Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să inceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:

Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când.  Despre el pomenesc aproape toţi cei ce scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei vrăjmaşi de acest fel: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.

În rugăciunile lui scurte nu i-a uitat nici Sfântul Ioan Gură de Aur: “Izbăveşte-mă de neştiinţă, de uitare, de melancolie [aceasta însemnând lenevie împreună cu nepăsare] şi de nesimţire”. Mijloacele de izbăvire nu sunt foarte complicate: a răbda şi a te ruga.

Este posibil ca Dumnezeu Însuşi să trimită acestea pentru învăţare de minte – să nu ne punem nădejdea în noi înşine. Câteodată luăm multe asupra noastră şi aşteptăm mult de la eforturile, mijloacele şi ostenelile noastre. Dar, iată, Domnul ia Harul şi ne lasă singuri, spunând parcă: ”Poftim, încearcă-ţi puterile”. Cu cât există mai multe daruri naturale, cu atât mai necesară este această învăţare de minte. Dacă înţelegem acest lucru, să răbdăm. Acestea sunt trimise şi ca pedeapsă pentru pornirile pătimaşe, îngăduite şi neosândite de noi şi neacoperite de pocăinţă. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proastă, care ori îngreuiază, ori slăbeşte, ori îndobitoceşte. Trebuie să cercetăm cu atenţie şi să vedem dacă nu cumva există aşa ceva în suflet şi să ne pocăim înaintea Domnului şi să hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

Continuare »

Cuvântul al lV-lea Despre pocainta si umilinta si din ce lucruri le poate câstiga cineva. Despre lacrimi fara de care nu este cu putinta a ajunge cineva la curatie si nepatimire

“Sa nu ne impartasim fara lacrimi!”

Deoarece, parintilor si fratilor, cititi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale Sfantului parintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime si pe care el insusi le-a alcatuit spre folosul multora miscat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte ispravi mai presus de fire ale lui a scris si a invatat limpede, precum a pazit de altfel neabatut in intreaga sa viata, si acest lucru zicand: “Frate, fara lacrimi sa nu te impartasesci vreodata!” si auzind aceasta ascultatorii – si ei erau multi -, nu numai mireni, ci si monahi – dintre cei mai renumiti si slaviti pentru virtutea lor -, s-au mirat de acest cuvant, si, uitandu-se unii la altii, au spus intr-un suflet si cu un singur glas, pe jumatate ironic: “Atunci sa nu ne mai impartasim niciodata, ci sa ramanem cu totii neimpartasiti!” Auzind deci aceasta eu, nenorocitul si ticalosul, si aducandu-mi aminte in parte de cei ce spuneau acestea si de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plans cu amar graind in mine insumi intru durerea inimii mele asa: “Oare acestia au spus ceea ce spuneau avand intr-adevar o astfel de dispozitie fata de acest lucru si judecand intr-adevar si din tot sufletul lor ca el este cu neputinta? Sau au ras de acest cuvant mai degraba socotind ca faptul de a plange numai in vremea impartasirii e doar o mica isprava?”

Continuare »

Cunoaşte-ţi păcatele

Astfel, după ce te-ai întors către Dumnezeu, cunoaşte-ţi păcatele. Hotărându-te să părăseşti păcatul ai căpătat conştiinţa propriei păcătoşenii, căci atunci de ce ai fi avut o nevoie atât de grabnică de a-ţi schimba viaţa? Reprezentarea stării de păcătoşenie era lipsită de o cunoaştere amănunţită, pe când acum străduieşte-te să te vezi ca cel mai rău dintre păcătoşi şi mai ales să cunoşti amănunţit împrejurările păcatului – unde, când, de câte ori a fost săvârşit fiecare în parte – care sporesc sau diminuează răutatea unei fapte.

[…] Cercetează-ţi toate faptele şi întreaga viaţă, şi nu te judeca doar ca pe o fiinţă omenească obişnuită, ci ca pe un creştin, menit să susţină numele cu purtarea sa. […]

Ceea ce trebuie să înţelegi tu este că prima treaptă a conştientizării păcătoşeniei este o cunoaştere amănunţită a tuturor faptelor tale. Aşa cum agenda de lucrua unui om de afaceri este scrisă cu o precizie matematică, tot astfel ar trebui întocmită şi în mintea ta lista cuprinzând faptele tale, cu menţiunea precisă a tuturor împrejurărilor -timpul, locul, oamenii, piedicile etc. Dacă autoexaminarea noastră nu dă roade, este pentru că ea a avut loc doar în linii mari.

Continuare »

Extras din “Marele cuvant catehetic”:

S-a aratat deci ca Dumnezeu – Cuvantul, Intelepciunea, Puterea – e facator al firii omenesti, dar fara a fi constrans sa zideasca pe om, ci, dimpotriva, din prisosinta dragostei Sale creandu-l pe acesta. Caci altfel nici lumina lui Dumnezeu nu ar fi fost vazuta, nici slava Lui nu ar fi fost preamarita, nici bunatatea Lui nu ar fi fost gustata si toate celelalte lucruri cate se vad in natura divina ar fi zacut in nelucrare, daca n-ar fi fost cineva care sa le fie partas si sa se bucure de ele. Asadar, daca pentru aceasta omul ajunge sa se nasca, anume pentru a fi partas al bunurilor dumnezeiesti, in chip necesar el este astfel alcatuit incat, in chip potrivit, sa se poata bucura de aceste bunuri; […]

Omul fiind facut sa se bucure de bunurile dumnezeiesti a fost inzestrat si cu viata, si cu cuvant si cu intelepciune, si cu toate bunurile proprii lui Dumnezeu, pentru ca, prin fiecare dintre aceste bunuri, sa duca dorul Aceluia cu care este inrudit. Fiindca unul dintre atributele naturii divine este si vesnicia, trebuia neaparat ca nici de acest bun sa nu fie dezmostenita zidirea firii noastre, ci sa aiba si ea nemurirea, pentru ca, prin aceasta putere, sa poata sa cunoasca pe Cel mai presus de ea si sa fie stapanita de dorinta vesniciei dumnezeiesti..

Aceste lucruri le-a aratat, intr-o expresie cuprinzatoare, Cartea Facerii, zicand ca omul a fost facut “dupa chipul lui Dumnezeu”. Intr-adevar in asemanarea dupa chip se fac cunoscute insusirile care-L caracterizeaza pe Dumnezeu; in aceasta privinta Moise, infatisandu-ne adevaruri in chip de povestire, vine sa intareasca aceasta invatatura. Caci acel rai si insusirea deosebita a fructelor lui, a caror mancare nu aducea saturarea pantecelui, ci dadea celor care le gustau cunoasterea si vesnicia vietii, sunt in armonie cu cele ce am vazut mai inainte in privinta omului, in intelesul ca, la inceput, natura noastra era buna si se gasea intre lucruri bune.

Continuare »

S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

Continuare »

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Continuare »

Urmarile robirii sufletului de patima maniei

“A patra lupta o avem de dat impotriva maniei, care trebuie alungata cu totul din suflet pentru otrava ei ucigatoare. Cat timp staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta, nici sa ne bucuram de vazul unei sublime contemplatii si nici sa dam sfaturi intelepte altora. Nici partasi la viata adevarata si pastratori statornici ai dreptatii nu vom mai ramane, dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: “Tulburatu-s-a de manie ochiul meu” (Ps. 30, 9). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea, chiar de am trece de intelepti in ochii tuturora, “Pentru ca mania salasluieste in sanul celor nebuni” (Ecclesiast 7, 8), dar nici viata fara de moarte nu vom putea dobandi, oricat de prevazatori s-ar parea ca suntem judecati de oameni: “Caci mania ii pierde chiar pe cei prevazatori” (Pilde 15, 1). Nu vom fi in stare sa pastram nici carma dreptatii ajutati de un ascutit discernamant al mintii, oricat de desavarsiti si vrednici de respect am fi socotiti de toata lumea: “Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o intalnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem in nici un chip castiga, oricat de nobili si cinstiti am fi prin privilegiul nasterii, “caci barbatul manios este necinstit” (Pilde 11, 25). Nici la un sfat intelept nu vom fi in stare sa ne ridicam vreodata, oricat de severi si plini de adanca stiinta am parea, fiindca “cel iute la manie savarseste nebunii” (Pilde 14, 7). Nici la adapost de tulburari primejdioase si feriti de pacate nu vom putea fi, chiar daca nici o neliniste nu ne vine din partea altora, fiindca “un om manios atata cearta si cel aprig savarseste multe pacate” (Pilde 29, 12)”.  – din “Așezămintele Sfinților Apostoli” (Αποςτολικαι Διαταγαι), cartea a VIII-a, cap. l, p. 211-212)

Continuare »

Despre pocăinţă

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.

Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Continuare »

Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?”

Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala.

Atunci ce este credinta?

Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui.

O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!

Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum?

Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:

a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. [Hotareste] cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale.

b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.

Continuare »

Nevoinţă şi înşelare

– Părinte, mă tem de înşelare.

– Bine faci. Cel care se teme de înşelare nu se înşală, pentru că ia aminte şi-şi spune toate gândurile sale; nu ascunde nimic şi astfel se ajută pe sine.

– Părinte, ce este predispoziţia spre înşelare?

– Predispoziţia spre înşelare este să ai ideea că eşti ceva şi să arăţi celorlalţi că faci ceva. Să crezi că ai ajuns la măsuri duhovniceşti înalte deoarece faci, de pildă, oarecare nevoinţă, în timp ce alţii nu au prins încă sensul vieţii duhovniceşti, şi să te porţi cu mândrie. Faptul de a se zori cineva pe sine în mod egoist în nevoinţă ca să ajungă la măsurile unui Sfânt şi să-l admire ceilalţi, aceasta este începutul înşelării. Altceva este silirea şi altceva zorirea. Am spus cuiva: “Ia aminte să nu te înşeli cu tactica ce o urmezi; nu mergi bine”. “Eu să mă înşel? îmi spune. Eu nici carne nu mănânc”. Nu merge să se spovedească. Işi spune păcatele la icoană. “Eşti ortodox sau protestant? îl întreb. Unde ai găsit scris aceasta?”. “De ce? îmi spune. Hristos nu mă aude?”. Auzi răspuns!

– Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?

– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă [nevoinţa ce se face ca scop în sine şi nu se foloseşte ca mijloc pentru curăţirea inimii şi pentru devârşirea în Hristos] pricinuieşte simţămintele false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. “Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”, şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Continuare »

Mântuirea… Un cuvânt pe care îl auzim încontinuu în slujbele Bisericii şi despre care vorbim adesea. Felul în care înţelegem acest cuvânt ne determină în mod fundamental perspectiva asupra vieţii. Exprimarea sa în diferite limbi ne ajută să întrezărim deja acest lucru: în româneşte spun „vreau să mă mântuiesc”, accentuând astfel participarea mea activă ca persoană la procesul de mântuire; aceeaşi expresie în limba franceză, „je veux être sauvé” („vreau să fiu mântuit”), pare însă a comunica o anumită pasivitate în acest proces.

„Mă mântuiesc” înseamna oare că obţin mântuirea prin propriile mele puteri? Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie aş mai avea de Hristos? Prin „je suis sauvé” („sunt mântuit”) înţeleg un fel de mântuire automată, în care eu nu am niciun rol?

“Darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului.”

Continuare »

Nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor.

Ridica ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea?

Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA

Invataturi despre viata morala a oamenilor
si despre buna purtare

● Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.

● Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului.

Continuare »

Unii oameni zic ca nu este Dumnezeu. Ei vorbesc asa pentru ca in inima lor locuieste duhul mandriei, amagindu-i cu minciuni impotriva Adevarului si impotriva Bisericii noastre Ortodoxe, careia i s-a dat prin Duhul Sfant sa invete tainele lui Dumnezeu.

Ei sunt inteligenti si se cred destepti, dar, in realitate, nu inteleg nici macar faptul ca aceste ganduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrasmasul. Oricine le primeste in inima lui se identifica cu duhul cel rau si se face asemenea lui. Faca Dumnezeu ca nimeni sa nu moara in aceasta stare.

Eu cred ca daca Dumnezeu n-ar exista , nu s-ar mai pomeni despre El pe pamant; dar oamenii vor sa traiasca dupa voia lor si de aceea zic ca Dumnezeu nu exista, si prin aceasta demonstreaza ca El exista.

Domnul iubeste pe toti oamenii, dar inca si mai mult il iubeste pe cel care Il cauta.

”Pe cel care Ma cauta ii iubesc, zice Domnul, si cei ce Ma cauta vor afla har”(Pr. 8, 17). Putina cunoastere avem noi toti si Duhul Sfant misca fiecare suflet sa-L caute pe Dumnezeu.

Continuare »