Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate  (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a pocaintei si se ajunge la petrecerea necurmata in aceasta mantuitoare pajiste. Mare bine este el, si nu doar pentru pacatosi: el e un mare bine si pentru drepti, o mare arma in mainile lor. In toata vremea pribegiei lor pamantesti ei nu o parasesc – prin el se pazesc in curatie si sfintenie. Ei isi intemeiaza postul pe milostenie; ei isi pun postul pe temelia rugaciunii; prin rugaciunea credintei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru – filosofeaza Preacuviosul Marcu – este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari. Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala – in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea.

Continuare »

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea si să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta, îl vom pierde: Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde. Prin urmare, pentru ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie.

Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Dacă vom împlini aceasta, atunci ne vom mântui sufletul.

Continuare »

Un documentar rusesc realizat de Mitropolitul Ilarion despre aşezămintele bisericeşti ortodoxe, despre decor, arhitectură şi simbolistică, despre semnificaţia aprinderii lumânărilor, despre rânduiala în biserică:

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sânt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: “Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Continuare »

sursa: avereabisericii.ro – Eduard Dumitrache:

7 manipulări împotriva orei de religie

În campania îndreptată împotriva orei de religie mai multe idei au fost reluate obsesiv, pentru a se fixa temeinic în mintea românului. Părintele trebuia să conștientizeze cât de periculoasă și nefolositoare pentru educația copilului este învățătura creștină. Din fericire mintea românului de pe urmă a fost mai presus de estimarea adversarilor iar manipulările nu au prins. Încă o dată părinții au mărturisit identitatea spirituală a României prin cele peste 2.000.000 de cereri completate, credința că Dumnezeu este iubire și iubirea este de la Dumnezeu.

Am abordat în rândurile următoare șapte dintre cele mai ”rulate” dintre aceste clișee, cu siguranță nu sunt singurele dar eu cel puțin le-am întâlnit la fiecare click, emisiune, articol ce au vizat acest subiect. Continuare »

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: “Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios” (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: “În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău”. Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente” (Ibidem, p. 537).

Continuare »