“Maica Domnului e foarte suparata pe cei care nu-i cer nimic.”
Iubitii nostri frati crestini,

Cu toate cerurile, cu toata creatia lui Dumnezeu, daca n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de foarte frumos si împlinita.
Este stapâna cerului si a pamântului !
E usor sa spui lucrul acesta, dar când spui si a cuvântului… Este atâta loc în împaratia lui Dumnezeu, sa stea ca o împarateasa, dar îi convine mai mult sa stea la capatâiul nostru!

Si sa stiti ca oricare ar fi motivul întristarilor si al supararilor, sunt numai de la draci. Cum e posibil sa deznadajduim când avem un frate atât de grozav si de puternic, care este Hristos, si o mama atât de cuprinzatoare, peste tot, care e Maica Domnului! Dumnezeu ne-a facut dintr-o mare iubire, dar numai pentru El, nu ne-a facut si pentru altceva, ca sa fim în Împaratie împreuna în marea bucurie si veselie alaturi de El! Dar pentru lucrul acesta trebuie sa jertfim.

A cazut Adam, Dumnezeu ne-a creat perfecti, ne-a creat cu mari posibilitati pentru ca umanitatea este superioara angelitatii îngerilor! Domnul Iisus Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinta de a ne îndumnezei dupa har.

Continuare »

Sărindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii succesive. În lb. greacă „sărindar” inseamnă patruzeci (σαραντάρι).

Preotul  pomeneşte sărindarele la 40 de Proscomidii săvarşite duminica, in sărbatori si in alte zile,  scoţând pe Sfantul Disc miride (părticele din prescurile aduse la altar) pentru vii – respectiv pentru adormiţi – dupa cum este intocmit pomelnicul.

Sărindarul este de doua feluri: sărindarul de obşte si sărindarul individual.

Sărindarul individual este dat de creştini din proprie iniţiativă, fie pentru pomenirea unor adormiţi, fie pentru vii, pentru a cere de la Dumnezeu iertare şi dezlegare de păcate.

Sărindarul de obste se săvarşeste de către preot timp de 40 de Liturghii neintrerupt in cinstea unui eveniment cum ar fi: sfinţirea bisericii, hirotonie etc. Pe pomelnice este scris atunci numele celuor care au contribuit la (re)facerea bisericii, fântânii etc.

Sărindarele se pot da în principiu oricând, dar mai ales în perioadele liturgice mai importante, ca de exemplu la începutul Postului Mare sau oricând Sfânta Liturghie se săvârşeşte mai des sau zilnic. Tot din acest motiv, unii credincioşi preferă să dea sărindarele la bisericile mănăstireşti, unde Sfânta Liturghie se săvârşeşte des.

Credinciosul care doreşte să se săvârşească această pomenire la patruzeci de Liturghii succesive aduce la biserică în primul rând un pomelnic cu numele celui sau ale celor care doreşte să fie pomeniţi; mai aduce şi toate cele necesare pentru săvârşirea celor patruzeci de Sfinte Liturghii: prescuri, vin, untdelemn pentru candele, lumânări şi tămâie. Continuare »

Despre pocăinţă

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.

Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Continuare »

Mântuirea… Un cuvânt pe care îl auzim încontinuu în slujbele Bisericii şi despre care vorbim adesea. Felul în care înţelegem acest cuvânt ne determină în mod fundamental perspectiva asupra vieţii. Exprimarea sa în diferite limbi ne ajută să întrezărim deja acest lucru: în româneşte spun „vreau să mă mântuiesc”, accentuând astfel participarea mea activă ca persoană la procesul de mântuire; aceeaşi expresie în limba franceză, „je veux être sauvé” („vreau să fiu mântuit”), pare însă a comunica o anumită pasivitate în acest proces.

„Mă mântuiesc” înseamna oare că obţin mântuirea prin propriile mele puteri? Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie aş mai avea de Hristos? Prin „je suis sauvé” („sunt mântuit”) înţeleg un fel de mântuire automată, în care eu nu am niciun rol?

“Darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului.”

Continuare »