“Cine combate Ortodoxia numai român nu e…“

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

* * *

Mihai Eminescu in viziunea Bisericii

Despre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu in viziunea Bisericii, despre raportarea sa la invatatura crestina, precum si abordarea vietii si operei sale din perspectiva credintei crestine…

“Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita” (Nicolae Iorga)

Studiul operei eminesciene, si cand spunem asta nu ne gandim numai la poezie, ci la intreaga productie literara pe care o gasim consemnata in manuscrisele sale, in articolele aparute in presa timpului, ne descopera o personalitate cu o neostoita sete de cunoastere, dornica de a-si insusi tot ceea ce oferea gandirea omeneasca in cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. “Nu e ramura de stiinta, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o “particulara slabiciune”, si cand se infigea odata in vreo chestiune, citea un intreg sir de carti privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin gandirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupari pentru dobandirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politica, stiinte financiare, filologie, istorie moderna si geografie, fizica, medicina si filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica il prezenta pe cel nascut la Ipotesti ca “omul deplin al culturii romanesti”.

Nu avem stiinta ca Mihai Eminescu sa fi urmat vreun curs de teologie in anii studiilor in strainatate. Avem marturie insa ca in primul rand acasa, si mai apoi la Cernauti, a facut cunostinta cu biserica si cartile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cartile de invatatura n-au rezistat curiozitatii tanarului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat in cateva poezii si in articolele publicate in “Timpul”. Intuitiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaza prin profunzimea lor.

Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat “Si iarasi bat la poarta…”, publicat in ziarul “Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.

Despre cea mai inalta forma a existentei umane

Vorbind despre Evanghelie si mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aseaza crestinismul pe prima treapta in istoria evenimentelor care au schimbat lumea. In comparatie cu celelalte invataturi religioase aparute, mai apropiate sau mai departate de venirea lui Iisus Hristos, credinta crestina propune iubirea drept cea mai inalta forma a existentei umane:

“Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia F-iului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-O-Tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane“.

Maretia Persoanei lui Iisus Hristos nu consta doar in sublimul invataturii predicate de El celorlalti, ci in implinirea cuvintelor rostite de Iisus in propria Sa viata. Mihai Eminescu subliniaza ideea ca o doctrina, niste principii abstracte nu vor fi niciodata de-ajuns pentru a misca popoarele sa le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie invatatura pe care o propune, aduce cu sine convingerea ca Iisus Hristos este Adevarul absolut:

“E usoara credinta ca prin precepte teoretice de morala, prin stiinta oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune, dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa el incearca crestinul a-si modela propria sa viata”. Intrebarii retorice de ce Iisus Hristos este asa de mare, Mihai Eminescu ii da un raspuns simplu: “Pentru ca prin iubire el a facut cearta intre vointe imposibila. Cand iubirea este, si ea este numai cand e reciproca, si reciproca absolut, va sa zica universala; cand iubirea e, cearta e cu neputinta“ (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981).

“De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

Intr-un articol intitulat “Paştele”, aparut in ziarul “Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comenteaza rugaciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostita pentru incetarea secetei si pune in evidenta bunatatea lui Dumnezeu care nu rasplateste raul cu rau, ci se milostiveste de faptura sa. Textul publicat da la iveala familiaritatea autorului cu cartile de cult si cu slujba pascala pentru ca articolul debuteaza cu o stihire din canonul Pastilor: “Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem Stapanului”, incheind cu Slava Laudelor de la Inviere: “Sa ne primim unul pe altul si sa zicem frati si celor ce ne urasc pe noi…”

Dar sa revenim la fondul afirmatiei. Autorul deplange faptul ca, desi “aproape de doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, noi ne sfasiem” si ca “in loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de vechi ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabila nu-I urmeaza deloc; ci intemeiata pe bunatatea lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 78).

“Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Ca Tu esti dirept, noi nedirepti; Tu iubesti, noi vrajmasuim; Tu esti indurat, noi neindurati; Tu facator de bine, noi rapitori! (…)

Lesne este maniei Tale celei atotputernice ca intr-o clipeala sa ne piarza pe noi si, cat este despre gandul si viata noastra, cu direptul este noua sa ne dam pierzarii, prea direpte judecatoriule! Dar… indurarii cei nebiruite si bunatatii cei negraite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stapane!” Redactorul ziarului recunoaste la finalul citarii sale: “Rar ni s-a intamplat sa vedem siruri scrise cu atata cunostinta de caracterul omenesc: Tu esti bun, recunoastem ca noi suntem raii-railor, dar baga de seama ca nu-i vrednic de tine sa-ti rasplatesti asupra noastra pentru ca ai sta in contrazicere cu calitatile tale de atotbun, indelung rabdator, lesne iertator”.

Daca moartea are ultimul cuvant, viata este lipsita de sens

“Menirea vietii tale e sa te cauti pe tine insusi. Adevarul este stapanul nostru, nu noi stapanii adevarului. Sucul invietor al gandirii este patima. Este vorba numai ca aceasta patima sa aiba un obiect nobil si desigur ca cel mai nobil este adevarul. Adevarul este in inima, creierul nu este decat lacheul inimii“, exprima crezul unui neobosit calator prin scurta viata in aflarea sensului existentei:

“Au e sens in lume?
Tu chip zambitor
Trait-ai anume ca
astfel sa mori?
De e sens intr-asta,
e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte
nu-i scris Dumnezeu”

(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea sa spuna de fapt poetul in aceste versuri? Zoe Busulenga observa intr-un comentariu al sau ca conditionalul daca, in poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de intors si ateu. Asadar, doar daca moartea ar fi telul singur al vietii, atunci viata ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprima constiinta ca omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: “Ideea dumnezeirii s-a nascut din negatie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotstiutor; din ceea ce nu este bratul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viata noastra – infinita; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasata in linii fine diferenta intre cele doua conditii, cea divina, absoluta si cea umana, marginita. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat si in cheie apofatica, a cunoasterii lui Dumnezeu prin negatia tuturor limitarilor omenesti.

“Omul este oarecum nasterea eterna”

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea ca intre om si Dumnezeu exista afinitati care fac posibila comunicarea intre cei doi. “Dumnezeu. El are predicabiliile cator trele categorii ale gandirii noastre. El este pretutindeni – are spatiul; el e etern – are timpul; El este atotputernic – dispune de intreaga energie a Universului. Omul este dupa asemanarea Lui: Omul reflecta in mintea lui – in ortum – catesitrele calitatile Lui”.

In studiul sau antropologic, Mihai Eminescu considera ca omul nu ramane niciodata la acelasi nivel, ci in firea lui exista dorinta unui progres, a unei lupte spre desavarsire, prin care se incearca autodepasirea: “Omul contine in el o contradictiune adanca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multamit de-a ramanea etern pe acelasi punct – omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si-a destinatiunii nemarginite rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturei. Aceasta viata intrucat are de obiect realizarea scopurilor personalitatii in obiectele naturii se numeste lucru. Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului” (Fragmentarium, p. 153). Impotriva celor ce se declarau liber-cugetatori, Mihai Eminescu a dat o replica in “Timpul” din 2 februarie anul 1879: “…a vorbi despre o religie a liberei-cugetari este ceea ce se numeste in logica o contradictio in adjecto, este ca si cand ai zice “otel de lemn””.

Mihai Eminescu a fost in genialitatea sa un om de o modestie greu de intalnit in lumea contemporana. Constient de darurile cu care fusese inzestrat, atragea totusi atentia tuturor ca “nimanui sa nu-i abata prin minte c-ar fi un geniu. Pamantul nostru este mai sarac in genii decat Universul in stele fixe. Homer si Shakespeare, Rafael, geniile in arte se nasc o data la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant si geniile in stiinta, o data la o mie de ani, incat nu stiu zau daca de la Adam pana la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Incolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii inainte“ (Fragmentarium, p. 178).

Cateva cuvinte despre „nationalismul” lui Mihai Eminescu

Multa lume si-a creat impresia falsa ca Mihai Eminescu ar fi un nationalist disperat, care detesta existenta celorlalte popoare, dar ceea ce apara el in fapt sunt traditia neamului, limba curata, romaneasca si credinta crestina: “nationalismul este un semn rau la un popor. Nimeni nu tine la esistenta sa decat acela ce are sa o piarda in curand si aceasta se simte instinctiv. Nicaieri nu se manifesta vointa de viata mai tare decat acolo unde viata este periclitata sau prin boala interna sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la moda spre sfarsitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii natiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu il invinuia ca ar fi introdus in estul Europei “formele costisitoare de cultura ale Apusului”, ii opunea cultura nationala in adevaratul inteles al cuvantului.

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu)

Intr-un articol, publicat in ziarul “Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul marturisea cu nedisimulata amaraciune: “In loc de-a merge la biserica, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntalnim cu omenirea din toate unghiurile pamantului, scursa la noi ca prin minune. Ba pentru ca limba noastra cam veche, cu sintaxa ei frumoasa, dar grea, cu multele ei locutiuni, ii cam jena pe prietenii nostri, am dat-o de o parte si am primit o ciripitura de limba pasareasca cu sintaxa cosmopolita pe care cineva, daca stie nitica frantuzeasca, o invata intr-o saptamana de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei, care in intelegere cu Domnii de atunci si c-un sinod general al bisericei noastre au intemeiat acea admirabila unitate care-a facut ca limba noastra sa fie aceeasi in palat, in coliba si-n toata romanimea, si-ar face cruce crestinul auzind o pasareasca pe care poporul, vorbitorul de capetenie si pastrul limbei, n-o mai intelege”.

Legatura dintre Biserica Ortodoxa si neamul romanesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentala pentru dainuirea in istorie a poporului din care si el facea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut in dezvoltarea culturii si identitatii nationale este incontestabil si aceasta pentru ca “Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil, incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci, ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani cari traiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 187).

“Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

Pasiunea nationala si sociala a scriitorului venea din dorinta de a vedea pe romani iesiti din starea nenorocita in care se aflau: “Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea departata de targuri, n-are drept hrana zilnica decat mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa, traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de camp si de balta, a putut constata ca de-abia din trei in trei case se gaseste cate o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, lihniti si chinuiti de friguri permanente”.

Educatia poporului constituia in gandirea eminesciana un pilon de sprijin pentru societatea romaneasca. Instructia publica are in vedere si integritatea morala a cetatenilor pentru ca “moralitatea e pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesanatos sau degenerat”. Fata de calamitatile fizice cu care se confrunta adeseori tara intreaga, dar care se rasfrang mai cu seama asupra celor saraci, pericolele pe care le reprezinta oamenii corupti, vicleni, superficiali sunt mult mai mari si descurajatoare pentru contribuabilul roman: “Intre caracter si inteligenta n-ar trebui sa existe alegere. Inteligente se gasesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie incurajat intr-o societate omeneasca sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate si dreapta ascensiune a liniei lor de miscare trebuie descarcata de greutati prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu parghia lumea din tatani, astfel caracterele tari si determinate sunt (ilizibil) imprejurul careia se-nvart lucrurile lumii. Este drept ca ele adeseori sunt rezultatul miscarii sociale”.

Schimband acum, registrul discutiei noastre, ma intreb si va intreb: Cum mai este receptat, tratat si abordat astazi Mihai Eminescu? Asa cum spunea intr-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat si amintit doar de zilele nasterii si mortii sale, dar mai rau decat atat este faptul ca in ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decat pe opera sa. Ce mai stie generatia de azi despre cel numit sablonard “poetul nepereche al literaturii romane” si “poetul national al romanilor”? Citeam recent niste pareri ale unor tineri prin unele spatii virtuale de dezbatere – deloc de neluat in seama – potrivit carora Mihai Eminescu ar fi mult mai pretuit ca scriitor daca nu li s-ar baga “pe gatul elevilor” prin programa scolara. Daca ar fi sa luam de bun faptul ca tot ceea ce este obligatoriu este automat si rau, probabil ar trebui sa trecem tot ce este de invatat in scoala la capitolul “facultative”, ca doar la ce bun atata efort! Nu parerile acestea sunt motiv de ingrijorare, ci rolul dascalilor. Cat de fara vocatie trebuie sa fie niste profesori de limba si literatura romana pentru ca Mihai Eminescu sa le devina indezirabil si nesuferit elevilor? Cand astfel de profesori nu au stiinta de a provoca dragostea de lectura la cei tineri, chiar in conditiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mainile lor sa iasa niste elevi care sa vorbeasca si sa scrie corect in limba romana. Dar stim ca nu e chiar asa. De aceea, trecand peste orice vina de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu sa fie citit, pentru ca are meritul mai presus de orice de a fi turnat in cele mai frumoase forme limba noastra.

Prin urmare, altfel, s-ar cadea sa ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar intr-un mod si intr-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar daca, de bine, de rau, opera sa poetica inca este cunoscuta, in schimb, articolele de ziar ii sunt stiute mai mult de specialisti, de criticii literari si de o mana de oameni pasionati. Interesant ar fi sa mai facem un salt: de la cunoasterea doar a “Luceafarului” si a “Scrisorii III” la articolele lui de presa. Poate ne va fi mai greu sa facem acest lucru, publicistica sa fiind stransa in volume uriase pe care nu le are oricine in casa, dar cu siguranta le-am gasi in orice biblioteca, iar efortul ne-ar fi rasplatit de insasi lectura textului.

Prezentandu-si ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arata o cuprinzatoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evolutia societatii moderne romanesti. Printre tezele fundamentale ale gandirii eminesciene cu privire la natiunea romana, exprimate in articole de ziar, se afla chestiunea unirii, situatia paturilor sociale in procesul de trecere la o societate moderna, dar si evolutia noastra istorica privita in raport cu asezarea strainilor in teritoriile romanesti. Mihai Eminescu a iubit Romania si, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a parut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie si eroism. De aceea, vorbind despre poporul roman se vede in textele lui totdeauna o unda de durere cand se raporteaza la prezent si o inflacarare cand isi aminteste de marii barbati ai istoriei noastre: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minti atat de sclipitoare, Nicolae Iorga scria in anul 1934: “Mihai Eminescu stapanea cu desavarsire cunostinta trecutului romanesc si era perfect initiat in istoria universala, nimeni din generatia lui n-a avut in acest grad instinctul adevaratului inteles al istoriei, la nimeni pana la el nu s-a prefacut intr-un element permanent si determinant al intregii lui judecati”.

Trecand acum, intr-un alt registru al dezbaterii noastre, vom sustine si remarca ca „in cultura lumii, locuim eminescian”, spunea profesorul de limba romana Costel Zagan, iar poetul Mihai Robea ne atentioneaza ca “vom exista atata timp cat il vom apara pe Mihai Eminescu”, subliniind esential necesitatea raportarii noastre identitare si la dimensiunea Eminescu. In aceasta dimensiune este cuprinsa si relatia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestandu-i-se nejust sau, dimpotriva, exagerandu-i-se deseori legatura, preocuparea pentru religie, pentru credinta ortodoxa. Dincolo de toate aceste opinii, pana la urma firesti cand discutam de un geniu, straluceste imperial adevarul: Mihai Eminescu si familia lui au trait credinta ortodoxa.

Numai zelul sincer si iscoditor al unor cercetatori responsabili au scos la lumina, dupa lungi si multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevaruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din constiinta multor generatii de romani. Lor trebuie sa le multumim pentru faptul ca astazi putem afirma, cu probe, ca familia Eminescu a avut dintotdeauna o profunda credinta ortodoxa si o stransa legatura cu Biserica neamului, poetul insusi reflectandu-le cu scanteierea geniului in multe din creatiile sale.

Despre unchii si matusile din manastire ale lui Mihai Eminescu

Aflam asadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca sa-i pomenim acum doar pe cei din ale caror cercetari am extras informatiile ce urmeaza, ca, de pilda, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai multi membri. Astfel, doi frati si trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat in calugarie. Este vorba despre Calinic si Jachift, ultimul fiind chiar staret, si de Fevronia, Olimpiada si Sofia, toate calugarite la Manastirea Agafton, iar o alta sora a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiica, Xenia, care s-a calugarit si ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, in copilarie, cum arata profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Manastirea Agafton, unde ramanea cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece si intamplari povestite de calugarite, iar matusa Fevronia l-a ajutat chiar sa descifreze alfabetul chirilic si i-a inlesnit accesul la cartile si manuscrisele din manastire. La randu-i, maica Olimpiada Jurascu, stareta de mai tarziu a manastirii, l-a urmarit aproape toata viata pe poet, interesandu-se la un moment dat de cumpararea unei case in Botosani pentru Mihai si sora sa Harietta, care ii ingrijea sanatatea.

Despre spovedirea si impartasirea de la Manastirea Neamt

Tot cercetatorul Nae Georgescu vorbeste intr-unul din studiile sale despre un episod mai putin cunoscut de lume din viata lui Eminescu, care la randul lui atesta trairea in comuniune crestina a poetului si primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, cand Eminescu se afla la Manastirea Neamt de Sfintii Mihail si Gavriil, unde a cerut sa fie spovedit si impartasit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost facuta cunoscuta de catre profesorul Paul Miron si citata de Nae Georgescu. Iata ce scria la vremea respectiva preotul: “Pe ziua de Sfintii Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, si l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. Si au fost acolo Ion Gheorghita, din Cracaoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si mi-au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…” Aici textul se intrerupe pentru ca pagina urmatoare a cartii de rugaciuni pe care isi facuse insemnarea preotul s-a pierdut. Au ramas vii in schimb ecourile vibrante ale trairilor din manastire ale poetului in sonetul “Rasai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugaciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Rasai asupra mea, lumina lina,/ Caan visul meu ceresc daodinioara…”

Poetul a gandit serios si sincer sa se calugareasca

Un alt aspect mai putin cunoscut de catre publicul larg se refera la faptul ca la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer sa se calugareasca. Despre acest lucru a vorbit cercetatorul Theodor Codreanu in volumul “Eminescu si mistica nebuniei”. Aceasta alternativa a marturisit-o poetul in perioada epuizanta de la “Timpul”, in luna iunie anul 1883, cand era “stricat cu toata lumea”, iar Titu Maiorescu si Simion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iata ce nota criticul referitor la intentia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalitatii exagerat (sa invete albaneza!), vrea sa se calugareasca, dar sa ramana la Bucuresti”. De ce dorea el o calugarire la Bucuresti? Ne explica profesorul Codreanu: pentru ca dorea avantajul “pastrarii contactului cu marele centru cultural al tarii”.

De altfel, gandul calugaririi l-a marturisit si lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Romanul”, in anul 1882, cand Titu Maiorescu nu-i descoperise inca semne de “alienat”. “Stii ce, dragul meu, hai sa demisionam, tu de la “Romanul”, eu de la “Timpul”, si hai sa ne calugarim, caci nu suntem facuti sa traim intre lupi. La manastire, in chiliile solitare, sa scriem letopisete in cari sa insiram tot ce indura nenorocitul neam romanesc, pentru ca sa se stie cat amar a suferit romanul, cat a trait pe acest pamant”, ii spunea poetul. In anul 1884, repeta gandul salvarii prin calugarire, ecoul lui razbatand intr-o scrisoare a lui Petre Missir catre Titu Maiorescu, pus insa pe seama nebuniei si luat drept gluma. Ca nu putea fi vorba doar de o simpla gluma sau de un semn al alienarii, o dovedesc eroii sai din “Sarmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului calator in stele”, aflati in ipostaza cea mai graitoare, aceea a calugarului, cum sustine profesorul Codreanu. Tatal poetului, fiu de dascal, cu biserica langa casa.

Incheiem aceasta succinta prezentare si abordare, citandu-l si pe Corneliu Botez, cel care a avut initiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima data de la moartea sa, la Galati. Iata ce scria acesta despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisa la 20 de ani de la moartea ganditorului, in anul 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum este la Pasti ori la Sfantul Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteste si el ca “tatal poetului avea bisericuta langa casa” si chiar “ca era fiu de dascal de biserica. Iar tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin anul 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iata asadar adevarul despre modul in care familia Eminescu, poetul insusi, a trait relatia cu Ortodoxia, sincer si evlavios, cu speranta si respect, intocmai unor buni crestini. Si ca sa nu mai fie nici un dubiu, acest lucru il marturiseste insusi Mihai Eminescu, atunci cand spune: “Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Nu se misca un fir de par din capul nostru fara stirea lui Dumnezeu”…

sursa: crestin-ortodox.ro

* * *

Pr. Constantin Galeriu: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

[…] Dar să nu se piardă o clipă din vedere că această viziune, autentic salvatoare, la Eminescu are drept fundament armonia între „religie“ şi „ştiinţele naturii“. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos… sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit“. A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „…în momente excepţionale, de la eroi şi martiri“, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă. Numai aşa, ne încredinţează el, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“.

Când împărtăşea prin scris acest haric mesaj, conştiinţa lui Eminescu era plină, desigur, de prezenţa „religioşilor străbuni“ – domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se stăruie mai mult asupra gândirii poetului de până în 1874, când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi din perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul lui petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Când „peste mii de valuri… ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi… frunţi pline de gânduri caută în lume şi în vreme adevăr…“ şi s-au agonisit de-a valma, şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc“, în sufletul lui se redeschide „grădina“, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi chipurile de maici şi călugări. Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; Părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii.

Lectura sfântă a lui Eminescu

Cercetători atenţi – prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea – s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel, când citim o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, o comunica la 6 martie 1875 ministrului Instrucţiei şi Cultelor, T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, găsim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi, ca: Omiliile lui Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Ioan Damaschin: Descoperire cu amanuntul a pravoslavnicei credinte, Efrem Sirul, Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul: Carte sfătuitoare pentru pazirea celor cinci simţuri, precum şi Kyriacodromionul – Cuvinte morale pentru fiecare duminică, Datoriile preoţilor în popor, Minunile Maicii Domnului, Fericitul Augustin: Kekrografion (Cugetări, Singuratece cuvinte; Pentru privirea lui Hristos; Pentru zdrobirea inimei). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Ele ilustreaza apartenenţa profundă a lui Eminescu la tradiţia spirituală autohtonă de sorginte bizantină, străbătută de o necontenită aspiraţie către absolutul divin.

Iată şi alte manuscrise care au aparţinut lui Eminescu, fiind utilizate de Moses Gaster căruia poetul le-a cedat pentru Chrestomatia Română (1891, p. 194): Tetraevanghelul lui Coresi – 1561 (unul din cele mai vechi manuscrise deţinute de Eminescu), Agapie Criteanul: „Amartolon sotirie“, adecă Mântuirea păcătoşilor (ediţie din 1692), Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui nostru Sf. Vasile cel Nou (cu ecouri în Povestea Magului călător în stele), Vieţile Sfinţilor tipărite de Dosoftei în 1682 şi Mineele lui Chesarie şi Filaret – texte imnopoetice de o extraordinară luminozitate şi frumuseţe poetică. Regăsim în limba veche şi-nţeleaptă a acestor texte străvechi acel miracol de savoare şi expresivitate a limbajului poetic eminescian, cu rădăcini în graiul neaoş pentru care metafora este modul firesc de fiinţare. Toate aceste scrieri respiră parfumul tainic şi pios al altui timp, nostalgia inconfundabilă a a unui spaţiu mitic originar – „rai de taină“, tărâm al unei dumnezeiri ce rămâne obiectul unui „dor nemărginit“, patrie celestă etern râvnită cu o „sete de nestins“ („Tu treci prin lume străin şi efemer / Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer“).

Familiarizării cu această limbă „ca un fagure de miere“ a scrierilor liturgice româneşti, pătrunse de „un farmec sfânt şi ne-nţeles“ (de urechea profană), de o dulce şi inefabilă vrajă, i se datorează particularităţile arhaizante ale stilului eminescian. Canoanele şi troparele, icoasele şi condacele, stihirele şi celelalte forme ale imnopoeziei compuse de imnografi bizantini din secolele al V-lea – al IX- lea, precum Roman Melodul, George Pisidul, Andrei Criteanul, Teofan din Niceea etc., – capodopere de compoziţie poetică şi melodică cuprinse în Minee – au constituit inframodelul ritmic, prozodic şi retoric al poeziei eminesciene. Asimilarea profundă a acestor sublime poeme liturgice explică incomparabila muzicalitate a cadenţelor eminesciene, magia luminoasă a cuvintelor, cu sonorităţi de incantaţie. În aceste cânturi sacre, transmise aproape neschimbate, unele de peste 1500 ani (Lumină Lină datează din veacul al IV-lea), îşi are modelul acea „pneumatizare“ a limbajului poetic eminescian, străbătut de o lumină ca de o aură ce transfigurează fiecare vers, strălucind în propria splendoare asemenea unui cristal incendiat de o rază: „Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut / Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut / Cu raza zilei albe eu geniul ţi-l aprind…“

Strigătul credinţei în Dumnezeul Cel viu

Dar, pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas oare Eminescu doar cu ochii la Cruce, la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e totuşi cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă.

Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est“. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu“, cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor:

Mortua est

„La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
Dar, mai ales:
De e sens într-asta, e’ntors şi ateu
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“

Poate unii vor fi fost ispitiţi să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinţei şi accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.

„De e sens într-asta“ – în moarte – „e-ntors şi şeţ ateu“, deci moartea e atee! Şi, „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii.

Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului“ i s-a atras atenţia lui Adam că „va muri“ (Fac. 2, 17). Atunci, real, „moartea este plata păcatului“ (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul“ (Evr. 2, 14). Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinereţe şi tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, şi totuşi scânteind, taina Crucii şi a mormântului din care va ieşi biruitor Hristos.

Într-o noapte de Înviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea“, petrecând prin „zidurile înnegrite“ ale bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii“, el contemplă şi ascultă:

Învierea

„Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartrajul străvechii Evanghelii.“
Şi apoi contemplă cum
„Cu’n muc în mâni moşneagul cu barba de zăpadă
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,
Că de trei zileânvinge, cumplit muncindu-şi prada“.

Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe“, care „Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi“; iar gândul îi freamătă neliniştit, murmurând „Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut, – unde? în însuşi Isvorul de vieţe“. Dar „pieirea“ – altfel spus, moartea –, căzând în „Isvorul de vieţe“, nu va fi înghiţită de viaţă, ca şi întunericul de lumină? El trăieşte această minune în noaptea pascală:

„Douăsprece ceasuri răsună… Miez de noapte…
De-odatăân negre ziduri lumina dă năvală…“
„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Coloân altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos mângâietor,
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
Cântări de laudeânălţăm
Noi Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalmi şi cu ramuri,
Plecaţi-vă neamuri
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte.
Şi, într-adevăr, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte:
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

A cerut să fie înmormântat la umbra unei mănăstiri

Gândirea umană dintotdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununate cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am primit răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional“, ci că, într-adevăr, prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, corespunde întru totul titlului acordat: „Omul deplin al culturii româneşti“. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox.

De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm, nu trebuie uitat niciodată că ela văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului“. A şi trăit ca un fiu drept-credincios, devotat ei.

În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament, anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, pe celălalt ţărm al existenţei, „Lumină lină“.

Poet al iubirii a fost, şi al luminii.

Un alt final, mai cuvenit decât acesta legat de lumină, nu găsim. „Era prin martie, 1889, descrie Vlahuţă. M-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut… M-a întrebat de prieteni, căin-du-i, vorbind de ei cu milă… Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească… Un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecătoare. Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe – foc şi aur – reveneau mereu. N-am putut reţine decât aceste patru versuri:

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

A sfârşit apoi, lăsând, tăcut, privirea în pământ… După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!»“.

E de crezut că şi în acel moment, al marii treceri, va fi invocat: „Doamne, Doamne!“.

Pr. Constantin Galeriu (articol publicat în Revista Ortodoxia, anul XLVII, 1 – 2 ianuarie 1995)

sursa: ziarullumina.ro

* * *

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de tot, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Mihai Eminescu