Să nu deschidem multe fronturi

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la Colibă un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că se chinuieşte pentru că are o sensibilitate moştenită de la părinţi etc. “Despre ce boală moştenită îmi vorbeşti?”, l-am întrebat. “Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îti iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îti cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află oamenii pe ei înşişi.
– Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îti lipseşte tie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poti să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Iar aceasta îti pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă te nelinişteşti.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie, pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Însă pe toate le lăsa neterminate, nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?

Nu vă daţi inima lucrurilor materiale

– Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: “Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”?
– Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă dati toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, iar un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare; să n-o risipiţi.

Dacă inima se va risipi la multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să se îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu îmi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea mea este pentru copiii ce se primejduiesc. Îmi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, luarea mea aminte se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. În acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.

– Părinte, se poate ca omul să nu îşi dea mintea şi inima la nici una din treburile sale?
– Când treaba este simplă, nu este nevoie ca mintea să fie absorbită. Însă atunci când munca este complexă, se justifică putină absorbire a mintii, nu însă şi a inimii.

– În ce fel poate fi absorbită inima?
– În ce fel? Diavolul o droghează cu “morfină”!!! El fură inima prin iubirea de sine. Dar atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.
– În ce fel trebuie să înţelegem expresia “fără grijă”?
– Atunci când lucrezi, să nu-L uiti pe Hristos. Să-ti faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ti fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Lucrarea care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte

– Părinte, oare nu este mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?
– Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.

Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mireni să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc.

Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veti sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelaşi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu este să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi să fiu mereu neliniştit. Aceasta este o stare demonică, nu pentru aceasta am venit în mănăstire; am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta este pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ti pui în rânduială treburile, uiti să-L iei şi pe Hristos cu tine. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să vă sfinţiţi şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăţi şi binecuvântări trimite?

– Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încât lucrarea pe care o faci să se sfinţească?
– Atunci când lucrarea este intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeşte, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva este într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă sensurile cu mintea, ci se luminează şi le află prin iluminarea dumnezeiască.
– Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
– Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu sensurile dumnezeieşti, şi să lucrezi cu evlavie. La fiecare oră sau din două în două, să faci câteva minute întrerupere ca să spui rugăciunea.
– Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…
– Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din iluminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce este mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.

Cu grija cea multă se uită de Dumnezeu

– Părinte, grija depărtează totdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscaturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişti şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, ce va fi alături de tine.

Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te nelinişteşti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.

De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşeală chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.

Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: “Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israelitilor, ca să uite de Dumnezeu”, în vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul. Însă din fericire de aici iese şi ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiască atâta cât ar voi.

Munca şi grija multă îl fac lumesc pe monah

Este bine ca cel ce vrea să trăiască duhovniceşte, şi mai ales monahul, să fie departe de unele preo­cupări, lucrări etc. care îl îndepărtează de scopul său duhovnicesc. Să nu se apuce de treburi multe şi nes­fârşite, fiindcă acestea niciodată nu se mai termină. Şi dacă nu învaţă să facă lucrări lăuntrice întru sine, mereu va devia în cele exterioare. Oamenii care în­cearcă să termine treburile cele nesfârşite sfârşesc această viată cu nedesăvârşiri duhovniceşti şi se pocă­iesc la sfârşitul vieţii lor, dar aceasta nu le mai ajută la nimic, fiindcă a ieşit deja paşaportul. De altfel, şi o pauză în treburi este neapărat necesară pentru un interval mic de timp.

Când multele lucrări se împuţinează, vor veni, fireşte, şi odihna trupească, şi setea pentru lucrarea lăuntrică, ce nu oboseşte, ci odihneşte. Atunci şi sufle­tul va respira îmbelşugatul oxigen duhovnicesc. Obo­seala lucrării duhovniceşti nu oboseşte, ci odihneşte, fiindcă îl înalţă pe om şi îl apropie de Părintele cel iubitor şi atunci sufletul lui se veseleşte.

Oboseala trupească, atunci când nu are un sens duhovnicesc sau mai degrabă când nu porneşte dintr-o nevoie duhovnicească, ca să fie justificată, îl sălbăticeşte pe om. Chiar şi căluţul cel mai liniştit începe să dea cu copita atunci când este obosit peste măsură. Şi cu toate că n-a avut obicei rău, îl dobân­deşte în timp, deşi pe măsură ce creşte ar trebui să fie tot mai cuminte.

Se pot trece cu vederea unele lucruri ca să meargă înainte cele duhovniceşti. Munca multă şi grija multă îl fac lumesc pe monah, şi simţământul lui devine lumesc. De acum trăieşte ca un mirean, cu toată neli­niştea şi agitaţia lumească. Pe scurt, el trăieşte încă din această viaţă o parte din iad cu neîncetatele griji, neli­nişti şi nenorociri. Atunci când monahul nu se îngri­jeşte de cele materiale, ci de mântuirea sa şi de cea a altor oameni, îl face pe Dumnezeu iconom al său iar pe oameni slujitori ai săi.

Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Cuviosul Gherontie şi ucenicul său? Cuviosul Gherontie o rugase pe Maica Domnului să-i dea puţină apă de băut pentru sine şi pentru ucenicul său. Maica Domnului, ca o Mamă bună, a deschis o crăpătură în peretele chiliei lui şi a scos apă, aghiasmă, ca să bea. Mai târziu, ucenicul său a început să zidească terase, să care pământ, să facă grădină, intrând în multă grijă şi neglijându-şi înda­toririle duhovniceşti. Dat fiind că apa nu îi ajungea, a luat o daltă ca să deschidă mai larg scobitura pentru a putea lua mai multă apă. Văzând aceasta. Maica Dom­nului a luat apa şipotului şi a scos-o mult mai jos de peştera lui, spunându-i: “Dacă vrei grădini şi împrăştiere, să cari apă de departe”.

Acolo unde este multă împrăştiere sunt şi mulţi paraziţi duhovniceşti

– Părinte, nu v-aţi mâhnit atunci când după atâta osteneală câtă v-aţi dat ca să vă faceţi o chilie, aţi lăsa­t-o şi aţi plecat în altă parte?
– Ca să plec, a existat un oarecare motiv serios.
– Şi peste tot aţi făcut numai cele absolut nece­sare?
– Da, am făcut numai cele absolut necesare pentru aici, ca să pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru cer. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi drumul către cer. Faci una, apoi vrei şi cealaltă, iar dacă intri în angrenajul acesta, te pierzi. Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi şi cele cereşti. Precum cele cereşti nu au sfârşit, aşa şi cele pământeşti nu au sfârşit. Sau te vei pierde aici, sau te vei “pierde” dinco­lo. Ştii ce înseamnă se te “pierzi” acolo sus? O, rosteam rugăciunea şi mă “pierdeam”, mă afundam! Te-ai afun­dat vreodată în rugăciune?

Munca multă, cu oboseala şi împrăştierea ei, nu ajută, mai ales atunci când e făcută în grabă. Ea înde­părtează trezvia şi sălbăticeşte sufletul. Un asemenea om nu numai că nu se poate ruga, dar nici să cugete nu poate. Nu poate acţiona cu chibzuinţă, şi ca urmare acţiunile lui nu sunt corecte.

Drept aceea, luaţi aminte: nu vă risipiţi timpul fără folos, fără să-l valorificaţi în cele duhovniceşti, pentru că veţi ajunge să vă sălbăticiţi mult şi nu veţi mai putea lucra cele duhovniceşti. Veţi dori să vă îndeletniciţi nu­mai cu treburi sau să discutaţi sau veţi urmări să aflaţi subiecte de vorbă ca să vă aflaţi în treabă. Prin negli­jarea rugăciunii şi a îndatoririlor duhovniceşti, vrăj­maşul ne ocupă înălţimile noastre duhovniceşti şi ne războieşte atât trupeşte, cât şi prin gânduri. Ne netrebniceşte toate puterile, atât cele sufleteşti, cât şi trupeşti, şi ne taie legătura cu Dumnezeu, urmând ca sufletul nostru să fie robit de patimi.

Părintele Tihon le spunea monahilor că trebuie să trăiască pustniceşte ca să se elibereze de griji, nu să lucreze ca argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, posturile, rugăciu­nile nu numai pentru sine, ci şi pentru întreaga lume, vii şi adormiţi, şi puţină muncă pentru cele absolut necesare, ca să nu fie povară altora.

– Părinte, împrăştierea este întotdeauna piedică în viaţa duhovnicească?
– Dacă te ocupi de cele absolut necesare ale ascul­tării, chiar împrăştiere de ai avea, nu vei suferi pagubă. Dacă interesul tău pentru ascultarea care ţi se încredinţează sau pentru a ajuta o soră nu depăşeşte limitele, atunci sufletul tău va dori să rostească rugă­ciunea, iar ajutorul tău va fi eficient. Dacă însă tu sin­gură depăşeşti limitele, adaugi împrăştiere şi te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci mintea ţi se împrăştie şi se îndepărtează de Dumnezeu. Iar atunci când mintea nu este la Dumnezeu, cum va simţi cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima îngheaţă repede. Şi eu, atunci când am toată ziua lume, chiar dacă lucrarea este duhovnicească, seara când merg să mă rog, inima mea nu este aşa ca atunci când mă rog toată ziua. Mintea mea se umple cu o grămadă de lucruri şi este greu să le alungi. Pe cât poţi, să spui rugăciunea şi în timpul zilei şi să psalmodiezi încet.

Mult ajută şi puţină citire duhovnicească, mai ales înainte de rugăciune. Ea încălzeşte sufletul şi alungă grijile zilei şi atunci, cu sufletul eliberat şi transportat în duhovniceasca atmosferă dumnezeiască, mintea se mişcă nerăspândită. Cu un text din Evanghelie sau din Pateric, care are bucăţele mici, dar tari, mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc şi nu mai aleargă. Pentru că mintea este ca un copil zburdalnic care aleargă când pe aici, când pe dincolo. Dacă însă îl îndulceşti cu o caramea, nu mai pleacă.

Neîmprăştierea şi lipsa de grijă aduc liniştea lăun­trică şi izbânda duhovnicească. Grijile îndepărtează de Dumnezeu. Atunci când există multă împrăştiere, există şi mulţi paraziţi duhovniceşti, iar transmisioniştii duhovniceşti nu pot lucra în condiţii bune. Monahul n-are nici o îndreptăţire atunci când nu duce o viaţă duhovnicească. Sărmanii mireni au o grămadă de griji şi tot încearcă să facă ceva. Monahul nu are grijile pe care le au aceştia. Nu se gândeşte nici la chirie, nici la datorii, nici dacă are sau nu de lucru. Şi pe duhovnic îl are alături, şi biserica este în mijlocul mănăstirii; rugăciuni, Sfântul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grijă pământească şi caută cum să devină înger; nu are alt scop. În timp ce mireanul are atâtea griji; se gân­deşte cum să-şi educe copiii, se nevoieşte în acelaşi timp şi pentru mântuirea sufletului său. Spunea Părin­tele Trifon: “Dacă monahul vrea priveghere, o poate face. Dacă vrea post, îl poate face, fiindcă nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii… Unul vrea încălţăminte, altul haine, altul vrea altele”.

Să dobândim grija cea bună

Mai întâi trebuie să căutăm Împărăţia Cerurilor şi aceasta să fie grija noastră, şi toate celelalte ni se vor adăuga. Dacă omul uită de aceasta în viaţa de acum, pierde timpul şi se iroseşte. Dacă nu uită şi se pregă­teşte pentru cealaltă viaţă, viaţa aceasta are sens. Atunci când omul se gândeşte la cealaltă viaţă, toate se schimbă. Iar când se gândeşte numai cum să se aranjeze mai bine aici, atunci este chinuit, se oboseşte şi se osândeşte.

Să nu vă prindă neliniştea şi mania de a spune: “Acum trebuie să facem aceasta, după aceea cealaltă”, fiindcă în starea aceasta vă va afla Harmaghedonul. Neliniştea de a face multe este ea singură un lucru dia­volesc. Răsuciţi butonul la Hristos, fiindcă altminteri veti trăi, chipurile, lângă Hristos, însă în lăuntrul vostru va exista doar cugetare lumească, şi mă tem să nu păţiţi ca fecioarele cele nebune.

Fecioarele cele înţelepte nu aveau numai bună­tate, ci aveau şi grija cea bună; aveau trezvie, nu erau nepăsătoare. Însă fecioarele cele nebune erau nepăsătoare şi nu aveau trezvie. De aceea a zis Domnul: “Pri­vegheaţi”. Erau fecioare, dar nebune. Iar dacă una este nebună din naştere, binecuvântarea lui Dumnezeu este cu ea. Va merge în cealaltă viaţă fără examene, însă una care are minte şi trăieşte nebuneşte, va fi fără răspuns în Ziua Judecăţii.

Vedeţi şi în cazul Martei şi Măriei din Evanghelie, cum grija a făcut-o pe Marta să se poarte într-un fel oarecum obraznic? Se vede că la început şi Maria o ajutase, dar când a văzut că nu mai termină cu pregătirile, a lăsat-o şi a plecat: “Ce, voi pierde eu pe Hristosul meu pentru salate şi prăjituri?”, s-a gândit ea. Ca şi cum Hristos ar fi venit să mănânce salatele şi mâncărurile Martei. Şi atunci Marta s-a necăjit şi a zis: “Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat sin­gură să slujesc?”.

Să luăm aminte să nu păţim şi noi ca Marta. Să ne rugăm să ne facem bune “Marii”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Din vol. “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”

Sursa: Calauza ortodoxa