi!”.

Tot maica stareţă Xenia povestește că în seara în care Sfântul Nectarie a trecut la cele veșnice, ea „l-a văzut” cu ochii cei duhovnicești, în curtea mănăstirii. S-a apropiat de dânsa și a salutat-o, zicând: „Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!”. La puţin timp după aceasta a primit telegrama că Preasfinţitul se stinsese din viaţă.

Trei zile și trei nopţi au trecut oamenii să se închine și să-și ia rămas bun de la corpul pământesc al sfântului, care răspândea plăcută mireasmă duhovnicească în întreaga insulă.

În prima zi, una dintre călugăriţe, crezând că trupul avea să înceapă să intre în putrefacţie și să miroasă urât, i-a spus maicii stareţe că ar fi bine să fie grăbită rânduiala înmormântării. Noaptea, pe când se dusese un pic să se odihnească, l-a văzut în vis pe Sfântul Nectarie. S-a repezit să îi sărute mâna iar acesta a întrebat-o:

–  Spune, copila mea, miroase urât mâna mea?

–  Nu, Preasfinţia Voastră, nu miroase urât. Dimpotrivă, miroase a mir și aloe!

– Atunci, să nu te mai temi!

S-a sculat tulburată, a început să plângă și să se roage sfântului să o ierte pentru nepriceperea ei. Apoi a povestit cele petrecute și celorlalte maici ale mănăstirii.

După cele trei zile de priveghere și închinare la sfinţitul trup pământesc al părintelui Nectarie, a avut loc slujba înmormântării și a fost așezat în mormântul pregătit în partea de răsărit a bisericii. Au fost prezenţi toţi locuitorii insulei, preoţi, arhierei, foști elevi ai Seminarului Teologic Rizareion, al căror dascăl fusese, diverse personalităţi ale Atenei care îl cunoscuseră.

Astfel a luat sfârșit activitatea pământească, în trup, a Sfântului Nectarie. Acest sfârșit a dat naștere însă unui nou început. Începutul izbăvirii multora din cumplitele suferinţe trupești, începutul mântuirii lor, prin întoarcerea trup și suflet către Dumnezeu, toate acestea prin intermediul minunilor și al mijlocirii în faţa lui Dumnezeu a Sfântului Nectarie.

(Fragmente din Viata Sfantului Nectarie din Eghina – editia 2-a)