Calea Ortodoxa
23 Sep 2012
Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.
Sfintele Evanghelii ne relatează că în faţa lui IISUS orice om se afla pe sine, aşa cum era.
Soldatul nu se mai considera un apărător al păcii şi ordinii, demn şi impunător, ci un mercenar, o unealtă a poftelor celor bogaţi şi ale propriilor patimi… În preajma lui Iisus, de sub purpura împăraţilor ţâşneau vulpi şi hiene, iar din marii preoţi şi cărturari, duhoare de morminte văruite….
Unii dintre aceşti oameni, cutremuraţi de adevăr, începeau, îndureraţi, să mişte lăuntric, să se zbată întru inima lor, să înseteze să iasă din falsa lor identitate, din mocirla în care se scufundau până atunci fără să ştie, fără să simtă: începeau să-şi întindă mâinile sufletului către El: să se roage. Rugându-se, descopereau înlăuntrul lor o cărare de lumină pe care, înaintând cu credinţă, puteau străbate orice întuneric, orice neputinţă şi orice amăgire… Apoi, în acea lumină aflau o putere de viaţă, o putere care lărgeşte şi transfigurează inima, o tărie care unindu-se tot mai intim cu sufletul omului îl face asemenea lui Hristos: o putere de iubire…
Aşa se întâmplă de 2000 de ani…. Şi astăzi e la fel…
În faţa lui IISUS HRISTOS, îngenuncheat ca păcătos, orice om descoperă că Dumnezeu este iubire, har şi adevăr. Şi dacă Îl urmează ajunge să cunoască, aşa cum spunea Cuv. Iustin Popovici, că şi el, omul, este iubire…
În lumina adevărului, dincolo de păcat şi moarte, omul descoperă, prin har şi nevoinţă, frumuseţea dumnezeească a vieţii care i-a fost dăruită de Ziditorul său. Şi aceasta este Calea…. Aceasta e Ortodoxia…
Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.
Această lucrare a fost propovăduită de Mântuitorul, Sfinţilor Apostoli, care au împlinit-o şi dăruit-o desăvârşit urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Ei nu au dăruit separat Sfintele Taine de lucrarea lăuntrică, harul slujirii preoţeşti de cel al lucrării lăuntrice;
Sfintele Taine nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu întru noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor. Căci ordinea zidirii aceasta este: întâi – cea nevăzută, apoi – cea văzută. Partea noastră nevăzută este în lăuntrul nostru. Acolo începe lucrarea harului şi se arată, apoi, în trup.
Toată înfăţişarea din afară a Sfintei Biserici a fost dată spre călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul inimii, ca indicatoare spre viaţa lăuntrică: icoana, cântarea, rugăciunea publică şi toată arta liturgică îmbie omul prin simţurile sale fireşti spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El: în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine.
Dar, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol şi din slăbirea credinţei noastre, după o vreme, preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică şi, odată cu această ruptură, s-a creat o distanţă, pe care vremea a tot lărgit-o, între împărtăşirea Tainelor şi scopul acestei împărtăşiri: Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare.
Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala ori pietismul; Duhul Sfânt – cu exerciţiul facultăţilor omeneşti fireşti, raţiunea şi simţirea, adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească.
E ca şi cum fiul risipitor din parabolă, auzind din adâncul inimii sale chemarea Acasă, la dragostea Tatălui, nu s-ar ridica şi porni la drum, ci ar rămâne la porci, meditând şi plângând, analizând şi simţind acea chemare până la sfârşitul vieţii… Deci o credinţă fără putere de ridicare şi umblare…
Moralismul este o raţionalizare a credinţei, iar pietismul o sentimentalizare a ei. În ambele sufletul stă pe loc şi-şi închipuie că merge. Şi, lucru înfricoşător: Tainele cele Sfinte ajung, în credinţa acestor oameni, să hrănească această stare!
Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea.
Nu putem numi Ortodoxie această stare de înşelare şi nici păstori pe slujitorii ei: ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt, căci i-am atribui aceste roade; şi, cum a spus Mântuitorul, via nu rodeşte spini.
AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi.
Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
23rd September 2012 - 9:20 pm | postat de admin | Categorii: Despre Biserica, Ortodoxie
“Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare.”
NIMENI nu poate izola Sfintele Taine de niciun credincios. Iar PREOTUL , spus asa , generalizator, este intruchiparea lui Hristos, si Hristos este CEL ce este Preotul in slujirea fiecarui preot. Doar credinciosii care de fapt sunt rupti de Sfintele Taine, din pricina placerilor pamantesti, sunt rupti si de preotul nevrednic.
“preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică”
Ierta-mi duritatea , dar ai preluat o erezie. PREOTIA ESTE INSUSI HRISTOS, si doar oamenii cu slujire de preoti se pot rupe de Biserica, sau mai clar spus sunt nevrednici de slujirea lor, dar NU LI SE IA PREOTIA pentru ca nevrednicia lor NU impiedica Harul preotiei dat lor.
Fratii de la razbointrucuvant.ro au preluat si ei de la cineva pe nume Iordache, lasandu-se inselati de aparenta sustinere a vietii launtrice, dar avand si veninul atacului asupra preotiei,pe care de obicei o apara.
am trimis un comentariu care nu apare in asteptare
exista un filtru suplimentar?
Comentariul intrase la spam, nu stiu de ce.
Am preluat articolul de pe un alt site. Da, cred ca este o exprimare gresita, mai degraba cred ca trebuia scris “preotimea”, desi chiar si asa este o generalizare incorecta. O sa corectez. Nu se afirma pierderea Harului preotilor dedicati mai mult preocuparilor de natura exterioara, cred ca aici autorul si-a exprimat o nemultumire mai degraba decat un atac veninos, dar aceasta se intampla astazi cu multi dintre crestini, aceasta indepartare de lucrarea launtrica. A fost si dealtfel profetita aceasta tendinta.
Eu aici am inteles ca autorul se referea la lucrarea launtrica pe care noi crestinii trebuie sa o facem asupra noastra, odata cu primirea Sfintelor Taine, dar pentru ca nu mai sunt multi preoti duhovnici iscusiti si care sa cerceteze in amanunt sufletul celui care se spovedeste pentru a-i da sfaturile necesare pentru indreptare (dar si noi suntem de vina pt ca nu mai facem aceasta lucrare duhovniceasca cu noi insine).
Pentru ca am studiat acest articol de cand a aparut in razbointrucuvant.ro, am ajuns la concluzia ca autorul speculeaza, pentru ca accentueaza “lucrarea launtrica”, stare specifica monahismului, si chiar printre monahi incepe sa se arate doar la cei imbunatatiti, atribuind-o Ortodoxiei, adica in principal mirenilor, ceea ce este un abuz, pentru ca la mireni predomina LUCRAREA PORUNCILOR, adica Faptele Bune , ceea ce arata clar o “LUCRARE LAUNTRICA” TAINICA, pe care o face Hristos fara a avea si mireanul o impreuna-lucrare launtrica facuta CONSTIENT, prin alegere explicita launtrica,intre stari duhovnicesti, adica razboiul gandurilor.
Lucrarea monahilor este una mai fina, dar lucrare launtrica poate fi considerata si auto-controlul vorbelor, gandurilor, faptelor, adica o stare de trezvie pe care trebuie sa o avem si cred ca intra si aceasta la porunci. Adica, spre exemplu, nu e suficient sa facem fapte bune, dar sa ne lasam in voia patimilor, precum mania, egoismul, si altele. Asa cred…
Am scris un comentariu la postarea despre manie care arata o diferentiere necesara. Patimile maniei si egoismului sunt unele care ne impiedica sa facem NUMAI fapte bune. Nu stiu daca esti familiarizat cu Filocalia vol 2 si 3 , adica Sf Maxim Marturisitorul. Dar si Filocalia 9, Scara. Si preluati de Pr Staniloae in Ascetica si mistica. Se considera ca primul stadiu este al faptelor. Fara sa ai in vedere simultan si cuvintele si gandurile. Iar ca fapte , mai intai se considera un bine sa nu mai faci fapta rea, obtinuta prin procesul pocaintei si Sf Taina a Spovedaniei. Apoi sa faci fapta ceruta de porunca potrivita sa inlocuiasca vechiul pacat. Fara sa se ceara nimic legat de cuvinte sau ganduri. Abia dupa epuizarea pacatelor cunoscute si inlocuirea cu poruncile potrivite legate NUMAI de fapte se trece la poruncile legate de cuvinte si bineinteles pacatele in cuvint.
In practica se urmaresc pacatele dupa cum se fac , si se da leacul pentru ele, fie ca este in fapta, cuvant sau gand. Dar pentru a incerca sa birui TOATE pacatele cum se cere in rugaciunea de la spovedanie, se cere o ordine, adica mai intai sa ai in vedere TOATE faptele. Si mirenii nu depasesc acest stadiu, de obicei. De aceea lucrarea lor launtrica se cheama TAINICA, pentru ca nu stiu ce se petrece cu ei cu adevarat, nu pot patrunde in inima sa se cunoasca si sa se biruie cu mila lui Dumnezeu.
Ca raspuns la ideea auto-controlului, in practica trebuie evitat, din momentul in care doresti sa primesti HAR, adica implicit, pentru ca “har se da celor smeriti”, sa cedezi controlul lucrarii Harului, sa nu crezi in propria parere ci in SFATUIREA cu altii, intai cu duhovnicul.
Ma refeream la autocontrol in sensul straduintei implinirii poruncilor lui Hristos, la care toti suntem chemati. Spunea Cuv. Paisie Aghioritul ca pt a ne birui patimile, trebuie atacata cea mai mare pe care o avem, si odata cu aceasta se vor birui si patimile mai mici. De obicei cea mai mare patima este mandria sau orgoliul, si trebuie sa cultivam mereu smerenia. Smerindu-ne, dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne ‘prelucreze’ in bine, sa ne trimita Harul Sau care va lucra asupra noastra, ajutandu-ne in biruirea patimilor. Pe langa smerenie, si vointa este esentiala, la fel si rugaciunea smerita, pentru a primi ajutor de la Domnul. Cam asta cred ca ar fi pt mireni (impreuna cu sfaturile duhovnicului)…
“…spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El: în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine”
“Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala…adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească.”
“Eu aici am inteles ca autorul se referea la lucrarea launtrica …care sa cerceteze in amanunt sufletul celui care se spovedeste pentru a-i da sfaturile necesare pentru indreptare”
Daca intelegem ideea de Ortodoxie , cum spune autorul, ca “inchinare…in adancul de taina al inimii”, atunci spovedania este doar pregatirea pentru inchinare, pentru ca abia in inima curata de dupa spovedanie se poate savarsi inchinarea launtrica.
Pe de alta parte , numai lucrarea poruncilor nu curata inima, si abia dobandirea virtutilor “zidesc inima noua” curata in mod statornic si adanc, tinzand spre nepatimire, care sa duca inima la contemplarea care este o adevarata cunoastere si inchinare a mintii ca preot launtric catre Hristos care poate locui in noi.
Nu numai de lucrarea preotului e vorba, ci a noastra, in general. Adica trairea launtrica, avandu-l pe Dumnezeu in inima noastra.
Da, sunt de aceeasi parere.
Eu cred ca poruncile contin in ele si lucrarea virtutiilor. Precum iubirea de vrajmasi (virtutea iubirii), intoarcerea obrazului (smerenia), “Oricui iti cere, da-i” (generozitatea), “binecuvantati pe cei ce va blestema” (nobletea), etc. Adica la fapte si la porunci intra si actiunea mintii si a inimii, ca milostenie fara inima e mai greu, adica faptele sa nu le facem mecanic, din imboldul ratiunii, ci si al inimii. Contemplarea deja e o stare mult avansata, putini dintre noi ajung sa o aibe (eu asa am citit).