“Sunt mai rau decat toti”
17 Oct 2012
Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul
Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.
– Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
– Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
– Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
– Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
– Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
– Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
– Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
– Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.
Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.
Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.
Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]
Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.
Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]
Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.
Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.
Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.
Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]
Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.
Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]
Siluan Athonitul
“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei“, Editura: Deisis. Sibiu 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Sursa: mantuire.50webs.com
17th October 2012 - 12:06 am | postat de admin | Categorii: Cuvinte de invatatura, Despre Har, Despre smerenie, Sf. Siluan Athonitul, Sfaturi duhovnicesti
“Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui.”
“Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati.”
M-am ferit sa citesc cartea pentru ca l-am auzit pe parintele Arsenie Papacioc ca privea starea propusa de Sf Siluan ca fiind peste masura lui.
Te-as intreba daca te-ai lamurit cand ajunge mireanul sa-si dea singur “nevointa dupa puteri”, adica ‘a invatat sa se cunoasca pe sine insusi” , dar nu oricum ci “sa ne cunoastem masura”. Pentru ca exista aceasta consecinta aproape de necrezut pentru un incepator : “iti chinui sufletul fara folos”.
Nu cumva nici duhovnicii nu stiu sa cunoasca MASURA celor carora le dau canoane? Pentru ca de fapt nici nu li se cere, si nu sunt invatati asa ceva la Teologie? Ma refer la situatia de dupa intrarea in randuielile minime, cand apare “razboiul” legat de fapte.
Foarte rau ai facut ca n-ai citit cartea.
Parintele Arsenie spunea asa si din smerenie, dar sfaturile Sf. Siluan sunt foarte pretioase si utile oricarui crestin, fie el mirean sau monah. Sunt printre cele mai frumoase scrieri, pline de har si care merg direct la inima (de aceea au si darul de a ne face uneori sa lacrimam cand citim). Sf. Siluan nu se adreseaza (doar) celor avansati, ci si incepatorilor. Si mie mi-au folosit foarte mult, eu fiind mai pe la inceput.
Cand ajunge un mirean sa-si dea singur seama daca s-a nevoit dupa puteri sau daca a depasit masura si se chinuie fara folos? Pai nu e asa greu, de aceasta ne putem da seama pe de-o parte dpv fizic, sa nu fie ceva peste puterea noastra (posturi aspre, matanii foarte multe si alte nevointe), sa nu duca la epuizare, caci trebuie sa urmam calea de mijloc (care este cea de aur) si nu extremele (pustnicilor si sfintilor le vine mai usor sa faca nevointe aspre pentru ca s-au obisnuit cu acestea si primesc si mult ajutor de la Dumnezeu sa poata face acestea, ei ajungand la masuri mult mai inalte duhovnicesti decat mirenii obisnuiti). Si duhovnicul daca da cumva canoane prea aspre, poate fi rugat de cel care se stie mai neputincios dpv fizic sa ii schimbe canonul cu altceva (milostenii sau diverse infranari). De regula, duhovnicii sunt inspirati de Dumnezeu atunci cand dau canoane, dar chiar daca gresesc, datorita ascultarii de duhovnic, Dumnezeu il miluieste pe cel care face ascultare si ii sterge pacatele. Exista si canoane ale Sfintilor Parinti, cel mai greu este al Sf. Vasile cel Mare, dar si mai usoare. De citit ce spunea parintele Cleopa, precum si mai multe despre acest subiect, aici de ex:
DESPRE REDUCEREA CANONULUI CONSTÂND ÎN OPRIREA DE LA SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Pe de alta parte, mireanul poate afla daca se chinuie fara folos, dupa starea sa launtrica. Prezenta harului il incredinteaza launtric, daca simte o stare de mangaiere dumnezeiasca in inima, bucurie sufleteasca, atunci va sti ca merge bine, daca simte acest mai degraba o stare de desertaciune, de gol sufletesc, atunci va sti ca are nevoie si de altceva. De regula, ajuta mai mult cugetarea cea smerita si recunoastera propriei neputinte in fata lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunea pt a primi ajutor in aceasta nevointa.
Despre “randuieli minime” si despre “razboiul trupului” sau “al poftelor” , sau “al faptelor” poate ar trebui precizat unde se termina unele si unde incepe razboiul.
Ceea ce descrii, tine de buimaceala prea multor noutati, din primul an , sau maxim 3 ani sa zicem, cand abia ne obisnuim cu biserica. Si din pacate este o mare confuzie intre placerea sufleteasca a oricarui inceput maret si bucuria duhovniceasca.
In cartea Calea spre mantuire, de Sf Teofan Zavoratul , se arata astfel de confuzii ale inceputului.
Dar nu acum , ci dupa inca doua etape, incepe razboiul, dar nu cel propriu-zis, cu duhurile rele, ci cu alti oameni sau cu nevoile contradictorii din propriul sine. Cand incepe razboiul nu mai esti in stare sa iti stabilesti singur masuri, pentru ca esti perturbat continuu, nimic nu mai este stabil. Si cel mai de dorit este sa stii cand sa iti cresti masurile si cu ce.
De asemenea , ca semn al inceputului lucrarii harului, pr Arsenie Muscalu , arata ca este ravna de a face voia lui Dumnezeu, si in nici un caz mangaierea si bucuria, care devin un semn abia in conditiile foarte inalte ale necazurilor MARI rabdate cu multumire pentru MARTURISIREA credintei in Hristos.
Randuielile minime, si masurile e bine sa le stabilim cu parintele duhovnic. Nu trebuie sa exageram mai ales la inceput cu nevointele. De regula, parintele ne da un canon zilnic (rugaciunile de dimineata, de seara, posturile randuite de Biserica, citire de materiale duhovnicesti). Pt mireni e bine sa mai citim Acatiste, sau sa ne rugam precum un copil, cu cuvinte simple, precum ne invata tot Sf. Siluan Athonitul.
Razboiul trupului, cred ca putem sa-l sesizam singuri, atunci cand vine… Cel al fapteleor si al poftelor nu cred ca inceteaza pana nu ajungem la despatimire (foarte greu de ajuns). Ref. placerea sufleteasca, nu imi dau seama, atunci cand vine harul eu cred ca nu poti avea decat bucurie duhovniceasca (posibil sa fie prea subtil pt mine).
E mai greu cu masurile pt ganduri, sa le putem combate, dar si pt alte ispite. In orice caz, am citit undeva (parca in Pelerinul Rus) ca sfatul era, atunci cand vine ispita (acolo zice pt betivi sau fumatori, dar cred ca se poate si pt alte imprejurari) sa citim o pagina macar din Sf. Evanghelie. Se pare ca ar avea efect. In orice caz, intotdeauna e bine venita o cerere de ajutor catre Dumnezeu, din toata inima, cu durere, daca se poate. Tot duhovnicul trebuie intrebat insa (si rugam pe Dumnezeu inainte sa il inspire pe acesta sa ne dea sfatul potrivit).
Depinde cat la ce inceput ne referim, ca inceputul poate fi si acela in care abia hotaram sa-l urmam pe Hristos si sa ii implinim poruncile. Unii se considera incepatori si dupa mai multi ani, daca nu au avansat pe calea duhovniceasca. Eu ma refeream la starea unui crestin obisnuit, care se spovedeste si impartaseste in mod regulat. Despre starea de pace si mangaiere sufleteasca am citit si la Parintele Paisie Aghioritul, dar am vorbit si din proprie experienta. Eu de ex. simt cand sunt in har si cand nu mai sunt, adica e ceva destul de evident. Nu ma refer la trairile dumnezeiesti inalte, la care probabil face referire pr. Arsenie Muscalu, ci la acelea firesti, care se simt cand sufletul este in legatura cu Dumnezeu (care vorba parintelui Paisie, uneori ne mai trimite chiar “ciocolate” duhovnicesti, adica mangaieri, mai ales la incepatori, dupa care retrage aceste stari pana cand omul ajunge la o stare mai stabila dpv duhovnicesc). O sa caut, poate gasesc pasajul.
L-am gasit (o parte din el, cel putin):
(Cuv. Paisie Aghioritul)
M-am referit la rolul vointei prezentat de Sf Teofan Zavoratul:
http://www.cartiortodoxe.com/calea-spre-mantuire
de la cuprins se selecteaza cap.: cum incepe…
sau direct
http://www.cartiortodoxe.com/carte/235/cum-incepe-viata-crestina-prin-taina-pocaintei
1. Întoarcerea de la păcat la Dumnezeu
În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă.
si la pr Arsenie Muscalu aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/14/unde-mai-este-unitatea-duhului-intre-noi/#more-5262
Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh. Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.
Voi fi mai atent cu terminologia, pentru ca se pare ca nu avem aproape deloc lecturi comune.
Legat de bucurie si mangaiere ca semn in necazuri am citit de curand in alta parte, cred ca la maica Siluana. Oricum sensul de SEMN al unei stari este foarte diferit la filocalici.
Privitor la omul trupesc, cel sufletesc, si cel duhovnicesc, am citit de curand in Filocalia 6, pag 256 – 258 la Sf Teodor Studitul, cred ca este pe misiune-ortodoxa.ro. Da , aici
http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/filocalia-vol.-6.html
Iar privitor la razboi, obisnuit impartirea este in cel al trupului, cel al simturilor, si cel al gandurilor. Primul , cel al trupului, consta de fapt in lupta cu poftele, in cursul luptei pentru fapte bune, care implica jertfirea propriilor placeri si chiar a propriilor nevoi, care trebuie schimbate din nevoi trupesti in nevoi duhovnicesti care sa subtieze trupul. Nu am acum referinte , dar pot cauta daca este nevoie.
Am inteles…
Da, mangaierea sufleteasca este de mai multe feluri, de mai multe profunzimi. Eu ma refeream la cea care ar trebui sa fie permanenta la un crestin traitor in Hristos, acea stare pe care o avem cand Domnul este in inima noastra, dupa impartasanie, si care ramane, chiar daca intr-o forma mai atenuata, atat timp cat nu facem pacate mai mari.
[…] Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […] Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului. Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu. Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt. Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei. Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […] Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu. Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […] Siluan Athonitul Sursa […]