Superstiţia, chiar dacă înseamnă a crede cum nu trebuie, este tot o formă de credinţă şi ca urmare se poate întâlni şi în Biserică. Superstiţioşii cred că există ceva care le poate influenţa viaţa şi sunt oameni care se tem, dar nu cu frica cea bună, conform Ps. 13, 5; «Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică». Li se poate explica în ce şi cum să creadă, de ce se cuvine să se teamă.

Li se poate explica, de exemplu, că Dumnezeu este persoană, deci cu El trebuie să intri în dialog prin rugăciune, nu este suficient să împlineşti o succesiune de reguli exterioare, ca în faţa unui calculator care îţi oferă ce vrei dacă îi dai comenzile într-o ordine anumită şi de câte ori faci aşa de atâtea ori şi el îţi răspunde la fel. Fiind o persoană, Dumnezeu răspunde dacă vrea, dacă Îl convingem prin rugăciune să ne răspundă, neputând fi constrâns sau convins prin nici un ritual magic.

Vezi în Biserică lume care însemnează lumânările cu semnul Sfintei Cruci înainte sau după ce le aprind. Probabil că vor să le sfinţească. Dar pot sfinţi ei ceva nefiind preoţi!? În baza preoţiei universale oamenii nu se pot sfinţi decât pe sine, prin primirea harului sfinţitor, căci doar pe sine se pot aduce jertfă în baza acestei preoţii. Se pot însemna, aşadar, pe sine cu semnul Sfintei Cruci.

Continuare »

Cel ce doreste sa se mantuiasca, trebuie sa aiba inima infranta si aplecata spre pocainta dupa cuvantul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). In acest fel de frangere a inimii poate omul sa treaca nestingherit si fara de impiedicare peste viclenele urzeli ale mandriei diavolesti, a carui intreaga grija sta in aceea, ca sa tulbure duhul omului, ca apoi in tulburare sa semene neghinele sale dupa evanghelicestile cuvinte: Doamne, oare n-ai semanat Tu seminte bune in tarina Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a raspuns: Un om vrajmas a facut aceasta (Matei 13, 27-28).

Iar cand omul se straduieste sa aiba intru sine inima smerita si gand netulburat, atunci toate urzelile vrajmasului raman nelucratoare, caci unde este pacea gandurilor, acolo odihneste insusi Domnul Dumne­zeu. Iar inceputul pocaintei se naste din temerea de Dumnezeu si luarea aminte de sine, cum spune Sfantul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luarii aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama pacii launtrice”. Pacea launtrica insa da nastere constiintei care face acest lucru si atunci sufletul, aflandu-se ca intr-o apa curata si linistita,vede nefrumusetea sa. Si astfel iau fiinta inceputurile si se pun temeliile pocaintei. Noi, in toata viata aceasta jignim maretia dum­nezeiasca prin caderile noastre in pacat, si tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna sa ne smerim inaintea Lui cerand iertarea pacatelor noastre.
Continuare »