▪ Să nu adormi cu mintea obosită, în duşmănie pe cineva.

▪ Prilejurile [ispitele] sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire şi îngăduite de Dumnezeu. Le deosebim:

▪ Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.

▪ Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.

▪ Decât ceartă mai bine pagubă.

▪ Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.

▪ Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.

▪ Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.

Continuare »

Ştiinţa să fie valorificată în viaţa duhovnicească

Tot răul începe de la minte, atunci când ea se învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu. Iată de ce aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Atunci însă când minte se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc ştiinţa atât pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un asemenea caz mintea este sfinţită.

— Adică Părinte, ştiinţa nu îl ajută pe om?

— Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a minţii, cu toate că învăţaseră puţine lucruri. Cei care şi-au tulburat mintea cu ştiinţa, fireşte că vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci când, cu Harul lui Dumnezeu, se vor limpezi. Dar dacă nu se vor sfinţi uneltele, dacă nu se sfinţeşte cunoaşterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumească, nu şi pentru cea duhovnicească. Dacă intră la mijloc neliniştea cea bună, atunci ele se sfinţesc repede. Cei care dau întâietate instruirii lor lăuntrice, instruirii sufletului, folosind şi cultura exterioară pentru aceasta, repede se schimbă duhovniceşte. Dacă se mai nevoiesc şi duhovniceşte, atunci ajută eficace multă lume, fiindcă scot lumea din stresul iadului şi o conduc la veselia paradisiacă. De multe ori se poate ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu să aibă mai puţine diplome, dar să ajute mai mult, pentru că au mult Har, iar nu multe hârtii. Lumea s-a umplut de păcat şi este nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Cele scrise sunt bacnote de hârtie, iar valoarea lor va depinde de “garanţia în aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru în “mina sufletului“.

Continuare »

Instruirea şi cunoaşterea lumească

Inteligent este omul care s-a curăţit lăuntric

Atunci când omul nu îşi toceşte mintea cu cele dumnezeieşti, ci şi-o toceşte cu viclenia, se predă pe sine însuşi diavolului. Mai bine ar fi fost pentru unul ca acesta să-şi fi pierdut mintea, ca astfel să aibă circumstanţe atenuante în Ziua Judecăţii.

— Părinte, diferă simplitatea de viclenie?

— Da, precum vulpea de şacal. Şacalul, dacă vede ceva şi îl vrea, merge dintr-o dată şi îl ia, în timp ce vulpea mai întâi va face viclenii, şi abia dupăa aceea va merge şi îl va lua.

— Părinte, viclenia poate fi considerată de unii drept inteligenţă?

— Da, se poate, dar dacă se vor cerceta pe ei înşişi, vor înţelege ce este viclenia şi ce este inteligenţa. Au semnele lor de recunoaştere. Care sunt darurile Sfântului Duh? Dragostea, bucuria, pacea etc. Are omul înrudire cu acestea? Dacă nu are înrudire cu acestea, atunci va avea ceva satanic, va avea cunoştinţe de-ale lui aghiuţă.

— Inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi. Cel ce şi-a sfinţit şi mintea, unul ca acesta este cu adevărat inteligent. Dacă nu se sfinţeşte mintea, inteligenţa nu foloseşte la nimic. Iată, reporterii şi politicienii sunt inteligenţi, însă mulţi dintre ei, din pricină că nu au mintea sfinţită, printre lucruri inteligente, spun şi neghiobii. Dacă omul nu îşi pune în valoare mintea, o exploatează diavolul. Iar dacă omul nu îşi pune în valoare inteligenţa spre bine, o foloseşte diavolul spre rău.

Continuare »

Iubiţi credincioşi,

Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele, flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soarelui. Iar razele soarelui crescând mereu şi luminând sub cer, în toate părţile, se iveşte la orizont şi frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita mai mult la el, te orbeşte.

Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumnezeu, Cel ce este izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lumii, S-a arătat mai întâi numai ca Ziditor şi ca Făcător. Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumnezeu. Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe copii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri. Încă la facerea omului, în rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl. Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi trei după feţe. Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit că trei sunt feţele Prea Sfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a arătat Prea Sfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o putere, de o domnie şi de o împărăţie.

Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.

Continuare »

Spovedania este o marturisire sincera si de bunavoie a pacatelor pe care le-am savârsit, fara rusine sau rezerve, ci cu osândire de sine si zdrobire, în fata persoanei numita de Biserica pentru iertarea pacatelor.

Pentru a fi adevarata si a-si atinge scopul, spovedania trebuie sa fie de bunavoie si sincera. O spovedanie în graba sau nesincera nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuscari adânci si nici un semn al unei dorinte [pentru vindecare].

Spovedania trebuie facuta fara jena sau rezerve, ci cu curaj si cu mustrare de constiinta, deoarece curajul este expresia parasirii pacatului si dispozitia de a descoperi pacatul; rusinea, sfiala denota o lipsa de curaj. Spovedania trebuie facuta cu zdrobire de inima. Aceasta confirma o schimbare autentica a mintii, exprima o tristete pentru încalcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercam sa ne împacam.

Fara zdrobirea inimii, spovedania dovedeste o lipsa de simtire profunda a vinei pentru încalcarea Legii Dumnezeiesti. Spovedania adevarata si lucratoare este cea însotita de pocainta sincera si schimbarea mintii; numai aceasta spovedanie aduce roadele mântuirii. Pentru aceasta, este de trebuinta ca cel ce doreşte sa se marturiseasca, sa se duca la parintele sau duhovnic si sa-şi deschida inima pentru a-si descoperi adâncurile lui cele ascunse şi nestiute, fara jena sau rezerve, cautând sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca şi sa se împace cu Dumnezeu, pentru a-si vindeca sufletul si a dobândi mântuirea.

Continuare »

Lacrimile pocaintei

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu. Continuare »

Dupa cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocainta este întoarcerea de la viata dupa fire la viata împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o întoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt remuscarea si schimbarea mintii, în vreme ce însusirile pocaintei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor.

Este necesar ca pocainta sa fie sincera. Este sincera atunci când este însotita de zdrobirea inimii. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispozitia de a împlini dreptatea dumnezeiasca si de marturisire a propriilor pacate.

Adevarata pocainta este schimbarea mintii pentru propriile actiuni, o schimbare a vietii morale, o schimbare spre mai bine, o lepadare totala de viata anterioara si de pacat, o dorinta neclintita de practicare a virtutilor, o unificare desavârsita a propriilor voiri cu voia dumnezeiasca. De aceea, pocainta este renasterea morala a omului si punctul de plecare pentru o viata noua si virtuoasa.

Un model de pocainta autentica ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei sa se pocaiasca si sa se întoarca la Dumnezeu. Iata ce spune el: Spalati-va, fiti curati; lepadati rautatile voastre dinaintea ochilor Mei; opriti-va de la rautati; învatati sa faceti binele; cautati dreptatea, ajutati-l pe cel nedreptatit, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e purpura, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca focul, ca lâna alba le voi face (Is. 1:16-18).

Continuare »

Sfintii Parinti rasariteni vorbesc rar despre aceasta stare de parasire si niciodata atat de mult si grav ca Sfantul Siluan. O pricina a acestei taceri este faptul ca, indeobste Parintii se feresc sa vorbeasca despre ei, iar atunci cand refera la propriile lor experiente duhovnicesti, o fac cu multa discretie si retinere. In aceasta privinta, Sfantul Siluan se deosebeste net de ei, neavand alt inaintas decat pe Fericitul Augustin, printre Parintii latini, si pe Sfantul Simeon Noul Teolog, printre cei din Rasarit.

Alta pricina este cu siguranta faptul ca experienta Sfantului Siluan se intemeiaza, in chip original, pe vederea lui Dumnezeu si pe o deplina primire a harului, pe cat este cu putinta aici, pe pamant, lucru cu totul minunat, pe care putini oameni, chiar dintre cei sfinti, ajung sa-l cunoasca.

De aceea, majoritatea Parintilor vorbesc despre parasirea sufletului de catre har intr-un context si la un nivel cu totul deosebite de cele pe care se plaseaza experienta Sfantului Siluan, prezentand-o sub forma generala si, s-ar putea spune, teoretica a unei invataturi duhovnicesti – cel mai adesea scoasa din vietuirea inaintasilor-, care sa-i lumineze si sa-i intareasca pe cei care ar avea de indurat o asemenea incercare.

Sa observam mai inainte de toate ca, fara a fi propriu-zis vorba de parasire, Parintii evoca adesea alternanta, inevitabila in viata duhovniceasca, dintre momentele in care harul isi face simtita prezenta si momentele de secatuire sufleteasca, in care omul simte cu durere absenta lui. Aceasta alternanta – pe care, intr-o masura sau alta, o cunosc toti cei cu o viata duhovniceasca sporita si pe care Sfantul Siluan a trait-o el insusi de-a lungul multor ani este evocata in chip simbolic de Origen, atunci cand, Omilia 27 la Cartea Numerii, comenteaza calatoria si popasurile poporului ales, in pustie. Continuare »

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie sau prin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari, trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia.

Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu. Aţi auzit ce zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi. E ca şi cum ar zice tatăl către fecior: “Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: “Vă poruncesc să iertaţi pe fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.

Continuare »

Invataturi despre ravna cea inselata si ravna cea adevarata:

Despre cel cu ravna fara cunostinta

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile.

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire.

Continuare »

Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.

Dar iată că în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul ne spune Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Este unica parabolă de acest gen şi este amintită de sfântul Luca, mai ales pentru păgâni, ca să cunoască şi ei ce ne aşteaptă dincolo. S-ar părea, de multe ori, că viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo. Trăim aici, până la cimitir, ne îngroapă, ne pun o cruce pe mormânt şi urmează uitarea. Dar nu este aşa, fraţilor! Prin Evanghelia de azi ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă. Viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, dar dincolo începe altceva. Ce anume? Nu e indiferent unde mergem dincolo.

Ne spune Mântuitorul că mor şi bogatul şi săracul. Săracul luat de îngeri, este dus în împărăţia lui Dumnezeu. Bogatul însă s-a pomenit în foc, în iad, în nişte chinuri la care nu se aştepta, el care toată viaţa lui a huzurit.

Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupăraţi de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porţile în Orient, şi aştepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti.

Continuare »

“Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica”

• Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

• Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

• Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

• Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

• Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

• Mai bine să fiti dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

• Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

• Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

• Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

Continuare »

Să nu deschidem multe fronturi

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la Colibă un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că se chinuieşte pentru că are o sensibilitate moştenită de la părinţi etc. “Despre ce boală moştenită îmi vorbeşti?”, l-am întrebat. “Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îti iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îti cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află oamenii pe ei înşişi.
– Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îti lipseşte tie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poti să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Iar aceasta îti pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă te nelinişteşti.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie, pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Însă pe toate le lăsa neterminate, nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?

Continuare »