Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:

Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;

Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;

Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;

Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;

Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;

Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;

Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;

Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;

Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 2-lea:

Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:

Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;

Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;

Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;

Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească;

Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine;

Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos;

Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată;

Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;

Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 3-lea:

După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:

Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;

Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;

Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;

Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi;

Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată;

Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea;

Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;

Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;

Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 4-lea:

În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:

Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;

Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească;

Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;

Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;

Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;

Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;

Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău;

Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său;

Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 5-lea:

Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te oştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:

Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;

Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;

Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;

Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;

Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;

Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;

Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;

Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire;

Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 6-lea:

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa:

Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;

Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei;

Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă;

Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii;

Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;

Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;

Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte;

Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău;

Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 7-lea:

Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”, a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând:

Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;

Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;

Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;

Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;

Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;

Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;

Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;

Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;

Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 8-lea:

Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

„Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”, a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând:

Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;

Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;

Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet;

Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace;

Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei;

Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;

Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi;

Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită;

Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 9-lea:

Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând:

Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;

Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;

Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;

Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului;

Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;

Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;

Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre;

Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale;

Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 10-lea:

Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:

Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre;

Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;

Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;

Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean;

Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;

Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;

Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;

Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire;

Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: „Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 11-lea:

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:

Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;

Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;

Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru;

Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei;

Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;

Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului;

Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;

Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire;

Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 12-lea:

Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:

Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;

Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;

Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;

Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;

Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;

Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;

Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;

Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;

Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 13-lea:

„Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori.

Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit… şi Condacul 1:  Să-l lăudăm…

Apoi această

Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.

Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.

Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.

Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.

Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Citiţi şi:

● A fost canonizat oficial Cuviosul Paisie Aghioritul

● Şi pietrele vorbesc despre Părintele Paisie…

● Marturii despre Parintele Paisie Aghioritul (I)

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul a dobandit inca din timpul vietii o faima uriasa, care a trecut dincolo de hotarele Greciei si s-a raspandit in toata lumea, fara radio, fara televizor, fara ziar sau alte mijloace de informare in masa care sa spuna ceva despre el cata vreme a trait. Toata aceasta faima a Cuviosului Paisie Aghioritul s-a transmis din gura in gura de catre oameni care au ramas uimiti de binefacerile si minunile lui. Veneau sa-l vada si sa-i ceara sfatul oameni din America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Australia, Africa si de pretutindeni.

Cu fiecare zi care trece lumea afla ce fel de om a trecut pe pamant si il cinsteste tot mai mult. Cauta sa afle tot ce s-a scris referitor la el, sa intrebe pe oamenii care l-au cunoscut. Multi citesc cartile lui, folosesc cuvintele lui in predici, in cicluri de catehizare, si-l au ca model pe acest smerit monah, care avea doar clasele primare. Iar aceasta inseamna ca Harul lBunului Dumnezeu a dat deja binecuvantarea sa fie popularizat, lucru pe care Cuviosul Paisie Aghioritul nu l-a urmarit niciodata.

Intr-o zi obisnuita il vizitau la chilie o suta – doua sute de oameni, pentru a-i primi sfatul. Atunci cand iesea din Sfantul Munte pentru a vedea pe femeile si pe bolnavii neputinciosi care nu puteau veni in Sfantul Munte, mii de persoane asteptau la rand pana in zori, pentru a lua binecuvantare si a vorbi un minut-doua cu Parintele Paisie. In acest foarte scurt rastimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori acest lucru se petrecea mai tarziu, prin rugaciunile Cuviosului Paisie Aghioritul. Masinile parcate pe marginile drumului depaseau distanta de un kilometru. La Sfanta Manastire de maici a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti – Tesalonic (care a fost intemeiata de Cuviosul Paisie Aghioritul), masinile veneau si plecau continuu. Parintele Paisie Aghioritul le-a fost calauzitor multora, mari si mici, insemnati si neinsemnati. Pe smeritul monah Paisie Aghioritul il cercetau oameni din toate paturile sociale: eruditi si neinvatati, persoane politice, deputati, ministri, senatori din Statele Unite, profesori universitari, medici, teologi, episcopi si oameni de alte religii.

Cu miile erau scrisorile pe care oamenii i le trimiteau. Problemele psihologice, cancerul, familia despartita – cel putin una din acestea trei era cuprinsa in scrisori. Durerea curgea la Parintele Paisie fie personal, fie prin scrisori. Durerea altuia o facea a sa; nu voia si nu putea ramane indiferent, atunci cand ceilalti sufereau. Daca se putea, ridica toata greutatea crucii pe umerii sai, pentru a-l usura pe aproapele. Parintele Paisie Aghioritul aduna durerea, nelinistea si problemele lumii si dadea inapoi solutii, bucurie si pace. Cand trebuia si unde anume era nevoie, Cuviosul Paisie Aghioritul intervenea in mod minunat cu stapanire dumnezeiasca si dezlega cele de nedezlegat.

Chiar si dupa adormirea sa, Cuviosul Paisie Aghioritul ii ajuta pe oameni prin scrierile sale. Cartile sale au un rasunet nemaiintalnit, sunt citite cu nesat, sunt traduse in multe limbi straine, deoarece vorbesc direct inimii, ii misca sufleteste si pe cei simpli, si pe cei culti. Prin invatatura pe care a lasat-o, Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul s-a dovedit a fi un mare dascal contemporan al vietii duhovnicesti. (sursa: cuviosul-paisie-aghioritul.blogspot.com)

* * *

Monahul Paisie de la Chilia Sfântul Ioan Teologul din Nea Skiti despre despre minunile și viața Cuviosului Paisie Aghioritul:

“Un mare sfânt, întocmai cu Apostolii“

În anul 1996, la doi ani după adormirea Cuviosului Paisie, la parastasul ce s-a făcut atunci pentru el, l-am cunoscut pe fostul stareț al Mănăstirii Maherá din Cipru, păritele Hariton. Acolo, în timpul discuției – fiindcă am stat de vorbă în jur de 2 ore, despre Părintele Paisie, fiindcă trecuse la Domnul cu doar doi ani în urmă – Gheronda Hariton mi-a spus: ,,Părintele este un mare sfânt și ceea ce vreau să-ți mai spun este că Dumnezeu l-a așezat în rândul sfinților întocmai cu Apostolii”. ,,Ce spuneți, gheronda, am întrebat eu, cum se poate așa ceva?”. ,,Ba da, așa este, îmi zice. După calendarul vechi, el a trecut la cele veșnice în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel, iar acest lucru nu este întâmplător, o să vezi ce înseamnă asta peste câțiva ani”. Eu, ca să fiu sincer, din pricina puținei mele credințe, nu am luat în seamă ceea ce a zis atunci părintele Hariton. ,,Eh, mi-am zis, timpul o să arate dacă Gheronda Paisie a fost un sfânt așa de important pentru Biserică”. Și, într-adevăr, acum, când vorbim și ne aflăm în anul 2014, cred că și pietrele vorbesc despre Părintele Paisie. Se vorbește despre el oriunde în lume: în Grecia, în România, în Serbia, în Rusia, în America, în Australia, toți știu despre Gheronda Paisie.

În clipa aceea binecuvântată când Dumnezeu mi-a îndreptat pașii spre chilia lui – punând astfel început mântuirii mele, fără să știu, încă, dacă voi reuși să duc până la capăt ceea ce am început atunci – Dumnezeu mi-a dat ocazia de a-l cunoaște de aproape pe Gheronda, care mi-a descoperit foarte multe lucruri despre ceea ce avea să se întâmple cu viața mea și care mă încuraja foarte mult. Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui, iar acest lucru mă ajută foarte mult și mă întăresc. Am stat atunci de vorbă în jur de 3 ore, 3 ore și jumătate, dar au fost ore hotărâtoare pentru viața mea, pentru ceea ce aveam să fac în continuare, pentru că după aceea pot spune că am început să trăiesc cu adevărat în Biserică. Nu știu, în continuare, dacă mă voi învrednici pentru ca Dumnezeu să-și trimită harul său asupra mea și să mă ajute până la suflarea mea cea mai de pe urmă, dar trebuie să mărturisesc că acele câteva ore petrecute cu Gheronda mi-au schimbat complet viața și am reușit, cu harul Lui Dumnezeu, să ajung ceea ce sunt astăzi, adică un nevrednic slujitor al Celui Preaînalt.

Momentul acela al întâlnirii cu el s-a întipărit în mintea și în inima mea; m-a emoționat foarte mult și m-a condus, astfel, cu multă dragoste și prin exemplul personal, aproape de Hristos. Eu așteptam să văd un om dificil de abordat, un fel de ortodox fanatic, dar am găsit un om pe chipul căruia se citea dragostea pentru oameni, un om care te îmbrățișa cu privirea și îți transmitea harul Lui Dumnezeu. El era un mare trăitor, se vedea mereu acest lucru, iar această stare de pace, liniște și rugăciune o transmitea celor cu care vorbea și tuturor celor din jurul său. Astfel, venind în contact cu el, mi-a înmuiat și mie sufletul și m-am întors către Hristos, mai întâi ca membru credincios al Bisericii, iar mai apoi ca monah. Mi-a descoperit foarte multe lucruri, care, mai târziu s-au împlinit întocmai. Mi-a descoperit că voi deveni monah, că îi voi purta numele (Paisie). Pe atunci, desigur, nu înțelegeam tot ceea ce spunea, pentru că nu știam că voi deveni monah. Mi-a răspuns la foarte multe întrebări și nedumeriri pe care le aveam pe atunci, despre mine și despre lume, în general. Nu doar că m-a lămurit pe deplin cu tot ceea ce vroiam să știu, dar, chiar răspundea la întrebări exact în ordinea în care mintea mea le născocea. În fine, m-a ajutat foarte mult… Ceea ce spun eu acum este foarte puțin pe lângă mulțimea de minuni pe care le-a săvârșit și pe care le săvârșește și despre care auzim în fiecare zi. Eu mă bucur, însă, că Părintele nu ne-a părăsit niciodată, fie aici, la Sfântul Munte, fie în lume, el este mereu cu noi, îi simțim prezența, de parcă ne-ar spune: ,,Uite, sunt aici, alături de voi, nu vă fie teamă, nu sunteți singuri”. […]

În ceea ce privește personalitatea duhovnicească a părintelui Paisie Aghioritul și recunoașterea sa oficială de către Biserică, cred că acest lucru nu va întârzia foarte mult, dar aceasta o hotărăște doar Biserica, după criteriile stabilite de Sfinții Părinți. [între timp, pe 13 ian.2015 a fost canonizat oficial -n.a.]. Putem spune doar că Părintele Paisie a fost o mare personalitate duhovnicească, nu doar în Sfântul Munte, ci în toată lumea ortodoxă, căci și-a pus amprenta asupra epocii în care a trăit.

Noi dăm examene pentru a trece dincolo, de aceea și Dumnezeu îi permite diavolului să ne încerce. Îi permite diavolului să ne ,,ajute” cu răutatea lui, nu îl lasă Dumnezeu ca să ne chinuiască. Bunul Dumnezeu a creat îngerii. Diavolii, la început, au fost îngeri, dar, din cauza mândriei, unii dintre aceștia au căzut și au ajuns diavoli. Omul a fost creat la sfârșit, pentru că el este coroana creației… Atunci când un copil se naște, trebuie să știm că părinții sunt cei care îi dau trupul, iar Dumnezeu îi dăruiește sufletul. Imediat ce se naște, copilul trebuie botezat. Atunci, Dumnezeu trimite un înger. Astfel, copilul este în grija Lui Dumnezeu, a îngerului, dar și a părinților… (Pr. Paisie, înregistrare audio)

Monahul care mi-a apărut în vis

Cu ajutorul Lui Dumnezeu am reușit ca în fiecare an să fiu prezent la parastasul ce se face la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Odată, într-un an am ajuns cu câteva zile înainte de parastas. Îmi amintesc o întâmplare cu o femeie care venise acolo să se roage. Era la mormântul părintelui, se ruga, dar, am observat că nu era deloc îmbrăcată cuviincios. M-am mirat de lucrul acesta pentru că maicile din mănăstire sunt foarte atente la acest aspect. Femeile care nu sunt îmbrăcate cum trebuie pentru un locaș de închinăciune, la intrarea în mănăstire primesc o fustă ori altceva cu care să se îmbrace cât timp se află în interiorul mănăstirii. Așadar, văzând această femeie am fost cumva scandalizat, dar nu am spus nimănui. Când m-am dus la arhondaric, m-a văzut acolo o maică și a înțeles că eram puțin supărat pentru ceea ce văzusem. ,,A, gheronda, nu știți cine este femeia aceea, nu? Este o femeie de moravuri ușoare din Tesalonic. Azi noapte, când s-a dus să se culce, i-a apărut un monah în vis și i-a spus: Ce faci, binecuvântato? O să te ardă Dumnezeu! O să vină mare rău asupra ta! Du-te la Suroti pentru că au praznic astăzi acolo. Era vorba de pomenirea părintelui. Așa că, săraca, a venit imediat, așa cum se afla. Când a ajuns și a văzut fotografia părintelui a exclamat: Acesta e monahul care mi-a apărut în vis”. A fost o arătare minunată a părintelui pentru a salva sufletul acelei femei.

 
“Dă-ți cu apă și o să te faci bine“

O altă întâmplare ce mi-a fost povestită de cineva este despre un oarecare instalator dintr-un oraș din nordul Greciei. Acest om a mers să instaleze o chiuvetă la cineva. Cum lucra acolo, în bucătărie, din neatenție, când s-a ridicat de sub chiuvetă, i-a intrat în ochi un suport de bucătărie, din acelea care se găsesc în bucătărie, în care se pun lingurile, furculițele și altele asemenea. Ei bine, un capăt al acestui suport de bucătărie i-a intrat în ochi și i-a și scos ochiul. Totul a fost fulgerător, omul nici nu și-a dat seama ce i se întâmplă. În acel moment a simțit două mâini care l-au atins pe spate. S-a întors și a văzut un monah – pe care nu-l cunoștea – care i-a spus: ,,Dă-ți cu apă pe ochiul acela și o să te faci bine”. Omul a făcut după cum i-a spus monahul și s-a vindecat, dar, când s-a întors să îl întrebe cine este, nu mai era nimeni în spatele lui. Pe atunci, Părintele Paisie nu era foarte cunoscut, așa că omul nu a știut cine l-a tămăduit. Peste câteva zile, omul a mers să se aprovizioneze cu materiale și, din întâmplare, a văzut [în acel loc] fotografia părintelui și l-a recunoscut.

– Cine este acesta?

– Este părintele Paisie, i s-a răspuns.

– Vreau fotografia aceasta, a spus instalatorul. Celălalt, însă, nu a vrut să i-o dea pentru că făcuse foarte greu rost de ea.

– Este un om sfânt, i-a spus cel care avea fotografia și l-a îndemnat să meargă la Suroti să se închine la mormântul Părintelui. A mers la Suroti, a povestit maicilor minunea pe care Gheronda a făcut-o cu el și a promis ca în fiecare an, în ziua când se face parastasul părintelui, să ducă la mănăstire prune de la el de acasă, pentru că omul se ocupa și cu agricultura. În anul următor, în ziua când trebuia să meargă să culeagă prunele, s-a pornit o ploaie torențială, iar omul și-a zis că nu o să poată culege nimic. Dar, fiindcă Părintele Paisie îl vindecase, iar el făcuse o promisiune, și-a spus că indiferent de cum este vremea, el va merge la livadă ca să adune prune. Acolo, omul a fost martorul celei de-a doua minuni: ploua torențial de jur-împrejur, numai deasupra livezii lui, nu. Așa că a putut intra în livadă să strângă prune.

Am auzit această întâmplare de la prietenul celui care a trăit această minune și îmi place să cred că este adevărată. Există și alte multe asemenea minuni, sunt consemnate de maicile de la Suroti, și fiecare minune care se întâmplă este, astfel, făcută cunoscută tuturor.

(preluare de pe site-ul Pemptousia.ro)

* * *

Alte minuni savarsite de Cuv. Paisie

 
Izbavire din accidente

● Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion.
Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

● Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

“Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! ”
(Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής – “Vasul ales“, pp. 29-30)

(sursa: prieteniisfmunteathos.wordpress.com)

* * *

 
Aceleasi lucruri minunate, pe care le savarsesc Sfintii, le vedem ca se petrec si la mormantul Staretului. Acolo se vindeca mai ales cei bolnavi de cancer sau cei demonizati. Nu putini sunt cei carora Staretul li se arata si ii izbaveste de la accidente. Multi bolnavi l-au vazut in spitale dandu-le ajutor. Multe lucruri personale de-ale Staretului savarsesc minuni si raspandesc o mireasma negraita. Nenumarate sunt minunile pe care Staretul le-a savarsit si inca le mai savarseste dupa adormirea sa.
 
● Parintele Hristu Tantalis din Nea Mihaniona – Tesalonic, tata a noua copii, ne povesteste: “Cativa dintre copiii mei se jucau pe terasa blocului. La un moment dat au inceput sa sara peste gaura de aerisire a blocului. Unul din copiii mei, un baietel de sase ani, care inca nu vorbea bine, a vrut si el sa sara, dar nu a ajuns de cealalta parte, ci a cazut in gol de la etajul a treilea. Copiii s-au infricosat si au venit la mine sa-mi spuna ce s-a intamplat. Atunci am alergat jos cu sufletul la gura ca sa vad ce s-a intamplat cu copilul, dar am ramas uimit cand l-am vazut venind spre mine galben de frica. L-am dus la spital, dar medicii, dupa ce l-au consultat, mi-au spus ca nu are nici chiar cea mai mica rana. Am inteles ca este vorba de o minune si m-am gandit ca Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului din Nea Mihaniona l-a izbavit pe copil. L-am dus asadar inaintea icoanei ei si l-am intrebat: «Ea te-a pazit?». Copilul insa a raspuns «Nu». Apoi m-a dus la fotografia Parintelui Paisie, care era acolo alaturi, si mi l-a aratat cu degetul (ca si cum mi-ar fi spus ca: «Acesta m-a tinut»).

 
● Domnul S. din Kalamata, locuitor in Atena, calatorea cu masina sa spre Ioanina. Pe drum a fost victima unei ciocniri frontale puternice, in timpul careia masina lui a fost distrusa complet, iar el a fost ranit grav la cap. A fost dus de urgenta la spital. In timp ce se afla in acea stare, a vazut un nor luminos, iar in mijloc, un monah in varsta. Si desi nu avea o legatura stransa cu Biserica, insa auzind in acele zile vorbindu-se despre un staret harismatic, Paisie, in acea nedumerire a sa l-a intrebat deodata pe monahul necunoscut: – Sunteti Staretul Paisie? Staretul nu i-a raspuns, ci i-a zambit si mangaindu-l usor pe cap i-a spus: – Nu te teme! Te vei face bine!

Atunci domnul S. si-a revenit si cu toate ca era uluit de acea intamplare si nu-l cunostea pe acel vizitator minunat, a crezut in cuvintele lui. A povestit aceasta doctorilor, iar acestia, constatand imbunatatirea starii sale, pe care nu si-o puteau explica omeneste, au marturisit: – Intr-adevar, este vorba de o minune! Dupa ce a iesit din spital, pe drum, in timp ce trecea prin fata unei librarii, l-a zarit in vitrina pe izbavitorul sau. I-a recunoscut chipul pe coperta unei carti. Si astfel l-a descoperit pe binefacatorul sau si plin de recunostinta, a cumparat-o si a citit-o. Miscat sufleteste, a venit sa se inchine la [chilia] “Panaguda” (1 ianuarie 1998), unde a si povestit cele petrecute mai sus. In afara de faptul ca l-a izbavit de o moarte trupeasca sigura, interventia Staretului i-a schimbat complet si viata. A cautat duhovnic si s-a spovedit. A incetat sa traiasca precum mai inainte in ciuda constrangerilor sacaietoare ale rudelor lui. “Imi este cu neputinta sa continui viata de mai inainte, pentru ca imi vine mereu in minte chipul luminos si zambitor al Staretului“, spunea el cu lacrimi in ochi.

 
● Un monah aghiorit marturiseste: “Doi mireni au mers la «Panaguda». Dupa ce s-au inchinat, au cerut parintilor de acolo sa le povesteasca ceva despre Parintele Paisie. Printre altele le-am spus ca de la inchinatorii ce trec pe la noi, avem multe marturii despre minunile Staretului de dupa adormirea sa (aparitii ale Staretului in vedenii, vindecari, interventii in accidente etc.).

Cand unul dintre ei a auzit «in accidente», a lacrimat si i-a spus prietenului sau:

– Ai vazut? In accidente!…

Apoi m-au rugat sa le povestesc chiar si o singura izbavire din accident. Atunci le-am povestit o intamplare recenta. Cand am ajuns la cuvintele: «i-a aparut un monah intr-un nor luminos», acel inchinator, care ma intrerupsese si mai inainte, nu s-a mai putut stapani si a strigat:

– Si mie mi-a aparut intr-un nor! Si mi-a povestit izbavirea lui minunata din accident in putine cuvinte, caci din pricina emotiei nu a putut povesti mai amanuntit:

– Alergam cu motocicleta cu o suta patruzeci de kilometri la ora… Deodata m-am ciocnit cu o masina, dar chiar in acea clipa mi-a aparut un monah intr-un nor luminos… Nu am patit nimic! Sotia mea m-a indemnat: «Cauta in fotografiile de prin carti, ca sa afli cine este acel monah!» L-am gasit intr-un calendar tiparit de Athoniada, inconjurat de elevii scolii… Mi-a salvat viata!…»

 
● Povestirea unui preot evlavios care studiaza in Tesalonic:

“Mai demult a venit la mine un tanar care mi-a spus:

– Parinte, ieri am fost gata sa mor, dar Dumnezeu m-a izbavit. Asa cum mergeam cu motocicleta cu viteza mare, deodata m-am izbit de o masina si am fost aruncat departe de acel loc. Dar in acea clipa, am vazut un monah batran care m-a apucat de mana dreapta si astfel n-am patit nimic. Atunci i-am aratat cateva icoane de sfinti si fotografii cu parinti duhovnicesti contemporani. De indata ce a vazut fotografia Staretului Paisie, a strigat emotionat:

– Acesta a fost! Dupa cateva zile a venit din nou acel tanar si mi-a spus ca in buzunarul de la maneca dreapta a canadienei ce o purta (exact in acel loc de unde Staretul l-a apucat), a gasit doua iconite, una cu Mantuitorul si cealalta cu Staretul Paisie, pe care le pusese mama lui pe ascuns.”

 
● Vindecarea unei demonizate

Intr-o dimineata de decembrie a anului 1996, la pangarul manastirii de la Suroti se aflau maica responsabila, doi soti impreuna cu copilul si cu tatal lor, doua femei de varsta mijlocie si un barbat tanar. Deodata s-a auzit un strigat puternic. Una dintre femeile de varsta mijlocie, care era destul de voinica, tocmai cazuse la pamant si incepuse sa se loveasca, sa urle salbatic si sa-si miste repede capul intr-o parte si alta. Privelistea era ingrozitoare. Femeia cu copilul au iesit afara, iar ceilalti s-au apropiat de ea ca s-o ajute. Mugea, gafaia si spunea cu o voce barbateasca, salbatica si amenintatoare: “Am sa va arat eu voua, astora care nu credeti, am sa va arat eu… Inca putin si am sa va pun la toti 666 pe mana… O sa va inchinati cu totii mie…Ticalosilor, imbecililor…” si alte ocari. Apoi a inceput sa scuipe si spunea infricosata: “Paisie, ma arzi, vrei sa ma trimiti inapoi in tartar… Si aceasta femeie nenorocita numai pe la manastiri ma duce… De ce o ajuti? Ma arzi, ma arzi!” Urla si se lovea atat de tare, incat toti credeau ca isi va sparge capul. Era lucru vadit ca o chinuia diavolul. “Aaa…Aaa…“, striga iarasi. “Uite, a venit si Maria acum…Ma arzi, Paisie!” si strigand acestea, ramase nemiscata, de parca ar fi lesinat. Cei care erau de fata s-au apropiat pentru a o ajuta, iar femeile au acoperit-o cu hainele ei. Dupa aceasta au ridicat-o in picioare. Atunci femeia si-a deschis ochii si a inceput sa planga linistit, iar din adancurile inimii ei s-au revarsat aceste cuvinte: “Iti multumesc, Gheronda… Iti multumesc, Dumnezeul meu!” Si repeta aceste cuvinte cu multa recunostinta. Apoi s-a ridicat, a mers inaintea icoanei lui Hristos si a Maicii Sale si a inceput sa se roage cu suspine negraite: “Dumnezeul meu…Dumnezeul meu…Cum de m-ai primit pe mine, nevrednica? Iti multumesc, Gheronda…Nu meritam, Dumnezeul meu, un astfel de ajutor.” Toata aceasta priveliste era deosebit de miscatoare. Apoi au salutat-o pe maica de la pangar si au plecat. Aceasta femeie care s-a izbavit de diavol a povestit ca in noaptea de dinaintea venirii ei la manastire l-a vazut pe Staretul Paisie care i-a spus: “Vino la mormantul meu si te voi face bine.” A doua zi a venit la manastire si dupa ce s-a inchinat la mormantul Staretului a venit la pangar, unde s-au petrecut cele descrise mai sus.

 
● Fularul Staretului vindeca boala de cancer

Doamna Filita din Volos marturiseste: “Ma aflam intr-o situatie dificila, pentru ca nu o puteam ajuta si linisti pe sora mea, care cazuse in deznadejde cand aflase in urma analizelor facute ca are cancer la san. Atunci am cerut cu evlavie de la prietena mea mult pretioasa ei mostenire, fularul cuviosului Staret Paisie. Tinandu-l strans la piept, cu mainile tremurande si cu inima batand cu putere, am alergat si l-am asezat in bratele celei suferinde. Iar aceea, cu lacrimi in ochi, a mers in fata icoanelor si s-a rugat. I-am urat insanatosire grabnica si am inapoiat fularul prietenei mele. Dupa patru-cinci zile sora mea a facut din nou analize, dar, o, minune!, chistul de la san disparuse. Slavit sa fie numele Staretului Paisie!”

 
● Prezenta mangaietoare a Staretului Paisie

Un inchinator ne-a marturisit (in anul 2000) cu emotie, urmatoarele: “Cand am venit pentru prima data in Sfantul Munte, Staretul Paisie inca mai traia. De la Manastirea Iviron am primit indrumarile necesare pentru a merge sa-l vizitam. Eram un grup destul de mare de inchinatori. Din pacate insa ne-am ratacit pe drum si nu am putut ajunge la el.

In anul 1998, cand am vizitat din nou Sfantul Munte, m-am dus sa ma inchin cel putin la Coliba sa, deoarece Staretul adormise in Domnul. Mare mi-a fost bucuria si pacea pe care am simtit-o. Plecand de acolo am fost cuprins de o mare mahnire:

«De ce oare nu m-am invrednicit sa-l cunosc si eu pe Staret in timpul pelerinajului pe care l-am facut atunci cand era inca in viata? Daca numai Coliba sa m-a umplut de atata bucurie, cat de mare binecuvantare nu mi-ar fi pricinuit prezenta lui? Sunt oare atat de pacatos de mi s-a intamplat aceasta?»

Si mahnirea ce ma cuprinsese crestea tot mai mult, iar eu ma sileam sa nu plang. Asa cum coboram cararea chinuit de aceste ganduri, voind sa ies la caldaramul ce ducea la Manastirea Iviron, deodata am simtit o mana care m-a cuprins cu putere, dupa care m-a lovit cu blandete pe spate. In acelasi timp am auzit o voce mangaietoare, care mi-a spus: «Mergi cu bine, voinicule!» [gestul si cuvintele erau des folosite de catre staret in timpul vietii] .

In aceeasi clipa o mireasma puternica a inundat tot locul acela si sufletul meu a fost umplut de o veselie nespusa, care a izgonit cu totul din el mahnirea de mai inainte. Desi nu mi-a aratat fata sa, m-am simtit ca si cum l-as fi recunoscut pe Staret de mai inainte“.

 
● Inviere duhovniceasca

Un tanar oarecare traia in nepasare si in pacat. Nu intamplator i-au cazut in mana “Epistolele” Staretului si citindu-le a fost cutremurat. De atunci si-a schimbat cu totul viata si isi doreste sa devina monah. “Cu sase ani in urma, povestea un tanar oarecare, eram anarhist. Purtam cercei si consumam droguri. Un prieten de-al meu mi-a dat o carte de-a Parintelui Paisie. Am inceput s-o rasfoiesc din curiozitate si fiindca mi-a starnit interesul, am citit-o intr-o noapte. De atunci viata mea s-a schimbat.”

Domnul Gheorghe Nicolau din Atena marturiseste: “Intr-o duminica din luna octombrie a anului 1996 am mers impreuna cu un prieten de-al meu la Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul de la Karea ca sa participam la Sfanta Liturghie. Voiam sa fac parastasul de un an al mamei mele. Era pentru prima data cand mergeam la biserica dupa multi ani de zile. Cand s-a terminat Sfanta Liturghie am mers la pangarul manastirii, unde am vazut o carte a Parintelui Paisie. In acea clipa inima mea a tresarit. Indata am cumparat acea carte si intorcandu-ma acasa, prima mea grija a fost sa o citesc. In clipa cand citeam poezia ce era scrisa pe spatele fotografiei, pe care Staretul o trimisese mamei sale indata dupa calugaria sa, ceva s-a schimbat inlauntrul meu. Am inceput sa plang cu suspine, inima mi s-a inmuiat si printre lacrimi spuneam: «Dumnezeul meu, ajuta-ma si pe mine ca pentru rugaciunile Sfantului Staret Paisie, sa devin monah!». Nu ma gandisem mai dinainte la aceasta, ci cuvintele au iesit singure. Lucrul minunat este ca acum, dupa sase ani de la acea intamplare, ma pregatesc sa devin monah. In timp ce citeam cartea, am pierdut pentru cateva secunde notiunea timpului si a spatiului si l-am vazut pe Sfantul Staret Paisie tinand-o de mana pe mama mea. Atunci m-am cutremurat, pentru ca ceea ce vedeam mi se parea a fi realitate. Aceasta am povestit-o unui staret imbunatatit care mi-a spus ca aceasta fusese o vedenie adevarata, iar nu o nalucire diavoleasca. Dupa aceea am inceput sa merg la biserica in fiecare duminica si in sarbatori.

Cu putin inainte de Craciunul anului 1996, cand m-am marturisit pentru prima data in viata mea, am simtit o bucurie negraita. Niciodata nu mai simtisem o bucurie atat de mare. Numai Hristos poate aduce pacea in suflet. In luna mai a anului 2002 m-am invrednicit sa ma inchin la «Panaguda». In timpul cat am stat acolo, am simtit in repetate randuri o mireasma negraita.”

* * *

 
Şi pe noi ne-a salvat Cuviosul Paisie Aghioritul!
 
În august 2005, un aghiorit, Părintele Ştefan Nuţescu, egumenul Schitului Românesc «Sf. Dumitru» Lacu (afiliat Mănăstirii athonite «Sf. Pavel») mi-a trimis, ca binecuvântare, o carte despre Cuviosul Paisie. Era vorba despre Viaţa sa, scrisă de Ieromonahul Isaac – plecat deja la Domnul – şi de obştea sa. Cartea era, de fapt, traducerea în limba română, pe care o realizase Părintele Ştefan însuşi, căruia îi voi fi mereu îndatoratpentru gestul său. Astfel, am început atât eu, cât şi preoteasa mea să aflăm mai multe despre Cuviosul Paisie, a cărui viaţă ne-a făcut o impresie cu totul deosebită.

Luna următoare, în septembrie, am vizitat Sfântul Munte Athos. De această dată era de neconceput să nu trec şi pe la Panaguda – chilia iubitului nostru Gheronta (Stareţ). Vedeam acest loc binecuvântat pentru prima dată. Atunci am cunoscut şi pe un ales ucenic de-al său, viitor adevărat far duhovnicesc pentru familia mea.

O lună mai târziu, în octombrie, era rândul Cuviosului Paisie să mă «viziteze» într-o manieră specială: salvându-mă de la moarte! Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Ca în fiecare an, m-am deplasat în oraşul meu – Iaşi, România – pentru a participa la hramul Catedralei Mitropolitane «Sf. Cuv. Parascheva» (14 octombrie). După ce sărbătoarea a luat sfârşit, am început, împreună cu preoteasa mea, călătoria de întoarcere în Grecia.

Sâmbătă, 23 octombrie 2005. În timp ce traversam Bulgaria, în dreptul oraşului Plevna, am avut parte de un eveniment care era cât pe ce să ne fie fatal. Conducea preoteasa, cu 120 km/h. O secundă de neatenţie a fost de ajuns pentru a ieşi în afara carosabilului. Roţile autovehiculului au intrat într-o fosă de ciment exact de mărimea unui mormânt şi, din acel moment, au început tumbele şi «miasma» sfârşitului. Am reuşit doar să strig: «Doamne ajută!». Îmi amintesc cum, preţ de câteva secunde, am văzut cerul şi pământul răsturnându-se şi, prinse ca într-o horă, «dansând» în ritm nebun, în timp ce un zgomot puternic, sideral, a înghiţit totul. În cele din urmă, maşina s-a oprit în poziţie firească, pe roţile sale. Fumul din interior ne-a făcut să credem că va exploda motorul. Nu s-a întâmplat. Se pare că era de la airbag-uri. Am ieşit din maşină urgent. Primele mele cuvinte au fost: «Slavă Ţie, Doamne!». Noi nu am păţit nimic. Pentru maşină, însă, acesta a fost sfârşitul. Imediat, a oprit cineva în spatele nostru. Era un polonez care vorbea limba greacă. «Sunteţi bine?», ne-a întrebat. «Am văzut totul din spate. Mă temeam să mă apropii de maşina dumneavoastră pentru a vedea ce este înăuntru. Când v-am văzut ieşind, am zis că aţi avut un sfânt protector!».

Sigur că am avut un sfânt protector! Eu aş zice că am avut o ceată de sfinţi! Atunci am început să analizez situaţia. Am observat că pixul pe care îl avusesem în buzunarul de la pieptul reverendei căzuse jos şi se stricase. La fel şi telefonul mobil. Peste tot în maşină erau sute de iconiţe cu Sfânta Parascheva, pe care le luasem de la Iaşi. Faptul că aveam în geantă şi o bucată din veşmântul care acoperise pentru o perioadă moaştele Cuvioasei m-a determinat să-i mulţumesc şi să pun salvarea noastră pe seama ei. Evoluţia evenimentelor ne-a arătat, însă, că am mai avut un ocrotitor. În perioada aceea, aveam în maşină o fotografie de-a Cuviosului Paisie. Era singurul obiect pe care îl ţineam lângă volan. S-a pierdut în amalgamul de lucruri răspândite peste tot.

A doua zi, am ajuns, tractaţi, în Tesalonic, total extenuaţi. Era duminică dimineaţa. Un prieten de-al nostru, preot, ne-a dus la Spitalul Papanikolau. Medicii se mirau cum putea preoteasa, cu tensiunea 4:3, să se deplaseze normal, înainte şi înapoi. Nu aveam nimic, nici o rană. Doar că un ochi mi se înroşise puţin, se pare că de la contactul cu airbag-ul. Simţeam, ce-i drept, un fel de durere durere în tot corpul, care ne amintea de şocul impactului.

În cele din urmă, am mers la apartamentul unde locuiam. Seara ne-am culcat, slăvind pe Dumnezeu pentru mila şi dragostea Sa.

În noaptea aceea, însă, ni s-a dat să înţelegem cine a mai mijlocit pentru salvarea noastră de la o moarte sigură. Am avut un vis. Intens. Mă aflam într-o biserică. Deodată îl văd pe Cuviosul Paisie cum trece pe lângă mine, venind dinspre Sfântul Altar. Ţinea mâinile împreunate, în stilul lui caracteristic. L-am recunoscut imediat. Văzusem această imagine într-o fotografie care-l înfăţişează astfel la călugăria unei maici, aceasta ţinând în mână o lumânare. Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: «Cuviosul Paisie!!!». Aceştia îmi răspund: «Care Cuvios Paisie?! El a murit acum mulţi ani! Unde l-ai văzut tu?». Atunci am înţeles că era vorba despre o apariţie miraculoasă a Cuviosului, după adormirea sa, al cărei scop era să-i arate că îmi este alături. Am început să plâng de bucurie acolo, în biserică.

Dimineaţă m-am trezit. Mi-am amintit visul şi mi-am zis: «Asta este! Cuviosul Paisie a vrut să-mi arate în acest fel că a fost aproape de noi în momentul accidentului!». Până atunci nu mă gândisem de loc la acest lucru. De unde să-mi închipui eu că minunata noastră salvare se datora intervenţiei directe a acestui mare Sfânt contemporan al Ortodoxiei noastre!?

(sursa: doxologia.ro)

Acest lucru s-a produs sub conducerea Prea Fericirii Sale in cadrul reuniunii ordinare a Sfantului Sinod, astazi 13 ianuarie 2015, in urma unei cercetari amauntite a aspectelor legate de aceasta tema.

Prin urmare, Sfantul Sinod (a) a decis in unanimitate inscrierea in Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Grecesti a calugarului Paisie Aghioritul si (b) propune Preafericirii Sale, Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, in urma votului unanim, numirea unui noi Ierarh, a Arhimandritul Irineu Avramidi care slujeste in Paris, ca Episcop Vicar in Mitropolia Frantei condusa de Prea Sfintia Sa, Mitropolitul Emanuil, cu titlul de Episcop de Riga.

Patriarhia Ecumenica, 13 Ianuarie 2015

sursa: cuvantul-ortodox.ro

● Marturii despre Parintele Paisie Aghioritul (I)

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iată de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci însă când minte se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

— Adică Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

— Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate că învăţaseră puţine lucruri. Cei care şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. Dar dacă nu se vor sfinţi uneltele, dacă nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovnicească. Dacă intră la mijloc neliniştea cea bună, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru aceasta, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat şi este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Cele scrise sunt bacnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de “garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în “mina sufletului“.

Îmi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigmenu era un bătânel atât de simplu, încât chiar şi Înălţarea Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugăciunea: “Sfântă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!”, cu şiragul de metanii. Acest bătrân slujea la bolniţă şi s-a întâmplat odată să nu aibă ce să-i dea să mănânce unui frate bolnav. Atunci coboară scările, deschide fereastra dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: “Sfânta mea Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!”. Si îndată – o minunile Tale, Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas încremeniţi. Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus: “Ce lucru ciudat aţi văzut?“. Noi însă avem cunoştinţe, ştim când se prăznuieşte sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a petrecut şi cum, şi cu toate aceastea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi într-acest chip. Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru că au cunoştinţa lumească stearpă împreunată cu boala duhovniceasă lumească.

Duhul Sfânt nu coboară cu aparate

Cuvântul spus din mintea proprie nu pricinuieşte schimbare în suflete pentru că este trup. Însă cuvântul lui Dumnezeu, care se naşte din Duhul Sfânt, are lucrare dumnezeiască şi schimbă sufletele. Duhul Sfânt nu coboară cu aparate. De aceea teologia nu are nici o legătură cu duhul ştiinţific sec. Duhul Sfânt coboară singur în om, atunci când acesta împlineşte condiţiile duhovniceşti. Condiţia duhovnicească este ca omul să-şi cureţe de rugină cablurile sale duhovniceşti, să devină conductor bun, ca să poată primi curentul duhovnicesc al iluminării dumnezeieşti, făcându-se în felul acesta savant duhovnicesc, teolog. Când spun “teolog” mă refer la teologii care au “garanţie” teologică şi diploma lor are valoare, nu la aceia care au numai hârtie fără putere de cumpărare şi a căror diplomă este asemenea cu banii fără valoare din timpul ocupaţiei germane.

De multe ori, mintea se oboseşte ani întregi ca să înveţe una-două limbi străine – în vremea noastră aproape toţi oamenii cunosc limbi străine – dar fiindcă aceste limbi n-au nici o legătură cu limbile Sfintei Cincizecimi, trăim cea mai mare babilonie. Mare rău prezentăm drept Duhul Sfânt. Aceasta se numeşte “encefalografie”, care naşte babilonia, în timp ce în Teologie există multe limbi, multe harisme, dar toate aceste limbi conglăsuiesc, pentru că Unul este Stăpânul lor, Duhul Sfânt al Cincizecimii, iar limbile Lui sunt de foc.

— Părinte, troparul spune că Sfântul Duh totdeauna dăruieşte…

— Da, dăruieşte, dar acolo unde încape. Dacă nu încape, cum va dărui? Mai mare valoare are un cuvânt al unui om smerit care se nevoieşte, cuvânt ce iese cu durere din adâncul inimii sale, decât o grămadă de cuvinte filologice ale omului neinteriorizat, care ies cu viteză de pe limba lui instruită, dar care nu spune nimic sufletelor, pentru că este trup, iar nu limbă de foc a Sfintei Cincizecimi.

Să sfinţim cunoaşterea

Bună este cunoaşterea, bună este şi instruirea, dar dacă nu se vor sfinţi, sunt lucruri de nimic, ce duc la catastrofă. Au venit odată la Colibă nişte studenţi încărcaţi cu cărţi şi mi-au spus: “Am venit, Părinte, să discutăm despre Vechiul Testament. Dumnezeu nu îngăduie cunoaşterea?“. “Care cunoaştere?” îi întreb. “Aceea care se dobândeşte cu mintea?“. “Da“, îmi răspund ei. “Dar această cunoaştere te duce numai până pe Lună, nu te urcă la Dumnezeu.” Sunt bune puterile creierului care îl urcă pe om pe Lună făcându-l să cheltuiască miliarde de dolari pe carburant, dar mai bune sunt puterile duhovniceşti care îl urcă pe om la Dumnezeu, unde este şi destinaţia lui, cu carburant puţin, cu un posmag. Odată l-am întrebat pe un american care venise la Colibă: “Ca naţiune mare ce sunteţi ce mcare izbândă aţi făcut?“. “Am mers pe Lună“, mi-a răspuns. “Cât de departe este?”, îl întreb. “Să spunem o jumătate de milion de kilometri”, mi-a răspuns el. “Câte milioane aţi cheltuit ca să mergeţi pe Lună?” “Din 1950 până acum, am cheltuit râuri de dolari“, mi-a spus. “La Dumnezeu ati mers?” îl întreb. “Cât de departe este Dumnezeu?“. “Dumnezeu, îmi spune, este foarte departe“. “Noi însă cu un singur posmag mergem la Dumnezeu”, îi spun.

Cunoaşterea firească ne ajută să dobândim cunoaşterea duhovnicească. Însă atunci când omul rămâne la cunoaşterea firească, rămâne la cele zidite şi nu urcă la Cer. Adică rămâne la Raiul pământesc, care era udat cândva de Tigru şi Eufrat, şi se bucură de natura cea frumoasă, cu animale, însă nu urcă la Raiul cel ceresc, să se bucure cu îngerii şi sfinţii. Ca să urcăm în Raiul ceresc este absolut necesară credinţa în Stăpânul Raiului, este absolut necesar să-L iubim, să ne recunoaştem păcătoşenia, să ne smerim, ca astfel să-L cunoaştem, să vorbim cu El prin rugăciune şi să-L slăvim atât atunci cînd ne ajută, cât şi atunci când ne încearcă.

— Părinte, un om care se odihneşte în metanii, post, nevoinţă etc. are nevoie să studieze şi Dogmatica, Teologia etc.?

— Atunci când cineva are o cultură elementară, aceasta este o unealtă ce îl ajută şi îi este suficientă. De aceea nu caută să dobândească cunoştinţe pentru a-i ajuta pe alţii sau pentru a spune lucruri interesante, ci pentru a se ajuta pe sine. Dacă cineva se va strădui să sfinţească tot ceea ce i-a dat Dumnezeu, atunci va veni Harul şi îl va lumina. Iar în aceasta se află şi Dogmatica şi Teologia, fiindcă trăieşte tainele lui Dumnezeu. Unul poate fi simplu şi să nu vrea să înveţe mai mult, ci să se mulţumească cu cele pe care i le-a dăruit Dumnezeu.

— Când suntem în mănăstire şi încă mai dorim cunoaştere lumească, ce înseamnă aceasta?

— Înseamnă că n-avem cunoaşterea duhovnicească. Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi. (Ioan 8:32) Când omul se va smeri şi se va lumina, atunci se va sfinţi şi mintea lui dimpreună cu puterea raţiunii, în timp ce, înainte de a se sfinţi, lucrarea minţii este trupească. Dacă cineva fără carte fiind, încearcă în mod egoist să explice dogmele să citească Apocalipsa, pe Sfinţii Părinţi etc., se întunecă şi în cele din urmă ajunge la necredinţă. Îl părăseşte Harul lui Dumnezeu, pentru ca a încercat să facă aceasta cu egoism. Vedeţi smerenia ajută în toate! Ea dă puterea. Lucrul cel mai înţelept care îl voi gandi, soluţia cea mai înteleaptă  pe care o voi afla, sunt cea mai mare neghiobie atunci cand au în ele egoismul, în timp ce smerenia este adevărata înţelepciune. De aceea nevoinţa trebuie făcută cu mărime de suflet şi cu multă smerenie. Altminteri în loc să folosească are urmari potrivnice. Mintea se întunecă şi după aceea un astfel de om ajunge să spună hule, fiindcă a început cu iubire de sine să facă un lucru care este mai presus de puterile sale. Dacă pe unul cu ştiinţă de carte atunci cand începe să explice, îl paşte primejdia de a se vătăma, cu cât mai mult pe unul fără carte, care vrea să pătrundă înlăuntrul duhului patristic fără să aibă o viaţă duhovnicească. Căci unul care are puţină așezare duhovnicească nu ar face aceasta, ci ar spune: “Dacă îmi va trebui ceva, Dumnezeu mă va lumina. Să pun deocamdată în lucrare cele pe care le înţeleg. Sunt atat de multe!“.

– Adică, Părinte, când cineva interpretează greşit Evanghelia, înseamnă că nu are smerenie şi evlavie?

– Da, pentru că atunci când lipseşte smerenia, erminiile ce le face sunt ale minţii, ale raţiunii şi sunt lipsite de iluminarea dumnezeiască.

– Iar când nu înţelege ceva este mai bine să o lase pentru mai târziu?

– Da, şi să spună: “Spune ceva frumos, dar eu nu înțeleg“. Şi eu am făcut aşa. Când eram mic şi citeam Evanghelia daca nu înţelegeam ceva, nu încercam s-o explic, ci cugetam: “Zice ceva interesant, dar eu nu înţeleg.” După aceea, vedeam că atunci când trebuia, ţac!, venea explicaţia. Dar şi spuneam:”Să întreb şi pe altcineva cum se explică aceasta.” Şi era exact cum o înţelegeam eu. Pentru că este obrăznicie să încerce cineva să interpreteze Evanghelia după mintea lui, mai ales atunci când nu înţelege. De aceea atunci când citiţi, să nu le explicaţi cu mintea, ci să aveţi gânduri bune, până ce va veni luminarea dumnezeiască a discernamantului şi atunci explicaţia va veni de la sine.

– Atunci când omul dobândeşte o aşezare duhovnicească mai bună, poate inţelege ceva mai profund?

– Nu înţelege mai profund ci numai în parte, căci sensurile dumnezeieşti sunt nenumarate. Pe unele le poate intelege acum, iar pe altele mai târziu. Unul se poate să citească întruna, să înveţe multe, dar să nu poată intra deloc în noima Evangheliei. Altul se poate să nu citeasca mult dar să aiba smerenie, duh de nevointa, şi pentru aceasta îl lumineaza Dumnezeu ajutându-l să prindă întelesurile adânci. Cel ce vrea se citeasca mai mult, vrea aceasta poate din slava deşartă sau pentru plăcere. Unul ca acesta se aseamănă celui care priveşte la o întrecere sportivă, dar nu ia aminte cum se luptă cei care iau parte la ea, ca să se folosească şi să devina şi el luptător, ci priveşte mereu la ceas ca să apuce să vadă şi alte întreceri. De aceea el nu se face luptător niciodată, ci rămane mereu spectator.

– Părinte, adeseori se spune despre unul care este cu ştiinţă de carte: “Acesta este un om cultivat“. Întotdeauna este aşa?

– Când spunem “acesta este un om cultivat”, ne referim la omul cultivat duhovniceşte. Am observat că există între oamenii fără cate unii foarte mândri, iar alţii foarte smeriţi. Acelaşi lucru l-am observat şi la cei cultivaţi. Adica toată baza este cultivarea launtrică. De aceea spune şi marele Vasile: “Cel mai important lucru este să ai funcţie înaltă şi cuget smerit“. Unul care are funcţie şi are şi puţină mândrie este îndreptăţit oarecum. Dar cel care nu are nici funcţie înaltă şi are şi mândrie este cu desăvârşire neîndreptăţit. Toată baza este cultivarea noastra lăuntrică. Dacă cineva este cultivat, atunci esti şi instruit şi are şi cugetare smerită. Iar aceasta este lucrul cel mai bun. Însa pentru unul care nu are multa ştiinţă de carte, dar are o părere foarte înaltă despre sine, aceasta este foarte grav.

“Cunoştiinţa îngâmfă”

Instruirea exterioara de cele mai multe ori vatămă pentru că dezvolta în om o părere înaltă de spre el însuşi. Apoi această părere se face zid ce împiedică Harul lui Dumnezeu să se apropie de el. Dar dacă omul îşi va lepada părerea despre el însuşi, cea falsă, atunci bogatul nostru Părinte, îl va îmbogăţii cu luminoasele Lui tâlcuiri dumnezeieşti. Când însă ticălosul om are o părere înaltă despre el însuşi şi o păstreaza in creier, Atunci ramane numai creier şi trup, necunoscand Harul Duhului Sfânt. Adica multele cunoştinte pot pricinui umflarea capului, făcându-l aerostat. Atunci îl pândeşte primejdia fie să se sparga in aer (cu schizofrenia), fie să se prabuşească (cu mandria) şi să se facă bucăţele. De aceea cunoaşterea va trebui să fie urmată de frica lui Dumnezeu şi să meargă împreună lucrarea practică pentru ca să existe astfel un echilibru. Cunoaşterea seacă vatămă.

Când intră egoismul la mijloc şi vorbesc ca să fiu admirat pentru cugetările mele cele bune, atunci intră în acţiune legile duhovniceşti, ca sa-mi revin. Când însă lucrul acesta se face mereu, deranjeaza. Daca un fir de păr intră oată în ochi, îl irită puţin. Dar dacă intră mereu, pricinuieşte o iritaţie mare. Aşa şi aici, se produce o iritaţie duhovnicească. Atunci când un om este inteligent şi face o lucrare cu usurinţă, trebuie să se topeasca de recunostinţă înaintea lui Dumnezeu, şi să-i multumească zi şi noapte pentru că i-a dăruit inteligenţă şi a putut face acea lucrare fără să se ostenească, iar daca nu-I multumeşte, aceasta dovedeşte o mare nerecunoştinţa.

– Dar dacă are părerea că nu izbuteşte nimic?

– Atunci înseamnă că-l ispiteşte aghiuţă din partea potrivnică. A fost intrebată odată cămila: “Ce-ţi place mai mult, urcuşul sau coborâşul?”, şi aceea a răspuns:”Ce, drumul drept s-a pierdut?”

Este mai bine pentru cei ce nu au minte. Nouă ni să dat înainte minte ca să facem ceea ce este mai bine însă noi ce facem? Ni se va cere să dăm seama pentru aceasta. Cum le iconomiseşte Dumnezeu! Cei cărora nu le merge mintea sunt bucuroşi, iar în cealaltă viaţă voi fi mai bine, însa cei ce au minte multă se chinuiesc.

– Părinte, în cealaltă viaţă bolnavii mintali vor fi într-o stare buna, nu vor fi ca şi acum?

– În cele din urmă se va face terci şi mintea cea multă şi mintea cea puţină. Căci acolo în Cer, teologii sfinţi nu vor fi într-o stare mai bună în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu decat cei care au fost bolnavi mintali in această viaţă. Poate că celor de pe urmă Dumnezeu Cel drept le va da ceva mai mult, deoarece au trăit aici lipsiţi de cugetare.

Să întrebuinţăm corect mintea

– Părinte, de ce adesea spuneţi că instruirea este o posibilitate bună pentru monahism?

– Ascultă! Se poate ca unul cu ştiinţă de carte intelegand un text patristic pe care îl citeşte şi străduindu-se puţin să sporească repede. Însă unul fără carte va spori greu daca nu are evlavie. Cel fără carte trebuie să ajunga să aibă trăiri şi experienţe dumnezeieşti, ca prin ajutorul acestora să inteleagă apoi cele citite. În timp ce acela care este cultivat repede va spori daca se va strădui puţin. Ajunge numai să-şi pună mintea să lucreze. Să nu se lase prins numai de teorie şi să fie furat de ea. Nu spun să doreasca să cunoască tainele lui Dumnezeu cu mintea.

– Adică, Părinte, să-şi folosească mintea să împotriva patimilor?

– Nu numai aceasta, ci să privească şi mai departe. Să vadă binefacerile lui Dumnezeu şi toată creaţia, pentru care să slavoslovească şi să-I mulţumească. Vezi, mai întâi Avraam L-a căutat pe Dumnezeu şi după aceea Dumnezeu pe Avraam.

– Cum adică?

– Tatăl lui Avraam a fost închinător la idoli; adora idolii. Avraam a văzut toată zidirea şi şi-a făcut probleme de conştiinţă pentru faptul ca adorau idolii cei neînsufleţiti, şi şi-a spus în sinea sa: “Nu se poate ca aceşti idoli, aceste lemne să fie dumnezei şi să fi creat lumea aceasta. Cine a făcut Cerul, stelele, soarele etc.? Trebuie să aflu adevaratul Dumnezeu, în El să cred şi Lui să mă închin”. Atunci Dumnezeu i s-a descoperit, i-a spus: Ieşi din pamântul tău, din rudenia ta, şi l-a dus în Hebron, făcându-l pe Avraam cel mai iubit fiu al Său.

Cel cu ştiinţă de carte chiar dacă nu are evlavie, cu puţină smerenie și puțină nevoinţă va spori, deoarece poate înţelege uşor. Iată, aici se petrece la fel ca la transmisiuni unde mă aflam. Atunci când m-au rânduit acolo, aparatele aveau câteva semne în engleză. Toţi cei care erau cu ştiinţă de carte şi ştiau şi engleza, imediat înţelegeau. Însă nouă, celorlalti ne venea greu. Dar şi teoria ce o învăţam, ceilalţi o înţelegeau repede, pentru că ştiau unele lucruri, în timp ce nouă ne venea greu şi aici.

Omul trebuie să cunoască binefacerile lui Dumnezeu. Să înţeleagă cele care i s-au dat. Dar oare pentru ce ne-a dat Dumnezeu mintea? Ca să cercetăm, să studiem şi să ne supraveghem pe noi înşine. Dumnezeu n-a dat oamenilor mintea numai ca să afle mijlocul cel mai rapid de a merge dintr-o ţară în alta, ci ca să ne îngrijim de lucrul cel mai important, şi anume cum să ajungem la destinaţia noastră, lângă Dumnezeu, în ţara cea adevarată, în Rai.

Câte binefaceri nu a făcut Dumnezeu poporului lui Israel! Câte semne! Câte fapte minunate! Insă atunci când Moise a întârziat să coboare de pe Sinai cu tablele legii, cu cele zece porunci ale lui Dumnezeu poporul şi-a dat aurul său ca că facă un viţel de aur şi să i se închine. În epoca noastră nu există niciun om cu… minte de viţel. De aceea pentru unul cu carte nu se justifică faptul să nu înţeleagă care este lucrul corect. Dumnezeu a dat mintea ca omul să-l afle pe Creatorul său. Europenii au ameţit mintea; s-au zăpacit şi se duc în prăpastie, pentru că au scos pe Dumnezeu din viaţa lor.

Sunt unii care deşi au toate condiţiile ca să sporească, minte, inteligenţă etc., nu iau aminte la ceea ce le spui. De îndată ce faci aluzie la ceva, spun “am inţeles” şi se grăbesc să te completeze. În Sfântul Munte vin copii foarte inteligenţi. Arată că prind îndată ceea le spui, dar defapt prind aerul, pentru ca nu iau aminte. În timp ce alţi copii cu mai puţină inteligenţă, iau aminte, aşteaptă cu cuminţenie să asculte cele ce urmează şi le rămân în minte cele pe care le aud. Unii înţeleg multe, adună de aici şi de acolo, se umplu de cunostinţe, dar nu fac nimic. Îşi netrebnicesc mintea pe care le-a dat-o Dumnezeu, o fac terci. Au multă mândrie şi nu lasă Harul lui Dumnezeu să-i adumbrească. În timp ce alţii, care nu au multă minte, se smeresc mult. Îţi spun: “Nu mă duce mintea” şi întreabă din nou: “Cum ai spus?”, încercând apoi să pună în lucrare. În felul acesta aduna Har şi sporesc. De obicei omul smerit este erudit, în timp ce iubitorul de sine nu are cunoştinţe, deoarece nu se smereşte să întrebe. Marele Arsenie era cel mai cultivat om din întregul Imperiu Bizantin. Împaratul Teodosie l-a avut dascăl la copii lui, Arcadie şi Onorie. Dar când a mers în pustie şi a devenit monah, a stat lânga Avva Macarie cel necărturar şi spunea: “Nici măcar abecedarul acestuia nu-l ştiu“.

– Părinte cum ar putea cineva ca nu numai cu mintea să examineze lucrurile?

– Trebuie să foloseasca mintea corect. S-o folosească spre slava lui Dumnezeu, ca să afle pe Dumnezeu, iar nu ca să-şi facă mintea sa dumnezeu. Toţi cei care au minte trebuie să fie sporiţi duhovniceşte. Să înţeleagă dintr-o singură privire. Atunci când cineva lucrează corect cu mintea sa, îl poate ajuta pe semenul său, altfel îl poate chinui. Îmi aduc aminte de o întâmplare. Am cunoscut un copil care a rămas orfan de tată, împreună cu trei frăţiori mai mici. Deşi mama lor s-a recăsătorit, orfanii n-au simţit dragoste nici de la mama lor nici de la tatăl lor vitreg. Sărmanul, când a crescut, a început să lucreze. Odata a auzit că a murit cineva şi a lăsat trei orfani. L-a durut de orfani şi a spus femeii văduve: “Vrei să ne căsătorim şi să trăim ca fraţii, ca să ajutăm pe copii?“. Aceea a primit. Acum trăiesc duhovniceşte, citesc Vieţile Sfinţilor, Filocalia, merg la mănăstiri, au duhovnic. A gândit şi a procedat corect şi pentru aceasta a primit dumnezeiescul Har. Dacă n-ar fi gândit aşa, i-ar fi spus aghiuţă: “Acum să chinui pe aceşti copii, aşa cum te-ai chiunuit şi tu“. Acesta nu a mers să se răzbune cu răutatea, ci s-a răzbunat cu bunătatea. Unii îşi folosesc mintea la bine şi descoperă lucruri bune, iar alţii o folosesc spre distrugere, la care împinge şi aghiuţă.

Să ne uitam şi în cazul lui Abel și al lui Cain. Oare Dumnezeu a făcut altfel pe Abel şi altfel pe Cain? Nu, ci Abel a lucrat corect cu mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. S-a gândit: “Dumnezeu mi-a dăruit o turmă întreagă, să nu îi dau nici măcar un singur miel?” Şi astfel a junghiat mielul cel mai bun. Cain a luat grâu cu pleavă şi l-a dus jertfă lui Dumnezeu. Unul a adus mielul cel bun şi celălalt pleavă netrebnică. Ei bine, nu vrei să dăruieşti un miel, dăruieste cel puţin nişte grâu curat. Din păcate, a luat grâu cu pleavă şi i-a dat foc. Ce a dăruit unul şi ce anume celălalt? Dumnezeu S-a bucurat de jertfa lui Abel. După aceea însă, Cain a început să-l invidieze pe Abel şi l-a omorât. Astfel, Dumnezeu a luat pe Abel în Rai, iar celălalt umbla ca o fiară sălbatică prin păduri. Fireşte, Dumnezeu a dat libertate omului, dar Abel a ştiut să o valorifice.

Cuviosul Paisie Aghioritul

(Din vol. “Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan” – Edit. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Vezi şi prima parte:

• “Inteligent este omul care s-a curatit launtric” (I)

Inteligent este omul care s-a curăţit lăuntric

Atunci când omul nu îşi toceşte mintea cu cele dumnezeieşti, ci şi-o toceşte cu viclenia, se predă pe sine însuşi diavolului. Mai bine ar fi fost pentru unul ca acesta să-şi fi pierdut mintea, ca astfel să aibă circumstanţe atenuante în Ziua Judecăţii.

— Părinte, diferă simplitatea de viclenie?

— Da, precum vulpea de şacal. Şacalul, dacă vede ceva şi îl vrea, merge dintr-o dată şi îl ia, în timp ce vulpea mai întâi va face viclenii, şi abia dupăa aceea va merge şi îl va lua.

— Părinte, viclenia poate fi considerată de unii drept inteligenţă?

— Da, se poate, dar dacă se vor cerceta pe ei înşişi, vor înţelege ce este viclenia şi ce este inteligenţa. Au semnele lor de recunoaştere. Care sunt darurile Sfântului Duh? Dragostea, bucuria, pacea etc. Are omul înrudire cu acestea? Dacă nu are înrudire cu acestea, atunci va avea ceva satanic, va avea cunoştinţe de-ale lui aghiuţă.

— Inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi. Cel ce şi-a sfinţit şi mintea, unul ca acesta este cu adevărat inteligent. Dacă nu se sfinţeşte mintea, inteligenţa nu foloseşte la nimic. Iată, reporterii şi politicienii sunt inteligenţi, însă mulţi dintre ei, din pricină că nu au mintea sfinţită, printre lucruri inteligente, spun şi neghiobii. Dacă omul nu îşi pune în valoare mintea, o exploatează diavolul. Iar dacă omul nu îşi pune în valoare inteligenţa spre bine, o foloseşte diavolul spre rău.

— Adică, atunci când cineva nu şi-a pus în valoare inteligenţa, în felul acesta dă drepturi diavolului?

— Dacă nu şi-o pune în valoare, deja drepturile se dau de la sine. Când omul nu lucrează duhovniceşte, leapădă binele şi face el însuşi răulş nu că diavolul face aceasta. De pildă, unul este inteligent, dar nu-şi pune mintea să lucreze, ci trândăveşte. Dacă nu-şi pune în valoare mintea, la ce ii foloseşte inteligenţa?

— Un om inteligent, dar cu patimi, poate avea judecată dreaptă?

— Mai întâi să ia aminte ca să nu dea crezare minţii sale, căci de este om duhovnicesc, se va înşela, iar de este lumesc, va înnebuni. Să nu dea crezare gândurilor lui. Să întrebe, să se sfătuiască, să îşi sfinţească inteligenţa. Şi, în general, omu să îşi sfinţeasca toate câte le are. Iar atunci când se va sfinţi inteligenţa, ea îl va ajuta pe om să dobândească şi discernământul. Omul inteligent, de nu se va sfinţi, nu va avea discernământul duhovnicesc. Iar altul, care este simplu din fire, poate lua de sfânt pe un înşelat şi de evlavios pe un afemeiat. Dar dacă cel inteligent se va curăţi, va dobândi mult discernământ.

— Părinte, dar cum se curăţă inteligenţa?

— Pentru a se curăţa, omul nu trebuie să primească telegramele vicleanului, nici să gândească în chip viclean, ci să lucreze numai cu bunătate şi simplitate. În felul acesta vine limpezimea duhovnicească, luminarea dumnezeiască. Atunci unul ca acesta vede inimile oamenilor şi nu trage concluzii omeneşti.

— Părinte, discernământul are legătură cu cunoaşterea?

— Discernămantu vine din iluminarea dumnezeiască. Cineva poate citi pe Sfintii Părinţi, poate cunoaşte în mod corect unele lucruri, poate face nevoinţă şi rugăciune. Însă discernământul vine odată cu iluminarea dumnezeiască, care este cu totul altceva.

— Părinte, mai demult lumea era mai bună?

— Nu, cum să fi fost mai bună? Numai că oamenii de atunci aveau simplitate şi gândul cel bun. Astăzi oamenii pe toate le văd cu viclenie, pentru că le măsoare pe toate numai cu mintea. Duhul european a făcut un mare rău. El i-a secătuit pe oameni. Oamenii ar fi fost astăzi într-o stare duhovnicească foarte bună, fiindcă cei mai mulţi sunt culţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi te-ai fi putut înţelege cu ei. Dar au fost învăţaţi ateismul, şi toate cele satanice, de aceea s-au netrebnicit şi nu te poţi înţelege cu ei. Mai demult nu te puteai înţelege cu unul care nu avea evlavie şi nici educaţie. Îmi aduce aminte cum odată, un călugăr, auzind la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite că este pomenit Grigorie, Papă al Romei, a crezut că este pomenit Papa de la Roma şi s-a smintit. “La aceasta nu m-am aşteptat, a spus el. V-aţi făcut papistaşi?” şi a plecat din biserică. Iată, vezi ce face neştiiţa? Neştiinţa este un lucru înfricoşător! Cel mai mare rău îl fac cei care au evlavia unită cu vătămarea de minte. Fără să cerceteze cum stau lucrurile, creează probleme.

Cunoaşterea care nu este însoţită de iluminarea dumnezeiască este o catastrofă

— Dacă oamenii ar frâna puţin viteza minţii lor şi mintea le-ar fi mai odihnită, atunci şi Harul dumnezeiesc s-ar apropia mai uşor de ei. Cunoaşterea fără iluminare de sus este o catastrofă. Când cineva face lucrare duhovnicească întru sine, când se nevoieşte, atunci este iluminat de Dumnezeu. Are iluminare dumnezeiască, experienţe dumnezeieşti, iar nu gânduri personale. De aceea şi vede departe. Cineva care suferă de miopie, vede bine lucrurile din apropiere, dar nu vede departe. Iar unul care nu are miopie, va vedea puţin mai departe, dar nici aceasta nu înseamnă nimic. Ochi trupeşti sunt doi, pe când ei duhovniceşti sunt mulţi.

Cei care se depărtează de Hristos, se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că părăsind locul însorit, ca nişte neghiobi, merg în cel lipsit de soare. Aşadar, este firesc să fie răciţi şi bolnavi duhovniceşte. Dacă omul nu se va curăţi, dacă nu vine iluminarea dumnzeiască, oricât de corectă ar fi cunoaşterea cealală, ea nu este decât un raţionalism şi nimic mai mult. Iar dacă lipseşte iluminarea dumnezeiasca, cele pe care le vor spune şi le vor scrie, nu vor ajuta. Vedeţi Psaltirea, care este scrisă cu iluminare dumnezeiască, ce noime adânci are?! Adună, dacă vrei, toţi teologii, toţi filologii, şi vei vedea că nu pot face niciun psalm cu atâta adâncime. Deşi David a fost fără de carte, se vede limpede cum a fost povăţuit de Duhul lui Dumnezeu.

Asăzi şi Biserica se chinuie, fiindă lipseşte dumnezeiasca iluminare şi fiecare ia lucrurile aşa cum vrea. Se strecoară şi părerile omeneşti, iar după aceea se nasc patimi, după care diavolul treieră. De aceea oamenii săpâniţi de patimi n-ar trebui să ceară stăpânire peste alţii.

— Adică, Părinte, oamenii trebuie să ceară cu stăruinţă iluminarea dumnezeiască?

— Da, fiindcă altminteri soluţiile pe care le dau sunt numai lucrare a minţii, iar apoi se creează zăpăceală. Conferinţe, paraconferinţe… Şi răul este că mai înainte nu s-au cunoscut pe ei înşişi. Iar aceasta pentru că nu preţuiesc cunoştinţele întregii lumi cât preţuieşte o cunoaştere de sine. Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu. Daca unii s-ar fi cunoscut pe sine, atunci şi-ar fi văzut halul în care sunt şi ar fi tăcut din gură.

Odată cineva mi-a spus: “Nu există nici un ortodox care să reprezinte Ortodoxia în străinătate, la conferinţe etc.”. Vorbea, vorbea, vorbea, fiind ferm convins de părerea sa. Atunci îi spun: “Proorocul Ilie, atunci când a fost întrebat de Dumnezeu: Ce cauţi Ilie, în Horeb?, el I-a răspuns: Am rămas singur. Atunci Dumnezeu i-a spus: Am şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul ui Baal. Erau şapte mii de oameni credincioşi, iar Proorocul Ilie spunea: Am rămas singur. Şi tu spui cu atâta convingere că nu există nici un ortodox, când sunt atâţia credincioşi?!… Ce crezi că este Atotţiitorul nostru? Este ca Atotţiitorul de pe turlă, ce are crăpături de la cutremur şi ne gândim ce să facem ca să Îl ţinem să nu cadă şi chemăm arheologii să-L proptească?”. “În Americ nu exista niciunul”, imi spune. “Dar eu cunosc atâţia credincioşi în America”, îi spun. “Da, dar catolicii lucrează cu viclenie”. “Însă catolicii s-au scârbit de papism şi se întorc la Ortodoxie. Atunci când Patriarhul Dimitrie a mers în America, înşişi catolicii au strigat: «Patriarhul este adevăratul creştin, iar Papa este un negustor». N-au spus aceasta catolicii revoltându-se? De ce zici că la voi catolciii lucrează cu viclenie şi vor să se strecoare în Ortodoxie ca s-o schimbe etc.? Dumnezeu unde este? Diavolul poate face vreo ispravă?”

Din păcate, raţionalismul apusean a influenţat şi mulţi demnitari răsăriteni, care se află în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos numai trupeşte, în timp ce toată fiinţa lor se află în Apus, văzându-l că stăpâneşte lumeşte. Dacă ar fi văzut Apusul duhovniceşte, în lumina răsăritului, în lumina lui Hristos, ar fi văzut apusul cel duhovnicesc al Apusului, care pierde încet-încet lumina Soarelui înţelegător, a lui Hristos, şi se îndreaptă spre întuericul cel adânc. Se adună şi fac conferinţe şi deschid discuţii nesfârşite despre lucruri ce nu mai suferă discuţii, despre care nici Sfinţii Părinţi nu au mai discutat de atâţia ani. Toate aceste iniţiative sunt ale celui viclean, ca să-i ameţească şi să-i smintească pe credincioşi, după care să-i îmbâncească pe unii în erezie, iar pe alţii în schismă. În felul acesta diavolul câştigă teren. Aceşti oameni chinuesc şi în curcă lumea.

Iar toate acestea de unde pornesc? Dacă cineva nu face lucrare duhovnicească, crede că este om duhovnicesc, dar apoi spune neghiobii. Un copil, cu curăţia firească a minţii lui şi cu puţinele cunoştinţe pe care le are, îţi va spune lucruri corecte. Dimpotrivă, unul cu mulă cultură, cu mintea afumă de înrâurirea demonică pe care a primit-o, îţi spune lucrurile cele mai hulitoare.

Cel care îşi toceşte mereu mintea cu cunoştinţe şi trăieşte departe de Dumenzeu, în cele din urmă îşi face mintea sabie cu două tăişuriş cu o parte se înjunghie încet-încet pe sine însuşi, iar cu cealaltă îi tai pe oameni cu soluţiile sale care sunt exclusiv omeneşti şi raţionale. Atunci când cunoaşterea omenească se va sfinţi, ea va deveni dumnezeiască şi va putea ajuta. Altfel, ea este o rezolvare omeneasă, mentală, este o logică lumească. Mintea goală este baston de fier rără magnet, care loveşte metalele ca să se lipească, dar ele se strâmbă şi nu se lipesc.

Aceasta e lumea de astăzi. Toate lucrurile sunt privite printr-o logică seacă. Iar această logică este o catastfofă. Nu se spune oare: Cunoastera îngâmfă ? [I Corintei 8, 2] Dacă omul nu are iluminarea dumnezeiască, atunci cunoaşterea lui este nefolositoare, aduce catastrofe. […]

Cuviosul Paisie Aghioritul

Din vol. “Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan” – Edit. Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Continuare:

• “Inteligent este omul care s-a curatit launtric” (II)

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.

– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?

– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?

– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.

– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.

Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.

In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.

– Parinte, ce este intristarea cea datatoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din intristarea pentru vreo greseala de-a noastra. In intristarea datatoare de bucurie exista si durere si bucurie, de aceea se si numeste “intristare vesela”. Se intristeaza omul din marime de suflet, pentru ca L-a mahnit pe Hristos, insa se bucura deoarece simte mangaiere dumnezeiasca. Pacatosul, atunci cand se pocaieste sincer, il iarta Dumnezeu, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca si poate ajunge la veselia duhovniceasca.

– Parinte, omul care se nevoieste poate trai pocainta in toata viata lui?

– Da, daca se nevoieste corect nu-si vede sporirea sa, ci numai caderile si traieste in pocainta continua. Nu stie ca la inceput se lupta cu un diavol, iar dupa aceea poate se lupta cu o ceata. Deoarece cu cat cineva depune mai multa putere ca sa-si dezradacineze o patima si sa dobandeasca o virtute, cu atat mai multi vrajmasi se aduna si trag si ei in jos de radacini. Atunci, desi nu isi vede sporirea, cu toate acestea sporeste destul de bine. Si se poate ca pana la moarte sa traiasca aceasta stare, sa nu-si vada sporirea, sa creada ca nu sporeste deoarece are caderi, dar in realitate exista sporire, pentru ca mereu isi mareste nevointa si se lupta cu tot mai multi diavoli. Pocainta pentru nevoitor este o rucodelie care nu se termina niciodata. Pe cei morti ii plangem, ii ingropam, ii uitam… Pacatele noastre insa le plangem mereu, pana ce vom muri, dar cu discernamant si nadejde in Hristos, Care S-a rastignit ca sa ne invieze duhovniceste.

Schimbarea vietii

Pentru ca omul sa inceteze sa faca un pacat trebuie sa incerce sa evite orice prilej care pricinuieste acest pacat. Betivul, de pilda, daca vrea sa se ajute pe sine si sa nu mai bea, nu trebuie sa mai treaca nici pe dinaintea tavernei. Este nevoie de putina straduinta si de intentie buna, si Bunul Dumnezeu ne va ajuta sa depasim greutatile. Sa spunem ca cineva are o patima. O recunoaste, se nevoieste s-o taie, se pocaieste, se smereste. Intentia ce o are ca sa-si taie patima sa Il vesteste pe Dumnezeu, care Il ajuta. Dar daca nu depune straduinta ca sa se schimbe si continua sa pacatuiasca, atunci Dumnezeu cum sa-i dea harul Sau? Harul lui Dumnezeu nu vine intr-o stare gresita, pentru ca lucrul acesta nu l-ar ajuta pe om. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu ar fi dat harul Sau si diavolului. Omul care nu mai vrea sa ramana in caderea sa, in gandurile lui pacatoase, ci se pocaieste pentru gresalele lui si se nevoieste sa nu mai pacatuiasca, primeste harul lui Dumnezeu si este ajutat. Insa atunci cand nu exista pocainta si pacatul este considerat moda, acesta este o stare demonica.

– Parinte, cum s-a mantuit unul din cei doi talhari care a fost rastignit impreuna cu Hristos?

– Acela a urcat pe zid si a sarit in Rai! “Pocainta talharului raiul a deschis“. Adica a furat si raiul prin marea lui pocainta.

– Parinte, daca cineva si-a schimbat viata si nu mai ramane in vechile lui obisnuinte pacatoase, dar uneori mai cade in vreunul din vechile lui pacate, asta inseamna ca nu are pocainta?

– Ei, daca depune straduinta care trebuie si totusi mai cade, are o oarecare circumstanta atenuanta. La inceput nu este tocmai usor. Dar atunci cand cineva isi da seama cu adevarat cat de grav este ceea ce a facut, nu va mai cadea. Mai demult, exista pocainta sincera. Atunci cand cineva se pocaia, nu se mai intorcea inapoi. Imi aduc aminte cat m-a ajutat o femeie prin pocainta ei adevarata. Avea multa zdrobire, nici nu vorbea. Se imbracase in negru – era ca o calugarita – si ingrijea de o bisericuta unde aprindea candelele… Chiar si numai cand o vedeai, te foloseai mult. Acum insa ii vad pe cate unii care, de indata ce-si schimba putin viata, incep sa faca pe dascalii cu altii, desi inauntru lor exista omul lor cel vechi. Desigur, sa se pocaiasca cineva, sa-si inceteze viata sa cea pacatoasa de pana atunci si sa inceapa sa traiasca duhovniceste, toate acestea constituie ajutoare eficiente si pentru ceilalti. Insa din acea stare in care se afla sa se prezinte imediat ca om duhovnicesc si sa inceapa sa predice, ei bine, aceasta este inselare.

– Adica, Parinte, ei fac aceasta cu intentia sa-i ajute pe ceilalti?

– Da, ca sa-i ajute. Insa in spatele acestei actiuni a lor, mai ales daca erau intrucatva si cunoscuti in lume, se ascunde gandul cel mandru: “Acum oamenii vor inceta sa mai vorbeasca despre Karaiskaki si Kolokotroni (La 1821, conducatori si eroi nationali ai grecilor in razboiul de eliberare dus impotriva turcilor) si vor discuta despre mine“. De aici poti intelege cat de gresit merg unii ca acestia. Daca isi simt cu adevarat greseala lor, pentru un interval de timp ei nu trebuie s-o uite si sa se incurajeze, ci sa ia aminte tot mai mult. Iar atunci cand le trec diferite idei sau ganduri din viata lor de mai inainte, sa le alunge ca pe niste ganduri de hula. Si dovada ca nu le mai primesc este ca organismul reactioneaza. Adica trebuie sa aiba cineva multa smerenie si sa se fi ingretosat de toate cele vechi ca sa se schimbe cu adevarat. Daca din viata lui de mai inainte mai pastreaza ceva pe care el il considera bun, le murdareste si pe celelalte. Din clipa in care are fie si cea mai mica parere despre sine, Dumnezeu nu ajuta si orice ar face nu este curat.

– Parinte, atunci cand cineva isi schimba viata, trebuie sa se ingrijeasca sa indrepteze gandul ce l-au avut mai inainte ceilalti despre el?

– Nu va cauta in chip egoist sa indrepteze gandul celorlalti, ci va cauta sa se indrepte el insusi si atunci se vor schimba de la sine si gandurile acelora. Daca pata pricinuita de viata lui pacatoasa va ramane in societate sau in mediul lui restrans, ea se va sterge prin buna lui purtare. Nu este trebuinta sa vorbeasca nimic. Va vorbi Dumnezeu prin pocainta lui.

“Si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5)

– Parinte, oare ajuta sa-si insemneze cineva greselile lui ca sa nu le uite pana ce se va marturisi?

– Atunci cand m-a durut cu adevarat pentru o greseala ce am facut-o, nu o mai pot uita. Constiinta ma mustra, sufletul ma doare si-mi aduc aminte de ea mereu. In rastimpul pana ce ajunge la marturisire, greseala lucreaza in mine, imi impunge inima si sunt mustrat de constiinta. Adica sufar, dar sunt si rasplatit de Dumnezeu pe masura. Iar cand fac o greseala si nu ma mai gandesc la ea, atunci greseala nu ma mai inteapa deloc; o uit si raman neindreptat. De aceea unii, desi le faci observatii pentru vreo greseala ce au facut-o, rad ca si cum nu s-ar intampla nimic. Insa gestul acesta are obraznicie, nepasare; este ceva cu desavarsire satanicesc. Ai auzit ce spune David: “Faradelegea mea eu o cunosc si ma voi ingriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 19) si “Pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps 50, 5). Cu toate ca Dumnezeu il iertase, acela din marime de suflet suferea inlauntrul sau si de aceea primea mereu mangaiere dumnezeiasca. Altii se pierd prin continue diagnostice asupra lor insisi. Insemneaza si iarasi isi insemneaza in mod scolastic greselile lor – chipurile ca sa faca o lucrare mai fina – le trec prin rafinarie, le ametesc, dar nu se indreapta. Daca insa ar prinde unul dupa altul defectele cele mari, si s-ar nevoi sa le indrepte pe acestea, ar disparea si cele mici.

– Parinte, daca cineva nu traieste in pocainta, dar slavosloveste pe Dumnezeu, este primita de Dumnezeu slavoslovia lui?

– Nu, cum oare sa primeasca Dumnezeu aceasta slavoslovie? Unuia ca acesta mai intai ii trebuie pocainta. Caci daca ramane in pacat, la ce ii foloseste sa spuna: “Slava Tie, Celui Ce ne-ai aratat noua lumina…“? Aceasta inseamna obraznicie. Ceea ce se potriveste sa spuna este numai aceasta: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca nu trimiti un traznet sa ma arda“, pentru ca acest fel de slavoslovie are pocainta.

Pocainta de nevoie

– Parinte, Avva Isaac scrie: “Orice pocainta ce se face fara dorinta nu izvoraste din ea bucurie si nu aduce rasplata celor ce o au” (Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice”, Cuv. 30, p.164). Cum se poate pocai cineva fara de dorinta sa?

– Este nevoit sa se pocaiasca pentru ca a scazut in ochii oamenilor, dar aceasta nu are smerenie. Eu asa inteleg.

– Adica exista pocainta fara de dorinta noastra?

– Da, este pocainta de nevoie. Adica iti cer sa ma ierti pentru un rau ce ti l-am facut ca sa scap de consecinte, dar launtric nu ma schimb. Omul indracit se face, chipurile, ca se pocaieste si lucreaza cu viclenie, face metanii cu bunatate prefacuta, ca sa-i insele pe ceilalti. Dar si faptul de a merge cineva sa-si spuna pacatele sale duhovnicului pentru ca se teme ca nu cumva sa mearga in iad, nici aceasta nu este pocainta. Pentru ca acesta nu se pocaieste pentru pacatele lui [marturiseste doar formal – n.a.]; ci problema lui este sa nu mearga in iad. Pocainta adevarata este ca mai intai omul sa-si simta greseala sa, sa-l doara, sa ceara iertare de la Dumnezeu si apoi sa se spovedeasca. Astfel va veni mangaierea dumnezeiasca. De aceea totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire. Iata, atunci cand se face vreun cutremur, vezi cum cei care au intentie buna sunt zguduiti, se pocaiesc si isi schimba viata. Ceilalti, cei mai multi, isi vin in simtire pentru moment, dar de indata ce trece primejdia iarasi se intorc la viata lor de mai inainte. De aceea, cand mi-a spus cineva ca in orasul unde locuieste a fost un cutremur puternic, i-am zis: “V-a scuturat bine? V-a trezit?”. “Ne-a trezit, ne-a trezit”, imi raspunde el. “Ei bine, iarasi veti adormi“, i-am spus.

[…]

– Parinte, atunci cand dupa o greseala urmeaza o stare de pocainta, dar se simte totusi o zdrobire sufleteasca si trupeasca, oare aceasta inseamna ca pocainta nu este corecta?

– In prima zi se justifica o zdrobire sufleteasca si trupeasca. Dar dupa aceea, atunci cand exista pocainta adevarata, desi omul se mahneste si-l doare launtric, simte mangaiere dumnezeiasca.

– Da, dar nu isi uita greseala sa.

– Da, nu o uita. Se mahneste – se mangaie, se mahneste – se mangaie. Isi da o palma pentru greseala ce a facut-o, primeste o mangaiere de la Dumnezeu; o palma – o mangaiere… Aceasta este pocainta ce aduce mangaierea dumnezeiasca”.

Cuv. Paisie Aghioritul

Fragment din Vol. “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Sursa: razbointrucuvant.ro

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la Colibă un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că se chinuieşte pentru că are o sensibilitate moştenită de la părinţi etc. “Despre ce boală moştenită îmi vorbeşti?”, l-am întrebat. “Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îti iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îti cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află oamenii pe ei înşişi.
– Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îti lipseşte tie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poti să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Iar aceasta îti pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă te nelinişteşti.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie, pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Însă pe toate le lăsa neterminate, nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?

Nu vă daţi inima lucrurilor materiale

– Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: “Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”?
– Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă dati toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, iar un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare; să n-o risipiţi.

Dacă inima se va risipi la multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să se îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu îmi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea mea este pentru copiii ce se primejduiesc. Îmi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, luarea mea aminte se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. În acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.

– Părinte, se poate ca omul să nu îşi dea mintea şi inima la nici una din treburile sale?
– Când treaba este simplă, nu este nevoie ca mintea să fie absorbită. Însă atunci când munca este complexă, se justifică putină absorbire a mintii, nu însă şi a inimii.

– În ce fel poate fi absorbită inima?
– În ce fel? Diavolul o droghează cu “morfină”!!! El fură inima prin iubirea de sine. Dar atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.
– În ce fel trebuie să înţelegem expresia “fără grijă”?
– Atunci când lucrezi, să nu-L uiti pe Hristos. Să-ti faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ti fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Lucrarea care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte

– Părinte, oare nu este mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?
– Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.

Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mireni să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc.

Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veti sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelaşi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu este să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi să fiu mereu neliniştit. Aceasta este o stare demonică, nu pentru aceasta am venit în mănăstire; am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta este pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ti pui în rânduială treburile, uiti să-L iei şi pe Hristos cu tine. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să vă sfinţiţi şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăţi şi binecuvântări trimite?

– Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încât lucrarea pe care o faci să se sfinţească?
– Atunci când lucrarea este intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeşte, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva este într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă sensurile cu mintea, ci se luminează şi le află prin iluminarea dumnezeiască.
– Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
– Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu sensurile dumnezeieşti, şi să lucrezi cu evlavie. La fiecare oră sau din două în două, să faci câteva minute întrerupere ca să spui rugăciunea.
– Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…
– Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din iluminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce este mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.

Cu grija cea multă se uită de Dumnezeu

– Părinte, grija depărtează totdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscaturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişti şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, ce va fi alături de tine.

Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te nelinişteşti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.

De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşeală chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.

Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: “Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israelitilor, ca să uite de Dumnezeu”, în vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul. Însă din fericire de aici iese şi ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiască atâta cât ar voi.

Munca şi grija multă îl fac lumesc pe monah

Este bine ca cel ce vrea să trăiască duhovniceşte, şi mai ales monahul, să fie departe de unele preo­cupări, lucrări etc. care îl îndepărtează de scopul său duhovnicesc. Să nu se apuce de treburi multe şi nes­fârşite, fiindcă acestea niciodată nu se mai termină. Şi dacă nu învaţă să facă lucrări lăuntrice întru sine, mereu va devia în cele exterioare. Oamenii care în­cearcă să termine treburile cele nesfârşite sfârşesc această viată cu nedesăvârşiri duhovniceşti şi se pocă­iesc la sfârşitul vieţii lor, dar aceasta nu le mai ajută la nimic, fiindcă a ieşit deja paşaportul. De altfel, şi o pauză în treburi este neapărat necesară pentru un interval mic de timp.

Când multele lucrări se împuţinează, vor veni, fireşte, şi odihna trupească, şi setea pentru lucrarea lăuntrică, ce nu oboseşte, ci odihneşte. Atunci şi sufle­tul va respira îmbelşugatul oxigen duhovnicesc. Obo­seala lucrării duhovniceşti nu oboseşte, ci odihneşte, fiindcă îl înalţă pe om şi îl apropie de Părintele cel iubitor şi atunci sufletul lui se veseleşte.

Oboseala trupească, atunci când nu are un sens duhovnicesc sau mai degrabă când nu porneşte dintr-o nevoie duhovnicească, ca să fie justificată, îl sălbăticeşte pe om. Chiar şi căluţul cel mai liniştit începe să dea cu copita atunci când este obosit peste măsură. Şi cu toate că n-a avut obicei rău, îl dobân­deşte în timp, deşi pe măsură ce creşte ar trebui să fie tot mai cuminte.

Se pot trece cu vederea unele lucruri ca să meargă înainte cele duhovniceşti. Munca multă şi grija multă îl fac lumesc pe monah, şi simţământul lui devine lumesc. De acum trăieşte ca un mirean, cu toată neli­niştea şi agitaţia lumească. Pe scurt, el trăieşte încă din această viaţă o parte din iad cu neîncetatele griji, neli­nişti şi nenorociri. Atunci când monahul nu se îngri­jeşte de cele materiale, ci de mântuirea sa şi de cea a altor oameni, îl face pe Dumnezeu iconom al său iar pe oameni slujitori ai săi.

Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Cuviosul Gherontie şi ucenicul său? Cuviosul Gherontie o rugase pe Maica Domnului să-i dea puţină apă de băut pentru sine şi pentru ucenicul său. Maica Domnului, ca o Mamă bună, a deschis o crăpătură în peretele chiliei lui şi a scos apă, aghiasmă, ca să bea. Mai târziu, ucenicul său a început să zidească terase, să care pământ, să facă grădină, intrând în multă grijă şi neglijându-şi înda­toririle duhovniceşti. Dat fiind că apa nu îi ajungea, a luat o daltă ca să deschidă mai larg scobitura pentru a putea lua mai multă apă. Văzând aceasta. Maica Dom­nului a luat apa şipotului şi a scos-o mult mai jos de peştera lui, spunându-i: “Dacă vrei grădini şi împrăştiere, să cari apă de departe”.

Acolo unde este multă împrăştiere sunt şi mulţi paraziţi duhovniceşti

– Părinte, nu v-aţi mâhnit atunci când după atâta osteneală câtă v-aţi dat ca să vă faceţi o chilie, aţi lăsa­t-o şi aţi plecat în altă parte?
– Ca să plec, a existat un oarecare motiv serios.
– Şi peste tot aţi făcut numai cele absolut nece­sare?
– Da, am făcut numai cele absolut necesare pentru aici, ca să pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru cer. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi drumul către cer. Faci una, apoi vrei şi cealaltă, iar dacă intri în angrenajul acesta, te pierzi. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi şi cele cereşti. Precum cele cereşti nu au sfârşit, aşa şi cele pământeşti nu au sfârşit. Sau te vei pierde aici, sau te vei “pierde” dinco­lo. Ştii ce înseamnă se te “pierzi” acolo sus? O, rosteam rugăciunea şi mă “pierdeam”, mă afundam! Te-ai afun­dat vreodată în rugăciune?

Munca multă, cu oboseala şi împrăştierea ei, nu ajută, mai ales atunci când e făcută în grabă. Ea înde­părtează trezvia şi sălbăticeşte sufletul. Un asemenea om nu numai că nu se poate ruga, dar nici să cugete nu poate. Nu poate acţiona cu chibzuinţă, şi ca urmare acţiunile lui nu sunt corecte.

Drept aceea, luaţi aminte: nu vă risipiţi timpul fără folos, fără să-l valorificaţi în cele duhovniceşti, pentru că veţi ajunge să vă sălbăticiţi mult şi nu veţi mai putea lucra cele duhovniceşti. Veţi dori să vă îndeletniciţi nu­mai cu treburi sau să discutaţi sau veţi urmări să aflaţi subiecte de vorbă ca să vă aflaţi în treabă. Prin negli­jarea rugăciunii şi a îndatoririlor duhovniceşti, vrăj­maşul ne ocupă înălţimile noastre duhovniceşti şi ne războieşte atât trupeşte, cât şi prin gânduri. Ne netrebniceşte toate puterile, atât cele sufleteşti, cât şi trupeşti, şi ne taie legătura cu Dumnezeu, urmând ca sufletul nostru să fie robit de patimi.

Părintele Tihon le spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte ca să se elibereze de griji, nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, posturile, rugăciu­nile nu numai pentru sine, ci şi pentru întreaga lume, vii şi adormiţi, şi puţină muncă pentru cele absolut necesare, ca să nu fie povară altora.

– Părinte, împrăştierea este întotdeauna piedică în viaţa duhovnicească?
– Dacă te ocupi de cele absolut necesare ale ascul­tării, chiar împrăştiere de ai avea, nu vei suferi pagubă. Dacă interesul tău pentru ascultarea care ţi se încredinţează sau pentru a ajuta o soră nu depăşeşte limitele, atunci sufletul tău va dori să rostească rugă­ciunea, iar ajutorul tău va fi eficient. Dacă însă tu sin­gură depăşeşti limitele, adaugi împrăştiere şi te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci mintea ţi se împrăştie şi se îndepărtează de Dumnezeu. Iar atunci când mintea nu este la Dumnezeu, cum va simţi cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima îngheaţă repede. Şi eu, atunci când am toată ziua lume, chiar dacă lucrarea este duhovnicească, seara când merg să mă rog, inima mea nu este aşa ca atunci când mă rog toată ziua. Mintea mea se umple cu o grămadă de lucruri şi este greu să le alungi. Pe cât poţi, să spui rugăciunea şi în timpul zilei şi să psalmodiezi încet.

Mult ajută şi puţină citire duhovnicească, mai ales înainte de rugăciune. Ea încălzeşte sufletul şi alungă grijile zilei şi atunci, cu sufletul eliberat şi transportat în duhovniceasca atmosferă dumnezeiască, mintea se mişcă nerăspândită. Cu un text din Evanghelie sau din Pateric, care are bucăţele mici, dar tari, mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc şi nu mai aleargă. Pentru că mintea este ca un copil zburdalnic care aleargă când pe aici, când pe dincolo. Dacă însă îl îndulceşti cu o caramea, nu mai pleacă.

Neîmprăştierea şi lipsa de grijă aduc liniştea lăun­trică şi izbânda duhovnicească. Grijile îndepărtează de Dumnezeu. Atunci când există multă împrăştiere, există şi mulţi paraziţi duhovniceşti, iar transmisioniştii duhovniceşti nu pot lucra în condiţii bune. Monahul n-are nici o îndreptăţire atunci când nu duce o viaţă duhovnicească. Sărmanii mireni au o grămadă de griji şi tot încearcă să facă ceva. Monahul nu are grijile pe care le au aceştia. Nu se gândeşte nici la chirie, nici la datorii, nici dacă are sau nu de lucru. Şi pe duhovnic îl are alături, şi biserica este în mijlocul mănăstirii; rugăciuni, Sfântul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grijă pământească şi caută cum să devină înger; nu are alt scop. În timp ce mireanul are atâtea griji; se gân­deşte cum să-şi educe copiii, se nevoieşte în acelaşi timp şi pentru mântuirea sufletului său. Spunea Părin­tele Trifon: “Dacă monahul vrea priveghere, o poate face. Dacă vrea post, îl poate face, fiindcă nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii… Unul vrea încălţăminte, altul haine, altul vrea altele”.

Să dobândim grija cea bună

Mai întâi trebuie să căutăm Împărăţia Cerurilor şi aceasta să fie grija noastră, şi toate celelalte ni se vor adăuga. Dacă omul uită de aceasta în viaţa de acum, pierde timpul şi se iroseşte. Dacă nu uită şi se pregă­teşte pentru cealaltă viaţă, viaţa aceasta are sens. Atunci când omul se gândeşte la cealaltă viaţă, toate se schimbă. Iar când se gândeşte numai cum să se aranjeze mai bine aici, atunci este chinuit, se oboseşte şi se osândeşte.

Să nu vă prindă neliniştea şi mania de a spune: “Acum trebuie să facem aceasta, după aceea cealaltă”, fiindcă în starea aceasta vă va afla Harmaghedonul. Neliniştea de a face multe este ea singură un lucru dia­volesc. Răsuciţi butonul la Hristos, fiindcă altminteri veti trăi, chipurile, lângă Hristos, însă în lăuntrul vostru va exista doar cugetare lumească, şi mă tem să nu păţiţi ca fecioarele cele nebune.

Fecioarele cele înţelepte nu aveau numai bună­tate, ci aveau şi grija cea bună; aveau trezvie, nu erau nepăsătoare. Însă fecioarele cele nebune erau nepăsătoare şi nu aveau trezvie. De aceea a zis Domnul: “Pri­vegheaţi”. Erau fecioare, dar nebune. Iar dacă una este nebună din naştere, binecuvântarea lui Dumnezeu este cu ea. Va merge în cealaltă viaţă fără examene, însă una care are minte şi trăieşte nebuneşte, va fi fără răspuns în Ziua Judecăţii.

Vedeţi şi în cazul Martei şi Măriei din Evanghelie, cum grija a făcut-o pe Marta să se poarte într-un fel oarecum obraznic? Se vede că la început şi Maria o ajutase, dar când a văzut că nu mai termină cu pregătirile, a lăsat-o şi a plecat: “Ce, voi pierde eu pe Hristosul meu pentru salate şi prăjituri?”, s-a gândit ea. Ca şi cum Hristos ar fi venit să mănânce salatele şi mâncărurile Martei. Şi atunci Marta s-a necăjit şi a zis: “Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat sin­gură să slujesc?”.

Să luăm aminte să nu păţim şi noi ca Marta. Să ne rugăm să ne facem bune “Marii”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Din vol. “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”

Sursa: Calauza ortodoxa

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune.

– Parinte, Avva Alonie spune: “De va vrea omul, de dimineata pana seara vine la masura dumnezeiasca” (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37) La ce se refera?

– Viata duhovniceasca nu are trebuinta de ani. Intr-o secunda cineva se poate muta din iad in rai, daca se pocaieste. Omul este schimbator. Se poate face inger, dar se poate face si diavol. Mai, mai, mai, ce putere are pocainta! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gand smerit sa-si aduca omul in minte si s-a mantuit. Un gand de mandrie sa-si aduca si s-a dus, s-a pierdut, daca nu se pocaieste si il afla moartea asa. Desigur, gandul smerit trebuie sa fie insotit si de suspinul launtric, de zdrobirea launtrica. Pentru ca gandul este gand, dar exista si inima. “Si cu sufletul si cu inima si cu gandul“, spune cantaretul. Mi se pare ca Avva se refera la o stare mai permanenta. Este trebuinta de un interval de timp ca sa ajunga cineva intr-o stare buna. Daca gresesc si ma pocaiesc, sunt iertat in aceeasi clipa. Daca am duh de nevointa, incet-incet pot consolida o stare, dar pana atunci oscilez.

– Parinte, un om in varsta se poate ajuta duhovniceste pe sine insusi?

– Da, caci mai ales atunci cand cineva imbatraneste, i se da posibilitatea sa se pocaiasca, pentru ca il parasesc iluziile. Mai intai, deoarece odinioara, cand a avut puteri trupesti si n-a intampinat greutati, nu si-a dat seama de slabiciunile lui si credea ca se afla intr-o stare buna. Acum, cand intampina greutati si se plange, este ajutat sa inteleaga ca nu este in regula, ca schiopateaza si ca trebuie sa se pocaiasca. Daca pune in valoare duhovniceste putinii ani ai vietii ce i-au mai ramas si foloseste si experienta ce a dobandit-o in numerosii ani ai vietii sale trecute, nu-l va lasa Hristos, ci il va milui.

Lacrimile pocaintei

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc – “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou.

– Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou?

– Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.

– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?

– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?

– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.

– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.

Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.

In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.

Rucodelia (lucrarea) care nu se termina niciodata

– Parinte, ce este intristarea cea datatoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din intristarea pentru vreo greseala de-a noastra. In intristarea datatoare de bucurie exista si durere si bucurie, de aceea se si numeste “intristare vesela”. Se intristeaza omul din marime de suflet, pentru ca L-a mahnit pe Hristos, insa se bucura deoarece simte mangaiere dumnezeiasca. Pacatosul, atunci cand se pocaieste sincer, il iarta Dumnezeu, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca si poate ajunge la veselia duhovniceasca.

– Parinte, omul care se nevoieste poate trai pocainta in toata viata lui?

– Da, daca se nevoieste corect nu-si vede sporirea sa, ci numai caderile si traieste in pocainta continua. Nu stie ca la inceput se lupta cu un diavol, iar dupa aceea poate se lupta cu o ceata. Deoarece cu cat cineva depune mai multa putere ca sa-si dezradacineze o patima si sa dobandeasca o virtute, cu atat mai multi vrajmasi se aduna si trag si ei in jos de radacini. Atunci, desi nu isi vede sporirea, cu toate acestea sporeste destul de bine. Si se poate ca pana la moarte sa traiasca aceasta stare, sa nu-si vada sporirea, sa creada ca nu sporeste deoarece are caderi, dar in realitate exista sporire, pentru ca mereu isi mareste nevointa si se lupta cu tot mai multi diavoli. Pocainta pentru nevoitor este o rucodelie care nu se termina niciodata. Pe cei morti ii plangem, ii ingropam, ii uitam… Pacatele noastre insa le plangem mereu, pana ce vom muri, dar cu discernamant si nadejde in Hristos, Care S-a rastignit ca sa ne invieze duhovniceste.

Schimbarea vietii

Pentru ca omul sa inceteze sa faca un pacat trebuie sa incerce sa evite orice prilej care pricinuieste acest pacat. Betivul, de pilda, daca vrea sa se ajute pe sine si sa nu mai bea, nu trebuie sa mai treaca nici pe dinaintea tavernei. Este nevoie de putina straduinta si de intentie buna, si Bunul Dumnezeu ne va ajuta sa depasim greutatile. Sa spunem ca cineva are o patima. O recunoaste, se nevoieste s-o taie, se pocaieste, se smereste. Intentia ce o are ca sa-si taie patima sa Il vesteste pe Dumnezeu, care Il ajuta. Dar daca nu depune straduinta ca sa se schimbe si continua sa pacatuiasca, atunci Dumnezeu cum sa-i dea harul Sau? Harul lui Dumnezeu nu vine intr-o stare gresita, pentru ca lucrul acesta nu l-ar ajuta pe om. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu ar fi dat harul Sau si diavolului. Omul care nu mai vrea sa ramana in caderea sa, in gandurile lui pacatoase, ci se pocaieste pentru gresalele lui si se nevoieste sa nu mai pacatuiasca, primeste harul lui Dumnezeu si este ajutat. Insa atunci cand nu exista pocainta si pacatul este considerat moda, acesta este o stare demonica.

– Parinte, cum s-a mantuit unul din cei doi talhari care a fost rastignit impreuna cu Hristos?

– Acela a urcat pe zid si a sarit in Rai! “Pocainta talharului raiul a deschis“. Adica a furat si raiul prin marea lui pocainta.

– Parinte, daca cineva si-a schimbat viata si nu mai ramane in vechile lui obisnuinte pacatoase, dar uneori mai cade in vreunul din vechile lui pacate, asta inseamna ca nu are pocainta?

– Ei, daca depune straduinta care trebuie si totusi mai cade, are o oarecare circumstanta atenuanta. La inceput nu este tocmai usor. Dar atunci cand cineva isi da seama cu adevarat cat de grav este ceea ce a facut, nu va mai cadea. Mai demult, exista pocainta sincera. Atunci cand cineva se pocaia, nu se mai intorcea inapoi. Imi aduc aminte cat m-a ajutat o femeie prin pocainta ei adevarata. Avea multa zdrobire, nici nu vorbea. Se imbracase in negru – era ca o calugarita – si ingrijea de o bisericuta unde aprindea candelele… Chiar si numai cand o vedeai, te foloseai mult. Acum insa ii vad pe cate unii care, de indata ce-si schimba putin viata, incep sa faca pe dascalii cu altii, desi inauntru lor exista omul lor cel vechi. Desigur, sa se pocaiasca cineva, sa-si inceteze viata sa cea pacatoasa de pana atunci si sa inceapa sa traiasca duhovniceste, toate acestea constituie ajutoare eficiente si pentru ceilalti. Insa din acea stare in care se afla sa se prezinte imediat ca om duhovnicesc si sa inceapa sa predice, ei bine, aceasta este inselare.

– Adica, Parinte, ei fac aceasta cu intentia sa-i ajute pe ceilalti?

– Da, ca sa-i ajute. Insa in spatele acestei actiuni a lor, mai ales daca erau intrucatva si cunoscuti in lume, se ascunde gandul cel mandru: “Acum oamenii vor inceta sa mai vorbeasca despre Karaiskaki si Kolokotroni (La 1821, conducatori si eroi nationali ai grecilor in razboiul de eliberare dus impotriva turcilor) si vor discuta despre mine“. De aici poti intelege cat de gresit merg unii ca acestia. Daca isi simt cu adevarat greseala lor, pentru un interval de timp ei nu trebuie s-o uite si sa se incurajeze, ci sa ia aminte tot mai mult. Iar atunci cand le trec diferite idei sau ganduri din viata lor de mai inainte, sa le alunge ca pe niste ganduri de hula. Si dovada ca nu le mai primesc este ca organismul reactioneaza. Adica trebuie sa aiba cineva multa smerenie si sa se fi ingretosat de toate cele vechi ca sa se schimbe cu adevarat. Daca din viata lui de mai inainte mai pastreaza ceva pe care el il considera bun, le murdareste si pe celelalte. Din clipa in care are fie si cea mai mica parere despre sine, Dumnezeu nu ajuta si orice ar face nu este curat.

– Parinte, atunci cand cineva isi schimba viata, trebuie sa se ingrijeasca sa indrepteze gandul ce l-au avut mai inainte ceilalti despre el?

– Nu va cauta in chip egoist sa indrepteze gandul celorlalti, ci va cauta sa se indrepte el insusi si atunci se vor schimba de la sine si gandurile acelora. Daca pata pricinuita de viata lui pacatoasa va ramane in societate sau in mediul lui restrans, ea se va sterge prin buna lui purtare. Nu este trebuinta sa vorbeasca nimic. Va vorbi Dumnezeu prin pocainta lui.

Articol preluat de pe site-ul Război întru Cuvânt

(Extras din volumul “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Dragoste inseamna sa asculti cu durere mahnirea celuilalt. Dragoste inseamna si o privire indurerata si un cuvant pe care il vei spune cu durere celuilalt cand el se confrunta cu o greutate. Dragoste inseamna sa participi la durerea lui, sa-l odihnesti in necazul lui. Dragoste inseamna sa rabzi un cuvant greu pe care ti-l va spune. Toate acestea ajuta mai mult decat cuvintele multe si decat manifestarile exterioare.

Cand suferi launtric pentru celalalt, Dumnezeu il incredinteaza launtric de dragostea ta si atunci el o simte chiar si fara manifestari exterioare.

Tot asa se intampla si cand nu se exteriorizeaza rautatea pe are o avem in launtrul nostru; si in acest caz celalalt tot o simte. Vezi, si diavolul, cand se arata ca un “inger de lumina”, aduce tulburare, pe cand Ingerul adevarat aduce o bucurie negraita.

– Gheronda, de ce nu sunt incredintata launtric de dragostea celorlalti?

– Nu cumva nu ai cultivat dragostea? Cel care iubeste il incredinteaza launtric pe celalalt de dragostea lui.

Celalalt simte daca il iubesti cu adevarat sau te prefaci, fiindca dragostea se transmite ca o telegrama. Daca facem, de pilda, o vizita la un orfelinat, copiii simt indata cu ce dispozitie launtrica ne-am dus la ei. Odata au venit la Coliba ca sa-mi ceara parerea unii care voiau sa infiinteze un asezamant pentru copiii parasiti. “Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este sa va doara pentru acesti copii ca pentru copii vostri si chiar mai mult. Numai asa copiii vor fi incredintati de dragostea voastra. Daca nu va doare pentru ei, mai bine nu mai faceti nimic”. Atunci un medic, foarte evlavios, mi-a spus: “Ai dreptate, Parinte. Candva am mers sa vizitez pentru prima oara un orfelinat impreuna cu mai multe persoane. Copiii simteau starea launtrica a fiecaruia dintre noi. «Domnul cutare este doar in trecere, domnul cutare a venit la noi ca sa nu stea degeaba, domnul cutare ne iubeste cu adevarat»”. Vedeti cum dragostea vesteste launtric?

* * *

Impreuna lucrarea mintii si a inimii

– Gheronda, uneori inteleg cu mintea ca trebuie sa-l iubesc pe celalalt, dar nu simt inlauntrul meu dragoste.

– Incet, incet, din minte se va duce si in inima si atunci vei simti dragostea. Ca sa-l iubesti pe celalalt trebuie sa lucreze si inima, nu este de ajuns doar mintea. Daca lucrezi numai cu mintea, poti ajunge sa spui: “Acum trebuie sa-l rabd pe acesta” sau ” Trebuie sa iau aminte sa nu-i spun asta, sa nu-i fac cealalta” etc. Asta inseamna ca nu-l iubesti pe celalat. Il vezi ca pe un strain, nu-l vezi ca pe un frate pentru care sa te doara si sa-ti tresalte inima.

– Gheronda, cand exista o departare intre minte si inima, daca iau o atitudine rationala, inima va urma mintea?

– Cat de departe este inima de minte? De ce sa existe departare?

– Pentru ca, desi cu mintea iau o pozitie corecta, inima nu o poate urma, fiindca este stapanita de patimi.

– Este bun diagnosticul pe care il dai, dar nu e de ajuns; este nevoie si de stradanie pentru a te vindeca. Toata lucrarea duhovniceasca o face mintea impreuna cu inima. Mintea este emitatorul, iar inima receptorul. Pe oricare frecventa intorci emitatorul, pe aceeasi frecventa va lucra si receptorul. Daca mintea lucreaza lumeste, trimite inimii semnale lumesti; daca lucreaza duhovniceste, inima se induioseaza si sufera duhovniceste. De pilda, cum poti sa mananci mult, cand te gandesti ca in alta parte oamenii mor de foame sau ca beduinii mananca balegarul de la camile?

– Am observat ca eu nu iubesc cu inima, ci doar cu mintea. Cum va putea inima sa lucreze?

– Nu stii? Medicii de astazi, ca sa faca inima sa lucreze, gauresc pieputul si pun inanuntru o … baterie. Si noi trebuie sa lucram cu mintea noastra, astfel incat ea sa gaureasca inima pentru ca s-o ia din loc si sa inceapa sa lucreze.

– Cum se poate face aceasta, Gheronda?

– Dupa mine, aceasta se face in trei moduri: fie simti multa recunostinta pentru binefacerile lui Dumnezeu, incat se dezgeata si-i da slava lui Dumnezeu, fie iti simti greutatea pacatelor tale si ceri cu durere iertare de la Dumnezeu, fie te pui in situatia celuilalt aflat la ananghie si suferi pentru el.

– Gheronda, care este masura dragostei?

– “Sa va iubiti unii pe altii, precum si Eu v-am iubit pe voi”. (Ioan 13:34, 15:12). Prin aceasta Hristos vrea sa spuna ca trebuie intotdeauna sa ne jertfim pentru ceilalti, precum si El S-a jertfit pentru noi. […]

Nu-ti amintesti ce spuen Apostolul Pavel? “Daca dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni 13:2).  Jertfa, ca sa fie placuta lui Dumnezeu, nu trebuie sa aiba elemente omenesti, interes, mandrie etc. Cand cineva se jertfeste cu smerenie, aunci are dragoste si Il induioseaza pe Dumnezeu. Cand vorbesc despre dragoste, vorbesc despre dragostea adevarata, autentica, care are noblete. Caci te poti impaca la gandul ca ai dragoste pentru ca dai totul, si cu toate acestea dragoste sa nu ai, din cauza ca prin aceasta dragoste vrei sa iesi in evidenta, adica urmaresti interesul tau personal.

Pentru ca dragostea noastra sa fie autentica, trebuie sa o purificam, sa indepartam propriul eu din dragostea noastra. Iar cand toti isi indeparteaza propriul eu din dragostea lor, atunci unul este in celalalt si toti sunt unul, fiind de acum inainte uniti de dragostea cea una a lui Hristos. Si in Hristos toate problemele sunt rezolvate, fiindca dragostea lui Hristos dezleaga toate problemele.

Cuviosul Paisie Aghioritul

(“Patimi si virtuti” – Edit. Evanghelismos, 2007)

– Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhneşte şi plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi îşi recunoaşte greşeala ce a făcut-o şi suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: “Nu-i nimic, copilaşul meu, nu te mâhni! Vom cumpăra alta.” Acela însă, văzând afecţiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. “Nu pot să nu mă mâhnesc. Iatâ, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o.” “Copilaşul meu, nu-i nimic, era veche“, ii spune din nou tatăl. Dar acela iarăşi se mâneşte. Şi cu căt acela se mâhneşte, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în braţe, îl sărută şi îl mângâie. Aşa si aici, cu cât omul suferă mai mult şi se mâhneşte pentru păcătoşenia sa, sau pentru nemulţumirea sa faţă de Dumnezeu şi plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât şi Dumnezeu îl răsplăteşte cu veselia dumnezeiască şi-l îndulceşte lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are şi nădejde şi mângâiere.

Dar cel care doreşte mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-şi simtă greşeala sa, să se pocăiască şi atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră şi mi-a spus: “Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi !” Şi aceasta pentru că îl “scutura-se de praf” cineva. Şi aceasta pentru că îl scutura-se avea dreptate. Când am auzit, m-am mirat. Să ceară mângâiere, cu toate că greşise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi smerit şi ar fi spus: “Am greşit, Dumnezeul meu!“, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deşi greşise, voia să-i spun: “Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greşeala ta. Nu eşti numai tu vinovat, ci este de vină şi acela.” Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăinţă.

– Părinte, atunci când după o greşeală urmează o stare de pocăinţă, dar se simte totuşi o zdorbire sufletească şi trupească, oare aceasta inseamnă că pocăinţa nu este corectă?

– În prima zi se justifică o zdoribre sufletească şi trupească. Dar după aceea, atunci când există pocăinţă adevărată, deşi omul se mâhneşte şi-l doare lăuntric, simte mângâierea dumnezeiască.

– Da, dar nu îşi uită greşeala sa.

– Da, nu o uită. Se mâhneşte, dar este mângâiat. Îşi dă o plamă pentru greşeala ce a făcut-o, după care primeşte o mângâiere de la Dumnezeu. O palmă – o mângâiere… Aceasta este pocăinţa ce aduce mângâierea dumnezeiasca.

* * *

Rucodelia care nu se termină niciodată

– Părinte, ce este întristarea cea dădătoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din întristarea pentru vreo greşeală de-a noastră. În întristarea dădătoare de bucurie exisă şi durere si bucurie, de aceea se şi numeşte “întristare veselă”. Se întristează omul din mărime de suflet, pentru că L-a mâhnit pe Hristos, însă se bucură deoarece simte mângâiere dumnezeiască. Păcătosul, atunci când se pocăieşte sincer, este iertat de Dumnezeu. De aceea simte înlăuntrul său mângâiere dumnezeiască, care poate ajunge la veselia duhovnicească.

– Părinte, omul care se nevoieşte, oate trăi pocăinţa în toată viaţa lui?

– Da, dacă se nevoieşte corect, nu-şi vede sporirea sa, ci numai căderile şi trăieşte în pocăinţă continuă. Nu ştie că la început se lupta cu un diavol, iar după aceea se poate săa se lupte cu o ceată. Căci cu cât cineva depune mai multă putere ca să-şi dezrădăcineze o patimă şi să dobândească o virtute, cu atât mai mulţi vrăjmaşi se adună şi trag şi ei în jos de răadăcini. Atunci, deşi nu îşi vede sporirea, cu toate acestea sporeşte destul de bine. Şi se poate ca până la moarte să trăiască această stare, adică să nu-i vadă sporirea, ci săa creadă ca nu sporeşte deoarece are căderi. Dar în realitate există sporire, pentru că mereu îşi măreşte nevoinţa şi se luptă cu tot mai mulţi diavoli.

Pocăinţa pentru nevoitor este o rucodelie [lucru de mână] care nu se termină niciodată. Pe cei morţi îi plângem, îi îngropăm, îi uităm… Păcatele noastre însă le plângem mereu, până ce vom muri, dar cu discernământ şi nădejde in Hristos, Care S-a răstignit ca să ne învieze duhovniceşte.

* * *

Pocăinţa are mare putere

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, adică să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilosivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte, spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca săa se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocîit este nespus de crud cu sine însuşi. Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la iadul cel mare şi rău, la cel veşnic. Astfel, el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă in Rai lânga Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.

Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, se află şi în afară de sine. Vezi, in Evanghelie scrie că fiul risipitor “venindu-şi în sine, a spus: “Merge-voi la tatăl meu.” Cât timp trăise în păcat, era în afara de el, nu era raţional, deoarece păcatul este ăn afară de raţiune.

– Părinte, Avva Alonie spune: “De va vrea omul, de dimineaţă până seara vine la măsura dumnezeiască.” La ce se referă?

– Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad in Rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbator. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe Harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducăa omul în minte şi s-a mântuit. Und gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inima. “Si cu sufletul, şi cu inima, şi cu gândul“, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.

– Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi?

– Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutăţi şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare în chip duhovnicesc puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobîndit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.

Cuviosul Paisie Aghioritul

“Nevointa duhovniceasca” – Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003