PIETISMUL
“(…) Noțiunea de pietism cuprinde mai multe semnificații decât pare a avea la prima vedere. Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi această ispită, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultăti. La început am respins doar sentimentalismul ieftin – echivalat de obicei cu pietismul – prin care se promova tabloul religios în locul icoanei și corala în locul muzicii psaltice. Apoi din lucrarea practică misionară am observat că pietismul se mai caracterizează prin cel puțin una din următoarele trei însusiri: individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul și risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstițios și dulceag.
Putem spune că suntem pietiști și atunci când observăm în viața noastră religioasă alte simptome, precum: încăpățânare orgolioasă, ifose de trăire “autentică”, mimarea comuniunii, duhul contrazicerii, obsesia amănuntelor, confuzia valorilor și a planurilor (în sensul de neîncadrare corectă a unei probleme), artificialitate spirituală datorată și abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicesti, bănuială cronică, formalism al gesturilor bisericești, zăpăceală și lipsă de coerență, nesinceritate bine camuflată, instabilitate duhovnicească (ce ne face usor manipulabili tocmai de către cei care nu trăiesc în duh ortodox), activism misionar – sau dimpotrivă pasivitate – fără discernământ, superficialitate, stilul contradictoriu și sucit, dulcegării și superstiții de orice nuanță, ignoranță suficientă sieși unită cu părerea de sine, neînțelegere a felului cum trebuie împletită dragostea cu fermitatea și neputință de a vedea o problemă în ansamblul ei. De obicei pietiștii rămân cu o idee fixă, pe care nu o pot schimba ani de-a rândul.
Ne-am oprit cu stăruință asupra unora dintre trăsăturile pietismului din cauza nocivitătii pe care acesta o are asupra vietii creștine de astăzi, nu numai în cadrul unor organizații misionare. Gândirea pietistă poate fi și un revers la dimensiunea ideologică și impersonală a societății moderne, fiind boala sufletească a omului ce-și doreste să aibă o viață religioasă, dar căruia nu-i este încă clar ce înseamnă acest lucru. Dintr-o perspectivă realistă, putem spune că majoritatea persoanelor care descoperă Biserica și doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spirituală, printr-o etapă caracterizată de pietism; el poate îmbrăca diverse forme, de la cele ușor sesizabile, până la cele profund patologice, de tip sectar.
(…)
ZELOTISMUL
Referitor la problema zelotismului este necesar să rememorăm puțin momentul în care s-a decis răstignirea Mântuitorului. Ponțiu Pilat a pus în fața mulțimii iudeilor următoarea alternativă: să elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe Baraba, cel ce fusese închis împreună cu o seamă de răzvrătiți “care în răscoală săvârșiseră ucidere” (Marcu 15, 7). Evreii dezlăntuiți au preferat să fie liber zelotul Baraba – cel care, în asteptarea lui Mesia, apăra Legea veche cu arma în mână – în locul Celui care era chiar “împlinirea legii” (Romani 13, 10). Orbirea zelotistă i-a împins atunci pe iudei atât de departe, încât au strigat cu acele înfricosătoare cuvinte: ”Sângele Lui asupra noastră si asupra copiilor noștri!”.
De ce am dat acest exemplu? Întrucât există o categorie de creștini care merg pe această linie zelotistă a unui puritanism militant, însă, neavând dreaptă socoteală, pun înaintea dragostei sabia legii si a dreptătii, făcând astfel ca râvna lor pentru credintă să fie confiscată de diavol, care o îndreaptă în cele din urmă împotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a întâmplat în cazul lui Baraba și a altor conaționali de ai săi, care – mergând după litera legii, iar nu după duhul dragostei – nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl asteptau cu înfrigurare de atâta timp.
Zelotiștii sunt activi și bine intenționați. Ei vor să apere creștinismul, însă, din cauza stilului lor exaltat, răzvrătit, încrâncenat, repezit și încremenit în clișee, mai rău încurcă lucrurile. Prin acțiunile lor nechibzuite trezesc reacții adverse foarte categorice și astfel ajung să facă deservicii Bisericii pe care vor să o slujească.
Aceștia promovează în general o atitudine care favorizează concentrarea pe exterioritate în detrimentul interioritătii, o asemenea stare fiind vizibilă în dorința lor de a face în primul rând schimbări pozitive în jur, iar nu în propriul suflet. Credincioșii cu o gândire zelotistă sunt oricând gata să țină lecții celor cu care se întâlnesc, fiindcă ei oricum ”se pricep” să abordeze aproape orice temă.
Zelotiștii observă foarte ușor unde greșesc ceilalti, dar mai greu unde greșesc ei. De asemenea, ei nu conștientizează faptul că exagerarea și orice fel de teribilism sunt o formă de a (te) minți (de altfel, aceștia sunt fermi convinși că toate verdictele pe care le dau în aproape orice problemă sunt ”foarte sigure”, ”definitive” și ”în deplină cunoștință”). Deși pot să susțină cu îndârjire unele adevăruri teologice, istorice sau de altă natură, nefiind însă atenți la dimensiunea duhovnicească a vietii, ajung totuși să producă dezbinare sau certuri.
Zelotiștii, de obicei, nu înțeleg și mai ales nu simt în profunzime faptul că pe un creștin trebuie să-l intereseze în primul rând dreptatea prin iubirea și voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea după mintea omenească sau reforma socială ori bisericească. În unele cazuri, acestia nu analizează cu atenție dacă jertfa pe care sunt dispuși să o facă pentru binele obștesc este cu adevărat întemeiată pe ascultarea de Dumnezeu, dacă este cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.
Zelotismul este o reacție superficială (dar care poate prinde ușor la tineri), apărută în urma constatării creșterii vizibile a lucrărilor malefice în lumea contemporană. Problema la care trebuie să medităm se rezuma însă la următoarea întrebare: militantismul ortodox este același lucru cu calea duhovnicească a Sfinților Părinți? Cu alte cuvinte, demascarea agitată a racilelor social-bisericești este același lucru cu asumarea răului din lume ca avându-și izvorul principal în propriile mele păcate?
În concluzie, putem depista în noi înșine tendințe zelotiste în cel putin trei cazuri:
1. atunci când ne propunem cu o înfumurare zgomotoasă lucruri mult mai mari decât putem duce;
2. atunci când facem confuzia între a fi activ și foarte hotărât în virtutea unor principii moral-civice, și a avea o lucrare fermă pentru și întru Hristos;
3. atunci când abordăm ostentativ problemele credinței, dar ne lipsesc blândețea și modestia, care își au izvorul în rugăciunea curată.
Este foarte greu, atunci când ești tânăr, când ești plin de ardoare și dinamism, dar esti lipsit de frâna dreptei măsuri, să nu aluneci în această ispită. Ceea ce știm însă cu sigurantă este că rugăciunea sinceră și bunăvoința, smerenia și dragostea, călăuzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure în biruirea acestui vrăjmaș al mântuirii.
INTELECTUALISMUL
(…) Vorbind în general despre intelectualism gândul ne duce în primul rând la intelectualii care nu doresc să cunoască până la capăt învățătura și trăirea creștină, în multe situații aceștia având o viziune formalistă, abstractă și criticistă în ceea ce priveste viața Bisericii. Pentru asemenea creștini se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului:
”Cum puteți voi să credeți, când primiti slavă unii de la alții, iar slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44).
(…)
De aceea trebuie să recunoaștem că, în unele cazuri, așa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, “nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clișee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor”. Din experiență putem și noi spune că cele mai subtile influențe intelectualiste (…) au venit, într-un mod oarecum neașteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fără a fi anume interesați de ”dogoarea” vieții duhovnicești), o priveau mai mult ca o filosofie captivantă, decât ca o învățătură mântuitoare.
Pentru asemenea persoane, a prezenta teologia fără clișee înseamnă să ai un limbaj cât mai căutat, dar lipsit de duh, și idei moderniste, pentru a te face înțeles de oamenii de acum; înseamnă să folosești din plin informașii filosofice sau științifice; înseamnă să fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau protestanți. Iar în cele din urmă, făcând o sinteză între toate acestea și învățătura tradițională a Bisericii – utilizându-se expresii specializate și concepte înalte -, să le arăți intelectualilor cât de actuală este Ortodoxia. Cu alte cuvinte, teologia devine în acest fel o depănare perpetuă de cunoștinte, iar nu o lucrare vie de trăire și vorbire sub puterea harului. Fără să tăgăduim necesitatea unei pregătiri culturale a studentului teolog, totuși această viziune raționalistă ce-și propune să cunoască învățătura creștină, dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directă a credinciosului cu harul dumnezeiesc, ci doar niște informații, poate fi numită intelectualism teologic.
Aceasta este o tendință care apare inevitabil la toți cei care dobândim multe cunoștințe duhovnicesti, dar, din păcate, ele rămân la un nivel pur cerebral, deoarece nu încercăm să ni le asimilăm pe toate prin trăire. Intelectualismul teologic este o ispită – foarte greu de ocolit – a însuși sistemului teologiei academice din aproape toate timpurile și de aceea el poate influența negativ viața tinerilor din Biserică.
(…)
CRITICISMUL – o soluție?
Criticismul este una dintre bolile grave ale societății românești. Nu am înțeles niciodată cum au reușit unii să scape atât de repede de propriile patimi, încât să le rămână timp și energie pentru a-i critica obsesiv pe alții și a produce dezbinare la nesfârșit. De mai multe ori l-am întrebat pe părintele Sofian din ce cauză suntem un popor atât de dezbinat. Sub diferite forme, părintele ne-a dat același răspuns: din mândrie! Unele persoane își întemeiază stilul de a critica încontinuu pe ideea că, procedând în acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depăși mentalitatea comunistă, unde nu era voie să critici pe nimeni, întrucât totul era considerat perfect.
Pentru a ne da însă seama dacă critica noastră este sau nu plăcută lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, să vedem roadele acesteia. Când critica noastră insistentă produce tulburare (în jur sau înlăuntrul nostru) și nu îndreptare, este foarte posibil ca ea să nu fie după voia lui Dumnezeu, ci să-și aibă izvorul în propriul nostru orgoliu. Câteodată este firesc să dezbați critic o problemă, oferind cu dragoste și solutii. Criticismul însă produce o tulburare inutilă, dacă prin el înțelegem o atitudine încrâncenată prin care depistăm milimetric răul din jurul nostru, din societate sau din viața Bisericii, dar nu-l punem în legătură cu neajunsurile din sufletul nostru. Adică nu conștientizăm faptul că principalele cauze ale existenței răului care ne apasă sunt propriile noastre păcate.
Sfânta Biserică ne reamintește mereu că, pentru a scăpa de boala criticii delirante, ne stau la îndemână și următoarele medicamente ale spiritualității ortodoxe: a vedea partea bună și frumoasă a oamenilor, a ne frământa numai pentru problemele care sunt în puterea și răspunderea noastră, a ne concentra asupra propriilor greșeli, precum și asupra împlinirii unei lucrări pozitive, în duhul Evangheliei. Aceste modalităti de gândire și acțiune – binecuvântate prin experiența Sfinților Părinți – constituie de fapt temelia oricărei schimbări (făcută în duh ortodox) a vieții bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce sminteală, căci Mântuitorul ne avertizează foarte limpede:
”Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării”. (…)
Tudor Popescu, acum Ierom. Teofan, iunie 2002 – fragmente din postfața la cartea: Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe – Parintele Sofian Boghiu
sursa: marturieathonita.ro
9th May 2015 - 4:02 pm | postat de admin | Categorii: Cuvinte de invatatura, Falsul crestinism
individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul și risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstițios și dulceag.
EXACT ACI SUNTETI VOI BOCAITII! FARA DUHUL BISERICII, FARA DUHUL ADEVARULUI, FARA DREAPTA CREDINTA, FARA HOTARAREA UNUI SINOD, FARA SA FIE PUS IN CALENDAR (UN SFANT), FARA DUHOVNIC PRECUM NEOPROTESTANTII, FARA SA TINETI CONT DE FAPTUL CA TOCMAI BOCA, PRIN UNELE INVATATURI ECUMENISTE SI PRIN PICTURA ECUMENISTA DE LA DRAGANESCU FACE RAVAGII IN TURMA LUI HRISTOS-DUMNEZEU IN ACEASTA VREME DE ECUMENISM (NU DE ECUMENICITATE), FARA SFINTII PARINTI, FARA NIMIC DIN CE ESTE HRISTIC, PNEVMATIC SI PATRISTIC. DAR VOI O TINETI PE-A VOSTRA SI VETI DA SOCOTEALA PENTRU CE NEOPROTESTANTISM PAGAN ADUCETI IN BISERICA LUI HRISTOS-DUMNEZEU, SI VOI, SI ARHIEREII CAZUTI, SI PREOTII CAZUTI, SI DIACONII CAZUTI, SI MIRENII CAZUTI, CARE IL TOT LAUDATI PE BOCA. VAI DE MANDRIA VOASTRA!
@preot-duhovnic,
Dar de ce asa agresiv? Poate ar trebui sa cititi mai atent acest articol, v-ar fi de folos (unde zice despre zelotism). Dupa cum va exprimati, mi-e greu sa cred ca sunteti preot, dar dvs. stiti mai bine. Nu am de ce sa vorbesc la telefon, ma “tine creierul” mai bine in scris, e suficient asa.
Asta o hotaraste oare cineva care se bazeaza exclusiv pe PROPRIA judecata? Sfintii Parinti nu ne invata sa ne facem propriile noastre judecati de valoare pe subiecte atat de importante fara un verdict al Bisericii. Putem avea intrebari, suspiciuni, critici dar nu CONVINGERI. Altfel cadem in patima increderii in propriul gand (care isi are radacina in mandrie – cea pe care o vedeti la altii). Emiteti verdicte ca un veritabil detinator al adevarului absolut. Sunteti sigur ca nu dvs. sunteti aflat in eroare, care interpreteaza eronat?
Opiniile altora nu ar trebui preluate pe nemestecate, permiteti asadar celorlalti sa nu “puna botul” la orice idee vechiculata de cineva, mai ales in privinta unui parinte respectat de atata lume, fara o analiza temenica si dupa o decizie oficiala. Altfel, oricine poate sa spuna orice despre oricine… E cu totul neintelept sa te arunci cu capul inainte si sa preiei idei care pot fi eronate.
Exact. Dvs nu sunteti Sinodul, iar daca aveti pretentia ca toti ceilalti sa fie de acord cu concluziile si judecatile dvs. (ale altora) pe asemenea subiecte, riscati sa va susbtituiti Sinodului, judecand si osandind si pe parintele si pe cei care il cinstesc.
Pe de alta parte, cum am explicat in mail (pe care o sa il redau intr-un alt comentariu spre a putea fi accesat si de altii), TOTI sfintii au parte mai intai de evlavia poporului si abia dupa un timp vine canonizarea oficiala din partea Sinodului Bisericii. Niciodata nu a fost invers, sa se canonizeze si apoi sa vina evlavia (decat pentru cei care nu i-au cunoscut). Tot astfel s-a intamplat si in cazul altor parinti cunoscuti – Cuv. Paisie, Sf. Nectarie de Eghina si altii, la al caror mormant aveau loc minuni si unde oamenii veneau in pelerinaj ,ca si in cazul mormantului parintelui Boca de la Prislop. Nu stiu ca pe primii sa ii fi fost acuzati de cineva ca se inchina la acei parinti (inca) necanonizati, sau sa ii fi acuzat de idolatrie, ba inca li s-a facut si Acatiste, precum si de curand parintelui Iustin Parvu (la al carui mormant de asemenea, oamenii vin sai se inchine ca un mijlocitor si ajutator).
Vad ca ignorati aceste argumente, si cele pe care vi le-am dat mai inainte, legat de acesti sfinti si cuviosi la al caror mormant s-au facut pelerinaje chiar si cand nu fuseserea inca canonizati. Mi se pare deci ca judecati cu dubla masura cand vorbiti de greseala inchinarii la mormantul unui parinte necanonizat, numind-o idolatrie. In loc sa raspundeti la argumente, repetati aceleasi idei precum o poezie, si atunci cum sa fiti convingator? Omul este o fiinta rationala, are nevoie sa inteleaga de ce este asa si nu altfel.
Nimeni nu poate emite axiome, verdicte de necontestat si sa aibe pretentia sa fie crezut si urmat, nici macar daca e preot, decat daca e un Sfant Parinte sau ierarh al Bisericii (si chiar si atunci poate sa greseasca). Asadar, nu inteleg de unde aceasta pretentie ca sa vi se sustina ideile ? Daca este vorba de vreo erezie periculoasa, spuneti care este.
Pictura de la Draganescu… nu cunosc motivele pt. care a fost pictat Francisc de Asissi, dar asta ar fi o greseala sa zicem, nu o erezie sau indemn la ecumenism, cum se interpreteaza. Nu stiu sa existe vreun parinte sau sfant infailibil.Daca nu ar fi fost indemnurile sale de a ne feri de catolici, poate ar mai fi avut vreun sens aceasta acuza, dar asa, pictura respectiva are legatura strict cu persoana respectiva reprezentata in pictura. Numai cei care ii ignora invaturile pot risca sa cada in ecumenism din cauza picturii.
Au fost sfinti in istoria Bisericii care nu au desconsiderat pe altii pentru anumite greseli si chiar scrieri eretice, si care nu au respins cu totul partea buna din scrierile lor, si nimeni nu i-a contestat din acest motiv. Spre exemplu, scrierile ereticului Origene, au fost preluate de sfintii Vasile cel Mare si Grigorie cel Mare, care nu doar ca nu l-au demonizat pe Origene, dar dar au recomandat spre a fi recunoscute partile bune din invatatura lui, ambii intocmind ulterior Filocalia lui Origene cu aceste invataturi selectate de ei. Noi demonizam cu totul si anulam toate faptele bune, scrierile, invataturile intelepte ale parintelui Boca si marturiile despre el, pentru o pictura si niste afirmatii scoase din context sau spuse intr-un anumit context, desi el a indemnat in permanenta spre ortodoxie.
Sa acuzi ca pictura aceea face ravagii in turma lui Hristos, in timp ce azi unii ortodocsi tin slujbe cu catolicii in veritabil spirit ecumenist, saptamani de rugaciune comuna si sedinte comune de lucru, lucruri mult mai actuale decat o pictura dintr-o biserica, e exagerat. Cine se sminteste se sminteste din orice, la fel cum in ochiul celui stramb chiar si lucrul drept devine stramb.
“Prin unele invataturi ecumeniste…” – nu exista invataturi ecumeniste in scrierile sale, sau eu n-am gasit, dimpotriva, “tineti-va de Ortodoxie”, “feriti-va de catolici si de sectari si nu discutati cu ei”. Greco-catolicilor le spunea inca inainte de revenirea lor in masa la Ortodoxie in ’48, sa vina “acasa” unde au fost inainte de impunerea catolicismului in Transilvania. Cu ei a fost mai indulgent, ca sa ii atraga in ortodoxie – ca de asta s-au legat unii, facand din tantar armasar. Si Sf. Pavel vorbea fiecaruia pe limba lui, ca sa ii aduca la credinta cea adevarata. Sunt subtiri acuzele care i se aduc, din ce am citit. S-a umflat artificial un “balon” care cred ca la un moment dat se va sparge. Lucrurile nu sunt nici pe departe atat de evidente cum dau unii de inteles, se pescuieste in ape tulburi, se interpreteaza exagerat si manipulator anumite spuse ale sale.
Acestea sunt opinii personale. Unde lipsesc Sfintii Parinti?
“Neoprotestantism pagan”? Parca era ecumenism. Jonglati cu cuvinte grave si acuze de erezie/paganism mai ceva decat clovnul cu popicele. De unde aceasta siguranta? Din parerea buna despre propriul discernamant duhovnicesc?
Daca un parinte greseste cu ceva (dar nu invata gresit), Dumnezeu ii va cere socoteala, dar cei care il cinstesc pentru cele bune ale sale, conforme cu invatatura ortodoxa, nu sunt cazuti.
Nu trebuie sa il laude nimeni pe parintele Boca, are destule cuvinte intelepte in scrierile sale care merita a fi citite si ascultate. Si nu doar acestea, sunt o multime de marturii care vorbesc de la sine, si pe care cei care il critica le ignora sau le justifica sub acuza de inselare, chiar si dupa trecerea lui la cele vesnice, de parca minunile ar fi ingaduite dupa moartea vreunui asa-zis inselat prin puterea celui rau si Dumnezeu ar ingadui asa ceva. Cum am mai spus, de ce nu au loc minuni si la mormantul monahului Ghelasie Gheorghe sau a altui inselat? Unde s-a mai vazut asa ceva, ca sa aibe loc minuni si vindecari la mormantul cuiva care nu este sfant? Cum se explica reactia indracitilor si exorcizarilor celor aflati in starea asta ?
“VAI DE MANDRIA VOASTRA!” Care este mandria celor care il cinstesc pe parinte?! Mandria sa ce? Pentru ca nu inghit chiar tot ce li se spune de catre orice diletant care isi da cu parerea despre cele sfinte, fara sa existe o hotarare a Bisericii pe acest subiect?
Dar mandria voastra?
– mandria de a dengira si acuza de erezie un parinte in conditiile in care invataturile sale sunt ortodoxe, conforme cu invatatura Sfintilor Parinti
– mandria pretentiei de detine adevarul
– mandria de a va substitui Sinodului Bisericii
– mandria de a acuza de inselare pe toti ceilalti care il cinstesc pe parintele Arsenie Boca, de a-i considera cazuti pentru ca nu achieseaza la opiniile particulare ale lui x si y
De ce va substituiti Sinodului si cereti ascultare pentru propriile pareri? Totusi cine va credeti?
Cand ai un punct de vedere, il faci public, dar ii lasi si pe ceilalti sa traga propriile concluzii, nu ii osandesti ca nu sunt de acord cu tine. Daca cineva simte ca trebuie sa atraga atentia asupra a ceva anume, sa o faca, dar fara sa osandeasca pe ceilalti. Iar cand Biserica va avea un punct de vedere, se va face ascultare. Pana atunci nimeni nu are a obliga pe nimeni la nimic, fiecare e obligat doar la onestitate in fata lui Dumnezeu si a propriei constiinte.
Lumea se poate inchina la mormantul unor parinti dupa trecerea lor la cele vesnice daca consiera ca acestia au dus viata sfanta. Exista sigur, si pericolul inselarii, dar Dumnezeu descopera pe cei placuti lui, iar minunile care au loc la mormantul acestora dovedesc sfintenia lor. Nu diavolul face minuni la mormantul unui parinte, caci nu i se da aceasta putere (doar in timpul vietii celor inselati pot face asta prin persoana respectiva), ci Dumnezeu este cel care face minuni pentru incredintarea noastra. (De ce nu au loc minuni la mormantul celor in viata au fost inselati, si despre care stim ca au fost asa, chiar daca unii continua sa ii cinsteasca, de ce nu au loc minuni la mormantul monahului Ghelasie Gheorghe, spre exemplu?)
Atata timp cat nu e canonizat un parinte, i se pot citi acatiste in particular, la fel, ne putem ruga la parintii necanonizati inca, Biserica nu interzice acest lucru. Intotdeauna canonizarea oficiala este precedata de evlavia poporului catre cei considerati sfinti.
Cateva exemple:
Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Sfintirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994.
Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei.
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ne-putem-ruga-parintilor-necanonizati-138240.html
—-
Cat priveste afirmatia “- este idolatrie si paganism atata timp cat nu mergei la un mormant sa-i saruti Crucea sau sa-i faci parastas acelui raposat” – nu este deloc asa, evlavia credinciosilor care merg la mormantul unor parinti care nu au fost inca canonizati si care se roaga lor pentru diverse lucruri, spre a primi ajutorul si mijlocirea lor la Dumnezeu este un lucru care se obisnuieste, nu e nimic nou sau iesit din comun.
Iarasi, cateva exemple la mormantul unor sfinti care nu fusesera inca canonizati:
● La mormantul Cuv. Paisie Aghioritul (inainte de a fi fost canonizat, lucru care s-a intamplat de curand):
“Staretul nu a incetat sa-i ajute pe oameni nici chiar dupa adormirea sa. Nu numai atunci cand se afla in trup ii ajuta pe oameni savarsind minuni, ci si dupa adormirea sa nu ne-a parasit, ci mai multa purtare de grija are acum pentru noi. Acum, cand Staretul s-a izbavit de trupul cel stricacios si supus patimilor, poate mai cu inlesnire sa alerge in “ajutorul celor ce il cheama cu credinta“. Uneori Parintele Paisie ii ajuta chiar si pe cei care nu au auzit nimic despre el sau care sunt indiferenti fata de credinta. Oamenii cauta ocrotirea Staretului si ii cer sa se roage pentru ei, deoarece cred in sfintenia lui. De aceea mormantul sau a devenit loc de pelerinaj al ortodocsilor din intreaga lume. Acolo credinciosii primesc binecuvantare si har. Acolo cei indurerati primesc mangaiere. Acolo, la acea “colimvitra a Siloamului” se vindeca bolnavii si se savarsesc minuni. Dar nu numai mormantul Staretului a devenit loc de inchinare, ci si chilia sa din Sfantul Munte. In fiecare zi trec pe acolo inchinatori care l-au cunoscut pe Staret si care vor sa-i multumeasca pentru ajutorul primit sau altii care vor sa vada unde a trait. Aceleasi lucruri minunate, pe care le savarsesc Sfintii, le vedem ca se petrec si la mormantul Staretului. Acolo se vindeca mai ales cei bolnavi de cancer sau cei demonizati. Nu putini sunt cei carora Staretul li se arata si ii izbaveste de la accidente. Multi bolnavi l-au vazut in spitale dandu-le ajutor. Multe lucruri personale de-ale Staretului savarsesc minuni si raspandesc o mireasma negraita. Nenumarate sunt minunile pe care Staretul le-a savarsit si inca le mai savarseste dupa adormirea sa.
Harisma Staretului de a raspandi mireasma nu a disparut nici chiar dupa moartea sa. Multi sunt cei care simt mireasma atunci cand se inchina la mormantul Staretului sau viziteaza Coliba lui din Sfantul Munte. Altii simt mireasma pe care o raspandesc lucruri sau haine de-ale Staretului. Asa cum marturisesc parintii care s-au mutat in chilia Staretului, aproape toti cei care au vizitat Coliba lui in perioada de dupa adormirea sa au simtit aceasta mireasma deosebita.”
(din “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul” ed. Evanghelismos)
● “Sfântul Nectarie Taumaturgul, adică Vindecătorul sau Cel ce tămăduieşte, este renumit pentru minunile pe care le făcea încă din timpul vieţii, cu rugăciunile sale fierbinţi, pentru toţi ce-i cereau ajutorul. După trecerea sa la cele veşnice, mormântul său a devenit loc de pelerinaj, iar înalţii ierarhi ai Bisericii lui Hristos, văzând minunile ce se săvârşeau acolo şi descoperind moaştele neatinse şi plăcut mirositoare au hotărât canonizarea Sfântului Nectarie.”
http://www.manastirearaduvoda.ro/sfantul-nectarie-taumaturgul/minuni-ale-sfantului-nectarie
● Din Acatistul noilor mucenici si marturisitori din temnitele comuniste (Condacul 4):
“«Aici va fi într‑o zi loc de pelerinaj», a proorocit Cuviosul stareţ Gherasim Iscu despre temniţa de la Târgu Ocna, şi cuvintele sale s‑au adeverit. Dar, mai mult decât atât, Dumnezeu a arătat că şi celelalte temniţe au primit această cunună, căci în toate locurile unde s‑a vărsat sângele creştinilor jertfa a rodit. Iar noi, închinându‑ne cu evlavie în faţa noilor mucenici, Îi cântăm Celui ce le‑a dat răbdare în vremea pătimirii cântarea: Aliluia.”
● “Mii de pelereni din toată ţara au venit, în aceste zile de sărbătoare pascală, la mormântul preotului Justin Pârvu de la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din localitatea Petru-Vodă.
Pelerinajul a început încă dinaintea Învierii Domnului. Puţinele pensiuni din zonă au fost ocupate de credincioşi. Începând din prima zi de Paşti, mormântul duhovnicului a devenit loc de reculegere şi rugăciune pentru pelerini veniţi din toate colţurile ţării. La poarta mănăstirii erau maşini din Constanţa, Timiş, Dâmboviţa sau Cluj.
Mormântul preotului Justin Pârvu este acoperit integral cu flori naturale, sub forma Sfintei Cruci, iar la căpătâi se află tricolorul.
Credincioşii se închină şi se roagă minute în şir preotului care ar fi săvârşit minuni şi în timpul vieţii.
http://www.evz.ro/mii-de-pelerini-au-venit-la-mormantul-preotului-justin-parvu-de-la-petru-voda.html
—–
Cat priveste mormantul parintelui Arsenie Boca, exista marturii ale multora din cei care au asistat la minunile care au loc acolo. Mireasma (de smirna si tamaie) este printre putinele pe care diavolul nu le poate face. La mormantul parintelui Arsenie Boca unii au simtit acelasi lucru (ca si in cazul altor parinti cu viata sfanta), citez, din vol. “Alte marturii despre parintele Arsenie Boca” – pag.116:
“A murit parintele si ne-au sunat de la Sinaia maicile, sa mergem la inmormantare. Am stat noaptea in genunchi, langa sicriu. La unu noaptea am simtit un miros de smirna care mi-a intrat prin nas, prin ochi, prin toate. […] L-a dus, la inmormantat, si cand sa traga pamant pe sicriu, ieseau aburii ca de la un canal cu apa fierbine: era smirna si tamaie. Toata lumea s-a umplut de smirna si tamaie. Mi-a ramas in haina, un an de zile, mirosul de smirna si de tamaie. In dreptul mormantului, pe un copac mare, s-a format Sfanta Cruce, care arata tot puterea dumnealui si semne pe care sa le vada lumea si sa inteleaga.”
Necuratul nu suporta nici mireasma de tamaie, nici semnul Sfintei Cruci. De asemenea, o alta dovada de netagaduit sunt manifestarile si exorcizarile unor indraciti care au avut loc la mormantul parintelui.
● “In 8 mai 2003, de ziua Apostolului Ioan, cand manastirea Prislop praznuieste primul Hram, am fost martora la doua exorcizari produse la mormantul parintelui Arsenie Boca. Ceea ce am vazut atunci m-a marcat atat de puternic, incat multa vreme nu am inteles de ce mi s-a ingaduit mie sa vad asa ceva. Explicatia pe care am gasit-o ulterior este ca pot sa povestesc, fara teama ca nu voi fi crezuta de sceptici, ori de cei care cred ca ceea ce nu vad nu exista. In ziua despre care vorbesc, asezati la rand, credinciosii asteptau sa ajunga langa crucea parintelui, sa se inchine. Nu era nici un preot cu noi, doar un cor de tineri seminaristi care cantau pricesne si Hristos a Inviat. Eram, cred, la o saptamana sau doua de la Pasti. In suflete salasluia inca bucuria Invierii. Oamenii inaintau in reculegere si tacere, ascultand glasurile ce intonau cantari asa de patrunzatoare. Mai aveam cam 14 metri pana la mormantul parintelui, cand vazduhul a fost sfasiat de niste urlete sinistre. Sase barbati puternici aduceau o tanara fata demonizata, culcata pe spate, care se zbatea si urla: “Nu vreau la tine, Arsenie”f. Au reusit cu mare efort sa ii lipeasca capul de crucea parintelui Arsenie Boca. Cu un glas nefiresc de gros, fata a urlat: “Lasa-ma, Arsenie, ma arde!”, o data tare, a doua oara mai slab, si a cazut apoi intr-un somn profund. I-am vazut mai tarziu chipul tanar si frumos, dormind linistit, pe tapsanul cu iarba din spatele cimitirului.
Mai aveam de parcurs maximum 6 metri pana la cruce, cand din nou linistea a fost sfasiata de urlete cumplite. De data asta, opt barbati aduceau o femeie de 45-50 de ani, care se zbatea ingrozitor, facea spume la gura si intreba: “Arsenie, ce ai cu mine?”‘ (Victoria Stoian – Hunedoara)
● “Cand o zis el, parintele, inainte de-a muri, ca de-acolo de unde se va duce are sa ne ajute mult mai mult decat a facut-o pe pamant, o stiut el mai bine ce zicea. Ca de la moartea sa, de 15 ani, minunile de la mormantul sau nu mai contenesc. Ba se-nmultesc. Mai ales asupra indracitilor. Am vazut si eu cu ochii mei doua si ma podideste plansul si-acuma. Odata, acum vreo doi-trei ani, a fost adusa o femeie indracita la mormantul parintelui si, pe cand o apropiau cu de-a sila de mormant, femeia a inceput sa urle: “Nu vreau la Arsenie, nu vreau la Arsenie, ma arde Arsenie!”. Apoi i-au pus icoana parintelui, ca nu pot sa-i spun fotografie, de vreme ce-i Sfant, i-au pus-o pe cap si indracita urla si spumega ca sa i-o ia de pe cap, c-o arde! Si dupa o vreme s-a linistit, s-a inseninat – prima oara dupa nu stiu cat amar de vreme, spuneau printre lacrimi parintii fetei, si lumea de acolo-si facea cruce, incremenita.
Cealalta intamplare vazuta cu ochii mei a fost si mai devreme: era chiar in timpul bombardamentelor asupra sarbilor, din 1999. A fost adusa atunci la mormantul parintelui alta indracita si imediat asta a inceput sa zbiere cu glas barbatesc si neomenesc: “Am vrut sa va dau bombe si la romani, dar nu ma lasa Arsenie! Da, am vrut sa va dau si voua, la romani, dar nu ma lasa Arsenie!”. Ca parintele tot asa se rugase si cand traia, in 1968, cand era sa intre rusii in tara, atata se rugase in altar, la Draganescu, ca a gasit parintele Bunescu podeaua altarului uda de lacrimi, si i-a zis atunci parintele Arsenie: “M-am rugat pentru neamul romanesc, sa nu ne lase la astia”.
——————————————–
Deci si la mormantul altor parinti (precum exemplele date ale unor parinti cunoscuti) lumea s-a inchinat si au existat pelerinaje – si nu neaparat pentru parastas, inainte ca ei sa fi fost canonizati in mod oficial . Deci exista sfinti sunt cinstiti chiar necanonizati oficial de Sinodul Bisericii (precum se intmapla cu martirii inchisorilor comuniste si alti parinti cunoscuti).
Multumesc frumooos….oricum aceaa o ortodoxa de care am zis se intituleaza ca maica 😀
Cine doreste, poate semna online petitia pentru canonizarea parintelui Arsenie Boca.
http://www.petitieonline.com/pentru_canonizarea_printelui_arsenie_boca_-_sfantul_ardealului