Ştiinţa să fie valorificată în viaţa duhovnicească

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iată de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci însă când minte se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

— Adică Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

— Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate că învăţaseră puţine lucruri. Cei care şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. Dar dacă nu se vor sfinţi uneltele, dacă nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovnicească. Dacă intră la mijloc neliniştea cea bună, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru aceasta, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat şi este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Cele scrise sunt bacnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de “garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în “mina sufletului“.

Îmi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigmenu era un bătânel atât de simplu, încât chiar şi Înălţarea Domnului o socotea a fi o sfântă. Rostea rugăciunea: “Sfântă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!”, cu şiragul de metanii. Acest bătrân slujea la bolniţă şi s-a întâmplat odată să nu aibă ce să-i dea să mănânce unui frate bolnav. Atunci coboară scările, deschide fereastra dinspre mare, îşi întinde mâinile şi spune: “Sfânta mea Înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!”. Si îndată – o minunile Tale, Doamne! – un peşte mare sare în mâinile lui. Ceilalţi care l-au văzut au rămas încremeniţi. Dar el îi privea şi zâmbea ca şi cum le-ar fi spus: “Ce lucru ciudat aţi văzut?“. Noi însă avem cunoştinţe, ştim când se prăznuieşte sfântul cutare, cum a mărturisit cutare, când s-a petrecut Înălţarea, unde s-a petrecut şi cum, şi cu toate aceastea nici măcar un peştişor mic nu putem dobândi într-acest chip. Acestea sunt faptele neobişnuite ale vieţii duhovniceşti, fapte pe care raţiunea intelectualilor, care sunt plini de sine şi nu de Duhul Sfânt, nu le poate cuprinde, pentru că au cunoştinţa lumească stearpă împreunată cu boala duhovniceasă lumească.

Duhul Sfânt nu coboară cu aparate

Cuvântul spus din mintea proprie nu pricinuieşte schimbare în suflete pentru că este trup. Însă cuvântul lui Dumnezeu, care se naşte din Duhul Sfânt, are lucrare dumnezeiască şi schimbă sufletele. Duhul Sfânt nu coboară cu aparate. De aceea teologia nu are nici o legătură cu duhul ştiinţific sec. Duhul Sfânt coboară singur în om, atunci când acesta împlineşte condiţiile duhovniceşti. Condiţia duhovnicească este ca omul să-şi cureţe de rugină cablurile sale duhovniceşti, să devină conductor bun, ca să poată primi curentul duhovnicesc al iluminării dumnezeieşti, făcându-se în felul acesta savant duhovnicesc, teolog. Când spun “teolog” mă refer la teologii care au “garanţie” teologică şi diploma lor are valoare, nu la aceia care au numai hârtie fără putere de cumpărare şi a căror diplomă este asemenea cu banii fără valoare din timpul ocupaţiei germane.

De multe ori, mintea se oboseşte ani întregi ca să înveţe una-două limbi străine – în vremea noastră aproape toţi oamenii cunosc limbi străine – dar fiindcă aceste limbi n-au nici o legătură cu limbile Sfintei Cincizecimi, trăim cea mai mare babilonie. Mare rău prezentăm drept Duhul Sfânt. Aceasta se numeşte “encefalografie”, care naşte babilonia, în timp ce în Teologie există multe limbi, multe harisme, dar toate aceste limbi conglăsuiesc, pentru că Unul este Stăpânul lor, Duhul Sfânt al Cincizecimii, iar limbile Lui sunt de foc.

— Părinte, troparul spune că Sfântul Duh totdeauna dăruieşte…

— Da, dăruieşte, dar acolo unde încape. Dacă nu încape, cum va dărui? Mai mare valoare are un cuvânt al unui om smerit care se nevoieşte, cuvânt ce iese cu durere din adâncul inimii sale, decât o grămadă de cuvinte filologice ale omului neinteriorizat, care ies cu viteză de pe limba lui instruită, dar care nu spune nimic sufletelor, pentru că este trup, iar nu limbă de foc a Sfintei Cincizecimi.

Să sfinţim cunoaşterea

Bună este cunoaşterea, bună este şi instruirea, dar dacă nu se vor sfinţi, sunt lucruri de nimic, ce duc la catastrofă. Au venit odată la Colibă nişte studenţi încărcaţi cu cărţi şi mi-au spus: “Am venit, Părinte, să discutăm despre Vechiul Testament. Dumnezeu nu îngăduie cunoaşterea?“. “Care cunoaştere?” îi întreb. “Aceea care se dobândeşte cu mintea?“. “Da“, îmi răspund ei. “Dar această cunoaştere te duce numai până pe Lună, nu te urcă la Dumnezeu.” Sunt bune puterile creierului care îl urcă pe om pe Lună făcându-l să cheltuiască miliarde de dolari pe carburant, dar mai bune sunt puterile duhovniceşti care îl urcă pe om la Dumnezeu, unde este şi destinaţia lui, cu carburant puţin, cu un posmag. Odată l-am întrebat pe un american care venise la Colibă: “Ca naţiune mare ce sunteţi ce mcare izbândă aţi făcut?“. “Am mers pe Lună“, mi-a răspuns. “Cât de departe este?”, îl întreb. “Să spunem o jumătate de milion de kilometri”, mi-a răspuns el. “Câte milioane aţi cheltuit ca să mergeţi pe Lună?” “Din 1950 până acum, am cheltuit râuri de dolari“, mi-a spus. “La Dumnezeu ati mers?” îl întreb. “Cât de departe este Dumnezeu?“. “Dumnezeu, îmi spune, este foarte departe“. “Noi însă cu un singur posmag mergem la Dumnezeu”, îi spun.

Cunoaşterea firească ne ajută să dobândim cunoaşterea duhovnicească. Însă atunci când omul rămâne la cunoaşterea firească, rămâne la cele zidite şi nu urcă la Cer. Adică rămâne la Raiul pământesc, care era udat cândva de Tigru şi Eufrat, şi se bucură de natura cea frumoasă, cu animale, însă nu urcă la Raiul cel ceresc, să se bucure cu îngerii şi sfinţii. Ca să urcăm în Raiul ceresc este absolut necesară credinţa în Stăpânul Raiului, este absolut necesar să-L iubim, să ne recunoaştem păcătoşenia, să ne smerim, ca astfel să-L cunoaştem, să vorbim cu El prin rugăciune şi să-L slăvim atât atunci cînd ne ajută, cât şi atunci când ne încearcă.

— Părinte, un om care se odihneşte în metanii, post, nevoinţă etc. are nevoie să studieze şi Dogmatica, Teologia etc.?

— Atunci când cineva are o cultură elementară, aceasta este o unealtă ce îl ajută şi îi este suficientă. De aceea nu caută să dobândească cunoştinţe pentru a-i ajuta pe alţii sau pentru a spune lucruri interesante, ci pentru a se ajuta pe sine. Dacă cineva se va strădui să sfinţească tot ceea ce i-a dat Dumnezeu, atunci va veni Harul şi îl va lumina. Iar în aceasta se află şi Dogmatica şi Teologia, fiindcă trăieşte tainele lui Dumnezeu. Unul poate fi simplu şi să nu vrea să înveţe mai mult, ci să se mulţumească cu cele pe care i le-a dăruit Dumnezeu.

— Când suntem în mănăstire şi încă mai dorim cunoaştere lumească, ce înseamnă aceasta?

— Înseamnă că n-avem cunoaşterea duhovnicească. Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi. (Ioan 8:32) Când omul se va smeri şi se va lumina, atunci se va sfinţi şi mintea lui dimpreună cu puterea raţiunii, în timp ce, înainte de a se sfinţi, lucrarea minţii este trupească. Dacă cineva fără carte fiind, încearcă în mod egoist să explice dogmele să citească Apocalipsa, pe Sfinţii Părinţi etc., se întunecă şi în cele din urmă ajunge la necredinţă. Îl părăseşte Harul lui Dumnezeu, pentru ca a încercat să facă aceasta cu egoism. Vedeţi smerenia ajută în toate! Ea dă puterea. Lucrul cel mai înţelept care îl voi gandi, soluţia cea mai înteleaptă  pe care o voi afla, sunt cea mai mare neghiobie atunci cand au în ele egoismul, în timp ce smerenia este adevărata înţelepciune. De aceea nevoinţa trebuie făcută cu mărime de suflet şi cu multă smerenie. Altminteri în loc să folosească are urmari potrivnice. Mintea se întunecă şi după aceea un astfel de om ajunge să spună hule, fiindcă a început cu iubire de sine să facă un lucru care este mai presus de puterile sale. Dacă pe unul cu ştiinţă de carte atunci cand începe să explice, îl paşte primejdia de a se vătăma, cu cât mai mult pe unul fără carte, care vrea să pătrundă înlăuntrul duhului patristic fără să aibă o viaţă duhovnicească. Căci unul care are puţină așezare duhovnicească nu ar face aceasta, ci ar spune: “Dacă îmi va trebui ceva, Dumnezeu mă va lumina. Să pun deocamdată în lucrare cele pe care le înţeleg. Sunt atat de multe!“.

– Adică, Părinte, când cineva interpretează greşit Evanghelia, înseamnă că nu are smerenie şi evlavie?

– Da, pentru că atunci când lipseşte smerenia, erminiile ce le face sunt ale minţii, ale raţiunii şi sunt lipsite de iluminarea dumnezeiască.

– Iar când nu înţelege ceva este mai bine să o lase pentru mai târziu?

– Da, şi să spună: “Spune ceva frumos, dar eu nu înțeleg“. Şi eu am făcut aşa. Când eram mic şi citeam Evanghelia daca nu înţelegeam ceva, nu încercam s-o explic, ci cugetam: “Zice ceva interesant, dar eu nu înţeleg.” După aceea, vedeam că atunci când trebuia, ţac!, venea explicaţia. Dar şi spuneam:”Să întreb şi pe altcineva cum se explică aceasta.” Şi era exact cum o înţelegeam eu. Pentru că este obrăznicie să încerce cineva să interpreteze Evanghelia după mintea lui, mai ales atunci când nu înţelege. De aceea atunci când citiţi, să nu le explicaţi cu mintea, ci să aveţi gânduri bune, până ce va veni luminarea dumnezeiască a discernamantului şi atunci explicaţia va veni de la sine.

– Atunci când omul dobândeşte o aşezare duhovnicească mai bună, poate inţelege ceva mai profund?

– Nu înţelege mai profund ci numai în parte, căci sensurile dumnezeieşti sunt nenumarate. Pe unele le poate intelege acum, iar pe altele mai târziu. Unul se poate să citească întruna, să înveţe multe, dar să nu poată intra deloc în noima Evangheliei. Altul se poate să nu citeasca mult dar să aiba smerenie, duh de nevointa, şi pentru aceasta îl lumineaza Dumnezeu ajutându-l să prindă întelesurile adânci. Cel ce vrea se citeasca mai mult, vrea aceasta poate din slava deşartă sau pentru plăcere. Unul ca acesta se aseamănă celui care priveşte la o întrecere sportivă, dar nu ia aminte cum se luptă cei care iau parte la ea, ca să se folosească şi să devina şi el luptător, ci priveşte mereu la ceas ca să apuce să vadă şi alte întreceri. De aceea el nu se face luptător niciodată, ci rămane mereu spectator.

– Părinte, adeseori se spune despre unul care este cu ştiinţă de carte: “Acesta este un om cultivat“. Întotdeauna este aşa?

– Când spunem “acesta este un om cultivat”, ne referim la omul cultivat duhovniceşte. Am observat că există între oamenii fără cate unii foarte mândri, iar alţii foarte smeriţi. Acelaşi lucru l-am observat şi la cei cultivaţi. Adica toată baza este cultivarea launtrică. De aceea spune şi marele Vasile: “Cel mai important lucru este să ai funcţie înaltă şi cuget smerit“. Unul care are funcţie şi are şi puţină mândrie este îndreptăţit oarecum. Dar cel care nu are nici funcţie înaltă şi are şi mândrie este cu desăvârşire neîndreptăţit. Toată baza este cultivarea noastra lăuntrică. Dacă cineva este cultivat, atunci esti şi instruit şi are şi cugetare smerită. Iar aceasta este lucrul cel mai bun. Însa pentru unul care nu are multa ştiinţă de carte, dar are o părere foarte înaltă despre sine, aceasta este foarte grav.

“Cunoştiinţa îngâmfă”

Instruirea exterioara de cele mai multe ori vatămă pentru că dezvolta în om o părere înaltă de spre el însuşi. Apoi această părere se face zid ce împiedică Harul lui Dumnezeu să se apropie de el. Dar dacă omul îşi va lepada părerea despre el însuşi, cea falsă, atunci bogatul nostru Părinte, îl va îmbogăţii cu luminoasele Lui tâlcuiri dumnezeieşti. Când însă ticălosul om are o părere înaltă despre el însuşi şi o păstreaza in creier, Atunci ramane numai creier şi trup, necunoscand Harul Duhului Sfânt. Adica multele cunoştinte pot pricinui umflarea capului, făcându-l aerostat. Atunci îl pândeşte primejdia fie să se sparga in aer (cu schizofrenia), fie să se prabuşească (cu mandria) şi să se facă bucăţele. De aceea cunoaşterea va trebui să fie urmată de frica lui Dumnezeu şi să meargă împreună lucrarea practică pentru ca să existe astfel un echilibru. Cunoaşterea seacă vatămă.

Când intră egoismul la mijloc şi vorbesc ca să fiu admirat pentru cugetările mele cele bune, atunci intră în acţiune legile duhovniceşti, ca sa-mi revin. Când însă lucrul acesta se face mereu, deranjeaza. Daca un fir de păr intră oată în ochi, îl irită puţin. Dar dacă intră mereu, pricinuieşte o iritaţie mare. Aşa şi aici, se produce o iritaţie duhovnicească. Atunci când un om este inteligent şi face o lucrare cu usurinţă, trebuie să se topeasca de recunostinţă înaintea lui Dumnezeu, şi să-i multumească zi şi noapte pentru că i-a dăruit inteligenţă şi a putut face acea lucrare fără să se ostenească, iar daca nu-I multumeşte, aceasta dovedeşte o mare nerecunoştinţa.

– Dar dacă are părerea că nu izbuteşte nimic?

– Atunci înseamnă că-l ispiteşte aghiuţă din partea potrivnică. A fost intrebată odată cămila: “Ce-ţi place mai mult, urcuşul sau coborâşul?”, şi aceea a răspuns:”Ce, drumul drept s-a pierdut?”

Este mai bine pentru cei ce nu au minte. Nouă ni să dat înainte minte ca să facem ceea ce este mai bine însă noi ce facem? Ni se va cere să dăm seama pentru aceasta. Cum le iconomiseşte Dumnezeu! Cei cărora nu le merge mintea sunt bucuroşi, iar în cealaltă viaţă voi fi mai bine, însa cei ce au minte multă se chinuiesc.

– Părinte, în cealaltă viaţă bolnavii mintali vor fi într-o stare buna, nu vor fi ca şi acum?

– În cele din urmă se va face terci şi mintea cea multă şi mintea cea puţină. Căci acolo în Cer, teologii sfinţi nu vor fi într-o stare mai bună în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu decat cei care au fost bolnavi mintali in această viaţă. Poate că celor de pe urmă Dumnezeu Cel drept le va da ceva mai mult, deoarece au trăit aici lipsiţi de cugetare.

Să întrebuinţăm corect mintea

– Părinte, de ce adesea spuneţi că instruirea este o posibilitate bună pentru monahism?

– Ascultă! Se poate ca unul cu ştiinţă de carte intelegand un text patristic pe care îl citeşte şi străduindu-se puţin să sporească repede. Însă unul fără carte va spori greu daca nu are evlavie. Cel fără carte trebuie să ajunga să aibă trăiri şi experienţe dumnezeieşti, ca prin ajutorul acestora să inteleagă apoi cele citite. În timp ce acela care este cultivat repede va spori daca se va strădui puţin. Ajunge numai să-şi pună mintea să lucreze. Să nu se lase prins numai de teorie şi să fie furat de ea. Nu spun să doreasca să cunoască tainele lui Dumnezeu cu mintea.

– Adică, Părinte, să-şi folosească mintea să împotriva patimilor?

– Nu numai aceasta, ci să privească şi mai departe. Să vadă binefacerile lui Dumnezeu şi toată creaţia, pentru care să slavoslovească şi să-I mulţumească. Vezi, mai întâi Avraam L-a căutat pe Dumnezeu şi după aceea Dumnezeu pe Avraam.

– Cum adică?

– Tatăl lui Avraam a fost închinător la idoli; adora idolii. Avraam a văzut toată zidirea şi şi-a făcut probleme de conştiinţă pentru faptul ca adorau idolii cei neînsufleţiti, şi şi-a spus în sinea sa: “Nu se poate ca aceşti idoli, aceste lemne să fie dumnezei şi să fi creat lumea aceasta. Cine a făcut Cerul, stelele, soarele etc.? Trebuie să aflu adevaratul Dumnezeu, în El să cred şi Lui să mă închin”. Atunci Dumnezeu i s-a descoperit, i-a spus: Ieşi din pamântul tău, din rudenia ta, şi l-a dus în Hebron, făcându-l pe Avraam cel mai iubit fiu al Său.

Cel cu ştiinţă de carte chiar dacă nu are evlavie, cu puţină smerenie și puțină nevoinţă va spori, deoarece poate înţelege uşor. Iată, aici se petrece la fel ca la transmisiuni unde mă aflam. Atunci când m-au rânduit acolo, aparatele aveau câteva semne în engleză. Toţi cei care erau cu ştiinţă de carte şi ştiau şi engleza, imediat înţelegeau. Însă nouă, celorlalti ne venea greu. Dar şi teoria ce o învăţam, ceilalţi o înţelegeau repede, pentru că ştiau unele lucruri, în timp ce nouă ne venea greu şi aici.

Omul trebuie să cunoască binefacerile lui Dumnezeu. Să înţeleagă cele care i s-au dat. Dar oare pentru ce ne-a dat Dumnezeu mintea? Ca să cercetăm, să studiem şi să ne supraveghem pe noi înşine. Dumnezeu n-a dat oamenilor mintea numai ca să afle mijlocul cel mai rapid de a merge dintr-o ţară în alta, ci ca să ne îngrijim de lucrul cel mai important, şi anume cum să ajungem la destinaţia noastră, lângă Dumnezeu, în ţara cea adevarată, în Rai.

Câte binefaceri nu a făcut Dumnezeu poporului lui Israel! Câte semne! Câte fapte minunate! Insă atunci când Moise a întârziat să coboare de pe Sinai cu tablele legii, cu cele zece porunci ale lui Dumnezeu poporul şi-a dat aurul său ca că facă un viţel de aur şi să i se închine. În epoca noastră nu există niciun om cu… minte de viţel. De aceea pentru unul cu carte nu se justifică faptul să nu înţeleagă care este lucrul corect. Dumnezeu a dat mintea ca omul să-l afle pe Creatorul său. Europenii au ameţit mintea; s-au zăpacit şi se duc în prăpastie, pentru că au scos pe Dumnezeu din viaţa lor.

Sunt unii care deşi au toate condiţiile ca să sporească, minte, inteligenţă etc., nu iau aminte la ceea ce le spui. De îndată ce faci aluzie la ceva, spun “am inţeles” şi se grăbesc să te completeze. În Sfântul Munte vin copii foarte inteligenţi. Arată că prind îndată ceea le spui, dar defapt prind aerul, pentru ca nu iau aminte. În timp ce alţi copii cu mai puţină inteligenţă, iau aminte, aşteaptă cu cuminţenie să asculte cele ce urmează şi le rămân în minte cele pe care le aud. Unii înţeleg multe, adună de aici şi de acolo, se umplu de cunostinţe, dar nu fac nimic. Îşi netrebnicesc mintea pe care le-a dat-o Dumnezeu, o fac terci. Au multă mândrie şi nu lasă Harul lui Dumnezeu să-i adumbrească. În timp ce alţii, care nu au multă minte, se smeresc mult. Îţi spun: “Nu mă duce mintea” şi întreabă din nou: “Cum ai spus?”, încercând apoi să pună în lucrare. În felul acesta aduna Har şi sporesc. De obicei omul smerit este erudit, în timp ce iubitorul de sine nu are cunoştinţe, deoarece nu se smereşte să întrebe. Marele Arsenie era cel mai cultivat om din întregul Imperiu Bizantin. Împaratul Teodosie l-a avut dascăl la copii lui, Arcadie şi Onorie. Dar când a mers în pustie şi a devenit monah, a stat lânga Avva Macarie cel necărturar şi spunea: “Nici măcar abecedarul acestuia nu-l ştiu“.

– Părinte cum ar putea cineva ca nu numai cu mintea să examineze lucrurile?

– Trebuie să foloseasca mintea corect. S-o folosească spre slava lui Dumnezeu, ca să afle pe Dumnezeu, iar nu ca să-şi facă mintea sa dumnezeu. Toţi cei care au minte trebuie să fie sporiţi duhovniceşte. Să înţeleagă dintr-o singură privire. Atunci când cineva lucrează corect cu mintea sa, îl poate ajuta pe semenul său, altfel îl poate chinui. Îmi aduc aminte de o întâmplare. Am cunoscut un copil care a rămas orfan de tată, împreună cu trei frăţiori mai mici. Deşi mama lor s-a recăsătorit, orfanii n-au simţit dragoste nici de la mama lor nici de la tatăl lor vitreg. Sărmanul, când a crescut, a început să lucreze. Odata a auzit că a murit cineva şi a lăsat trei orfani. L-a durut de orfani şi a spus femeii văduve: “Vrei să ne căsătorim şi să trăim ca fraţii, ca să ajutăm pe copii?“. Aceea a primit. Acum trăiesc duhovniceşte, citesc Vieţile Sfinţilor, Filocalia, merg la mănăstiri, au duhovnic. A gândit şi a procedat corect şi pentru aceasta a primit dumnezeiescul Har. Dacă n-ar fi gândit aşa, i-ar fi spus aghiuţă: “Acum să chinui pe aceşti copii, aşa cum te-ai chiunuit şi tu“. Acesta nu a mers să se răzbune cu răutatea, ci s-a răzbunat cu bunătatea. Unii îşi folosesc mintea la bine şi descoperă lucruri bune, iar alţii o folosesc spre distrugere, la care împinge şi aghiuţă.

Să ne uitam şi în cazul lui Abel și al lui Cain. Oare Dumnezeu a făcut altfel pe Abel şi altfel pe Cain? Nu, ci Abel a lucrat corect cu mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. S-a gândit: “Dumnezeu mi-a dăruit o turmă întreagă, să nu îi dau nici măcar un singur miel?” Şi astfel a junghiat mielul cel mai bun. Cain a luat grâu cu pleavă şi l-a dus jertfă lui Dumnezeu. Unul a adus mielul cel bun şi celălalt pleavă netrebnică. Ei bine, nu vrei să dăruieşti un miel, dăruieste cel puţin nişte grâu curat. Din păcate, a luat grâu cu pleavă şi i-a dat foc. Ce a dăruit unul şi ce anume celălalt? Dumnezeu S-a bucurat de jertfa lui Abel. După aceea însă, Cain a început să-l invidieze pe Abel şi l-a omorât. Astfel, Dumnezeu a luat pe Abel în Rai, iar celălalt umbla ca o fiară sălbatică prin păduri. Fireşte, Dumnezeu a dat libertate omului, dar Abel a ştiut să o valorifice.

Cuviosul Paisie Aghioritul

(Din vol. “Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan” – Edit. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Vezi şi prima parte:

• “Inteligent este omul care s-a curatit launtric” (I)