Cuviosul Paisie Aghioritul:

Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavoleasca.

-Părinte, deochiul este primit de Biserică?

-Da, există și o rugăciune specială. Când cineva spune ceva cu invidie, atunci este ,,deochiat”.

-Părinte, mulți cer ,,talismanul” pentru prunci, ca să nu fie deochiați. E bine să poarte așa ceva?

-Nu, nu e bine. Să spuneți mamelor să le pună cruciulițe.

-Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos și cei care l-au făcut primesc lauda cu un gând de mândrie și se pricinuiește un rău, acesta este deochi?

-Nu este deochi lucrul acesta. În cazul acesta lucrează legile duhovnicești.

Dumnezeu retrage harul Său de la om și atunci se pricinuiește pagubă. Deochiul există în cazuri rare. În mod special oamenii care au invidie și răutate – puțini sunt de aceștia – sunt cei care deochiază.

De pildă, o femeie vede un copilaș drăgălaș cu mama lui și spune cu răutate. ,,De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”

Atunci copilașul acela poate păți rău; să nu poată dormi, să plângă, să se chinuiască, pentru că aceea a spus-o cu răutate. Și dacă copilul s-ar îmbolnăvi și ar muri, acea femeie ar simți bucurie în sineși. Altul vede un vițeluș, îl poftește, și îndată acela piere.

De multe ori însă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut cândva un copil slab și să fi spus. ,,Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!” Să se fi lăudat cu al ei și să judece pe cel străin.

Și ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuiește fără să fie vinovat. Se topește sărmanul, ca să se pedepsească mama și să-și înțeleagă greșeala. Firește, copilul va fi mucenic. Judecățile lui Dumnezeu sunt abis.

Cuv. Paisie Aghioritul – Fragment din cartea “Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”

* * *

Ce este deochiul? Există cu adevărat sau e doar expresia unei frici de privirea celuilalt?

De multe ori auzim vorbindu-se despre „deochi”. „E deocheat săracu” se aude sporadic oridecâte ori cuiva îi e rău sau suferă de vreun atac sau vreun puseu de boală. Unii socotesc acest fenomen fiziologic uman a fi o simplă speculaţie populară, plină de convingeri oculte sau de superstiţii ante-creştine. Alţii, dimpotrivă cred că deochiul poate fi devastator pentru fiinţa umană, mai ales pentru fiinţele vulnerabile, copii, bătrâni sau bolnavi, putând aduce suferinţă şi chiar moarte celor vizaţi de el.

Credinţele populare, moştenite din vremuri imemoriale, infuzate de adevăruri universal umane sau de frici endemice, spaime ereditare, cutume păgâne sau deviaţii ale realităţilor credinţei, supravieţuiesc în sânul comunităţilor umane, mai ales în zonele rurale. Unele au fost asimilate şi creştinate de Biserică, mai ales la ritualul înmormântării, altele, în flagrant dezacord cu religia iubirii şi a învierii, au fost interzise ferm şi irevocabil de către Biserică, subzistând în vetrele familiale, la clacă sau în vorbele de duh ale bătrânelor satului.

Deci ce este deochiul şi mai ales dacă el există cu adevărat sau e doar expresia unei frici de privirea celuilalt care poate deveni duşmanul, mai ales atunci când ai de ce să te temi. Dacă privim cu atenţie slujbele şi mulţimea rugăciunilor Bisericii ortodoxe, atunci vom găsi în Molitfelnic şi o „rugăciune împotriva deochiului”. Aşadar, deochiul există şi este acea privire făcută cu răutate, invidie şi poftă de către oamenii răi, care poate aduce durere, ameţeală, suferinţă.

În ochi este aşadar o putere mai presus de înţelegerea noastră, care poate aduce lumină, zâmbet, poate molipsi fiinţa de bucurie şi pace sau, dimpotrivă, poate întuneca, slăbi, contamina sufletul de nefiinţă, poate aduce răutate şi suferinţă. Această putere care izvorăşte din suflet şi se manifestă în mod principal prin ochi este răspunzătoare şi de fenomenul hipnozei, care este folosit în varii scopuri, de la terapie psihologică la spionaj sau operaţiuni militare.

Prin ochi se realizează astfel un transfer de energie, o dăruire de sine a privitorului, care se manifestă în cel privit, ca o reminiscenţă a zilelor creaţiei sau ca o profeţie a veacului viitor. Acest adevăr îl arată şi Mântuitorul Hristos atunci când spune: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul va fi luminat, iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul va fi întunecat. Deci dacă lumina care este în tine este întuneric, atunci întunericul cu atât mai mult”.

Ochiul aşadar este soarele trupului (sensul cuvântului „luminător”) nu doar reflectând, filtrând şi transmiţând lumina din afară, ci luminând el însuşi, dăruind viaţă trupului din viaţa lumii, pătrunzând în întunericul visceral şi risipind umbrele, ascunzimile şi obscuritatea din noi.

Rugăciunea din Molitfelnic, care doar confirmă o realitate prezentă în lume, vorbeşte despre „privirea cea rea şi nesăţioasă a ochilor făcători de rele”. Ochiul aşadar este oglinda sufletului, el transmite simţiri, idei, bunăvoinţă, iubire, ură, invidie, dorinţă de răzbunare, răutate, compasiune etc. Omul, privind universul din jurul său şi din sine, contaminează lumea cu propriul sine şi viceversa. Devine ceea ce priveşte şi dăruieşte ceea ce simte, schimbând hotarele lumii sale interioare şi fiind responsabil de lumina şi de întunericul din el şi din jurul lui.

Într-o dimensiune spirituală a vederii umane, totul contează, mai ales privirea care trebuie să umanizeze universul, să-l împodobească prin iubire şi să-l asume jertfelnic, pentru a-l purta pe altarul iubirii lui Dumnezeu. Poporul simplu a simţit această ţesătură spirituală a lumii, unde privirea descoperă sinele ascuns, unde căscatul nu e doar simptomul oboselii ci un transfer spiritual (de aceea unii creştini îşi fac cruce când cască) care aduce liniştea. În aceeaşi viziune, sughiţul ca mişcare a diafragmei a fost văzut ca o vulnerabilitate şi o luare în stăpânire a trupului de forţe nevăzute.

Sfântul Macarie cel Mare spunea că omul sfânt trebuie să devină numai privire, în felul heruvimilor, adică fiind mereu accesibil, primind în sine lumina de pretutindeni, având o plinătate, nu numai un punct de vedere, anulând în sine umbra şi devenind translucid la lumina necreată a lui Dumnezeu, într-o transparenţă a iubirii şi a dăruirii în care ruşinea, soaţă legitimă şi necesară a păcatului şi frica – începutul iubirii, îşi pierd dimensiunea pedagogică şi se transformă în îndrăzneală sfântă şi în iubire nebiruită.

Din această perspectivă, deochiul nu trebuie să ne înfricoşeze. Celor curaţi, toate le sunt curate. Vulnerabilitatea noastră la privirea (şi lucrarea) celorlalţi trebuie să fie un vehicol al jertfelniciei şi o asumare a vremelniciei acestui veac, un realism duhovnicesc al hotarelor necesare ale umanităţii. Şi chiar dacă vom suferi privire nesăţioasă, plină de invidie sau de răutate a unor oameni din jurul nostru, remediul sigur şi fără greş al oricărei boli de acest fel este rugăciunea profundă şi privirea curată la icoanele lui Dumnezeu, aşezate tainic de El în lume pentru a vedea frumuseţea Creatorului şi de a ne umple de sfinţenia Lui.

Sursa: doxologia.ro

* * *

Lucrarea diavolului

Atunci cand o persoana invidioasa vede ceva bun la alta, ea va suferi. In cazul diavolului se intampla acelasi lucru. Diavolul si invidiosii ii pizmuiesc pe ceilalti, care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comuna. Diavolul o exploateaza din plin. Se foloseste de ea pentru a-si extinde rautatea si la altii. Cu alte cuvinte, o privire perspectiva pizmasa devine un comportament sau o calauza prin care se raspanseste otrava diavolului.

“Deochiul – zice Sfantul Vasile cel Mare – este o actiune a diavolului savarsita de oamenii pizmasi.”

Intr-o rugaciune a Sfantului Vasile se cere: “Risipeste orice lucrare a diavolului, orice atac dracesc.”

Aceasta inseamna ca ochiul pizmas nu este, de exemplu, o banala durere se cap, o ameteala obisnuita sau altceva. Hotarat, este ceva teribil, ceva ingrozitor, ceva de nesuferit, ceva dracesc. Martori oculari relateaza ca un satean avea un cal frumos. O persoana invidioasa, uitandu-se la el, a zis: “Ce cal frumos!“, iar animalul a cazut mort chiar atunci. Este cu siguranta o actiune a diavolului.

Povestea de mai sus scoate in evidenta faptul ca numai cei plini se rautate au acest deochi in ei: “Risipiti orice otrava a oamenilor stricati si pizmareti” (din Rugaciunea impotriva pizmei).

Pe cine vatama deochiul ?

Evident, fiindca deochiul este o actiune a diavolului, el poate vatama pe oricine care este lipsit de aparare, care nu este inzestrat cu armele necesare infruntarii diavolului si a mestesugirilor sale: rugaciunea, postul, spovedania si Dumnezeiasca Impartasanie.

Iata de ce:

• Sfintii nu sunt vatamati.
• Preotii, de asemenea, nu sunt vatamati (din pricina Preotiei).
• Nu sunt vatamati nici credinciosii care iau parte la viata liturgica a Bisericii.

Izgonirea deochiului

Rugaciunea este una dintre cele mai bune metode de ferire de deochi. Dat fiind faptul ca deochiul este o actiune a diavolului, este trebuinta de o rugaciune speciala pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxa a stabilit o rugaciune deosebita impotriva deochiului, care se face de catre preot, prin care diavolul este alungat .

Tentative pacatoase se exorcizare

Sa presupunem ca a ati fost afectati se deochi si, in loc sa va duceti la un preot, va duceti la o femeie “specializata” in astfel se cazuri. Daca faceti aceasta, atat voi cat si femeia savarsiti un pacat. Pacatuiti prin aceea ca dispretuiti pe slujitorul numit de Dumnezeu (preotul), mergand si batand la usa unui strain, iar femeia aceea submineaza pozitia preotului.

Pentru a fi mai clar: laicii, ca unii care nu sunt hirotoniti, nu au dreptul sa faca semnul crucii asupra altor oameni intr-un mod sacramental. De ce nu-ti faci singur semnul crucii? De unde aceasta sfintenie in mainile acestor oameni?

Deoarece nu sunt preoti, este evident ca nu pot savarsi nici o Taina, precum, sa zicem, Taina Mirungerii. Cu toate acestea, unele femei indraznesc sa faca aceasta. Isi “sfintesc” singure putin ulei si-si fac semnul crucii cu el! V-ati intrebat vreodata de ce nu folosesc ulei dintr-o candela?

In ritualurile lor, acestea amesteca cuvinte bisericesti cu altele, din alta parte (adica de la diavolul). Oare rugaciunile Bisericii au nevoie de o intarire venita se la cele ale diavolului? In final, care cuvinte vor da roade? Cele ale Bisericii sau cele ale diavolului? Oare Domnul va da vreo atentie rugaciunilor spurcate?

Si sa nu spui: “Dar, de indata ce femeia m-a exorcizat, m-am simtit din nou bine.” Poate fi pe fond psihologic. Poate sa fi fost diavolul acela care te-a facut bine.

Un prilej de luare aminte

Pe 2 martie 1998, un oarecare domn din Patras, Grecia, mi-a spus despre ceea ce i s-a intamplat cu cincisprezece ani in urma. Pe scurt. De la varsta se 14 ani, familia lui il ducea periodic pentru a fi exorcizat. Dar acesta era doar un pretext de care diavolul voia sa se foloseasca. El a inceput sa aiba puterea deochiului. Celor pe care-i admira li se intampla cate ceva rau. Putea, de exemplu, sa se uite la o femeie care merge pe strada, iar aceasta sa se impiedice sau sa-si scranteasca piciorul.

In Joia Mare din anul 1983, el a participat la Denia Patimilor din seara respectiva la Biserica Sfantul Spiridon, in Aigaleo. Deosata, in momentul cel mai important al slujbei, s-a simtit rau. Mintea i s-a incetosat cu totul. Comunitatea a inceput sa se clatine in fata ochilor lui. In acelasi timp, l-a cuprins o transpiratie rece. Nemaiputand sta in picioare, a iesit afara. O femeie – cea care adesea il “exorciza” – s-a luat dupa el. Apropiindu-se de el, l-a intrebat ce s-a intamplat. A inceput apoi sa-l “exorcizeze” din nou, zicand niste “rugaciuni” ciudate, care nu erau decat invocatii catre draci.

In clipa aceea, acest somn a observat ceva care l-a socat profund. Fata femeii se schimbase. Infatisarea-i devenise atat se oribila, incat nici nu te puteai uita la ea. In acelasi timp, pe fata ei aparuse o strambatura ciudata. Gura ii semana mai mult cu un bot de fiara salbatica. Din poalele rochiei a scos un farmec pentru noroc. “Ia asta – ii spune acestuia. Poarta-l si nimic nu te va vatama.”

El “si-a revenit” cu ajutorul invocatiilor ei satanice (adica cu ajutorul diavolului). Dupa aceasta experienta de neuitat, omul n-a mai pierdut mult timp si s-a dus direct la Spovedanie. Si-a recapatat pacea sufletului si, ceea ce-i mai important, a incetat sa-i mai deoache pe oameni.

Arhimandritul Vassilios Bacoiannis

Sursa: crestinortodox.ro