Multe boli si multe suferinte chinuiesc viata oamenilor. Dar cea mai grea suferinta pare a fi orbirea. Neputand munci ca sa poata trai, de obicei, orbii cersesc. Dintre toate categoriile de cersetori din lumea aceasta, orbii impresioneaza in chip deosebit pe cei care trec pe langa ei. Oricat de zgarcit sau oricat de pornit ar fi cineva impotriva cersetorilor, este cu neputinta sa nu-l induioseze cat de putin mana intinsa a unui orb.

Ceva asemanator s-a petrecut cu orbul din Ierihon – al carui nume era Bartimeu, dupa cum aflam din Evanghelia scrisa de Sfantul Marcu. El sedea jos, la marginea drumului si cerea milostenie. Sedea langa drumul care venea din Ierihon si mergea spre Ierusalim. Pe aceasta cale trecea multa lume si cred ca erau destui care il ajutau. Si totusi el continua sa ramana un nenorocit, oricata milostenie ar fi adunat.

Nenorocirea lui consta in faptul ca el nu-l vedea nici pe cel care ii dadea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dadea, nu-si vedea nici propria mana in care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine insusi. Macar pentru asemenea pricini putem spune ca orbirea trupeasca este o stare dintre cele mai nenorocite din viata unui om.

Omul are ochi nu numai trupesti, ci si ochi sufletesti. Cei trupesti sunt asemanatori cu ochii altor vietati de pe pamant: cai, lupi si multe altele. Ochii cei sufletesti insa se aseamana cu ochii ingerilor si cu ochii lui Dumnezeu.

Continuare »

Zis-a un bătrîn: “Precum vederea este mai mare decît toate simţurile,
aşa şi rugăciunea este mai mare decît toate faptele cele bune” (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, şi pururea însetînd de mîntuirea sufletelor omeneşti, umblînd prin locurile Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întîlni cu o femeie din acea cetate la fîntîna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înţelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicîndu-i: Vine ceasul şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvîntul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh şi în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adîncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup. Cînd mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sînt adevăr (Psalm 118, 86). Continuare »