Cunoaşte-ţi păcatele

Astfel, după ce te-ai întors către Dumnezeu, cunoaşte-ţi păcatele. Hotărându-te să părăseşti păcatul ai căpătat conştiinţa propriei păcătoşenii, căci atunci de ce ai fi avut o nevoie atât de grabnică de a-ţi schimba viaţa? Reprezentarea stării de păcătoşenie era lipsită de o cunoaştere amănunţită, pe când acum străduieşte-te să te vezi ca cel mai rău dintre păcătoşi şi mai ales să cunoşti amănunţit împrejurările păcatului – unde, când, de câte ori a fost săvârşit fiecare în parte – care sporesc sau diminuează răutatea unei fapte.

[…] Cercetează-ţi toate faptele şi întreaga viaţă, şi nu te judeca doar ca pe o fiinţă omenească obişnuită, ci ca pe un creştin, menit să susţină numele cu purtarea sa. […]

Ceea ce trebuie să înţelegi tu este că prima treaptă a conştientizării păcătoşeniei este o cunoaştere amănunţită a tuturor faptelor tale. Aşa cum agenda de lucrua unui om de afaceri este scrisă cu o precizie matematică, tot astfel ar trebui întocmită şi în mintea ta lista cuprinzând faptele tale, cu menţiunea precisă a tuturor împrejurărilor -timpul, locul, oamenii, piedicile etc. Dacă autoexaminarea noastră nu dă roade, este pentru că ea a avut loc doar în linii mari.

Să nu zăbovim prea mult asupra acestor detalii, ci să păşim în profunzime, pe drumul păcatului, să pătrundem în adâncimile inimii înghiţite de păcat; dincolo de fapte, cuvinte, gânduri, pofte, dorinţe şi sentimente, vom găsi o constantă înclinaţie păcătoasă a inimii, care dă contur trăsăturilor noastre caracteristice. Unele fapte le săvârşim rău din neştiinţă, iar altele pur şi simplu ţâşnesc din inimă cu aşa putere, că nu avem stăpânirea de sine să ne înfrânăm; există însă şi alt soi de fapte, pe care le facem fără întrerupere şi care au căpătat putere de lege asupra noastră. Ispitindu-ne astfel pe noi înşine, va fi mai lesne să aflăm care sunt faptele ascunse în inimă şi care aţâţă şi nasc o permanentă poftă spre păcat, poftă care răsare din ele. Tocmai acestea sunt înclinaţiile păcătoase şi cunoscându-le pe ele vom scoate la iveală firea inimii noastre, precum şi numărul lor şi felul în care se sprijină unele pe altele.

După ce am procedat astfel, patima de căpetenie nu mai are unde să se ascundă. Ştim că maica tuturor relelor este iubirea de sine, ale cărei vlăstare blestemate sunt iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui („iubirea de plăceri”) şi slava deşartă, care la rândul lor odrăslesc toate celelalte patimi fără de număr, din care opt sunt de moarte. Oricine păcătuieşte este stăpânit de toate patimile – de unele prin fapte, pe altele avându-le în germene – pentru că tot cel ce păcătuieşte îşi rânduieşte viaţa cu iubirea de sine, începătură şi rădăcină a toate patimile şi pornirile păcătoase. Nu toate patimile se vădesc pe sine în aceeaşi măsură. Cineva poate fi stăpânit de mândrie, unul de iubirea de plăceri,altul de iubirea de arginţi.

Cel stăpânit de duhul slavei deşarte nu este străin de plăcerile trupeşti, dar nu e neapărat să le aibă. Cel iubitor de arginţi se poate înălţa pe sine, dar nu e nefiresc ca el să se mai „smerească” uneori, pentru a obţine cât mai mult profit. Şi iubitorul de plăceri este alipit cu duhul materiei, dar va renunţa uşor la averile sale pentru a-şi satisface poftele şi a-şi procura plăcerea, în felul acesta fiecare avem câte o patimă de căpetenie şi toate celelalte patimi stau oarecum în umbră, ocârmuite de aceasta, neîndrăznind să primejduiască cumva împlinirea ei. Toate înclinaţiile şi pornirile păcătoase pe care le va afla cineva în inima sa sunt hrănite şi rânduite să acţioneze de o singură patimă, maică şi izvor a toate relele: iubirea de sine. Ajungând la conştiinţa că suntem stăpâniţi de ea, vom duce la bun sfârşit mărturisirea păcătoşeniei noastre.

În fine, vei reuşi să cunoşti care este rădăcina a tot păcatul şi să deosebeşti „tulpinile” – înclinaţiile păcătoase – şi roadele – nenumăratele fapte rele, înfăţişându-ţi astfel toată istoria păcătoşeniei tale pe care o vei zugrăvi ca pe un tablou.

Să deşteptăm simţirea cea mântuitoare a unei pocăinţe sincere

Ajungând să-ţi cunoşti starea de decădere, nu sta departe ca unul ce e nepăsător la toate, ci sileşte-te să deştepţi în sufletul tău sentimentul mântuitor al pocăinţei sincere. La prima vedere s-ar părea că sentimentul pocăinţei se naşte deodată cu cunoaşterea propriei păcătoşenii, dar în fapt nu este totdeauna aşa. Păcatul învârtoşează inima, şi aşa cum un muncitor îşi înăspreşte firea din cauza trudei zilnice, tot aşa cel ce lucrează necontenit păcatul se face nesimţitor, căci s-a vândut cu totul pe sine pierzătoarei slujiri a păcatului -căutând roşcove şi hrănindu-se cu ele. Pentru aceasta e trebuinţă iarăşi de multă nevoinţă, ca să deşteptăm sentimentul pocăinţei. Putem înlesni acest proces prin simţământul vinovăţiei pentru păcate şi al neputinţei de a le justifica. Sentimentul propriei vinovăţii se află la jumătatea drumului între cunoaşterea păcatelor şi sentimentul pocăinţei şi el este la rândul său înlesnit de osândirea de sine.

Pune acest început bun, osândirea de sine, şi osândeşte-te. Mută-ţi atenţia de la orice ţi-ar putea îngreuna lucrarea şi pune-te pe tine singur cu conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul Cel ce toate le vede. Recunoaşte că ai ştiut că răul n-ar fi trebuit săvârşit şi totuşi l-ai săvârşit. Ai fi putut lesne să te îndepărtezi de orice pricină de păcat, dar nu ţi-ai folosit voinţa spre binele tău. Raţiunea şi conştiinţa au fost împotrivă şi s-au ivit chiar şi piedici exterioare, dar tu cu bună ştiinţă te-ai lipsit de tot sfatul cel bun. Aşa să faci cu fiecare păcat şi ai să te încredinţezi că fiecare păcat a fost săvârşit din propria ta voinţă, având conştiinţa că este un păcat şi chiar depunând efortul de a înlătura toate piedicile ce se împotriveau săvârşirii lui. Vicleana inimă păcătoasă va încerca să se îndreptăţească pe sine, cum că am păcătuit din pricina unor slăbiciuni ale firii, sau a unui temperament nestăpânit, sau a mersului evenimentelor, sau a stresului zilnic – să nu o asculţi. Toate acestea ar fi mărit ispita de a păcătui într-un fel sau altul, dar nimeni nu te poate sili să păcătuieşti. Este o problemă de voinţă.

Puteai foarte bine să spui: „Nu vreau să fac asta”, şi ai fi pus astfel capăt ispitei! Şi pentru ca să faci cât mai rodnică osândirea de sine, arată amănunţit toată personalitatea ta: cine eşti, unde şi când ai păcătuit, astfel încât să afli cu precizie cât de mare este păcatul tău, cântărit după măsura şi împrejurările lui. Vei găsi în toate acestea nu circumstanţe atenuante, ci pricini care agravează vinovăţia ta. Trebuie în cele din urmă să ajungi la o conştiinţă a propriei vinovăţii, la o sinceră osândire de sine, în care inima să spună: „N-am nici o îndreptăţire – sunt vinovat.”

Prin lucrarea aceasta a învinovăţirii de sine, omul îşi mărturiseşte unul după altul toate păcatele sale şi spune: „Sunt vinovat şi de asta, şi de aceea, şi de cealaltă, întru toate sunt vinovat”. Se osândeşte pentru toate fărădelegile şi începe să simtă că acestea îl strivesc cu povara lor enormă. Când ajungi la cunoaşterea propriei păcătoşenii, îţi vezi păcatele oarecum din exterior, pe când osândirea de sine ne aduce la cunoaşterea propriei vinovăţii şi a împovărătoarei greutăţi a păcatelor care ne apasă. Şi greutatea lor creşte din moment ce nu avem nici o îndreptăţire pentru a le fi săvârşit. Ajuns în această stare, omul nu poate decât să rostească: „Sunt vrednic de toată osânda! Toate cele ce am făcut sunt fărădelegi. Eu singur sunt vinovat că răul este sălăşluit în mine.”

De îndată ce omul rosteşte în inima sa: „Sunt un ticălos”, se nasc în el unele după altele simţăminte de căinţă pentru păcate. Ii este ruşine că s-a dedat la nişte fapte atât de josnice, este mânios că s-a răsfăţat în aşa hal pe sine, făcându-se de râsul şi batjocora dracilor, este îndurerat că s-a afundat atât de adânc în mocirla păcatului şi înspăimântat că L-a mâniat pe Dumnezeu şi şi-a primejduit mântuirea vremelnică şi veşnică. Toate aceste trăiri sufleteşti roiesc în jurul lui şi omul este ars de ele ca de văpaie. Se vede pe sine atârnând deasupra unui hău ca un osândit.

Din această privelişte se naşte o stare răscolitoare, care e foarte apropiată de deznădejde, şi acum este momentul în care demonul deznădejdii pune gheara pe câte unul, şoptindu-i: „Eşti un osândit, n-ai să scapi niciodată de osândă”. Tot păcătosul are parte de aceste trăiri sufleteşti într-o măsură mai mare sau mai mică. Să nu ne pierdem cu firea de venirea lor, ci mai mult, să le dorim să vină cât mai mustrătoare cu putinţă. Cu cât arde un om în propriile sale remuşcări şi cu cât este mai încins focul, cu atât folosul îi este mai grabnic spre mântuire, în mărimea văpăii stă rezistenţa temeliei viitoarei îndreptări. Acum cunoaşte inima amărăciunea roadelor păcatului şi în ea găseşte puterea de a se smulge de îmbrăţişarea păcatului.

Sentimentul pocăinţei trebuie să ducă la o făgăduinţă

Sentimentele de pocăinţă împlinesc de bună seamă o lucrare de despărţire, deoarece Cuvântul pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, a încheieturilor şi măduvei şi judecă mişcările inimii. Harul lui Dumnezeu săvârşeşte lucrarea aceasta nu pentru a distruge, ci pentru a crea cele noi prin distrugerea celor vechi. Noul se zămisleşte prin acea adiere a nădejdii în putinţa de schimbare. Este cu putinţă să schimbăm ce este de neschimbat şi să recuperăm irecuperabilul – numai să ne punem pe fapte. Fiindcă se pare că sentimentul pocăinţei naşte o făgăduinţă: „Voi părăsi păcatul şi făgăduiesc să lucrez pentru Unul Dumnezeu prin împlinirea poruncilor”; se cuvine să arătăm că cel ce face această făgăduinţă trebuie să creadă că păcatele lui vor fi iertate, pe de o parte, iar pe de altă parte că va primi puterea care să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire promisiunea. Iată de ce a face făgăduinţa de a lucra pentru Dumnezeu e uşoară: pentru că avem nădejdea cea bună că vom primi milostivirea şi întărirea Lui; nădejdea se naşte din credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru, prin a Cărui răstignire zapisul păcatelor noastre a fost rupt şi după a Cărui Înălţare ne-au fost dăruite prin dumnezeiasca Lui putere „toate cele ce sunt spre viaţă şi evlavie” (II Petru 1,3).

Fără această credinţă şi fără nădejdea care o urmează, chinuitoarele sentimente de căinţă şi părere de rău ne împing pe drumul lui Iuda. Aici se vădeşte Crucea lui Hristos ancoră pentru om! Zvârcolindu-se în durerile pocăinţei, clătinându-se deasupra unei prăpăstii, omul o vede ca pe singura sa mântuire – îşi pune în ea toată puterea nădejdii şi credinţei lui şi capătă puterea şi dorinţa nestăvilită de a face o făgăduinţă. Precum cel în primejdie să se înece se agaţă cu toată puterea lui de un copac, tot aşa cel ce se pocăieşte îmbrăţişează Crucea lui Hristos şi primeşte încredinţarea tainică că nu va pieri. Cunoaştem toţi cu mintea puterea morţii pe cruce a Mântuitorului, dar cel ce a trecut prin sentimentul amar al pocăinţei o trăieşte, pentru că ea devine o parte integrantă a vieţii lui.

Astfel, strâmtorat de pocăinţă şi păreri de rău, păcătosul îşi mărturiseşte în biserică pocăinţa şi face făgăduinţa să se îndrepte. Ceara topită care curge fără vreun rost precis nu lasă nici o urmă, însă vărsată într-un tipar sau presată cu o pecete va lua imediat forma acelei peceţi. Şi noi trebuie să aplicăm o pecete pe omul nostru lăuntric, încât el să capete o înfăţişare anume, iar acest lucru se petrece în Taina Pocăinţei – aici este pecetluit cu harul Duhului Sfânt [adică spovedania].

De ce este necesară Taina Pocăinţei?

Lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte firea conştiinţei noastre. Când săvârşim păcatul credem că el nu lasă urme asupra noastră, fie în exterior, fie în interior, dar de fapt sapă urme adânci în interiorul şi exteriorul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, dar mai cu seamă în ceruri, în cărţile judecăţii dumnezeieşti, în clipa în care păcătuim, se hotărăşte acolo sus soarta noastră, căci în cartea vieţii noi suntem trecuţi printre cei osândiţi şi scriitura se pecetluieşte. Harul nu se pogoară asupra cuiva până ce nu se şterge numele său dintre cei osândiţi, până când el nu primeşte dezlegare acolo sus. Însă I-a bineplăcut lui Dumnezeu ca ştergerea osândei din cărţile cereşti să fie făcută prin dezlegarea păcatelor ce au fost legate pe pământ.

Apropie-te de Taina Pocăinţei, ca să primeşti uşurare şi dezlegare de păcate pe pământ şi în cer şi să-ţi deschizi astfel uşa sufletului spre a se pogorî harul. Acum, când conştiinţa se spală şi se curăţeşte, redobândindu-şi prospeţimea şi sensibilitatea faţă de lucrarea binelui, trebuie să primească încredinţarea că îi sunt iertate păcatele. Aşa este şi în desfăşurarea firească a vieţii noastre: nu ne lasă conştiinţa să ne arătăm unei persoane pe care am supărat-o până nu suntem siguri că ea ne-a iertat, iar în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu conştiinţa e şi mai meticuloasă. Făgăduind să facă faptele mântuirii, omul capătă o încredinţare că s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, însă ea are un caracter subiectiv şi nu e vrednică de crezare.

Simţământul acesta va fi foarte curând măcinat de îndoieli: „Aşa este cu adevărat? Poate este amăgire?”, din îndoieli se naşte neliniştea, iar din nelinişte se naşte slăbirea sufletului; în aceste condiţii viaţa nu va avea putere şi nu va urma făgaşul cel bun. De aceea avem nevoie ca Dumnezeu să ne încredinţeze de dezlegarea păcatelor, şi, împăcaţi,mai cu osârdie să împlinim poruncile. Mergi şi te spovedeşte – şi Dumnezeu îţi va ierta păcatele.

Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. Cel ce a citit până aici cartea de faţă este pregătit să se apropie cu credinţă şi cu evlavie.

❶ Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

❷ Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că a fost pe deplin iertat.

❸ Vor apărea ruşinea şi teama – nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?” Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei – mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

❹ Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit.

Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţa, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul, în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” [Molitfelnic, 1992, p. 67-68, n. tr. rom.], iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

❺ Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire – mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

❻ Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale.

Ai făcut o făgăduinţă – ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

❼ Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nârăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat.”

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi – ceea ce este esenţial – îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Sfantul Teofan Zavoratul – Din “Calea spre mantuire”