Sfintii Parinti rasariteni vorbesc rar despre aceasta stare de parasire si niciodata atat de mult si grav ca Sfantul Siluan. O pricina a acestei taceri este faptul ca, indeobste Parintii se feresc sa vorbeasca despre ei, iar atunci cand refera la propriile lor experiente duhovnicesti, o fac cu multa discretie si retinere. In aceasta privinta, Sfantul Siluan se deosebeste net de ei, neavand alt inaintas decat pe Fericitul Augustin, printre Parintii latini, si pe Sfantul Simeon Noul Teolog, printre cei din Rasarit.

Alta pricina este cu siguranta faptul ca experienta Sfantului Siluan se intemeiaza, in chip original, pe vederea lui Dumnezeu si pe o deplina primire a harului, pe cat este cu putinta aici, pe pamant, lucru cu totul minunat, pe care putini oameni, chiar dintre cei sfinti, ajung sa-l cunoasca.

De aceea, majoritatea Parintilor vorbesc despre parasirea sufletului de catre har intr-un context si la un nivel cu totul deosebite de cele pe care se plaseaza experienta Sfantului Siluan, prezentand-o sub forma generala si, s-ar putea spune, teoretica a unei invataturi duhovnicesti – cel mai adesea scoasa din vietuirea inaintasilor-, care sa-i lumineze si sa-i intareasca pe cei care ar avea de indurat o asemenea incercare.

Sa observam mai inainte de toate ca, fara a fi propriu-zis vorba de parasire, Parintii evoca adesea alternanta, inevitabila in viata duhovniceasca, dintre momentele in care harul isi face simtita prezenta si momentele de secatuire sufleteasca, in care omul simte cu durere absenta lui. Aceasta alternanta – pe care, intr-o masura sau alta, o cunosc toti cei cu o viata duhovniceasca sporita si pe care Sfantul Siluan a trait-o el insusi de-a lungul multor ani este evocata in chip simbolic de Origen, atunci cand, Omilia 27 la Cartea Numerii, comenteaza calatoria si popasurile poporului ales, in pustie. Continuare »