După obişnuitul început se zice…

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:

Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;

Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;

Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;

Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;

Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;

Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;

Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;

Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;

Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;

Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Continuare »

 
Marturii despre sfinţenia si minunile Cuviosului Paisie Aghioritul

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul a dobandit inca din timpul vietii o faima uriasa, care a trecut dincolo de hotarele Greciei si s-a raspandit in toata lumea, fara radio, fara televizor, fara ziar sau alte mijloace de informare in masa care sa spuna ceva despre el cata vreme a trait. Toata aceasta faima a Cuviosului Paisie Aghioritul s-a transmis din gura in gura de catre oameni care au ramas uimiti de binefacerile si minunile lui. Veneau sa-l vada si sa-i ceara sfatul oameni din America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Australia, Africa si de pretutindeni.

Cu fiecare zi care trece lumea afla ce fel de om a trecut pe pamant si il cinsteste tot mai mult. Cauta sa afle tot ce s-a scris referitor la el, sa intrebe pe oamenii care l-au cunoscut. Multi citesc cartile lui, folosesc cuvintele lui in predici, in cicluri de catehizare, si-l au ca model pe acest smerit monah, care avea doar clasele primare. Iar aceasta inseamna ca Harul lBunului Dumnezeu a dat deja binecuvantarea sa fie popularizat, lucru pe care Cuviosul Paisie Aghioritul nu l-a urmarit niciodata.

Intr-o zi obisnuita il vizitau la chilie o suta – doua sute de oameni, pentru a-i primi sfatul. Atunci cand iesea din Sfantul Munte pentru a vedea pe femeile si pe bolnavii neputinciosi care nu puteau veni in Sfantul Munte, mii de persoane asteptau la rand pana in zori, pentru a lua binecuvantare si a vorbi un minut-doua cu Parintele Paisie. Continuare »

Patriarhia Ecumenica a anuntat ca, in sedinta Sfantului Sinod de pe 13 ianuarie, a fost hotarata canonizarea Cuviosului Paisie Aghioritul, relateaza Romfea.gr.

Acest lucru s-a produs sub conducerea Prea Fericirii Sale in cadrul reuniunii ordinare a Sfantului Sinod, astazi 13 ianuarie 2015, in urma unei cercetari amauntite a aspectelor legate de aceasta tema.

Prin urmare, Sfantul Sinod (a) a decis in unanimitate inscrierea in Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Grecesti a calugarului Paisie Aghioritul si (b) propune Preafericirii Sale, Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, in urma votului unanim, numirea unui noi Ierarh, a Arhimandritul Irineu Avramidi care slujeste in Paris, ca Episcop Vicar in Mitropolia Frantei condusa de Prea Sfintia Sa, Mitropolitul Emanuil, cu titlul de Episcop de Riga.

Continuare »

Ştiinţa să fie valorificată în viaţa duhovnicească

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iată de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci însă când minte se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

— Adică Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

— Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate că învăţaseră puţine lucruri. Cei care şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. Dar dacă nu se vor sfinţi uneltele, dacă nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovnicească. Dacă intră la mijloc neliniştea cea bună, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru aceasta, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat şi este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Cele scrise sunt bacnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de “garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în “mina sufletului“.

Continuare »

Instruirea şi cunoaşterea lumească

Inteligent este omul care s-a curăţit lăuntric

Atunci când omul nu îşi toceşte mintea cu cele dumnezeieşti, ci şi-o toceşte cu viclenia, se predă pe sine însuşi diavolului. Mai bine ar fi fost pentru unul ca acesta să-şi fi pierdut mintea, ca astfel să aibă circumstanţe atenuante în Ziua Judecăţii.

— Părinte, diferă simplitatea de viclenie?

— Da, precum vulpea de şacal. Şacalul, dacă vede ceva şi îl vrea, merge dintr-o dată şi îl ia, în timp ce vulpea mai întâi va face viclenii, şi abia dupăa aceea va merge şi îl va lua.

— Părinte, viclenia poate fi considerată de unii drept inteligenţă?

— Da, se poate, dar dacă se vor cerceta pe ei înşişi, vor înţelege ce este viclenia şi ce este inteligenţa. Au semnele lor de recunoaştere. Care sunt darurile Sfântului Duh? Dragostea, bucuria, pacea etc. Are omul înrudire cu acestea? Dacă nu are înrudire cu acestea, atunci va avea ceva satanic, va avea cunoştinţe de-ale lui aghiuţă.

— Inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi. Cel ce şi-a sfinţit şi mintea, unul ca acesta este cu adevărat inteligent. Dacă nu se sfinţeşte mintea, inteligenţa nu foloseşte la nimic. Iată, reporterii şi politicienii sunt inteligenţi, însă mulţi dintre ei, din pricină că nu au mintea sfinţită, printre lucruri inteligente, spun şi neghiobii. Dacă omul nu îşi pune în valoare mintea, o exploatează diavolul. Iar dacă omul nu îşi pune în valoare inteligenţa spre bine, o foloseşte diavolul spre rău.

Continuare »

Lacrimile pocaintei

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu. Continuare »

Să nu deschidem multe fronturi

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la Colibă un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că se chinuieşte pentru că are o sensibilitate moştenită de la părinţi etc. “Despre ce boală moştenită îmi vorbeşti?”, l-am întrebat. “Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îti iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îti cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află oamenii pe ei înşişi.
– Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îti lipseşte tie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poti să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Iar aceasta îti pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă te nelinişteşti.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie, pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Însă pe toate le lăsa neterminate, nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?

Continuare »

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L “indoaie” pe Dumnezeu, sa-L faca sa Se coboare si sa ramana cu el, trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune. Continuare »

Dragostea adevarata il incredinteaza launtric pe celalalt fara manifestari exterioare.

Dragoste inseamna sa asculti cu durere mahnirea celuilalt. Dragoste inseamna si o privire indurerata si un cuvant pe care il vei spune cu durere celuilalt cand el se confrunta cu o greutate. Dragoste inseamna sa participi la durerea lui, sa-l odihnesti in necazul lui. Dragoste inseamna sa rabzi un cuvant greu pe care ti-l va spune. Toate acestea ajuta mai mult decat cuvintele multe si decat manifestarile exterioare.

Cand suferi launtric pentru celalalt, Dumnezeu il incredinteaza launtric de dragostea ta si atunci el o simte chiar si fara manifestari exterioare.
Continuare »

– Părinte, ce este mângâierea dumnezeiască?

– Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhneşte şi plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi îşi recunoaşte greşeala ce a făcut-o şi suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: “Nu-i nimic, copilaşul meu, nu te mâhni! Vom cumpăra alta.” Acela însă, văzând afecţiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. “Nu pot să nu mă mâhnesc. Iatâ, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o.” “Copilaşul meu, nu-i nimic, era veche“, ii spune din nou tatăl. Dar acela iarăşi se mâneşte. Şi cu căt acela se mâhneşte, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în braţe, îl sărută şi îl mângâie. Aşa si aici, cu cât omul suferă mai mult şi se mâhneşte pentru păcătoşenia sa, sau pentru nemulţumirea sa faţă de Dumnezeu şi plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât şi Dumnezeu îl răsplăteşte cu veselia dumnezeiască şi-l îndulceşte lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are şi nădejde şi mângâiere.

Dar cel care doreşte mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-şi simtă greşeala sa, să se pocăiască şi atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Continuare »

Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneşte. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimam si pe Sfinţi.

– Parinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna până la ce punct trebuie să actioneze omeneşte?

– Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenţia să facă ceea ce putea să facă şi n-a facut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar daca n-a avut intenţia (să facă ce putea), deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă, însă tu nu-l pui, pentru că-ţi vine greu şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă ca ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum să ajute atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Continuare »

Pururea pomenitul Staret a fost vrednic de curatie, luminare si indumnezeire si, de aceea, Dumnezeu i-a daruit toate bunatatile acestor stari binecuvantate, astfel incat s-a aratat un parinte duhovnicesc care i-a ajutat pe oameni in felurite chipuri, cu cuvantul si cu tacerea, cu rugaciunea si cu minunile. De aceea, si cel care citeste cuvintele lui le simte ca pe niste cuvinte de intelepciune care creeaza reinnoiri si revizuiri in viata sa personala.

Citind cartea “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, oricine poate vedea un staret ascet vazator de Dumnezeu, care a trecut prin toate stadiile vietii duhovnicesti, cum sunt supunerea, neagoniseala, curatia inimii, luminarea mintii, rugaciunea inimii, experienta vederii lui Dumnezeu, dragostea pentru Dumnezeu. De asemenea, poate vedea un monah cu marimea de suflet si cu vioiciunea duhovniceasca dezvoltate la gradul cel mai inalt, din care pricina el insusi le cerea mereu crestinilor sa dobandeasca aceste virtuti.

Acest binecuvantat Staret a trait tot felul de stari. El a cunoscut ispitele si atacurile diavolilor, care il pizmuiau pentru starea duhovniceasca inalta la care a ajuns. Diavolii i se aratau de multe ori pentru a-i pricinui confuzie si a-i face rau, insa omul lui Dumnezeu ii infrunta, cu puterea Duhului Sfant, cu adanca smerenie si intelepciune duhovniceasca. Continuare »

Cuviosul Paisie Aghioritul:

Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavoleasca.

-Părinte, deochiul este primit de Biserică?

-Da, există și o rugăciune specială. Când cineva spune ceva cu invidie, atunci este ,,deochiat”.

-Părinte, mulți cer ,,talismanul” pentru prunci, ca să nu fie deochiați. E bine să poarte așa ceva?

-Nu, nu e bine. Să spuneți mamelor să le pună cruciulițe.

-Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos și cei care l-au făcut primesc lauda cu un gând de mândrie și se pricinuiește un rău, acesta este deochi?

-Nu este deochi lucrul acesta. În cazul acesta lucrează legile duhovnicești.

Dumnezeu retrage harul Său de la om și atunci se pricinuiește pagubă. Deochiul există în cazuri rare. În mod special oamenii care au invidie și răutate – puțini sunt de aceștia – sunt cei care deochiază.
Continuare »