Despre pocăinţă

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.

Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Continuare »

Cel ce doreste sa se mantuiasca, trebuie sa aiba inima infranta si aplecata spre pocainta dupa cuvantul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). In acest fel de frangere a inimii poate omul sa treaca nestingherit si fara de impiedicare peste viclenele urzeli ale mandriei diavolesti, a carui intreaga grija sta in aceea, ca sa tulbure duhul omului, ca apoi in tulburare sa semene neghinele sale dupa evanghelicestile cuvinte: Doamne, oare n-ai semanat Tu seminte bune in tarina Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a raspuns: Un om vrajmas a facut aceasta (Matei 13, 27-28).

Iar cand omul se straduieste sa aiba intru sine inima smerita si gand netulburat, atunci toate urzelile vrajmasului raman nelucratoare, caci unde este pacea gandurilor, acolo odihneste insusi Domnul Dumne­zeu. Iar inceputul pocaintei se naste din temerea de Dumnezeu si luarea aminte de sine, cum spune Sfantul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luarii aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama pacii launtrice”. Pacea launtrica insa da nastere constiintei care face acest lucru si atunci sufletul, aflandu-se ca intr-o apa curata si linistita,vede nefrumusetea sa. Si astfel iau fiinta inceputurile si se pun temeliile pocaintei. Noi, in toata viata aceasta jignim maretia dum­nezeiasca prin caderile noastre in pacat, si tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna sa ne smerim inaintea Lui cerand iertarea pacatelor noastre.
Continuare »