OMILIA A XV-A – Despre credinta

I

Evlavios lucru si fara de satiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu sa-si aduca aminte necontenit de Dumnezeu; dar indraznet lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru ca mintea nu se poate urca pana la masura vredniciei Lui, iar cuvantul, la randul sau, exprima slab cele pe care mintea le concepe. Daca, deci, mintea noastra este mai prejos de intelegerea maretiei lui Dumnezeu, iar cuvantul este mai prejos decat mintea, nu este, oare, neaparata trebuinta de tacere, ca nu cumva prin slabiciunea cuvintelor sa punem in primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?

Dorinta de a slavi pe Dumnezeu este insamantata in chip firesc in toti cei inzestrati cu darul vorbirii; dar toti sunt la fel de neputinciosi a vorbi dupa vrednicie despre Dumnezeu cu ravna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; Iar nimeni nu-i asa de orbit ca sa se insele pe el insusi atat de mult, incat sa considere ca s-a urcat pe cel mai inalt pisc al intelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cat va parea ca propaseste in cunoasterea lui Dumnezeu, cu atat mai mult va simti neputinta lui. Aceasta a simtit-o Avraam; aceasta a simtit-o Moise. Cand au putut sa vada pe Dumnezeu, atat cat e cu putinta unui om sa-L vada, mai ales atunci s-au socotit pe ei insisi o nimica. Avraam s-a numit pamant si cenusa1, iar Moise a spus ca este slab la glas si zabavnic la limba, ca vedea slabiciunea limbii lui, care nu putea sluji maretiei celor gandite de mintea sa.

Continuare »