Acest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; şi întâi a fost pazitor de vite la numitul sat, apoi vazând că toate ale lumii sunt trecatoare, a iesit din satul acela şi s-a dus într-o pestera ce era aproape de Basarabi şi s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. şi cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea şi privegherile ce facea! Încât şi de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca şi vremea ieşirii sufletului său din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, aşa si-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.

Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele şi pietrele de primprejur.  Atunci au cazut în apa şi cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; şi mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: “De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui”; şi daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei şi asa adunându-se preoti şi oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina şi cei ce vedeau socoteau a fi comoara şi au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg şi luminat ca soarele şi luându-l l-au dus în sat şi mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns şi la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a şi trimis preoti şi boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti.

Mergând trimişii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul şi au purces sa meargă la Bucuresti, şi sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii şi boierii acea minune şi neştiind ce sa facă, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga şi asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basarabi în mijlocul satului şi acolo a stat. Iar preoţii şi boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuială de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a şi fost aşezat sfântul. şi multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au năzuit; şi macar că fiind satul mic şi simplu şi lipsit de oameni de ştiinţă, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici creştini le însemnam: Continuare »

Omilia 49

La cel între sfinţi Mare Mucenic Dimitrie,
Mare făcător de minuni şi Izvorâtor de mir

1. „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17), zice acel David care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi psalmiştii din veac, între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de ceata prorocilor, cei care sunt numiţi cu numele vederii dumnezeieşti, după care urmează ceata învăţătorilor credinţei şi preoţilor, şi toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari chemaţi după făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19), precum şi ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici cărora se cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât toată mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi născut din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul, de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur lumina Lui, prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi, oare nu s-a făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind atras în chip preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a învrednicit de slujirea şi de autoritatea apostolească şi propovăduitoare? Sau fiind împodobit cu lucrarea acestora două, nu cumva a fost lipsit de luptele ascetice ale cuvioşilor şi de strălucirea pildei vieţii lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora urmându-le, pe alţii egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu puţin, singur sau cu foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi singur reunind în sine însuşituturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi totodată să-i îndrepteze pe toţi.

Continuare »

Principiul antropic are la baza conceptia conform careia universul si legile sale functioneaza intr-un anume reglaj astfel incat sa permita mentinerea vietii.

Martin Heidegger, considerat de mulţi ca fiind cel mai mare filosof al timpurilor noastre, îşi începea unul din cursurile sale cu o întrebare ameţitoare: de ce există ceea ce există, de ce există totul mai degrabă decât nimic? Mai simplu spus, de ce există Universul, de ce existăm noi?

În contextul specific sceptic şi materialist al vremurilor noastre, această întrebare nu şi-a găsit încă un răspuns care să mulţumească pe toată lumea. Dar provocarea fiind lansată, mai mulţI cercetători, din diferite domenii, au căutat să dea răspuns unei probleme derivată din întrebarea lui Heidegger: cum se face că existăm? Cum au putut da naştere nişte condiţii presupuse iniţial haotice unui univers atât de omogen şi atât de ordonat la scară mare, aşa cum este universul în care trăim noi astăzi? Continuare »

Ştiinţa să fie valorificată în viaţa duhovnicească

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iată de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci însă când minte se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

— Adică Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

— Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate că învăţaseră puţine lucruri. Cei care şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. Dar dacă nu se vor sfinţi uneltele, dacă nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovnicească. Dacă intră la mijloc neliniştea cea bună, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru aceasta, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat şi este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Cele scrise sunt bacnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de “garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în “mina sufletului“.

Continuare »

• Doxologia: Cine mai are urechi de auzit?

Culmea e că taman genul de oameni care contestă sfinţenia moaştelor, dau trupului, în viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman, explicabilă nu doar printr-o inconsecvenţă jenantă, ci mai ales printr-o viziune materialistă și hedonistă asupra vieții.

Pelerinii veniţi zilele acestea la Iaşi se pot închina şi la moaştele Sfintei Parascheva, dar şi la o parte din mucenicescul trup al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Închinarea aceasta nu este nici idolatrie – cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni ce se numesc creştine -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”. Nu este idolatrie pentru că noi nu cinstim pe sfinţi sau sfintele moaşte în sine, ca şi cum din ele ar izvorî sfinţenia. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei, care însă ni se poate comunica şi nouă, celor ce vedem strălucind harul dumnezeiesc într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu sfinte moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, Cel Care se “odihneşte întru sfinţii Săi”. Nicidecum nu face idol dintr-o persoană, respectiv din trupul sau din rămăşiţele pământeşti ale acesteia. Aceste moaşte nu sunt decât mijlocul prin care se manifestă în lume slava lui Dumnezeu. De aici şi multele minuni care se întâmplă celor ce vin cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor.

Continuare »